GEOGRAFIA MEDIULUI (I)

Conf. univ. dr. Ioan POVARĂ

Obiectivele cursului:
Înţelegerea relaţiei om-mediu înconjurător, la nivelul local, regional şi
global prin analiza calităţii factorilor de mediu. Cunoaşterea organizării biosferei
la nivelul tipurilor de mediu, limitelor, capacităţii de suport şi echilibrul energetic
al ecosistemului. Analiza calităţii mediului şi protecţia mediului în contextul
dezvoltării durabile.

1. NOŢIUNI GENERALE
Studierea integrată a geosferelor debutează abia în secolul XIX dar
dezvoltarea unei ştiinţe a mediului de sine stătătoare devine posibilă abia după un
secol, după elaborarea teoriei sistemului şi după ce se acceptă ideea că Terra este
un sistem care integrează trei componente majore: abiotice, biotice şi sociale, între
care există relaţii puternice de întrepătrundere.

1.1. Termeni care definesc mediul

Ceea ce ne înconjoară (mediul înconjurător) reprezintă rezultatul unei evoluţii
de aproape 4 miliarde de ani. În faza iniţială, cea de constituire a Terrei, au existat
numai componente fizice (abiotice) ale mediului, considerate componente primare
(rocă, apă, aer), pe seama cărora s-au dezvoltat componentele biotice (plante,
animale), solurile şi omul (componenta socială), acestea fiind considerate
componente secundare, deci derivate din primele. Toate aceste componente, aflate
în relaţii complexe de interacţiune, alcătuiesc mediul înconjurător. Environament
este echivalentul străin, folosit frecvent şi în România.
Într-o accepţiune generală, prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul
spaţio-temporal al factorilor naturali şi ai celor rezultaţi în urma activităţii umane,
aflaţi în relaţii de interdependenţă, care influenţează echilibrul ecologic şi
determină apariţia unor noi condiţii de mediu care, la rândul lor, influenţează
funcţionarea sistemelor biologice şi sociale. Caracteristicile iniţiale ale mediului
sunt astfel modificate, iar noului sistem îi sunt caracteristice structuri şi
funcţionalităţi noi.
Ştiinţa contemporană foloseşte termeni diferiţi care definesc mediul.
– Mediu Geografic este noţiunea cea mai cuprinzătoare, fiind definit ca
“spaţiu natural sau amenajat ce înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra
căruia ea acţionează şi ale cărui componente (climatice, biologice, hidrologice,
edafice, economice, politice, psiho-sociologice etc.) au repercusiuni asupra stării şi
comportamentului grupurilor umane”1. Mediul geografic analizat la scară globală,
regională sau locală este obiectul de studiu al Geografiei.
– Mediu natural: totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de
interdependenţă şi într-o stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi
solul, relieful şi subsolul, şi care determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie,
animale şi om. Este un sistem natural complex în continuă transformare, cu două
dimensiuni distincte: una temporală şi alta spaţială. Este considerat natural mediul

1
Geografia de la A la Z, 1997.
91
în care predomină elementele care nu au suferit modificări antropice (pădurea
ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua siberiană, lacurile glaciare etc.).
– Mediu antropizat: rezultanta interferenţei activităţii umane cu mediul
natural, acesta din urmă păstrând unele caracteristici iniţiale. Bivalenţa activităţii
umane se manifestă în doua direcţii antagoniste: distrugerea unor elemente ale
mediului natural, dar şi crearea unui mediu nou. Se naşte astfel a treia dimensiune a
mediului şi anume mediul social, specific fiecărei societăţi.
– Mediu antropic: mediu în care componentele naturale iniţiale au fost
înlocuite în cea mai mare parte în urma activităţii umane, rezultând sisteme
funcţionale noi, adaptate necesităţilor vieţii omului (medii urbane, rurale,
industriale, de transport, agricole).
– Peisaj: Spaţiu unitar în care câteva componente ale mediului geografic dau
nota caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană, taiga, peisaj urban, industrial).
– Geosistem: orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele
geografice care o compun îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte, ierarhizate
în timp şi spaţiu geografic, cărora le sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi
o productivitate biologică (Roşu, 1987).
Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu natural
nemodificat deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect) transformări în
cele mai retrase regiuni ale Terrei. Biosfera primară este puternic transformată. Se
apreciază că modificările generate de activitatea umană vor transforma treptat
biosfera într-un sistem radical modificat, care poate fi denumit biotehnosferă, şi
care va evolua după legi încă insuficient cunoscute.

1.2. Ecologie, Geoecologie şi Geografia mediului

Tot ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore, una naturală
şi alta antropică. Interacţiunea permanentă dintre acestea determină starea mediului
la un moment dat. Iniţial, vieţuitoarele au fost studiate de către Biologie, iar
elementele fizice ale mediului, de către Geologie şi Geografie. Apariţia unei noi
ştiinţe, Ecologia, definită de Haeckel (1866), “ştiinţa relaţiilor organismelor cu
mediul lor, înţelegând prin aceasta, în sens larg, toate condiţiile lor de existenţă”,
marchează un salt important în cunoaşterea relaţiilor dintre lumea vie şi mediul
fizic.
Aproape nu mai există ecosisteme în care activitatea umană să nu fi
determinat o reacţie, alta decât cea naturală. Între ştiinţele naturii şi cele umane şi
sociale a apărut o zonă largă de interferenţe, cele din urmă conturându-şi o latură
ecologică proprie.
Geoecologia studiază natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, factorii şi
procesele din mediu care determină modificări ale lumii vii, deci se bazează pe
identificarea şi analiza arealelor geografice specifice anumitor organisme. Analiza
porneşte de la mediu către vieţuitoare, dar influenţa activităţii antropice este
minimalizată.
Geografia mediului înconjurator răspunde necesităţilor de analiză globală,
prin studierea potenţialului ecologic al mediului, nu numai a celui natural ci şi a
celui transformat de om şi integrează în mediu omul şi activităţile sale socio-
productive. În acest mod, Geografia mediului înconjurator se delimitează de
ecologia tradiţională, conturându-se ca o disciplină geografică a organizării
teritoriului, ca instrument de conservare dirijată a mediului (Roşu şi Ungureanu,
1977).
92
 Obiectivele principale ale Geografiei mediului sunt (Mac, 2003):
• cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii mediului;
• evaluarea stării şi calităţii mediului;
• prognoza şi proiectarea mediului înconjurător.
Ritmul în care omul a intervenit în mediu a fost puternic accelerat mai ales în
secolul trecut. Exploatarea, uneori iraţională a resurselor naturale, dezvoltarea unor
uriaşe capacităţi de producţie industrială şi agricolă, sistemele complexe de
transport, concentraţiile masive ale populaţiei în centre urbane, toate acestea sunt
însoţite de grave dezechilibre ale mediului. Mecanismele de adaptare ale unor
reprezentanţi ai biosferei la noile condiţii sunt deseori depăşite. Se produc astfel
grave dezechilibre ecologice, transformări adesea ireversibile care se reflectă în
final prin pierderi umane şi pagube materiale.

Întrebări de verificare
1. Ce elemente diferenţiază mediul natural de mediul înconjurător ? 2. Care
sunt elementele integrate într-un geosistem ? 3. Care sunt obiectivele de studiu ale
Geografiei mediului ?

2. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ABORDAT CA SISTEM

Astăzi mediul înconjurător este abordat cu ajutorul teoriei sistemelor care
concepe obiectele în mişcare, le studiază în interdependenţă, prin prisma
schimbului permanent de materie, energie şi informaţie. Sistemul este constituit
dintr-un complex de elemente care interacţionează între ele, dar care funcţionează
ca un ansamblu.

2.1. Principiile fundamentale ale teoriei sistemelor

Teoria sistemică are la baza trei idei fundamentale:
• cea a unui ansamblu de factori aflaţi în raport reciproc cu mediul,
schimburile cu acesta asigurându-i autonomia;
• cea a unui ansamblu alcătuit din subsisteme în interacţiune unul cu altul, a
căror interdependenţă îi asigură coerenţa;
• cea a unui ansamblu supus la modificări mai mult sau mai puţin profunde în
timp, care însă îi conservă caracterul permanent.
Conform teoriei sistemice, orice sistem trebuie să aibă o structură
ierarhizată, o funcţionalitate şi o evoluţie permanentă.
a. Structura sistemului rezultă din organizarea şi distribuţia spaţială a
componentelor, dar şi din succesiunea în timp a proceselor (evenimentelor).
Structura poate fi descrisă prin caracteristici cantitative, calitative şi relaţionale
(relaţiile reciproce dintre componente). Ierarhizarea internă a componentelor este
completată de integrarea unui sistem în câmpul de acţiune al altui sistem
(suprasistem sau subsistem).
b. Funcţionalitatea sistemului decurge din capacitatea funcţională a
componentelor, capacitate subordonată funcţionalităţii de ansamblu.
c. Evoluţia sistemului. Independent de structură, dar dependent de
funcţionalitate, un sistem se autoorganizează şi prin aceasta se dezvoltă. Orice
sistem se dezvoltă în afara spaţiului în care funcţionează, spaţiu cu care
interrelaţionează (substanţă, energie, informaţie). Din acest unghi se disting trei
tipuri de sisteme:
• Sisteme izolate, practic inexistente în natură, deci sisteme teoretice,
93
caracterizate prin absenţa oricărui schimb de materie, energie sau de informaţie cu
sistemele vecine. Sunt necesare pentru studierea matematică a transformărilor
energiei, în ipoteza absenţei oricărei influenţe exterioare. Un termos ermetic, în
care temperatura se păstrează constantă la infinit este un sistem izolat.
• Sisteme închise în care există schimb de energie numai cu sistemul
superior. Exemplul clasic este cel al unui vas ermetic care conţine apă caldă şi care
cedează energie calorică mediului învecinat. Un asemenea sistem este considerat a
fi Terra care are în esenţă numai schimburi energetice cu sistemul planetar în care
se încadrează, exceptând aportul de pulberi şi meteoriţi şi migrarea gazelor
atmosferice spre spaţiul cosmic din partea superioară a atmosferei.
• Sisteme deschise, cărora le este caracteristic schimbul permanent de
materie, energie şi informaţie în ambele sensuri şi în care se încadrează toate
sistemele din natură.

2.2. Caracteristicile generale ale sistemelor

Mediul înconjurător este organizat în întreguri succesive de elemente aflate în
legături reciproce, deci în interrelaţie (un bazin hidrografic include o anume
alcătuire geologică, suport al reliefului, pe care se dispun asociaţii vegetale sau
animale dependente de factorii climatici; toate acestea dau structura bazinului
hidrografic, nivelul lui de organizare, şi ierarhizare). Structura unui sistem nu
reprezintă suma părţilor componente. Diversitatea elementelor pe care le integrează
un sistem, determină o diversitate de combinaţii între acestea. Un bazin hidrografic
este compus din elemente precise, dar modul în care ele sunt asamblate, calitatea şi
proporţia componentelor dau gama infinită de sisteme bazinale, în care fiecare
componentă are un aport propriu în funcţionarea bazinului: roca răspunde diferit la
procesele tectonice sau la cele denudaţionele, contribuie la pedogeneză, reglează
cantitatea de precipitaţii infiltrate, scurgerea de suprafaţă şi subterană, este suport
pentru vegetaţie, pentru construcţii etc.
Pentru un anume teritoriu, fiecare componentă a mediului este organizată ca
un subsistem a cărui funcţionare este o parte din funcţionarea ansamblului, a
sistemului. Următoarele trăsături generale ale sistemelor, caracterizează şi mediul
înconjurător organizat ca geosistem:
– Integralitatea. În sistemele deschise, deci şi în geosisteme, componentele
îşi pierd individualitatea. Fiecare componentă va dobîndi atribute noi, determinate
de relaţiile cu celelalte componente.
– Caracterul istoric (evoluţia în timp). Starea actuală a unui geosistem este
rezultatul unei evoluţii în timp care poate fi descifrată, având ca reper temporal
scara geocronologică, deoarece o parte dintre transformările suferite este
“memorată” de structurile fosile sau relicte ale unor componente.
– Caracterul informaţional. Starea de moment a unui geosistem conţine
informaţia care îl defineşte, dar şi un stoc de informaţii care provin din sistemele
anterioare din care acesta a evoluat. Impulsurile informaţionale sunt cele care
determină sensul probabil de evoluţie a geosistemului.
– Autostabilitatea. Componentele unui sistem nu se contopesc până la
omogenizare, ci interacţionează atât între ele, cât şi cu sistemul superior; prin
aceasta îşi reglează mecanismele funcţionale care îi asigură stabilitatea şi
dezvoltarea.
– Autoreglarea şi conexiunea inversă (feed-back). Intr-un sistem există
variabile de intrare, preluate şi prelucrate de către acesta şi variabilele de ieşire.
94
Prin mecanismele feed-back-ului se realizează autoreglarea sistemului, astfel încât
variabilele de ieşire să fie relativ constante pentru un moment dat. Feed-back-ul
negativ determină diminuarea variabilelor de intrare şi conservarea valorilor
variabilelor de ieşire, iar prin aceasta asigură stabilitatea sistemului. Feed-back-ul
pozitiv conservă variabilele de intrare, dar amplifică variabilele de ieşire şi
determină apariţia altor calităţi ale sistemului.
– Echilibrul dinamic este realizat datorită tendinţei permanente de
echilibrare funcţională între componentele sistemului. Modificarea variabilelor de
intrare în sistem, determină modificarea unor relaţii şi procese care vor tinde să
intre în echilibru în funcţie de noile condiţii.
– Ierarhizarea. Orice sistem este compus din subsisteme şi face parte, la
rândul său, dintr-un suprasistem, cu un grad mai complex de organizare.

Verificare
1. Care sunt principiile fundamentale ale teoriei sistemelor ? 2. Care sunt
trăsăturile generale ale sistemelor, proprii şi geosistemelor ? 3. Cum funcţionează
conexiunea inversă (feed-back) într-un geosistem ?

3. COMPONENTELE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Nivelul fundamental de organizare a mediului îl constituie geosistemul,
ansamblu sistemic generat de integrarea componentelor abiotice, biotice şi sociale.

3.1. Componentele fizice naturale (componente abiotice)1

Includ substratul petrografic şi structural, atmosfera, apa (în toate stările de
agregare), relieful şi solul. Caracteristicile comune ale componentelor abiotice sunt:
origine cosmică (exclusiv relieful şi solul); (2) prezenţă în cantitate finită; (3) suport al
vieţii; (4) întrepătrunderea lor în forme variate, în timp şi spaţiu.

3.2. Componentele biotice

Reprezintă totalitatea organismelor vegetale şi animale. Biosfera este
rezultatul interacţiunii factorilor cosmici (radiaţia solară) şi tereştri şi se
caracterizează printr-un înalt nivel de organizare a materiei, fiind câmpul de
interferenţă a energiilor din toate învelişurile Terrei. Analiza biosferei şi a relaţiilor
acesteia cu componentele abiotice ale mediului se poate face la următoarele
niveluri de organizare:
1. La nivelul organismelor vii (plante şi animale): individ, specie, populaţie,
biocenoză (fitocenoză sau zoocenoză).
– Populaţii: „sisteme de indivizi din aceeaşi specie, care posedă un
patrimoniu ereditar comun şi ocupă acelaşi punct din scoarţa terestră” (Stugren,
1982); de exemplu, toţi ursii din Munţii Făgăraş alcătuiesc o populaţie.
– Comunităţi (biocenoze): sisteme de populaţii de plante (fitocenoze) şi
animale (zoocenoze) care trăiesc în acelaşi areal. În Munţii Făgăraş coexistă
populaţii de capră neagră, rozătoare, lupi, insecte etc., alături de cea de urşi.
Ansamblul acestora alcătuieşte comunitatea faunistică sau zoocenoza faunistică a
Munţilor Făgăraş.
2. La nivelul ansamblului condiţiilor naturale în care trăiesc organismele:

1
Structura şi funcţionarea acestor componente au fost studiate în cadrul unor discipline din anii
anteriori.
95
biotop (habitat), deci mediul fizic (rocă, sol, aer apă) în care trăiesc biocenozele,
mediu cu care se află într-o interacţiune continuă.
Fondul de specii din care se compune biocenoza este determinat de condiţiile
de viaţă existente în biotop.
3. La nivelul integrat biocenoză + biotop: ecosistem, biom, ecosferă.
– Ecosistem: sistem complex alcătuit din totalitatea organismelor vii şi din
mediul fizic în care acestea se dezvoltă şi cu care interacţionează.
– Biom: spaţiu geografic cu caracteristici unitare ale factorilor de mediu care
cuprinde un complex de biotopuri şi biocenoze (exemplu: Podişul Transilvaniei cu
ecosisteme acvatice şi terestre diverse).
– Ecosferă: Termen generic care înglobează totalitatea ecosistemelor de pe
Pământ.
In cadrul biocenozelor substanţa organică are trasee bine definite, trece de la
un organism la altul, alcătuind lanţuri trofice sau reţele trofice, în care fiecare
organism este o verigă. Acestea au trei niveluri de bază: producători, consumatori
şi descompunători.
– Producători (organisme autotrofe): care transformă substanţa minerală în
substanţă organică (plante cu clorofilă, microorganismele consumatoare de metan,
bacteriile care se hrănesc prin chemosinteză).
– Consumatori (organisme heterotrofe): specii care nu sunt capabile să
transforme substanţele minerale şi se hrănesc cu substanţe organice vii sau moarte.
Consumatorii pot fi primari (fitofage sau erbivore), secundari (carnivore, bacterii
sau ciuperci) şi terţiari sau de vârf (specii care se hrănesc cu consumatorii
secundari şi care nu sunt consumate de alte specii). Omul se găseşte în vârful
lanţurilor trofice. Speciile care se hrănesc cu substanţă animală sau vegetală moartă
sunt denumite saprofage.
– Descompunători: speciile care transformă substanţa organică moartă în
substanţă anorganică, prin procese de oxidare sau reducere, introducând-o în
circuitele biogeochimice.
Nu toate forţele din mediu au aceeaşi importanţă faţă de viaţă. Unele o
influenţează puternic iar altele pot fi inactive. Fiecare specie va alege în spaţiul
finit în care se dezvoltă, acele elemente care corespund cerinţelor sale. Se
conturează în acest mod noţiunea de mediu eficient sau mediu specific.
Componentele mediului care influenţează dezvoltarea organismelor vii poarta
denumirea de factori de mediu care trebuie consideraţi în sens energetic.
Orice geosistem se constituie ca un anumit tip de mediu, deci un anumit tip
de suport al resurselor vieţii, printr-un anumit potenţial pentru viaţă, prin calitatea
elementelor sale (aer, apă, sol etc.), în funcţie de care va avea o anumită
productivitate biologică, putând fi definit în acest sens ca un ecosistem.
Elementele calitative şi cantitative ale mediului abiotic şi repartiţia temporală şi
spaţială a acestora acţionează ca factori ecologici şi determină structura, varietatea şi
dimensiunile comunităţilor biologice pe toate treptele de organizare. Factorii ecologici
susţin procesele ecologice care determină o anumita evoluţie a lumii vii de pe un
teritoriu bine delimitat. În funcţie de modul în care factorii de mediu determină
repartiţia organismelor vii, deci în funcţie de natura acestora, se disting următoarele
categorii de factori geoecologici:
a) Factori periodici primari, adică aceia care stau la baza diferenţierii
unităţilor teritoriale de mediu, a tipurilor de mediu (roca, apa, aerul, radiaţia
cosmică, radiaţia solară, gravitaţia câmpul geomagnetic, geotermalismul, mişcarea
96
de rotaţie, mişcarea de revoluţie).
b) Factori periodici secundari sau derivaţi, generaţi de către cei primari:
temperatura, direct dependentă de radiaţia solară, dar şi de energia geotermală,
succesiunea anotimpurilor, expunerea versanţilor etc.
c) Factorii neperiodici sau întâmplători. Se manifestă brusc în unul sau mai
mulţi factori din primele două categorii, ca urmare a acumulărilor de materie sau
energie peste limita de echilibru: vânturile neperiodice, cicloane, valuri
catastrofale, cutremure, secete etc.

3.3. Componentele sociale

Omul este integrat în natură, dar şi în societate. Prin activitatea sa complexă,
omul influenţează celelalte componente ale mediului înconjurător, uneori brutal,
iraţional, producând perturbări ale echilibrului dinamic dintre acestea.

3.4. Tipuri de relaţii între componentele mediului înconjurător

Structura şi funcţionalitatea mediului înconjurător, dinamica acestuia, sunt
determinate de relaţii simple sau complexe care se stabilesc între componente, în
timp şi spaţiu.
• Relaţii între componentele majore ale mediului (fizic, biotic, social).
Exemplu: rocă → relief → sol → vegetaţie → cultură agricolă → localitate.
• Relaţii între părţile unei componente majore a mediului.
Exemplu: temperatura aerului → convecţie termică → gradient baric;
• Relaţii între componentele majore ale mediului şi alte sisteme (sistemul
planetar, sistemul galactic).
În cazul ecosistemelor, cele mai importante tipuri de relaţii sunt:
– spaţiale, când prezenţa unei specii pe un anume teritoriu este determinată
de prezenţa altei specii (vegetaţia parazită pe anumite specii);
– forice, când răspândirea unei specii este asigurată de către alta;
– falorice, când rezultatul activităţii unei specii este folosit de către altă
specie;
– trofice sau relaţiile de nutriţie care stau la baza lanţurilor trofice şi
presupune consumarea unei specii de către alta (fitoplancton – peşti fitofagi – peşti
răpitori – păsări).

Verificare
1. Care sunt componentele principale ale mediului înconjurător ? 2.
Prezentaţi cele trei niveluri de organizare ale biosferei. 3. Care sunt nivelurile de
bază ale reţelelor trofice şi cum funcţionează ? 4. Prezentaţi tipurile principale
dintre componentele mediului înconjurător.

4. FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Tot ceea ce ne înconjoară poate fi redus la trei elemente esenţiale: substanţă,
energie şi informaţie.
4.1. Circuitul energiei în mediu
Energia (surse, conservare, transfer, transformare) stă la baza tuturor proceselor
care se produc în natură. Învelişurile geosferei se alimentează cu energie, o consumă
pentru realizarea proceselor şi fenomenelor care decurg din structura şi funcţionalitatea
lor, dar o şi stochează pentru perioade diferite de timp.

97
 Sursele de energie:
• Energie cosmică: energie solară (99 %), radiaţie cosmică stelară (1 %).
• Energie telurică: geotermală, gravitaţională, geomagnetică şi geoelectrică.
Interacţiunea dintre aceste surse se regăseşte în tot ce ne înconjoară, sub
forma unor fluxuri energetice şi cicluri de transformare, care au rolul de refacere a
energiei şi a substanţei învelişului geografic.
– Radiaţia solară este triată de către centurile magnetice şi ionosferice. La
partea superioară a atmosferei ajung 250 kcal/cm2/an, din care numai 66 % (165
kcal) o străpung, restul de 34 % (85 kcal) fiind reflectat înapoi în cosmos (Budîko,
1977). Din cele 165 kcal, 16 % (26,4 kcal) sunt absorbite de masa noroasă a
atmosferei, 7 % (11,6 kcal) sunt reflectate de suprafaţa geografică în ansamblul
său, iar 43 % (71 kcal) sunt absorbite de aceasta. Cantitatea de energie ajunsă la
suprafaţa activă este transformată sau stocată de procesele care se produc în
componentele învelişului geografic, iar o parte se întoarce în spaţiul interplanetar.
În ansamblu, încărcătura energetică a atmosferei este de 131 kcal/cmp/an şi are
următoarea provenienţă:
• 59 kcal/cmp/an (23,6%), din radiaţia absorbită direct + cea reflectată;
• 60 kcal/cm3/an (24%), din energia degajată prin condensarea vaporilor;
• 12 kcal/cm3/an (5%), din fluxul emanat de suprafaţa terestră în atmosferă.
• Energia solară absorbită de suprafaţa terestră se distribuie în trei direcţii:
• Energie absorbită pentru ridicarea temperaturii aerului, solului, apei, care
stă la baza circuitelor acestor elemente (W term.);
• energie absorbită pentru schimbări de stare a apei, precum îngheţarea,
topirea, evaporarea (W transf);
• energia absorbită sub formă chimică în substanţa vie, fără modificare de
temperatură, dar cu modificări de structură ale substanţei (W chim.)
– Radiaţia cosmică este alcătuită din nuclee de atomi rămase fără învelişul de
electroni, ponderea revenind hidrogenului (90%), urmat de uraniu (8%), celorlalte
elemente care completează tabloul lui Mendeleev, revenindu-le numai 2%.

– Radiaţiile electromagnetice şi corpusculare stelare şi selenară, cu valoare

de 0,8 ergi/cmp/s.
– Energia gravitaţională, este evaluată ca energie potenţială determinată de
ridicarea reliefului continental deasupra nivelului oceanului planetar, energie care
determina potenţialul de denudaţie al reliefului. Denudaţia transformă energia
gravitaţională în energie mecanică, iar potenţialul denudaţional al Terrei este
evaluat la echivalentul a 1/2 din energia primită de la Soare. Forţa gravitaţională se
manifestă şi în producerea ritmică a mareelor terestre (maxim 23 mm) sau acvatice
(maxim 12 m) care dispun de un potenţial energetic estimat 11-1016 kWh,
echivalent cu 5% din fluxul anual al radiaţiei solare. Cantitativ, aceste surse
potenţiale nu contează din punct de vedere valoric în bilanţul energetic al planetei,
dar din punct de vedere calitativ ele dau dimensiunea complexităţii
întrepătrunderilor energetice.
Din gama resurselor energetice telurice ale planetei menţionăm: energia
geotermală, evaluată la 1066 kcal/cm2/s; dezagregarea elementelor radioactive care
poate genera 3 - 7 1020 kcal/ cm2/an, energia seismică şi cea vulcanică, ambele cu
100 ergi/s/ cmp.
Unele structuri ale mediului au rolul de stocare a energiilor primare (stocarea
în bazinele oceanice) altele au rolul de a le transporta dintr-un loc în altul (curenţii
98
marini, masele de aer, roca în timpul erupţiilor vulcanice).
Fluxul de energie nu trebuie considerat un simplu transfer energetic de la un
sistem la altul, deci o scurgere de energie. De exemplu o parte din energia provenită de
la radiaţia solară (radiaţiile albastre -lungime de unda 0,4 - 0,5 µ- şi cele roşii -lungime
de unda 0,6 - 0,7 µ) este absorbită de clorofilă având un rol esenţial în procesul de
fotosinteză care o converteşte în energie biochimică specifică substanţelor organice.
Energia termică din radiaţia solară directă sau din cea reflectată de suprafaţa terestră în
atmosferă, determină încălzirea inegală a maselor de aer pe care le pune astfel în
mişcare, determinând apariţia unei forme de energie dinamică. In funcţie de bilanţul
energetic, deci de raportul dintre cantitatea de energie intrată şi ieşită, există trei tipuri
principale de peisaje naturale:
Peisaje echilibrate. Peisaje naturale slab afectate de activitatea umană, în
care energia captată este utilizată integral de componentele biotice.
Peisaje exportatoare de energie în care energia solară captată iniţial este
stocată sub forma de materie organică vegetala şi animală, prin fotosinteză sau prin
procese biogeochimice. Materia organică este exportată de către om din locul în
care s-a format, deci rezerva de energie înmagazină în ele nu se va regăsii în
bilanţul energetic.
Peisaje importatoare de energie corespunzătoare habitatelor de locuire
umană.

4.2. Circuitele biogeochimice ale materiei

Circuitul energetic stă la baza transformărilor de materie şi a schimburilor
calitative şi cantitative de materie între componentele mediului geografic. Aceste
schimburi se realizează prin intermediul circuitelor biogeochimice, care
vehiculează elementele si substanţele necesare întreţinerii funcţionalităţii mediului
înconjurător.
Elemente principalele încorporate în materia vie sunt C, N, O, H, Ca, K, S, P,
Mg, şi poartă denumirea de macronutrienţi. Lor li se adaugă micronutrienţii (Na,
Cl, Zn, Co) şi ultraelementele (Au, Rb, Cs). În cadrul circuitului biogeochimic,
materia trece succesiv prin forme organice şi anorganice. În circuitul fiecărui
element se pot analiza două categorii de procese distincte: (1) constituirea unuia
sau mai multor rezervoare de energie, plasate de obicei în atmosferă, hidrosferă,
sau litosferă; (2) procesele de ciclare activă, biologică a elementului dat.
Circuitul biogeochimic al carbonului
Importanţa majoră a carbonului în mediul înconjurător este determinată de:
– Structura atomică a carbonului permite realizarea de lanţuri sau cicluri de
atomi legaţi prin legături simple sau duble, lanţuri care stau la baza tuturor
moleculelor şi macromoleculelor organice.
– Structura sa atomică îi permite să cedeze sau să primească electroni, fapt
care îi conferă un rol energetic major. Compuşii carbonului (combustibilii fosili)
reprezintă principala resursă energetică a societăţii umane.
– Carbonul integrat în CO2 din atmosferă formează un ecran care opreşte
radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră -efectul de seră- influenţând
condiţiile climatice.
Principalele medii cu rol de rezervor al carbonului sunt:
sedimentele carbonatice din litosferă (calcar, dolomit etc.) conţin cca 2 x
1016 tone carbon;
atmosfera, cca 7 x 1011 tone carbon sub formă de CO2;
99
 hidrosfera 4 x 10 13 tone carbon sub formă de carbonaţi şi bicarbonaţi şi 3 x
12
10 tone carbon inclus în substanţa organică;
biosfera 8 x 1011 tone carbon;
humus şi turbă cca 3 x 1012 tone carbon; combustibili fosili (cărbune,
petrol, gaze naturale, şisturi şi nisipuri bituminoase, 1 x 1013 tone.

ATMOSFERĂ

RESPIRAŢIE

700
FOTOSINTEZĂ 35

10 25

COMBUSTIE 5

100 97 ANIMALE
450

FOTOSINTEZĂ 40 VEGETALE
35 000 5 FITOPLANCTON

OCEAN RESPIRAŢIE
20 700
25
20
DEŞEURI ORGANICE

DEŞEURI ORGANICE
3 000
10 000
ANIMALE
CARBON FOSIL
20 000 000

SEDIMENTE

Fig. 1. Circuitul biogeochimic al carbonului (din Berca M., 2000)

Cantitatea de CO2 acumulată în atmosferă după debutul revoluţiei industriale
este evaluată la 270 miliarde tone, la care se adaugă anual 3 miliarde tone În fig. 2
este prezentat schematic circuitul carbonului.
Circuitul biogeochimic al azotului
Azotul intră în structura aminoacizilor, deci a substanţelor proteice, a acizilor
nucleici, a alcaloizilor şi a altor substanţe. Atmosfera deţine cca 80% din cantitatea
globală de azot, restul de 20% fiind depozitat în organismele vii, în humusul din sol
şi în unele sedimente organice sau minerale.
Circuitul biogeochimic al azotului (fig. 2), eminamente biologic, poate fi
împărţit în doua subcicluri:
Subciclul I, cu două faze complementare:
– nitrificarea, fixarea azotului liber din atmosferă şi introducerea lui în
circuit;
– denitrificarea, prin care o parte a azotului este restituit atmosferei
Subciclul II, de asemenea cu două faze complementare:
– mineralizarea compuşilor organici cu azot;
– biosinteza compuşilor organici azotaţi.
Pe ansamblu, bilanţul global din ciclul azotului este pozitiv, adică se pierde
100
mai puţin azot decât cel care se fixează, fapt care determină posibilitatea creşterii
continue a masei biosferei.

Fig. 2. Circuitul biogeochimic al azotului (din Berca M., 2000)

Circuitul biogeochimic al fosforului

Fosforul intră în alcătuirea acizilor nucleici din ţesuturile vii, a scheletului
vertebratelor si în structura fosfoglucidelor şi fosfolipidelor. Are un rol determinant în
procesele de fotosinteză şi de transfer de energie. Este un element care, alături de azot,
determină capacitatea productivă a ecosistemelor.
Cele mai mari cantităţi de fosfor natural se găsesc sub formă de apatit Ca5(PO4)3, în
rocile magmatice, sau ca mineral sedimentar în fosforite.
Deoarece nu are compuşi gazoşi, circuitul fosforului este legat exclusiv de circuitul
apei. În mediul terestru se întorc cantităţi mult mai reduse decât cele care ies din el.
Fosforul este un element limitativ al productivităţii biologice a ecosistemelor.
Compensarea deficitului de fosfor se face prin utilizarea îngrăşămintelor fosfatice, (6-7
mil. tone fosfor pe an) şi a detergenţilor.
Circuitul biogeochimic al calciului
Circuitul calciului este de aceeaşi natură cu cel al fosforului, putând fi caracterizat
ca un circuit de tip sedimentar. Ca este o specie chimică ce intră în structura materiei vii
de origine vegetală sau animală, cu rol important în procesele metabolice. Rezervele de

101
calciu ale planetei sunt uriaşe: în litosferă, rocile carbonatice ocupă peste 300 mil km2; în
hidrosferă, combinat cu CO2, sub formă de carbonaţi-bicarbonaţi, constituind
mecanismul principal de reglare a pH-ului.
Absenţa unei faze gazoase a calciului, face ca circuitul acestuia să fie asemănător
celui al fosforului: apa şi CO2 se combină alcătuind H2CO3 care, în prezenţa CaCO3, va
determina formarea Ca(HCO3)2; acesta fiind solubil va fi dizolvat de apă şi va fi antrenat
în circuitul hidrologic.
Circuitul biogeochimic al sulfului
Sulful intră în structura unor aminoacizi sau a unor molecule de proteine. Excesul
de sulf sau de compuşi ai acestuia este toxic pentru materia vie. Are o fază solidă şi, prin
compuşii săi, una gazoasă. Principalele depozite de sulf se află în litosferă, sub formă de
zăcăminte biogene (hidrocarburi) sau minerale (pirită, calcopirită, gips). În atmosferă,
sulful există în stare gazoasă sub forma de SO2 rezultat din arderea combustibililor fosili,
activităţii vulcanice sau a unor procese de fotooxidare datorate activităţii unor alge (cca 1
x 108 tone). Tot în atmosferă se regăseşte şi sulful inclus în H2S rezultat în urma activităţii
bacteriene de descompunere a resturilor organice. Etapele principale ale circuitului
sulfului sunt:
• În atmosferă ajung H2S şi SO2, primul fiind şi el transformat în SO2 prin oxidare,
iar apoi, în combinaţie cu H2O se transformă în H2SO4, care este antrenat de precipitaţii
în circuitul hidrologic, pătrunzând şi în sol.
• Din apă şi din sol sulful este înglobat în materia organică de către plante o parte
din acestea fiind consumate de către animale. Resturile organice datorate amândurora
sunt supuse unor procese de mineralizare în condiţii anaerobe (condiţii reducătoare), sau
aerobe (de oxidare), în funcţie de factorii de mediu.
Anual intră în atmosferă 550 milioane de tone, din care 50 % rezultă din activitatea
antropică.

4.3. Funcţionalitate, disfuncţionalitate, echilibru şi dezechilibru

Funcţionalitate: un proces continuu care se produce în condiţiile unui echilibru
dinamic între factori, echilibru care se realizează şi se menţine ca urmare a stării de
autostabilizare şi autoreglare specifice mediului ca sistem. Funcţionalitatea mediului se
manifestă în trei dimensiuni distincte: spaţială, temporală şi informaţională.
Disfuncţionalitate: fenomen de dezorganizare care determină ieşirea
geosistemului din starea de echilibru împiedicând evoluţia acestuia. Poate avea cauze
naturale (glaciaţiuni, orogeneze, erupţii vulcanice etc.), eşalonate pe întreaga perioadă de
geneză a Terrei sau este consecinţa activităţilor antropice (poluare, exploatarea resurselor
naturale, îmbunătăţiri funciare, construcţii etc.).
Dezechilibru: moment de discontinuitate materializat în spaţiu şi timp, care
marchează trecerea de la o organizare şi structură la alta, pe seama unei stări de
dezechilibru care contribuie însă la apariţia unei noi calităţi. Reechilibrarea sistemului sau
subsistemului se realizează prin autoreglare. Dezechilibrele generate de o anumită stare
de dezorganizare sunt inerente în procesul de evoluţie a sistemului şi sunt considerate
dezechilibre funcţionale. Asemenea momente sunt frecvente în natură şi societate
(Exemplu: coborârea nivelului de bază al unui râu şi reechilibrarea profilului
longitudinal). Opusul îl constituie dezechilibrul disfuncţional, apărut în urma unei
transformări care face imposibilă evoluţia geosistemului. (despăduriri, exploatarea
iraţională a solului, poluarea diverselor componente ale mediului etc.). Dezechilibrul
disfuncţional va determina şi el o reacţie a componentelor geosistemului care va tinde să
redobândească starea de funcţionalitate deranjată. Se va ajunge însă la o stare
102
defavorabilă care se va putea eventual echilibra, dar ea va fi deficitară din punct de
vedere calitativ. Această nouă funcţionalitate poate fi definită ca un echilibru deficitar
care se poate menţine ca atare dacă sursa de agresiune se menţine sau poate evolua în
timp spre un echilibru dinamic favorabil, dacă sursa dispare sau dacă mediul poate
suporta agresiunea.

4.4. Calitatea mediului înconjurător

Starea mediului într-un anumit moment, definită de toate componentele sale
structurale şi funcţionale capabile să asigure echilibrul ecosistemelor şi să satisfacă
necesităţile societăţii umane, constituie calitatea mediului. Este evaluată pe baza unor
standarde de calitate cu caracter obligatoriu la nivel naţional sau internaţional.
Calitatea aerului este dată de cantitatea de gaze (COx, NOx, SOx, CH4 etc.),
coloizi, pulberi şi metale (Pb, Cr, Cd etc.), substanţe radioactive etc.
Calitatea apelor se exprimă prin conţinutul în substanţe chimice sau gaze (libere
sau dizolvate), metale sau săruri ale acestora, produse petroliere, pesticide, îngrăşăminte
chimice sau prin indicatori fizici, chimici şi biologici.
Calitatea solurilor este dată de nivelul de poluare şi de productivitate.
Calitatea reliefului este apreciată în funcţie de prezenţa, intensitatea şi tendinţele
de evoluţie ale proceselor actuale.
Calitatea biocenozelor se apreciază în funcţie de diversitatea populaţiilor, de
echilibrul dintre acestea şi elementele componente ale biotopului.
Calitatea estetică a peisajelor, care se poate exprima prin indici deduşi din starea
factorilor fizici, chimici şi biologici. Sunt utilizaţi termeni precum peisaj neînsemnat,
plăcut, estetic, spectaculos etc.).
Calitatea sistemelor teritoriale care se referă la nivelul de organizare şi se
apreciază prin indici pentru fiecare nivel de organizare, pe baza cărora se determină un
indice global.
Calitatea mediului înconjurător este evaluată cu ajutorul a trei seturi de indicatori
de mediu: de stare, de stres şi de presiune.

4.5. Limite de toleranţă ale geosistemelor

Limitele de toleranţă (capacitatea de suportare) sunt date de mărimea, intensitatea
şi durata influenţelor exercitate în spaţiu şi în timp asupra unui geosistem, pe care acesta
le poate suporta şi asimila fără ca stabilitatea să-i fie modificată, deci fără ca echilibrul
său dinamic să fie perturbat. Depăşirea limitelor de toleranţă determină producerea unor
impulsuri care depăşesc capacitatea de autoreglare a sistemului, iar acesta va înregistra un
proces de disfuncţionalitate. Defrişarea unui versant determină accelerarea proceselor de
eroziune, prăbuşiri şi alunecări de teren, creşterea debitului solid al râurilor etc.
În ecosisteme, un factor de mediu acţionează limitativ sau nociv numai atunci când
depăşeşte o anumită mărime (Legea toleranţei). Optimul ecologic este determinat în cea
mai mare parte de factorii climatici. Substanţa vie poate fi supusă controlului unui singur
factor de mediu, aflat în concentraţie prea mare sau prea mică (Legera minimului), dar
este influenţată de totalitatea componentelor de mediu şi de raporturile dintre acestea
(Legea efectului combinat). Combinaţii variate ale factorilor ecologici pot conduce la
acelaşi rezultat (Legea substituirii factorilor).
Cunoaşterea limitelor de toleranţă, a capacităţii de autoreglare, a dezechilibrelor
funcţionale şi disfuncţionale ne ajută să înţelegem mecanismele complexe care determină
degradarea mediului şi să intuim modul de acţiune pentru prevenirea acestui proces.

103
 4.6. Stress şi impact în mediu
Stress-ul poate fi definit ca o stare de presiune exercitată asupra mediului de către
activitatea umană, presiune care determină dezechilibre ale unuia sau mai multor
componente ale acestuia. Emisiile de NOx şi SOx în atmosferă determină formarea
acizilor sulfuric şi azotic, iar aceştia, antrenaţi de precipitaţii, vor afecta aparatul foliar al
plantelor şi vor deteriora calitatea solului şi a apelor.
Impactul de mediu este considerat efectul direct sau indirect al unui proces natural
sau al unei activităţi umane care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calităţii
mediului înconjurător (I.Mac, 2003). Evaluarea impactului se face pornind de la sursă la
modificări, apoi la efecte. Unele impacturi pot fi suportate şi asimilate de mediu
(impacturi reversibile). Când efectele produse în mediu depăşesc capacitatea de
suportare, impacturile au caracter ireversibil.

4.7. Hazard, risc şi vulnerabilitate

Hazardele (cutremure, erupţii vulcanice, tornade etc.) sunt definite drept „o
interfaţă accidentală şi în general neprevăzută între două sau mai multe serii cauzale ale
căror relaţii reciproce sunt, în fiecare moment, riguros determinate, dar a căror
independenţă relativă nu este imputabilă decât ignoranţei sau neputinţei noastre”1. Sunt
fenomene naturale extreme declanşate de evoluţia normală a unor energii acumulate în
mediu şi care au un important potenţial destructiv. Probabilitatea lor de producere poate fi
determinată statistic (1 la 100 de ani, de exemplu), dar nu şi momentul producerii în acest
interval. Hazardurile pot fi produse şi de activitatea antropică (explozii, accidente
tehnologice) sau pot avea cauze sociale sau politice. Potenţialul destructiv al hazardelor
se manifestă prin dezastre sau catastrofe, evaluate în funcţie de pierderile umane,
materiale şi de consecinţele asupra mediului.
Riscul nu este sinonim cu hazardul şi presupune asumarea hazardului de către acei
componenţi ai geosistemului care au capacitatea de percepere necesară. În acest context,
riscul poate fi definit ca o posibilitate de producere a pierderilor de vieţi omeneşti şi a
unor pagube materiale pe un teritoriu dat, într-o perioadă de referinţă, în cazul producerii
unui dezastru.
Vulnerabilitate: gradul de pierderi (de la 0 % la 100 %) rezultate din potenţialitatea
unui fenomen de a produce victime şi pierderi materiale.

Verificare
1. Prezentaţi sursele de energie ale planetei. 2. Care este încărcătura energetică a
atmosferei şi cum este distribuită ? 3. Explicaţi rolul circuitelor materiei în mediu.
Ce anume poate determina disfuncţionalitatea mediului ? 4. Ce este calitatea
mediului şi cum se evaluează ? 5. Comentaţi situaţiile de stress, hazard şi risc.

5. DETERIORAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Fenomenele naturale extreme (erupţii vulcanice, cutremure, valuri seismice,
tornade etc.) sau activitatea umană pot determina schimbări majore în structura şi
funcţionalitatea geosistemelor, producând în acelaşi timp importante pagube materiale şi
mii de victime.

1
Grand Larousse, citat de Zăvoianu şi Dragomirescu, 1994 în: Asupra terminologiei folosite în
studiul fenomenelor naturale extreme. SCGeogr., XLI.
104
 5.1. Fenomene naturale extreme1
Pe o scară a efectelor pe care le produc fenomenele naturale extreme se
diferenţiază următoarele categorii (Mac şi Petrea 2002):
– Accidente: produc un impact minor asupra unor părţi ale geosistemelor, fără a
produce dezechilibrul acestora, iar efectele pot fi suportate.
– Dezastre: implică un impact important asupra geosistemelor, producând victime
umane şi pagube materiale. În structura şi funcţionalitatea geosistemelor se produc
modificări care pot fi redresate în timp îndelungat.
– Catastrofe: produc efecte distructive majore care afectează toate componentele
unui sistem geografic (tabel nr. 1).
Tabel nr. 1
Tipologia catastrofelor naturale (după M. Chardon, citat de F. Grecu, 1997,
modificat)

Tip de Suprafaţa Durata

Efecte principale Frecvenţă
catastrofă afectată km2 efectelor
▪ relief distrus şi creat
▪ perturbaţii climatice
Giga catastrofă: hidrologice şi poluare la scară
Ani, 1 pe secol
explozii 100–510 mil. regională sau globală
zeci de ani 1 la 200 ani
vulcanice ▪ tsunami
▪ distrugeri de ecosisteme
▪ poluare globală
Mega catastrofă: ▪ formare de relief
seisme puternice, ▪ maree, tsunami
5-10
erupţii vulcanice, 1 -100 mil. ▪ modificări ale geosistemelor Luni
pe secol
secete şi ecosistemelor
▪ poluare regională
Mezo catastrofă: ▪ modificări de relief şi
erupţii vulcanice, hidrografie
10.000 – Săptămâni, 1 sau mai
seisme, tornade, ▪ perturbaţii ecologice
1.000.000 luni multe pe an
valuri de frig ▪ inundaţii
▪ poluare regională
Catastrofă: ▪ inundaţii
seisme mici, ▪ modificări de relief şi Săptămâni,
100 – 10.000 1 pe lună
tornade, ploi hidrografie luni
excepţionale ▪ poluare
▪ modificări de relief şi
Fenomene hidrografie
Zile,
localizate Sub 100 ▪ curgeri de lavă zilnic
săptămâni
punctual ▪ transformări în ecosisteme
▪ poluare locală
Erupţii vulcanice
Dintre cei peste 1400 vulcani activi sau care au funcţionat în perioada istorică
(Posea, 2001), aproape 100 au erupţii cu grad mare de risc, iar cca. 150 sunt
monitorizaţi.
Efecte: ▪Expulzează cenuşă, praf vulcanic, gaze cu temperatura de 500-1100 oC

1
Sintagmă folosită pentru prima oară în limba română de Zăvoianu şi Dragomirescu (1994).
105
(CO2, CO, SO2, H2S, CH4, HCl) şi vapori de apă care pot fi propulsate până în
stratosfera inferioară. Cantitatea însumată a acestora este de ordinul milioanelor de
tone. Datorită vânturilor dominante şi a curenţilor de aer rapizi de la partea superioară a
troposferei sau din stratosferă (50-300 km/h), substanţele expulzate pot trece dintr-o
emisferă în alta, poluând toate componentele mediului. Erupţia vulcanului Pinatubo
(Filipine, iunie 1991) a expulzat peste 20 milioane tone de cenuşă şi gaze până la
înălţimea de 40 km, care au afectat tot spaţiul geografic situat între latitudinile de 40ºN
şi 60OS (WMO-AR Nr.774/1991, citat de Fărcaş&Croitoru, 2003). ▪ Explozia, suflul
acesteia, norii de aer şi gaze fierbinţi afectează teritorii de sute sau mii de km2. ▪
Combinaţii chimice în atmosferă şi formarea acizilor sulfuric, clorhidric, fluorhidric,
care sunt antrenaţi descendent de precipitaţii sub formă de ploi acide; ecranarea
radiaţiei solare, diminuarea radiaţiei luminoase, scăderea temperaturii. ▪ Diminuarea
albedoului suprafeţei topografice. ▪ Cutremure şi valuri uriaşe produse de erupţiile
submarine (tsunami).
Cutremure
Între fenomenele naturale extreme, cutremurele au cea mai mare frecvenţă de
producere. Se estimează că în fiecare an se produc câteva milioane, dar dintre
acestea doar aproximativ 60 de cutremure sunt clasificate ca semnificative
(magnitudine 6.5 R1), iar 19 sunt majore (magnitudine peste 7 R). Cele din ultima
categorie au efecte catastrofale mai ales asupra localităţilor.
Efecte: valuri seismice devastatoare pentru zonele de ţărm (tsunami), seişe,
alunecări de teren, prăbuşiri, victime omeneşti şi pagube materiale în localităţi şi
zone industriale, accidente tehnologice cu efect poluant. Exemple de seisme: iulie
1976, Tanngshan (China), magnitudine 7,8 R, 800.000 victime; august 1999,
Turcia, magnitudine 7,4 R, peste 15 000 de victime. Exemple de tsunami: erupţia
vulcanului Krakatao (1883), valuri de 30 m înălţime, ţărmurile insulei Jawa
devastate, 30.000 victime omeneşti; Mindanao (1994), valuri de 8-9 m, 13 localităţi
afectate, 220 victime.
Tornade şi cicloni
Tornadele sunt perturbaţii atmosferice turbionare de mică extindere areală
(rază maximă de 1 km), dar cu intensitate mare, cu viteze ale vântului care pot
atinge 500 km/h şi care produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti
impresionante. În lungul traseului de deplasare a acestora (zeci de km şi
exceptional peste 100 km), fitocenozele terestre sunt distruse parţial sau total.
Tornadele au frecvenţa maximă în SUA, între Munţii Stâncoşi şi Atlantic (40.522
de tornade între 1950-1999, cu 4.460 de victime şi pagube materiale estimate la
câteva mii de miliarde dolari), dar se produc şi în sud-vestul Australiei, în Africa de
Sud şi Argentina.
Ciclonii tropicali, cu o durată medie de 5 - 8 zile, se formează deasupra
oceanelor calde din zona intertropicală şi sunt asociaţi cu vânturi puternice şi
precipitaţii abundente care pot afecta teritorii pe o rază de 50 – 1.000 km. Efecte:
valuri mari de furtună care lovesc ţărmurile joase, inundaţii cu apă sărată, distrugeri
de clădiri şi recolte, pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea ecosistemelor naturale.
Cel mai puternic ciclon a lovit statul Bangladesh în noiembrie 1970, producând
moartea a 300.000 oameni şi a peste un milion de animale şi a distrus recolta de pe
o suprafaţă de 400.000 ha.

1
Magnitudine pe scara Richter, clasa maximă fiind 8,0 – 8,6
106
 5.2. Activitatea antropică şi deteriorarea mediului
Dezvoltarea societăţii umane a determinat creşterea presiunii exercitată de
aceasta asupra mediului natural. Necorelarea caracterului limitat al resurselor naturale
cu nivelul în creştere al consumului şi necunoaşterea funcţionării sistemice a mediului
a produs treptat apariţia unor disfuncţionalităţi majore ale acestuia. Primele semnale
despre efectele negative ale activităţii umane apar în a doua parte a secolului XIX (P.G.
Marsh, 1864; E. Reclus, 1877; M. Tribolet, 1886). Semnalul de alarmă este dat de
lucrarea Silent Spring (Rachel Carson, 1962), în care este denunţat pericolul unor
activităţi agricole şi industriale pentru sănătatea oamenilor. Astăzi, ideea potrivit căreia
nici un loc de pe Pământ nu este imun la influenţa omului (B. Commoner, 1972) a
devenit un truism.
Activitatea umană care generează disfuncţionalitatea mediului poate fi
grupată în următoarele trei categorii:
• introducerea în mediu a unor substanţe organice sau anorganice diferite de
cele necesare funcţionalităţii acestuia, sau într-o cantitate care depăşeşte
capacitatea de preluare de către mediu, definită drept poluare;
• preluarea din mediu a unor resurse minerale sau organice şi, prin aceasta,
perturbarea funcţionalităţii acestuia, deteriorarea calităţii peisajului, diminuarea
rezervelor, şi periclitarea dezvoltării durabile a societăţii umane;
• modificări în structura mediului prin diferite categorii de amenajări
(îmbunătăţiri funciare, irigaţii sau desecări, navigaţie, turism) sau prin construcţii
industriale sau social-culturale, consum de spaţiu şi saturarea demografică şi
tehnică a peisajului geografic.
Marile aglomerări urbane supradimensionează elementele perturbatoare şi
amplifică disfuncţionalitatea nu numai a arealului ocupat direct, ci a unui spaţiu
natural mult mai mare.
Dintre cauzele care determină modificări complexe în mediul înconjurător şi
care au la origine activitatea umană, menţionăm: incendiile, supraexploatarea
pădurilor, suprapăşunatul, supraexploatarea resurselor oceanice, introducerea de
noi specii în ecosisteme, supraexploatarea zăcămintelor naturale, construcţiile
hidrotehnice, agricultura şi zootehnia, urbanizarea şi activitatea industrială,
transporturile etc. Fiecare în parte sau acţionând simultan, sunt poluatoare ale
mediului înconjurător. Unele dintre cele mai importante activităţi şi efectele
acestora vor fi prezentate în continuare1.
Incendii
Cele mai multe incendii au la origine neglijenţa, accidentele sau sunt
provocate voit. În spaţiul mediteranean, între 1981-1985, 23 % dintre incendii au
fost datorate neglijenţei, 32 % incendierilor, 40 % unor cauze necunoscute şi numai
5% unor cauze naturale (WWF, 1992). Dintre cauzele naturale menţionăm erupţiile
vulcanice, fulgerele şi, mai rar, radiaţia solară puternică. Efecte: eliberează în
atmosferă pulberi, fum şi energie termică, până la 4-10 km înălţime; biocenozele
sunt distruse în totalitate sau sunt modificate calitativ şi cantitativ; distrug suprafeţe
imense de pădure: 1.000.000 km2 în Siberia (1915); 4.800.000 ha în Canada
(1980); 3.500.000 ha de pădure tropicală în Borneo (1982-1983). În Europa, în
intervalul 1980-1990 au avut loc 513 incendii care au afectat o suprafaţă totală de
aproape 6,6 milioane de hectare (date prelucrate după Europ’s Environment, 1994).

1
Aspectele complexe ale poluării geosistemelor sunt tratate în semestrul II.
107
 Supraexploatarea resurselor biologice
Biosfera reprezintă unica sursă de hrană pentru om, exploatată sistematic din
chiar momentul apariţiei acestuia. Tot biosfera furniză materiale necesare pentru
menţinerea şi dezvoltarea comunităţilor umane (materiale de construcţie, materie
primă pentru industrie). Ca urmare, omul a acţionat permanent asupra unor
compartimente ale biosferei, prin mijloace şi cu intensităţi diferite.
Exploatarea pădurilor
Pădurea naturală este caracterizată prin complexitate şi diversitate.
Ecosistemele forestiere naturale sau quasinaturale îndeplinesc concomitent
numeroase funcţii social-economice şi au rol determinant în menţinerea unor
echilibre din natură.
• Transformă energia solară în energie chimică potenţială şi asigură
reciclarea carbonului prin consumul de CO2.
• Reglează circuitului apei prin procesul de evapotranspiraţie, reţine stratul
de zăpadă şi reglează scurgerea de suprafaţă şi infiltraţiile în sol.
• Protejează solul şi acţionează ca factor pedogenetic, reduce eroziunea,
fixează solurile nisipoase şi alunecările de teren.
• Reduce radiaţia solară directă şi evaporaţia, dispersează precipitaţiile,
ridică umiditatea atmosferică.
• Reduce efectele poluării chimice a atmosferei, fiind ecosistemul cu cel mai
mare consum de CO2 şi cel mai mare producător de oxigen. Un stejar eliberează 42
kg O2/zi, adică necesarul de consum al unui om pentru 80 de zile şi consumă 60 kg
CO2/24 h. Un hectar de foioase produce 15 t O2/zi, iar unul de conifere 30 t/zi, faţă
de numai 3-10 tone cât produce un hectar de culturi agricole.
• Reduce efectele poluării sonore prin absorbţia zgomotelor.
Are funcţia de recreere şi cea de ocrotire a genofondului şi ecofondului.
În ţările în curs de dezvoltare pădurile sunt defrişate în trei scopuri: mărirea
suprafeţelor agricole, exploatarea masei lemnoase şi creşterea vitelor. La tropice se
defrişează anual 5,9 mil. ha, din care 4,9 mil. ha reprezintă pădure primară. Efecte:
scăderea potenţialului de autoepurare a atmosferei; intensificarea eroziunii solurilor
şi degradării terenurilor prin şiroire, torenţialitate şi deplasări în masă; distrugerea
ecosistemelor forestiere; diminuarea genofondului.
Suprapăşunatul
Asociaţiile naturale de graminee şi plante ierboase reprezintă principala sursă de
hrană naturală pentru erbivorele sălbatice. O suprafaţă anumită de păşune poate hrăni
un număr limitat de indivizi, iar acest număr diferă în funcţie de condiţiile climatice, de
sol şi relief, dar şi de specia sau speciile care se hrănesc; toate acestea definesc
capacitatea limită a terenului. Astfel, pampasul argentinian are o capacitate limită de 14
t carne vită/km2, preeria din Texas, 11 t, iar savana din Kenia, numai 3,5 - 5,5 kg carne
vită / km2 de păşune (Neacşu, 1986). Depăşirea limitelor are următoarele consecinţe:
scăderea productivităţii de masă vegetală; scăderea numărului de erbivore; modificarea
echilibrului biocenozelor; intensificarea proceselor de eroziune şi degradare a solurilor.
Cele mai vulnerabile sunt păşunile din zonele cu deficit de umiditate din Spania
(Platoul Castiliei), Italia (Munţii Apenini), statele Wyoming şi Montana din SUA,
nordul Africii (Algeria, Tunisia, Libia), Africa de Sud (Kenia, RSA).
Supraexploatarea faunei terestre, este un proces care s-a amplificat constant
datorită unor activităţi directe precum vânătoarea şi pescuitul industrial. Numeroase
specii de cetacee, sirenieni, peşti şi moluşte, mamifere şi păsări au dispărut sau au
populaţii foarte reduse care, pentru a nu dispărea, sunt protejate prin reglementări
108
speciale. Efecte: reducerea potenţialului genetic al biosferei şi a producţiei de biomasă;
reducerea biodiversităţii (cca 360 de specii de mamifere şi păsări au dispărut sau sunt
probabil dispărute, aproape 1000 sunt în primejdie şi aproape 25.000 dintre speciile de
plante sunt pe cale de dispariţie).
Supraexploatarea resurselor oceanice
În apele marine există ecosistemele cu cea mai mare productivitate biologică. La
scara mondiala, pescuitul şi celelalte resurse extrase din oceane şi mări furnizeaza cca
16 % din totalul de proteine animale consumate anual. Exploatarea resurselor biologice
ale oceanelor se manifesta în trei direcţii principale:
– Vânarea marilor mamifere acvatice pentru piei şi carne, care a dus la
exterminarea sau la reducerea drastica a unor colonii de otarii, lei de mare, foci şi
balene. Sirenianul Hidromamalis stelleri (Marea Ohotsk) a fost exterminat în 25 de
ani, iar coloniile de foci şi lei de mare din Insulele Fernandez, evaluate la cca 3,5
mil. exemplare au fost, şi ele, exterminate. În prezent, cel mai ameninţat cetaceu
este balena albastră (Baleinoptera musculus).
– Pescuitul, cu subramuri specializate pentru peşte, crustacei, cefalopode şi
octopode, moluşte. Ihtiofauna oceanică este alcătuita din cca 30.000 de specii,
dintre care numai 20 asigură peste 90% din totalul pescuit Pentru menţinerea cotei
actuale de consum (cca. 19,3 kg/locuitor/an), până în anul 2025 producţia totală de
peşte va trebui să atingă valoarea de 145 mil. t/an, dar capacitatea maximă
exploatabilă a oceanului a fost estimată la 100 mil. tone/an. Consecinţele
pescuitului necontrolat sunt: diminuarea cantităţii peştelui capturat; regresia taliei
peştilor; accelerarea ratei de creştere individuală; scăderea populaţiilor speciilor cu
valoare comercială şi înlocuirea acestora cu alte specii; modificări ale structurii
ecosistemelor oceanice şi a reţelelor trofice.
– Recoltarea de biomasă vegetală pentru agricultură (îngrăşăminte) sau ca
materie primă pentru industrie.
Introducerea de noi specii în ecosistem
Introducerea de către om în ecosisteme a unor specii de plante sau animale
modifică echilibrul dintre populaţii.
Plantele de cultură, iar apoi cele industriale şi ornamentale au înlocuit
ecosistemele naturale pe suprafeţe tot mai mari. Graminee (24 originare din
Eurasia, 8 din Africa răsăriteană, 4 din America de Sud si 4 din alte regiuni),
leguminoase şi plante ornamentale au fost exportate din locul de origine şi se
întâlnesc astăzi în aproape toate continentele. Unele specii noi, introduse
accidental, pot deveni populaţia dominantă, care se va dezvolta în detrimentul
celorlalte. O specie de cactus (Opunţia inermis) introdusă în Australia în 1839, a
invadat 24 mil. ha în 80 de ani.
Introducerea de animale (mamifere, păsări, peşti, moluşte, insecte) are
aceleaşi consecinţe. Iepurele, introdus în Australia a devenit concurentul unor
ierbivore autohtone. În România, bibanul soare adus din America de Nord, mult
mai bine dotat, elimină treptat bibanul autohton. Gasteropodul Rapana thomasiana,
ajuns în apele Mării Negre pe chila navelor comerciale, distruge coloniile de
Mytillus care contribuie la epurarea apelor din zona de ţărm.
Construirea de baraje şi alte lucrări hidrotehnice
Astăzi există cca 40.000 de baraje şi numeroase alte stavile care modifică
regimul natural de scurgere şi circuitul apei în natură. Acestea au următoarele
efecte negative:
inundarea unor mari suprafeţe de teren agricol de cea mai bună calitate;
109
 defrişarea forţată a cuvetei viitorului lac, şi reducerea suprafeţei forestiere;
creşterea cantitătii de apă evaporată (din acumularea de la Assuan se
evaporă direct cca 10 % din debitul Nilului);
reţinerea sedimentelor şi a materiei organice în cuveta lacului, scăderea
producţiei de peşte, limitarea dezvoltării fito- şi zooplanctonului;
barajele crează obstacole insurmontabile pentru speciile de peşti migratori
precum somonul, anghila sau cega care sunt amfibiotice;
schimbări importante în regimul scurgerii naturale;
modificarea stabilităţii versanţilor şi a regimului natural al apelor
subterane, modificări de topoclimat şi de faze fenologice ale vegetaţiei;
creşterea frecvenţei cutremurelor cu amplitudine redusă, cu 30-50 %.
Îndiguirile, rectificările cursurilor de apă şi canalele de navigaţie produc, de
asemenea modificări importante ale ecosistemelor.
Exploatarea resurselor de apă dulce
Cantitatea totală de apă dulce din râurile planetei este apreciată la 91.100 km3
(26 % din resursele totale de apă dulce de pe Glob), la care se adaugă 2.120 km3
cantonaţi în lacuri (0,006 %) şi 105.000 km3 (30 %) în apele subterane (Zăvoianu,
1999). Resursele anuale regenerabile însumează 41.000 Km3, din care se consumă
3.240 km3 (70 % irigaţii din râuri sau din ape subterane, 20 % în industrie şi numai
10 % în gospodării, zootehnie şi utilităţi urbane (Brown, 1999). Această rezervă
este inegal distribuită pe ţări1, iar transportarea apei spre zonele deficitare este
nerentabilă. Apa înseamnă hrană2.
Creşterea populaţiei determină o presiune constantă asupra rezervelor de apă
dulce folosită în următoarele scopuri: irigaţii, zootehnie, industrie, scopuri casnice,
servicii diverse. Pe măsura dezvoltării habitatelor urbane, necesarul acestora este
asigurat pe seama celorlalte folosinţe. În Municipiul Bucureşti, alimentat din ape
subterane, consumul mediu/locuitor/24 ore este de 850 l (locul 3 în Europa).
Preluarea de apă din râuri, lacuri şi din acumulările subterane are următoarele
consecinţe:
Diminuarea debitelor râurilor aval de folosinţe. Unele dintre marile fluvii
sunt expuse fenomenului de secare înainte de vărsare (Colorado, Amu Darya,
Fluviul Galben), iar altele au debite derizorii (Nil, Gange).
Scăderea nivelului unor lacuri alimentate de râuri (Aral) şi deprecierea
ecosistemelor de ţărm.
Scăderea nivelului apelor subterane cu o medie anuală de până la 3 m, fapt
care depăşeşte capacitatea de reîncărcare naturală a acestora (câmpia din Nordul
Chinei, India, câmpia Nilului inferior).
Ridicarea nivelului apelor subterane în zonele intens irigate şi deprecierea
calităţii solurilor.
Modificarea ecosistemelor hiporeice şi a celor freatice.
Scăderea productivităţii solurilor şi creşterea riscului de degradare a
acestora.
Creşterea volumului de ape uzate reintroduse în circuitul natural.
Deteriorarea mediului prin turism
Activitatea turistică poate produce modificări semnificative ale mediului
înconjurător (Dezsi et.al, în Sorocovschi, 2002).

1
5.190 km3 Brazilia, 0,02 km3 Kuweit, 37 km3 România.
2
Pentru producerea unei tone de grâu se consumă 1000 tone apă.
110
 Efecte:
– Deteriorarea echilibrului ecologic al ariilor protejate în care se practică
turismul, prin: abaterea de la căile de circulaţie, reducerea biodiversităţii, camparea
şi focurile de tabără practicate în afara spaţiilor destinate acestor activităţi, tăierea
arborilor, depozitarea gunoaielor etc.
– Deteriorarea unor ecosisteme, prin realizarea de construcţii turistice sau
pentru sport şi divertisment în zona din vecinătatea unor arii protejate, şi
deschiderea de căi de acces la acestea.
– Deprecierea proprietăţilor fizico-chimice ale substanţelor minerale balneare
(ape minerale, ape termale, ape termominerale, nămoluri terapeutice, prin
nerespectarea normativelor de exploatare şi protecţie;
– Deteriorarea habitatelor subterane, prin practicarea necontrolată a
speoturismului, prin recoltarea de suveniruri, practicarea de săpături, culegere de
faună etc.
– Deteriorarea estetică a peisajului, prin executarea de construcţii neadecvate
şi prin dotările tehnice ale acestora (transformatoare, alimentare cu energie
electrică, reţea de telecomunicaţii etc.).
Industrializarea şi urbanizarea
Cele mai importante modificări ale mediului sunt datorate activităţilor
industriale, de transport şi urbanizării care acţionează prin: (1) sustragerea din circuitul
agricol şi distrugerea potenţialului productiv al solurilor a unor suprafeţe pe care se
construiesc edificii industriale, rezidenţiale, şosele, parcări pentru automobile, baze
sportive, aeroporturi etc. În SUA, în intervalul 1982-1992, dintr-un total de 2 400 000
ha de teren scos din circuitul agricol, dezvoltarea habitatelor urbane a beneficiat de
peste 1 600 000 ha, iar în Indonezia, industrializarea scoate din circuitul agricol peste
20 000 ha teren arabil pe an, de pe care s-ar putea produce hrana necesară pentru 380
000 locuitori; (2) distrugerea sau modificarea radicală a ecosistemelor; (3) accelerarea
proceselor de degradare a solurilor; (4) producerea de deşeuri şi poluarea tuturor
geosistemelor. Aceste aspecte sunt tratate pe larg în Semestrul II.

Verificare
1. Care sunt cele mai importante fenomene naturale extreme ? 2. Prezentaţi
şi exemplificaţi tipologia catastrofelor şi efectele acestora. 3. Comentaţi funcţiile
ecologice ale pădurilor şi efectele defrişării. 4. Care sunt consecinţele
supraexploatării resurselor biologice ale oceanului ? 5. În ce mod afectează
geosistemele lucrările hidrotehnice ? 6. Care sunt consecinţele supraexploatării
resurselor de apă dulce ?

Bibliografie

1. Mac, I., (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca (pp. 18-84).
2. Neacşu, P. (1986), Ecologie şi protecţia mediului, II, Univ. Bucureşti (pp.5-47).
3. Popovici, Eveline, (1998), Studiul mediului înconjurător, Centr. Multipl. Univ.
Al.I. Cuza Iaşi (pp. 11-43).
4. Sorocovschi, V., editor (2002), Riscuri şi catastrofe, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
Napoca (pp. 11-20).
5. Şchiopu, D., Vîntu, V. (coordonatori), (2002), Ecologie şi protecţia mediului.
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi (pp. 29-40).

111
 GEOGRAFIA MEDIULUI (II)

POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Conf. univ. dr. Ioan POVARĂ

Obiectivele cursului:
Prezentarea fenomenelor naturale extreme şi a efectelor acestora asupra
mediului şi a societăţii umane. Cunoaşterea surselor, cauzelor şi efectelor
poluatoare complexe ale activităţii umane şi a modului în care acestea afectează
sănătatea ecosistemelor şi a omului producând, în acelaşi timp, perturbaţii
meteorologice şi climatice la scară regională sau globală. Prezentarea necesităţii
monitorizării factorilor de mediu şi a protecţiei naturii.

1. DATE GENERALE
În ansamblul său starea planetei s-a degradat alarmant. Factorii care au condus la
intensificarea presiunilor exercitate asupra mediilor naturale şi care au generat poluare
sunt creşterea populaţiei, creşterea explozivă a producţiei economice mondiale şi
distribuţia veniturilor.
1.1. Definiţie şi termeni
Poluarea poate fi definită ca „totalitatea proceselor prin care se introduc în mediu,
direct sau indirect, materie sau energie cu efecte dăunătoare sau nocive, care alterează
ecosistemele, diminuează resursele biologice şi pun în pericol sănătatea omului”. Prin
urmare, poluarea poate fi naturală şi artificială, ultima deţinând cea mai mare pondere.
Prin poluant se înţelege un factor (materie sau energie), produs de om sau datorat
unor procese naturale, a cărui prezenţă în mediu într-o cantitate care depăşeşte o limită
care poate fi tolerată de una sau mai multe specii de vieţuitoare, sau de către om,
împiedică dezvoltarea normală a acestora.
Poluarea determină dezechilibrul factorilor de mediu, cu consecinţe dăunătoare
asupra vieţii. Activitatea umană produce poluare, indiferent de domeniul în care se
desfăşoară. Procesele de poluare determinate de activitatea antropică au următoarele
caracteristici comune:
• sunt disipative de resurse, în sensul că raportul de utilizare al acestora este
totdeauna subunitar (materie primă/materie rezultată < 1);
• sunt generatoare de subproduse sau deşeuri, datorită randamentului scăzut de
transformare;
• sunt consumatoare de resurse naturale neregenerabile sau neregenerabile la scara
timpului uman;
• sunt ireversibile termodinamic (cu rare excepţii).
La acestea pot fi adăugate următoarele aspecte:
• Poluarea antropică creşte exponenţial cu creşterea populaţiei globului, cu
dezvoltarea industriei şi a agriculturii intensive şi cu frecvenţa conflictelor armate.
• Diversificarea şi perfecţionarea tehnologiilor de producţie a diversificat sursele de
poluare şi poluanţii, chiar dacă, în egală măsură, au perfecţionat şi tehnologia de reducere
a cantităţii acestora.
• Între procesul poluant (cauză) şi efectul asupra mediului există un decalaj spaţial
şi altul temporal
112
 ATMOSFERA

Gaze, pulberi, radionuclizi, viruşi

ACTIVITATEA UMANĂ

Ploi acide Ploi acide

Deşeuri industriale, agricole urbane,
activitåţi de cercetare, medicale, militare

BIOSFERA

HIDROSFERA PEDOSFERA

Fig 1. Schema generală a poluării geosferelor

• Consecinţele pe termen scurt pot fi percepute şi măsurate, dar cele pe
termen lung sunt greu previzibile, datorită complexităţii relaţiilor dintre factorii de
mediu şi ecosisteme şi prin apariţia tardivă a efectelor.
• Deoarece nu se cunoaşte capacitatea de suport a ecosistemelor este dificil să
se precizeze care sunt limitele admisibile ale poluării.

1.2. Clasificarea poluanţilor şi a surselor de poluare

Prezentăm în continuare cele mai importante criterii după care poate fi
realizată o sistematizare a categoriilor de poluanţi.
• În funcţie de originea procesului: poluare naturală (poluare de fond) şi
poluare antropică.
• În funcţie de starea de agregare: Emisii gazoase, care provin în proporţie
de peste 90% din arderea combustibililor solizi, din emisiile de gaze de eşapament
şi, secundar, din industria chimică sau din alte industrii; Ape uzate, care provin din
mediul urban, agricultură + zootehnie şi ape industriale; Poluanţi solizi, foarte
variaţi ca origine şi care sunt cuprinşi în categoria deşeurilor solide (prafuri,
pulberi, zgure, steril, subproduse, etc).
• În funcţie natura poluantului, poluarea poate fi microbiologică, chimică,
fizică, psihica şi informaţională sau poluare estetică.
• În funcţie de caracteristicile şi dimensiunile sursei: poluare punctuală sau
poluare difuză.
• În funcţie de durata de emisie a poluantului: poluare permanentă (sursele
industriale, unele activităţi din mediul urban), temporară sau periodică (mijloacele
de transport, agricultura) şi accidentală (determinată în principal de accidentele
113
tehnologice).
• După efectele pe care le produce: efecte directe (imediate, pe termen scurt)
şi efecte indirecte (pe termen mediu sau lung).
• După mediile în care acţionează preponderent: poluarea atmosferei,
hidrosferei şi poluarea edafică (a solului), în fiecare dintre aceste sfere putându-se
produce oricare din tipurile anterior menţionate. În mod obişnuit în aer ajung însă
substanţele volatile, în apă cele solubile, iar în sol cele insolubile şi solide. Datorită
interrelaţiilor dintre geosfere poluarea uneia dintre sfere se va răsfrânge în toate
celelalte, dar cu viteze, intensităţi şi efecte diferite.

1.3. Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură

Următorii termeni definesc concentraţia poluanţilor:
- Limita de detectare – nivelul sub care un poluant nu poate fi decelat în
mediu;
- Limita de concentrare, la care se resimte efectul poluant, dar care se
situează sub concentraţia maximă admisibilă;
- Concentraţia maximă admisibilă (CMA) – nivelul superior de concentraţie
reglementat prin acte normative care stabilesc limita de la care efectele sunt
dăunătoare pentru organismele vii. CMA are valori diferite pentru interval de 30
minute, 24 ore, sau se exprimă ca medie anuală admisibilă. În unele state se
utilizează concentraţia maximă admisibilă excepţional, al cărei nivel de
concentraţie este peste CMA;
- Gradul de persistenţă al poluantului reprezintă durata în care o substanţă
exercită efect poluant; diferă în funcţie de natura poluantului, durata şi concentraţia
emisiei, condiţiile de relief şi climatice locale.
Concentraţiile poluanţilor se exprimă în:
– unităţi de greutate: µg/kg, mg/kg, mg/tonă;
– unităţi de volum: µg/l, mg/l, mg/m3;
– unităţi relative: ppm - părţi pe milion 1ppm ≈ 1cm3/m3≈1g/tonă ≈1mg/l;
ppb = părţi pe bilion; 1 ppb ≈ 1 µg /l ≈ 1mg / m3.
– exprimare procetuală %.

1.4. Concentrarea poluanţilor în organismele biologice şi la om

Orice poluant introdus în mediu este supus unor procese de dispersie, difuzie şi
transport de către aer, apă, animale şi om. Plantele pot prelua direct poluantul din aer,
apă sau sol, iar animalele şi omul le preiau din plante, aer şi apă. Unii poluanţi nu sunt
metabolizaţi şi nici eliminaţi din organismele vegetale sau animale, ci se acumulează în
acestea. Pe traseul unui lanţ trofic are loc procesul de amplificare biologică a
poluanţilor, determinat de următoarele procese:
– scăderea biomasei organismelor, de la producător la consumatorul de vârf;
– creşterea procentuală a poluantului la consumatorul de vârf.
De exemplu, insecticidul DDT are un nivel de 0,04 ppm în plancton, de 0,42
ppm în moluşte şi poate ajunge la 3,25 – 75,5 ppm la om.

Întrebări de verificare
1. Care sunt caracteristicile comune ale proceselor de poluare ? 2. Care sunt
criteriile în funcţie de care se clasifică procesele de poluare ? 3. Când se consideră
că o substanţă introdusă în mediu, produce poluare ?

114
 2. POLUAREA ATMOSFEREI
2.1. Poluarea fizică a atmosferei
Are la bază cedarea dinspre diferite surse spre atmosferă a unor categorii şi
cantităţi diferite de energie şi anume:
• energie mecanică: produce poluarea sonoră;
• energie calorică; produce poluarea termică;
• energie radiantă: produce poluarea cu diferite tipuri de radiaţii.
Poluarea sonoră. Se produce datorită emisiilor de sunete (oscilaţii armonice) şi
zgomote (oscilaţii nearmonice sau amestec de sunete discordante). Are ca domeniu
de manifestare în special mediul urban, cu o concentrare maximă în preajma zonelor
cu funcţii industriale şi de transport (artere şi noduri rutiere, proximitatea
aeroporturilor şi a capetelor de culoare aeriene). Efecte: disconfort psihic sau
tulburări neurovegetative, nevroze, hipertensiune, tulburări endocrine.
Poluarea termică. Are două modalităţi distincte de manifestare: directă
(imediată) şi indusă sau indirectă, care este rezultatul efectelor poluanţilor asupra
climei. Surse: activităţi industriale, de transport, agricole, casnice, conflagraţii. Este
maximă în aglomerările urbane, în care temperatura poate fi mai mare cu 5-10o C
faţă de zonele vecine. Efecte: disconfort, accidente vasculare sau cardiace.
Poluarea cu radiaţii. Este consecinţa proceselor de emisie şi propagare în
spaţiu a unor unde electromagnetice (razele X şi radiaţia gama) şi radiaţii
corpusculare (radiaţii alfa, beta, pozitroni şi neutroni), însoţite de transport de
energie şi care determină modificări importante ale materiei, de natură fizică
chimica şi biologică.
Surse naturale: radiaţia cosmică, rocile şi apele radioactive.
Surse artificiale: extragerea şi prelucrarea minereurilor radioactive,
combustibilii nucleari, centralele nuclearo-electrice, reactoarele şi acceleratoarele
de particule, aparatura de cercetare izotopică, experimentele militare, accidentele
nucleare. Dintre radioizotopii constituenţilor fundamentali ai lumii vii menţionăm:
42
K (13 x 108 ani, timp de înjumătăţire), 14C (5568 ani), 32P (14,5 ani), 3H (12,4
ani), iar dintre radioizotopii produselor de fisiune: 239Pu (Plutoniu, 24.000 ani), 90Sr
(27,7 ani), 137Cs (23 ani). Dintre izotopii gazelor rare, cel mai nociv este Radonul
222
Rn, iar cel mai stabil, 85Kr.
Efecte: modificări de natură genetică, afectând cromozomii şi codul genetic;
reducerea potenţialului biotic, deci a productivităţii ecosistemelor; reducerea
potenţialului germinativ şi regenerativ al speciilor; reducerea longevităţii, direct
proporţională cu doza şi durata iradierii; dereglări fiziologice care, în final, pot
determina moartea indivizilor afectaţi.
Poluarea cu poluanţi solizi. Surse: arderea incompletă a combustibililor,
industria extractivă în cariere, siderurgia, metalurgia, industria materialelor de
construcţie, (în special ciment), negru de fum, alte industrii care produc pulberi sau
praf sedimentabile, precum şi pulberi în suspensie, (ceaţă, fum, prafuri industriale
ultrauşoare).
Pulberi cu plumb care provin din industria metalurgică, crematoriile de
gunoaie, gazele de eşapament). În medie, un vehicul eliberează 1 kg/Pb/an sub
formă de particule foarte fine. In gheaţa din Groenlanda, concentraţiile au crescut
de la la 0,04 ppb în 800 e.n., la peste 30 ppb în 1995. În zonele urbane apa de
ploaie poate conţine 40 mg/l sau mai mult.
Pulberi cu mercur, eliminate în aer de industria clorului, industrii care
utilizează Hg în procesul tehnologic şi din arderea combustibililor fosili. In centrele
115
urbane concentraţiile ajung la 0,1 mg/m3.
Pulberi cu cupru, eliminate de metalurgia neferoasă. Pot ajunge la
concentraţii de 50 g/m3 în preajma centrelor metalurgice.
Siliciu. Pulberi artificiale de SiO2 (cariere, mori de cuarţ, industria
materialelor de construcţie). Produce fibroze, sau silicoză.

2.2. Poluarea chimică a atmosferei

Este consecinţa introducerii în atmosferă a unor gaze care există în mod
natural (COx, NOx), dar care determină depăşirea concentraţiilor naturale sau a
introducerii unor substanţe inexistente în mod natural.
Surse staţionare cu activitate permanentă: emisii cu concentraţii mari,
datorate arderii combustibililor fosili în scopuri industriale sau urbane şi care
eliberează în atmosferă gaze şi particule solide:
– cărbunele eliberează suspensii (C, Si, Al, FeOx, Zn, Cd, Ni, Sl) şi gaze
(NOx, CO, acid fluorhidric, aldehide);
– produsele din petrol eliberează NOx, CO, SO2, hidrocarburi policiclice şi
cenuşe bogată în sulfaţi, Sl, Vn;
– gazele naturale (cantităţi reduse de NOx, COx şi unele hidrocarburi).
Alte surse de gaze: petrochimia, combinatele chimice, metalurgia primară
neferoasă etc.
Surse mobile: sunt mijloacele de transport rutier, fluvial şi aerian.
Emisiile de gaze intră în atmosferă concentrat (coşurile industriale, cele de la
centralele electrice) sau difuz (mijloacele de transport), iar viteza de dispersie
depinde de: (1) caracteristicile fizice ale sursei (viteza şi temperatura gazelor,
înălţimea coşului de emisie şi diametrul acestuia, caracterul stabil sau mobil al
sursei, durata de emisie); (2) caracteristicile chimice ale emisiei (concentraţia
poluantului şi nivelul de toxicitate); (3) factori naturali: parametrii meteorologici
(viteza şi durata vântului, umezeala aerului, precipitaţiile atmosferice, presiunea
aerului), relief (culoare de vale, zone depresionare, barierele orografice) şi de
prezenţa unor suprafeţe împădurite capabile să reţină particule şi sa neutralizeze
unele gaze.
Principalele substanţe chimice poluante ale atmosferei
Compuşi organici volatili
Sunt hidrocarburi (benzina, eterii de petrol, benzen, acetonă, cloroform,
esteri, fenoli, sulfura de carbon ş.a.) rezultă din prelucrarea ţiţeiului şi a produselor
petroliere, din composturile menajere, agricole sau industriale şi din emisiile
vehiculelor care folosesc motoare cu explozie. Pot fi rezultatul unor procese
naturale. Procesele incomplete de ardere generează hidrocarburi policiclice
cancerigene (benzoantracen, clorantren).
Oxizii de carbon
– Monoxidul de carbon este cel mai important poluant al atmosferei. Surse
naturale: erupţii vulcanice, incendii, descărcări electrice şi fermentaţiile anaerobe.
Concentraţia în troposfera nepoluată este de 0,1 - 0,2 ppm. Surse artificiale:
arderea combustibililor fosili şi arderile incomplete ale carburanţilor în motoarele
cu explozie. Indicii de emisie a CO (Ie = CO rezultat / Combustibil consumat), arată
că valorile maxime de poluare cu CO sunt localizate în zonele industriale, centrele
urbane şi nodurile rutiere, (2-140 ppm). Efecte: afecţiuni cerebrale, dereglări de
sarcină, malformatii sau chiar decesul. Cele mai mari valori medii zilnice admise
sunt de 2 mg/m3.
116
 – Dioxidul de carbon. Este gazul principal care determină „efectul de seră”.
Surse: procese de combustie 79 %, respiraţia plantelor 17,8 %, surse industriale
3%, alte procese naturale 0,2 %. Cantitatea totala de CO2 din atmosfera a crescut de
la 1,29 ppm (1965-1985) la 1,5 ppm (1985-1995). Efecte: devine toxic pentru om
în concentraţii de peste 2–3 %, şi nociv la concentraţii de peste 25- 30 %.
Compuşii sulfului (oxizii de sulf şi acidul sulfhidric)
Surse: procese naturale (67%); activităţi antropice (33%, din care 96% prin
arderea combustibililor fosili).
– Dioxidul de sulf, se găseşte în concentraţii de cca 0.2 ppm în troposfera
nepoluată. Surse artificiale: arderea combustibililor fosili şi unele procese
metalurgice (prelucrarea a 1000 t de pirită, produce 600 t SO2). Emisiile totale/an
sunt estimate la 330 milioane tone. Efecte: > 35 ppb, moartea lichenilor şi
muşchilor; > 0.1 ppm, moartea plantelor fanerogame; > 1,0 ppm, moartea tuturor
plantelor, iar la om provoacă iritaţii ale aparatului respirator; > 5-10 ppm, spasm
bronşic; în concentraţii de 4 - 5 mg/m3, intoxicaţii si decese la mamifere şi om.
CMA sunt de 0,75 mg/m3 pentru maxim 30 minute, 0,25 mg/m3 pentru 24 h şi 0,01
mg/m3 medie anuală. Sub acţiunea razelor UV, SO2 trece în SO3, mult mai toxic şi
foarte solubil în apă. În prezenţa vaporilor de apă, formează acid sulfuric, fiind
antrenat de precipitaţii (vezi ploile acide).
– Acidul sulfhidric sau hidrogenul sulfurat. Concentraţiile naturale în
atmosferă sunt de 0,4 mg/m3, adică sub limita de detecţie olfactivă, situată sub
nivelul de 0,13 ppm. Surse naturale: producţia naturală de H2S este estimată la 280
milioane tone/an din care 80 milioane tone în mediile terestre.
Sursele artificiale: industria (petrolieră, petrochimică, chimică, metalurgică,
alimentară), agricultura, zootehnia şi apele uzate. Are acţiune toxică mai puternică
asupra animalelor şi omului (sistemul nervos, aparatul respirator şi sângele) decât
asupra plantelor, si acţiune corosivă asupra vopselelor si metalelor (inclusiv asupra
Al, Cu, Zn). CMA pentru România sunt de 0,015 mg/l în 30 minute şi de 0,008
mg/l în 24 ore.
Compuşii azotului
– Oxizii de azot sunt componenţi naturali ai atmosferei. Cel mai important
efect poluant îl are NO2, gaz de culoare galbenă, stabil chimic. Surse naturale:
combinarea în atmosferă a NO cu oxigenul. Sursele artificiale: arderea
combustibililor fosili şi emisiile motoarelor cu explozie (5 x 107 tone). Contribuie
la formarea smogului. Efecte: în concentraţii reduse provoacă iritaţii ale aparatului
respirator, arsuri şi sufocare; în concentraţii ridicate provoacă asfixiere, convulsii şi
blocarea respiraţiei. CMA sunt de 0,3 mg/m3 pentru 30 minute, 0,1 mg/m3 pentru
24 ore şi 0,01 mg/m3 valoare medie anuală.
– Peroxi-aceti-nitraţii (PAN) Se formează sub influenţa radiaţiei solare şi
accelerează procesul de formare a ozonului în troposferă. Chiar în concentraţii de
numai 15 ppm determină leziuni foliare la plante, deci dereglarea fotosintezei, iar
la om provoacă iritaţii oculare şi dereglări respiratorii.
Derivaţii halogenilor
Au provenienţă exclusiv industrială.
– Clorul. Surse: electroliza clorurilor alcaline, lichefierea clorului, producţia
de celuloză, hârtie şi solvenţi organici şi a pesticidelor organoclorurate. Este mai
greu decât aerul şi solubil în apă, deci se concentrează cu uşurinţă în apropierea
solului, în zone puţin ventilate (fundul depresiunilor, culoare de vale) şi în apă.
Efecte: > 15 - 20 ppm, disfuncţii ale aparatului respirator şi iritaţii severe ale
117
mucoasei globului ocular; > 100 ppm, enfizem sau edem pulmonar, bronşite şi
deces; corodarea metalelor. CMA sunt de 0,1 mg/m3 pentru 30 minute şi numai
0,03 mg/m3 pentru 24 de ore.
– Fluorul. Surse: industria aluminiului. Efecte: chiar în concentraţii de numai 0,1
ppb, produce necroze foliare, defoliere, iar în concentraţii de 60 - 100 ppb, moartea
plantelor. Poate fi concentrat în ţesutul vegetal pâna la 2 g/kg masă uscată.

2.3. Poluarea biologică a atmosferei

Atmosfera nu dispune de o microfloră proprie, dar în partea inferioară a
troposferei există în permanenţă microorganisme de origine umană, animală sau
naturală (viruşi, bacterii şi fungi). Cele provenite de la animale şi om pot fi
saprofite (nepatogene), condiţionat patogene şi patogene. Sunt prezente în
atmosferă înglobate sau aderente la particule de praf, fum sau vapori de apă sau ca
praf bacterian.

2.4. Autoepurarea atmosferei

În atmosferă funcţionează mecanisme naturale prin care se realizează
autoepurarea aerului. Dintre acestea enumerăm mecanismele fizice (dispersia şi
difuzia poluantului în masele de aer, sedimentarea, aderarea la particulele de apă
sau la cele solide din aer, antrenarea mecanică descendentă prin intermediul
precipitaţiilor atmosferice şi transformări sub influenţa radiaţiei solare), chimice
(recombinări chimice) şi biologice (consum de poluanţi sau transformarea
biochimica a acestora). Calitatea şi intensitatea cu care se realizează aceste procese
depinde de natura poluantului, starea de agregare, concentraţia şi nivelul de
toxicitate, starea parametrilor meteorologici.

2.5. Poluarea aerului în România

În ansamblu, România este o ţară cu nivel mediu sau submediu de poluare a
aerului. Sursele principale sunt arderea combustibililor fosili, industria chimică,
petrochimia, siderurgia şi metalurgia, materialele de construcţieşi traficul rutier.
Poluarea industrială este amplificata de utilizarea unor tehnologii depăşite, absenţa
instalaţiilor de filtrare sau a celor de epurare a gazelor şi de absenţa catalizatorului
la autovehicule.
– Metalurgia neferoasa (Copşa Mica, Baia Mare şi Zlatna) determină nivele
ridicate de poluare cu: pulberi cu un conţinut ridicat de metale grele (As, Pb, Cd,
Zn, Cu, Sn) care depăşesc de 10 - 200 ori normele admise (în special la Pb şi Cd);
pulberi totale în suspensie (depăşiri ale CMA în 20 - 50% din numărul de zile) sau
pulberi sedimentabile; gaze cu conţinut ridicat de CO2 care au concentraţii de până
la 20 de ori mai mari decât CMA în 24 ore.
– Industria chimică şi petrochimia, impurifică atmosfera cu: emisii complexe
de poluanţi anorganici (Făgăraş, Borzeşti, Săvineşti şi Dej, cu SO2, NOx, HCl, Cl2,
H2SO4, NH3) şi organici (fenoli, aldehide organo – clorurate), cu emisii de
hidrocarburi, fluor, fenoli, SO2, NO2 şi funingini (Midia, Ploieşti, Brazi, Teleajen şi
Piteşti); emisii de SO2 şi H2 (industria celulozei, hârtiei şi fibrelor artificiale din
Brăila, Lupeni, Suceava) şi NH3 (uzinele de îngrăşăminte chimice din Arad,
Işalniţa, Târgu Mureş, Turnu Măgurele).
– Siderurgia (Galaţi, Hunedoara, Călan, Reşiţa şi Călăraşi), produce emisii
masive de pulberi cu concentraţii ridicate de Pb, Zn, Cu, Cr, şi Zr.
– Marile termocentrale ale ţării, în special cele care utilizează cărbune şi
118
păcură (Rovinari, Turceni, Mintia, Turnu Severin) elimină în atmosfera pulberi cu
As, Cd, Pb, Mg, Mn şi în mică măsură SO2, CO, CO2 şi NO2.

Întrebări de verificare
1. Praguri de diferenţiere a poluanţilor şi unităţi de măsură a concentraţiilor
2. Care sunt sursele antropice de poluare a atmosferei ? 3. În ce mod arderea
combustibililor fosili produce poluarea atmosferei ? 4. Care sunt cele mai
importante tipuri de poluare a atmosferei urbane ? 5. Care sunt gazele poluante
emise de mijloacele de transport ? 6. Expuneţi procesele de autoepurare a atmosferei
şi factorii de care depind.

3. POLUAREA HIDROSFEREI
Apa este o resursă naturala neregenerabilă, al cărei volum total este apreciat
la 1,386 miliarde km3. Proprietăţile naturale ale apei pot fi modificate datorita
poluării, proces convergent cu cel de creştere a cerinţelor.

3.1. Poluarea apelor de suprafaţă

Sursele de poluare pot acţiona permanent, temporar sau accidental, emisiile
având caracter punctual (canalizarea, cu sau fără reţea de tratare a apei, surse
industriale, deversări accidentale, industria minieră) sau areal (activitatea agricolă,
forestieră, de construcţii, sedimentele atmosferice).
Poluarea fizică
Poluarea termică. Surse: deversarea în apele naturale a unor lichide calde
utilizate ca refrigeratoare în diferite industrii (nucleară, metalurgie, siderurgie,
centrale termice) sau a apelor menajere. Peste 25 % din debitul râurilor de pe glob
sunt afectate de poluare. Efecte: reducerea cantităţii de oxigen dizolvat; -
accelerarea degradării biologice a substanţei organice, dezvoltarea
microorganismelor aerobe, modificarea structurii biocenozelor, moartea
organismelor acvatice la temperaturi de peste 30 0C după 1- 2 ore.
Poluarea cu substanţe radioactive. Surse: deşeuri provenite din industria
nucleară sau din depozitele de roci radioactive. Efecte: iradierile acute distrug măduva
spinării, diminuează numărul de hematii şi produc mutaţii genetice. Planctonul din apă
are capacitatea de a concentra radiaţiile de 2 până la 10.000 ori, iar peştii, de 500-800
ori. Unul dintre cele mai nocive elemente este 90Sr, produs de centralele nucleare, care
este interschimbabil cu Ca din ţesutul osos, şi care poate fi ingerat prin consumul de
lapte sau carne provenite de la animale ierbivore contaminate. CMA pentru apa
potabilă este de 3 picoCurie 226Ra/l sau 10 picoCurie/l 90Sr.
Poluarea chimică
Constituie forma cea mai frecventă şi mai intensă de poluare a apelor şi se
produce cu o mare varietate de substanţe, unele biodegradabile, altele cu grad
ridicat de persistenţă şi nivel ridicat de toxicitate.
• Poluarea cu compuşi ai azotului (azotaţi, azotiţi, amoniac). Surse naturale:
descompunerea substanţelor organice care conţin azot. Surse artificiale:
îngrăşămintele cu azot şi apele uzate.
• Poluarea cu compuşi ai fosforului (greu solubili, persistenţi). Surse
artificiale: fertilizatorii agricoli şi efluenţele urbane. Concentraţia fosfaţilor în
apele menajere urbane variază între 20 - 150 mg/. CMA la fosfaţi este de 0,5 mg/l
în apa potabilă. Efecte: determină eutrofizarea apelor lacustre.
• Poluarea cu pesticide. Pesticidele pot să ajungă direct în râuri, antrenate de
119
şiroire sau ca urmare a răspândirii lor prin aviaţia utilitară; unele insecticide (ex.
cele destinate ţânţarilor) sunt împrăştiate direct pe suprafaţa apei. Cele mai toxice
sunt pesticidele din categoria hidrocarburilor clorurate şi compuşii organofosforici.
Efecte: la animale şi om, reduc permeabilitatea membranelor celulare şi împiedică
formarea enzimelor. CMA admise în apa potabilă pentru pesticidele dintr-o singură
clasă este de 0,5 mg/l, iar din apele de suprafaţă trebuie să lipsească cele
organofosforice şi nitroderivaţii. Pentru cele organoclorurate CMA este de 0,001
mg/l.
• Poluarea cu produse petroliere. Surse: transportul maritim şi fluvial,
schelele de foraj continental şi marin, industria prelucrătoare, şi unele activităţi
urbane. Anual ajung în apele oceanice 10-15 milioane tone de hidrocarburi uşoare
(kerosen, benzine, solvenţi folosiţi în procese de degresare sau curăţire),
hidrocarburi grele (asfalt, bitum, motorină, diverse categorii de uleiuri), lubrifianţi
şi agenţi de curăţire. Produsele petroliere ajunse în apă sedimentează (40%), se
menţin ca emulsii (40%), sau formează o peliculă pe interfaţa aer-apă (20%)1.
Efecte: limitează oxigenarea apelor, distrug fito- şi zooplanctonul, omoară peştii şi
păsările.
• Poluarea cu substanţe tensioactive (detergenţi). Surse: industria textilă, a
pielăriei şi coloranţilor, activităţile menajere si utilitare, unele insecticide şi
fungicide. Efecte: produc spume care limitează schimbul de oxigen, iar la
concentraţii de 100 ppm distrug cele mai multe animale din zona litorală sau de
mal (viermi, moluşte, crustacei, peşti).
• Poluarea cu substanţe cu grad ridicat de toxicitate.
– Poluarea cu plumb. Surse: procese tehnologice care includ acest metal şi
care se desfăşoară în mediu lichid (prelucrarea galenei în flotaţii, procese de
galvanizare, refrigerări), precum şi pulberi sedimentabile antrenate în hidrosferă
(25 000 tone/an numai pentru Atlanticul de Nord). Concentraţiile naturale se
situează între 0,003-0,002 mg/l în apa de mare şi între 0,003 - 0,2 mg/l în apele
continentale, iar CMA este de 0,1 mg/l în apa potabilă. Efecte: la animale şi om
este acumulat în ficat, rinichi şi oase, plămâni, inimă şi creier. La om produce
anemii şi saturnism.
– Poluarea cu mercur. Surse: industria chimică, arderea diferitelor categorii
de deşeuri. Emisiile totale de mercur sunt evaluate la 3625 t/an. Concentraţiile
naturale în apa de mare sunt de ordinul a 0,3 µg/l. Efecte: Mercurul şi derivaţii
acestuia sunt slab biodegradabili, iar procesul de concentrare pe diferitele niveluri
ale lanţurilor trofice este intens. Compuşii mercurului afectează creierul, produce
paralizii, orbire, malformaţii şi sterilitate.
– Compuşii arsenului (trioxidul de arsen, arseniţii şi arseniaţii). Surse: din
ape reziduale industriale şi din pesticidele cu arsen. Efecte: se acumulează mai ales
în păr, unghii şi piele. Blochează acţiunea unor enzime, determină paralizii,
sufocări, cancer pulmonar şi cutanat. CMA este de 0,05 mg/l în apa potabila şi de
0,01 în apele de suprafaţă.
– Cadmiul. Surse: industria (minieră, metalurgică, chimică, termoenergetică,
acumulatoare şi baterii), agricultura (îngrăşăminte şi pesticide) şi toate procesele
care produc materiale zincate, cadmiate, emailate, sau realizate din policlorură de
vinilin sau polietilenă. Efecte: efecte toxice cumulative pentru rinichi şi ficat. CMA
este de 0,01 mg/l în apa potabilă.

1
O tonă poate acoperii cu o peliculă moleculară fină până la 12 km2 de apă.
120
 • Poluarea cu substanţe chimice indezirabile. Aceste substanţe au un grad
redus de toxicitate sau nu sunt toxice, dar produc modificarea proprietăţilor fizice
şi organoleptice ale apei, făcând-o improprie pentru consum. Unele dintre
substanţele indezirabile se găsesc în mod natural în apă (Al, Fe, Mn), iar altele sunt
introduse numai prin poluare (Cu, Zn). Cuprul - modifică gustul (amar), culoarea
(albăstruie) şi turbiditatea; CMA este de 0,1µg/l pentru apa potabilă şi 0,05 mg/l în
apele de suprafaţă. În concentraţii de 8 mg/l în sânge provoacă icter şi afecţiuni
renale severe. Fierul (sulfaţi, fosfaţi, silicaţi) modifică gustul (astringent), şi
culoarea (galben - portocaliu sau roşiatic în concentraţii ridicate). Favorizează
dezvoltarea ferobacteriilor, care au efect corosiv asupra obiectelor metalice. CMA
pentru apa potabilă şi în apele naturale din categoria I - a este de 0,3 mg/l.
Manganul - însoţeşte poluarea cu Fe şi determină modificarea gustului (sălciu) şi
culorii (cenuşie).
Poluarea biologică a apelor
Poluarea biologică primară a apelor este consecinţa introducerii în acestea a
unor microorganisme patogene de origine umană sau animală (bacterii, viruşi) sau
a unor substanţe organice care pot fermenta. Surse: efluenţele urbane şi zootehnice
şi, secundar, cele industriale sau din transporturi. Utilizarea cursurilor de apă drept
mijloc de diluare a unor efluenţe menajere, agricole sau industriale, pune probleme
deosebit de grave de igienă publică. Efecte: creşterea frecvenţei hepatitei virale,
colibaciloză, dezinterie, antrax, variolă, diverse forme de micoze ale epidermei etc.
Cele mai vulnerabile sunt zonele de mal şi ţărm ale lacurilor şi mărilor utilizate
pentru plajă şi râurile care traversează aglomerări urbane sau zone cu ferme
zootehnice.

3.2. Poluarea apelor subterane

Oricare dintre mediile naturale (atmosfera, solurile, râurile de suprafaţă) sau
activitatea umană contribuie (direct sau indirect) la acest proces. Surse: exfiltraţii din
reţele de canalizare (ape uzate menajere sau industriale), de transport (petrol şi derivaţi,
produse chimice); pierderi din instalaţii de depozitare/stocare supra- sau subterane
(substanţe utile, deşeuri) sau tratare; pierderi din instalaţii de foraj; infiltraţii din
terenuri agricole tratate cu îngrăşăminte şi/sau pesticide; excavaţii care distrug stratul
impermeabil din acoperişul acviferelor; activităţi ilegale (spargeri de conducte,
deversări intenţionate, etc). Tipul şi intensitatea poluării sunt dependente de
proprietăţile filtrante ale solului şi rocii traversate. Un poluant ajuns în apele subterane
este răspândit în acestea prin trei procese care pot acţiona independent sau simultan:
advecţie, difuzie şi dispersie.

3.3. Alte efecte produse de poluarea apelor

Creşterea turbidităţii; efecte ecologice care determină scăderea capacităţii de
autoepurare; pierderea calităţilor fizico-chimice şi organoleptice, cu efect limitativ
asupra categoriilor de utilizare; diminuarea rezervelor apelor de calitate şi
necesitatea tratării suplimentare pentru consum; scăderea capacităţii de producţie a
ecosistemelor (biomasă şi peşte); îmbolnăviri accidentale, epidemii; efecte negative
asupra agriculturii, ca urmare a irigaţiilor.

3.4. Autoepurarea apelor

– Autoepurarea fizică. Se realizează prin intermediul a trei procese (diluţia,
sedimentarea, efectul bactericid al radiaţiei solare) care pot acţiona simultan asupra
121
poluanţilor; este caracteristică mai ales râurilor de suprafaţă şi are eficienţă maximă
vara, dar este aproape nulă iarna.
– Autoepurarea chimică. Este rezultatul unor procese de oxidare, reducere
sau precipitare a unor poluanţi anorganici în soluţie.
– Autoepurarea biochimică şi biologică. Se realizează sub acţiunea
organismelor acvatice (bacterii, protozoare, plante verzi), cel mai important rol
revenind bacteriilor. Timpul minim necesar pentru autoepurarea unui râu în care s-
a introdus o singura tranşă de poluant este de 10 zile. In funcţie de gradul de
poluare şi capacitatea lor de autoepurare, apele de suprafaţă sunt incluse în patru
categorii (I – IV), cele din clasa I fiind practic nepoluate.

3.5. Tehnici de depoluare a apelor

Creşterea necesarului de apă determinat de creşterea populaţiei a determinat
elaborarea unor tehnologii de depoluare, dintre care menţionăm:
– Pentru apele de suprafaţă: limitarea răspândirii poluantului şi recuperarea
poluanţilor flotanţi; eliminarea suspensiilor, reducerea masei şi volumului suspensiilor
în staţii de decantare-sedimentare; tratarea chimică sau biologică a apelor uzate
menajere sau industriale; tratarea poluanţilor organici volatili prin barbotare cu aer, iar
a celor nevolatili prin adsorbţie pe cărbune activ.
– Pentru apele subterane: izolarea acviferului poluat (soluţie costisitoare)
pompare la suprafaţă şi tratarea înainte de folosire.

3.6. Poluarea apelor în România

Totalul apelor uzate deversate anual în râurile României este de peste 10 miliarde
m3 din care 4,5 md m3/an reprezintă ape de răcire, iar diferenţa este apă poluată chimic,
radioactiv, biologic sau bacteriologic, etc. Din acest total, 10 % este tratată integral
înainte de a fi descărcată în râuri, 60% parţial şi 30% fară nici o prelucrare. Debitul
mediu de apă uzată deversată în râuri este de 90 m3/s, din care se epurează numai 42
m3/s. Împreună cu apa sunt evacuate următoarele cantităţi de substanţe: 21.000 t/an
azotiţi, 5.900 t/an fosfor şi 190.000 t/an, alte substanţe.

Verificare
1. Sursele antropice de poluare, comune apelor de suprafaţă şi subterane.
2. Ce tipuri de poluare produc: (1) apele menajere; (2) apele industriale ? 3. Care
sunt substanţele poluante cu grad ridicat de toxicitate şi ce efecte produc ? 4. În ce
constă efectul poluant al pesticidelor şi al îngrăşămintelor artificiale ?
5. Prezentaţi şi exemplificaţi procesele naturale de epurare a râurilor.

4. POLUAREA SOLULUI
Poluarea solului este un proces permanent produs de industrie, agrozootehnie
şi activitatea menajeră. Degradarea naturală a solurilor sau cea determinată de
activităţi antropice sunt procese rapide comparativ cu cele de pedogeneză. Poluarea
solului prezintă un grad ridicat de risc deoarece nu exista procedee de depoluare,
iar refacerea solului prin procese naturale este lentă. Poluarea poate fi directă
(deşeuri solide, pesticide sau îngrăşăminte) sau indirectă, prin aport de poluanţi din
atmosferă (gaze, pulberi, soluţii sau suspensii apoase) sau din apă (precipitaţii, ape
industriale, ape menajere). Poluanţii din sol sunt înglobaţi în masa vegetală, iar din
aceasta, prin intermediul lanţurilor trofice, ajung la animale şi om.

122
 4.1. Poluarea cu pulberi radioactive
Are un caracter mai limitat decât poluarea radioactivă a aerului sau apei.
Surse: depuneri de pulberi radioactive din atmosferă, depozitarea pe sol a unor
minereuri (steril) sau reziduuri. O parte din radionuclizii din sol sunt adsorbiţi de
plante şi intră astfel în circuitul trofic, ajungând în final la om.

4.2. Poluarea chimică

Este produsă mai ales de agricultură şi zootehnie, la care se adaugă industria
şi activităţile de transport (rutier şi prin conducte).
Poluarea cu pesticide
Pesticidele au o mare stabilitate la agenţii fizico-chimici şi nu sunt
biodegradabile; au o remanenţă în sol, între 15 şi 40 ani. Sunt puţin solubile în apă, dar
sunt liposolubile. Tratamentele repetate cu aceste substanţe determină acumularea lor
progresivă în sol, care devine treptat un rezervor de toxicitate în care concentraţiile
variază între 0,1-5,0 ppm. Din cca. 600 de substanţe cu efect pesticid, se realizează
peste 120.000 de produse comerciale. Cele mai răspândite sunt pesticidele
organoclorurate şi cele organofosforice. Deşi au o acţiune selectivă, afectează şi alte
organisme decât cele ţintă. Conţin numeroase metale cu potenţial toxic ridicat. Efecte:
încetinesc sau blochează activitatea de fotosinteză a algelor din sol şi, prin aceasta,
blochează aprovizionarea microflorei cu energie; diminuează procesele de humificare
şi de fixare a azotului. Sunt supuse unor procese lente de degradare sub acţiunea
microorganismelor, insectelor, viermilor, şi a plantelor sau sunt degradate prin
mecanisme chimice şi fotochimice.
Poluarea cu îngrăşăminte chimice
Cele mai importante şi mai utilizate sunt îngrăşămintele pe baza de azot
(azotaţii de amoniu, de calciu şi de potasiu), de sulf (sulfatul de amoniu şi
superfosfatul) şi de potasiu. Efecte: modifică circuitul biogeochimic al N şi P;
inhibă sau blochează reciclarea substanţelor organice şi humusului; produc
poluarea apelor subterane şi de suprafaţă; induc scăderea biodiversităţii
ecosistemelor acvatice şi productivitatea lor biologică. La om, reduc capacitatea de
oxigenare a ţesuturilor, generând anemii severe.
Poluarea cu metale grele şi ape reziduale
Surse: îngrăşăminte chimice, industria, transporturile rutiere, deşeuri solide
sau lichide (industriale, agro-zootehnice, stradale, menajere). Efecte: modificarea
calităţii solului şi perturbarea proceselor pedogenetice. Fierul, inhibă procesele de
formare a solului fertil, plumbul diminuează procesele de fermentaţie din sol, iar
cadmiul frânează sau blochează procesele de denitrificare şi de sinteză a azotului.
În România, în apropierea zonelor de depozitare a deşeurilor, CMA sunt depăşite
de până la 15 ori.

4.3. Poluarea biologică

Microflora solului se compune din virusuri, bacterii, actinomicete, micete şi
alge, iar cantitatea lor poate ajunge la 2,5 - 10 t/ha. Surse: bacterii patogene sau
condiţionat patogene care provin din apele reziduale fecaloid-menajere şi
zootehnice, incomplet epurate sau neepurate. Solul este un mediu de reintegrare a
apelor reziduale deoarece reţine în masa sa substanţele poluante; acest proces este
sursa principală de poluare. Efecte: modificări fizico-chimice, reducerea
productivităţii.

123
 Verificare
1. În ce mod atmosfera şi hidrosfera produc poluarea solului ? 2. În ce mod
pesticidele şi îngrăşămintele chimice produc poluarea solului? 3. Care sunt efectele
generale ale poluării solului ?

5. POLUAREA CU DEŞEURI
Prin deşeuri se înţelege ceea ce rămâne dintr-un material prelucrat, folosit
sau consumat, şi sunt impropriu numite gunoaie.
5.1. Categorii de deşeuri
Toate activităţile umane sunt surse potenţiale de deşeuri, iar cantitatea
acestora variază de la ţară la ţară.
• În funcţie de natura lor, deşeurile pot fi grupate în:
– deşeuri substanţiale (substanţe chimice, particule elementare, prafuri,
pulberi);
– deşeuri energetice, care pot fi sub formă ordonată (radiaţii α,β,γ, UV,
electromagnetice) sau dezordonată (radiaţie termică, zgomote, vibraţii);
– deşeuri informaţionale, (informaţii false, viruşi, modele eronate);
– deşeuri comportamentale (de atitudine, educaţionale şi de stress).
• În funcţie de sursele majore care le produc se disting: deşeuri urbane,
industriale, agricole, din industria minieră, producţia de energie, mâluri rezultate
din dragări, flotaţii, procese industriale, canalizare.
• În funcţie de impactul asupra mediului şi al managementului, pot fi:
biodegradabile, adică cele care sub influenţa bacteriilor aerobe sau anaerobe pot fi
descompuse şi reintegrate circuitului materiei; nebiodegradabile, adică cele care se
caracterizează prin stabilitate în timp.
Deşeuri urbane
În prezent, în Europa există o producţie totală anuală de cca. 360 mil.t/an, cu
o medie anuală de creştere de 3%. În România, în 1999 s-au produs 6,7 mil.tone
(hârtie, carton 13,8 %; materiale plastice 11,0 %; sticlă 5,5 %; textile 3,2 %; metale
2,5 %; alte materiale 64,0 %), cu o medie de 1,02 kg/zi/locuitor, depozitate în 303
depozite care ocupau circa 1.236 ha.
Deşeuri industriale
Majoritatea sunt nebiodegradabile şi se apreciază că rata anuală de creştere a
acestora este de 3-4 %/an în ţările industrializate. Obţinerea unei tone de cupru duce la
producerea a 500 tone de reziduuri. În 1999, în România, deşeurile industriale erau
depozitate în 354 depozite, care ocupau aproape 12 000 ha.
Deşeuri toxice
În această categorie intră metale sau compuşi metalici, solvenţi halogenaţi, acizi,
compuşi organohalogenaţi sau organofosfataţi, cianide, fenoli, etc, care deţin cca16 %
din totalul deşeurilor industriale, iar cantitatea produsa anual numai în ţările OCED este
de cca 45 milioane tone/an. O mare parte din această categorie de deşeuri ies peste
graniţele ţărilor în care sunt produse prin export.
Deşeuri agricole
Sunt alcătuite din dejecţiile animalelor (îngrăşămintele naturale), resturi de
recoltă, subproduse agricole şi reziduuri agrochimice. Cantitatea acestora depinde
de importanţa acordată agriculturii în fiecare ţară şi de tipul de agricultură. Cea mai
mare parte sunt reziduuri organice, deci biodegradabile şi pot fi reconvertite prin
procese biologice, fizice sau chimice în furaje sau îngrăşăminte. Pe glob, producţia
acestora este apreciată la cca 2 miliarde tone/an, rata de creştere fiind de cca 6-7 ori
124
mai mare decât cea a deşeurilor urbane şi industriale la un loc.
Deşeuri radioactive
Rezultă din: extracţia, concentrarea şi rafinarea minereului de uraniu;
obţinerea uraniului metalic; fabricarea barelor combustibile de uraniu metalic sau
oxizi de uraniu; procesul de exploatare a CEN (schimbarea combustibililor nucleari
uzaţi, golirea si curăţirea circuitelor de răcire, materiale de la schimbătoarele de
ioni, nămoluri de decantare etc); retratarea combustibilului nuclear uzat
(depozitarea timp de un an în bazine acvatice strict controlate, interval în care
radioactivitatea scade la 2-5% din cea iniţială şi recuperarea în proporţie de 96-
97% din uraniul şi plutoniul existent. Un reactor nuclear cu o putere de 1000 Mw
produce într-un an deşeuri radioactive cu o activitate de 13,52 x 109Ci printre care
şi 90Sr şi 137Cs.

5.2. Managementul deşeurilor

Atitudinea faţă de producţia şi managementul deşeurilor diferă de la ţara la
ţară sau chiar în interiorul aceluiaşi stat. În unele ţări a fost elaborată şi adoptată o
ierarhizare a opţiunilor preferenţiale de gestionare a deşeurilor pe patru niveluri
distincte: (1) prevenirea producţiei de deşeuri este preferabilă reciclării; (2)
reciclarea este preferabilă incinerării; (3) incinerarea este preferabilă depozitării;
(4) depozitarea şi controlul evoluţiei depozitelor este preferabilă emisiilor
necontrolate.
Depozitarea în gropi sanitare. Cele mai numeroase gropi sanitare, izolate de
substrat şi acoperite, se găsesc în Polonia (13.300), Germania (10.400), Slovacia
(7.200) şi Anglia (4.200). In medie, în Europa sunt depozitate în gropi sanitare 60
% din deşeurile urbane şi 70 % din cele periculoase şi toxice.
Incinerarea deşeurilor. Are următoarele avantaje: reduce volumul total al
deşeurilor periculoase cu 95%; reduce toxicitatea deşeurilor cu 99%; asigură
recuperarea şi reutilizarea unor materiale şi a unei părţi din energia consumată în
procesul de producţie; reduce riscul de contaminare cu agenţi patogeni. Prin
arderea a 500 milioane tone deşeuri urbane ar putea rezulta energia degajată de 180
milioane tone cărbune. Deşeurile urbane sunt incinerate cu o medie de 19% în
Europa, iar cele toxice sau periculoase în proporţie de numai 8%.
Injectări în litosferă. Lichidele cu grad ridicat de toxicitate pot fi injectate în
scoarţa terestră, în structuri poroase sau fisurate, la adâncimi de peste 3-400 m, în
vederea depozitării. In SUA sunt injectaţi zilnic sute de mii de m3 de deşeuri
lichide, în 220 de foraje.
Depozitarea în ocean. Procedeul se aplică nămolurilor rezultate din dragări,
canalizări, procese industriale si pentru unele categorii de substanţe cu grad ridicat
de toxicitate sau radioactivitate (introduse în containere speciale).

5.3 Reutilizarea sau reciclarea deşeurilor

Reciclarea deşeurilor asigură prezervarea resurselor naturale şi reducerea
poluării. Deşeurile conţin materiale sau energie care pot fi reutilizate Doar o parte
infimă a deşeurilor poate fi refolosită ca atare (butelii din plastic sau sticlă pentru
lichide, containere), majoritatea fiind sortate şi reintroduse în industria
prelucrătoare. Se pot recicla: fierul vechi care asigură în prezent 10 % din producţia
mondială de oţel; plumbul, prin recuperare din cele 80 milioane de acumulatoare
scoase anual din uz, şi din reţelele de apă/canalizare; metale preţioase (Au, Pl, Ag,
Wf, Cd, etc), din echipamentele electronice şi din vechile halde de steril, prin
125
folosirea unor tehnologii performante; masele plastice (mai ales termoplastele
flexibile care se pot topi şi reutiliza industrial); deşeurile menajere, prin colectarea
pe categorii, în containere cu destinaţie precisă (metal, hârtie, 2-3 sortimente de
sticlă, mase plastice, gunoaie).
În Europa Centrală şi de Vest sunt reciclate între 30- 40% din deşeurile
urbane: hârtia între 22-58% (pe primele locuri fiind Olanda Germania şi Norvegia),
iar sticla între 22-70% (cu Elveţia, Olanda, Germania, Austria, Belgia şi Italia).
Bioconversia deşeurilor organice. Este un proces prin care deşeurile organice
sunt transformate prin procese bacteriologice aerobe sau anaerobe în produse care
pot fi utilizate ca îngrăşăminte agricole.

Verificare
1. Categoriile de deşeuri solide şi geosferele pe care le afectează. 2. Care sunt
efectele deşeurilor asupra apelor de suprafaţă şi subterane ? 3. Comentaţi principiile
preferenţiale de gestionare a deşeurilor. 4. În ce mod sunt gestionate deşeurile ?

6. POLUAREA PRIN ACCIDENTE TEHNOLOGICE

Accidentele tehnologice sunt consecinţa unor anomalii ce apar în
procesele tehnologice, de transport sau nucleare şi produc efecte poluante
sau determină modificări fizice ale mediului. Potenţialul distructiv al acestui
tip de accidente este dat de toxicitate, inflamabilitate (caracterul exploziv) şi
persistenţă.
Pot fi distinse 4 categorii de accidente tehnologice: (1) Accidente ale
instalaţiilor industriale, datorate unor defecţiuni în sistemele de producţie, care
determină emisii catastrofale de substanţe toxice, inflamabile sau explozive; (2)
Accidente în activitatea de transport intern şi de distribuţie a substanţelor cu grad
ridicat de toxicitate. Gradul de risc este sensibil diminuat în cazul instalaţiilor fixe
de transport, cel prin conducte; (3) Accidente produse în procese de explorare pe
platformele continentale şi de transport maritim. (4) Accidente nucleare. Tipurile
de accidente şi frecvenţa de producere sunt: cu tancuri petroliere 84 %, explozii în
procese de explorare şi alte explozii 4,7 %, conducte de transport 4,5 %, alte cauze
6,8%;

7. POLUAREA REGIONALĂ, TRANSFRONTALIERĂ ŞI GLOBALĂ

Aerul, râurile şi curenţii marini sunt „transportatori” importanţi ai unor emisii
naturale sau antropice de agenţi poluanţi. Prin intermediul acestora, poluanţii
depăşesc frontierele naţionale, afectând teritoriile altor ţări. În cazul unor accidente
tehnologice, poluarea poate avea caracter global, mai ales când emisiile se produc
în troposferă. Partea inferioară a troposferei, în care se concentrează cea mai mare
parte a emisiilor poluante, este si cea mai mobilă. Gazele, aerosolii şi pulberile pot
fi transportate la mii de km de locul de emisie.
Accidentul nuclear de la Cernobâl, din aprilie 1986 a poluat o bună parte a
emisferei nordice cu 137Cs şi 239Pu, cu perioade de înjumătăţire de 23 ani, respectiv
24 000 ani. Depunerile acide din NV-ul teritoriului României sunt cauzate de
industria Europei Centrale (peste 3 keq/ha/an).
Problema poluării trece din sfera naţionalului în cea a internaţionalului, din cea a
problemelor la scară locală în cea a problemelor la scară regională sau globală.
Efecte cumulate ale poluării asupra omului
Omul este sursa principală a degradării mediului şi principalul receptor al
126
efectelor negative, care se manifestă pe planuri multiple:
• efecte fiziologice → poluanţii determină inconveniente senzoriale dar şi
modificări funcţionale şi patologice;
• efecte psihice → acţiune directă asupra sistemului nervos, fapt care poate
determina modificări comportamentale, sau acţiune indirectă prin crearea
condiţiilor de producere şi prin cumularea efectelor factorilor de stress;
• efecte morale → deoarece determină alterarea unor concepte şi valori, ca o
consecinţă a îndepărtării de realităţile naturii;
• efecte sociale → modificări în structura populaţiei, a grupurilor,
modificarea calitativă şi cantitativă a hranei, schimbări ale structurii economice şi
ale condiţiilor de dezvoltare socială.

Verificare
1. Comentaţi şi exemplificaţi accidentele tehnologice. 2. Care sunt cauzele
naturale care favorizează poluarea transfrontalieră ?

8. FENOMENE METEOROLOGICE PROVOCATE DE POLUARE

Poluarea atmosferei determină modificări ale echilibrelor fizico-chimice din
atmosferă, deci ale parametrilor climatici sau chiar ale climei, la scară regională
sau globală. Dintre efectele pe termen scurt sunt semnalate smogul, smogul
fotochimic şi ploile acide, iar deteriorarea stratului de ozon şi efectul de seră sunt
consecinţe pe termen lung.

8.1. Deteriorarea stratului de ozon

Cea mai mare cantitate de ozon (90%), apreciată la 5 x 10-5 din volumul total
al atmosferei se găseşte între 10 şi 50 km, restul de 10%, adică echivalentul a 10-6 –
10-5 din volum se găseşte în troposferă, cu maximul de concentraţie între 0-3 km 1.
Ozonul din stratosferă
Ozonul stratosferic absoarbe radiaţia UV-B (λ = 280 - 320 nm), care are cea
mai mare energie şi este dăunătoare lumii vii, având rolul unui ecran de protecţie.
În 1970 s-a constatat că CFC (CloroFluoroCarburile) şi BFC
(BromoFluoroCarburile) distrug stratul de ozon din stratosferă. Producţia lor a
început în anul 1930. Sunt produşi de sinteză care conţin halogeni cu o mare
stabilitate chimică. În mezosferă şi la partea superioară a stratosferei, radiaţia UV
rupe legăturile chimice ale CFC şi BFC şi eliberează atomii de halogen care sunt
foarte reactivi. Un singur atom de clor poate distruge până la 100 000 de molecule
de ozon. Procesul este accelerat în prezenţa cristalelor de gheaţă din norii
stratosferici fapt care explică scăderea concentraţiilor de ozon deasupra ţinuturilor
polare. Deasupra Antarcticii, concentraţia ozonului din stratosfera inferioară (13-25
km) a scăzut cu aproape 95 %. Ca o consecinţă, cantitatea totală a radiaţiei UV care
ajunge în troposferă şi la suprafaţa terestră a crescut.
Ozonul din troposferă
Sursele naturale de ozon troposferic sunt stratosfera (cca 20%) şi poluarea
antropică (80%). Rata anuală de creştere a concentraţiei ca urmare a poluării este
de 1-2 % pe an. Concentraţia ozonului troposferic variază în limite foarte mari;
valorile ridicate sunt asociate cu poluarea, deoarece sursa principală o constituie
reacţia dintre oxizii de azot şi compuşii organici volatili din gazele de eşapament,

1
Concentrat în formă pură, ozonul ar acoperi Pământul cu un strat gros de numai 3 mm.
127
sub acţiunea radiaţiei solare. Rata de disociere a ozonului troposferic este de 0.32
% pe an în emisfera nordică şi de 0,4 % pe an în cea sudică. Moleculele de CFC
sunt de cca 10.000 de ori mai eficiente în procesul de captare a a energiei termice
decât cele ale CO2. Efectul cumulat al acestora determină creşterea temperaturii
globale.
Efectele degradării stratului de ozon: (1) modificarea stratificării termice a
atmosferei, fapt care determină modificări climatice; (2) creşterea intensităţii
radiaţiei UV-B la nivelul solului cu efecte negative asupra lumii vii; (3)
amplificarea efectului de seră; (4) favorizarea procesului de formare a smogului
fotochimic în troposfera joasă din zonele industriale; (5) reducerea producţiei de
biomasă deci reducerea productivităţii la ha, a producţiei de peşte, etc (6) efecte
dăunătoare asupra organismului uman, concretizate prin slăbirea sistemului
imunitar la infecţii şi creşterea frecvenţei cancerului de piele.

8.2. Smogul fotochimic

Amestecul de fum, ceaţă, şi SO2, format în condiţiile unui climat cald şi
umed este cunoscut sub denumirea de smog reducător sau smog sulfuros.
Amestecul de hidrocarburi şi oxizi de azot (rezultaţi din poluare) care, în prezenţa
radiaţiei solare au efect oxidant, este denumit smog fotochimic sau smog oxidant
(Los Angeles, Ciudad de Mexico).Determină scăderea vizibilităţii, iritarea căilor
respiratorii, modificări fiziologice la organismele vii.

8.3. Ploile acide

O ploaie pură, specifică unui mediu nepoluat, este slab acidă (pH mediu de
5,66). Ploile acide au pH sub 5,7 şi o compoziţie neomogenă. Cele mai acide sunt
aversele cu durată redusă. Se formează în troposferă şi sunt consecinţa reacţiei
dintre radicalul hidroxil (foarte activ chimic) si oxizii de azot şi de sulf:
1. HO* + NO2 → HNO3 (volatil, deci prezent în formă gazoasă);
2. HO* + SO2 + O2 → SO3 + HO2
H2O + SO3 → H2SO4 (prezent în fază lichidă).
Ambii acizi sunt asimilaţi de formaţiunile noroase şi sunt antrenaţi
descendent de precipitaţii sau gravitaţional. Ploile acide au următoarele efecte: (1)
modifică compoziţia chimică a apei şi solului; (2) determină modificarea calităţii
ecosistemelor; (3) efect distructiv asupra vegetaţiei, prin încetinirea fotosintezei,
sărăcirea solului în calciu, descompunerea directă a materiei organice, etc; (4)
compromiterea unor culturi, fie direct, fie prin modificarea calităţii solului; (5)
atacarea unor materiale de construcţie, a monumentelor de artă; (6) efecte directe
sau indirecte asupra populaţiei.
In România se formează ploi acide în zona Ploieşti-Brazi-Valea
Călugărească, datorită emisiilor de SO2 de către rafinării.

8.4. Intensificarea efectului de seră

Efectul de seră acţionează ca un mecanism ce reţine pe timp de noapte, la
partea inferioară a troposferei, energia calorică primită de la Soare pe timp de zi,
reducând considerabil amplitudinea termică. Efectul de seră este provocat de gaze
naturale (CO2, NOx, CH4) sau artificiale (CFC), la care se adaugă ozonul şi vaporii
de apă. Acestea lasă să treacă radiaţiile solare de unde scurte, dar reţin radiaţia
infraroşie emisă în sens invers de către suprafaţa terestră.
Cel mai important gaz cu efect de seră este CO2, produs de activităţii
128
antropice, preponderent de către industria energetică. Înainte de revoluţia
industrială, concentraţia atmosferică a CO2 varia de la 190 la 280 ppm. În prezent
aceasta este de 350 ppm. Arderea combustibililor eliberează anual în atmosferă 6
miliarde tone, din care 3 miliarde nu pot fi anihilate de păduri şi oceane, deci se
adaugă anual celor peste 170 miliarde tone carbon acumulate în atmosferă de la
începutul revoluţiei industriale. Stoparea emisiilor de gaze de seră ar determina o
scădere a concentraţiei acestora cu 50 % abia în 2100. Menţinerea ritmului actual al
emisiilor de gaze de seră va determina o creştere a temperaturii globale la nivelul
anului 2030 cu 1,5–4,5 0C.
Amplificarea efectului de seră în ultimele decenii determină modificarea
climatului. Intre 1880 şi 1995 temperatura globală medie a crescut cu 0,6 – 0,7 0C.
Cea mai pronunţată creştere s-a produs după 1980 (cca 0,3 0C) Aceste modificări
termice atrag după ele modificarea altor parametri climatici si intensificarea sau
încetinirea unor procese naturale, precum si schimbări în structura ecosistemelor.
Evaluarea schimbărilor climatice se face luând ca element de referinţă
dublarea concentraţiei gazelor de seră faţă de perioada preindustrială. Efectele
preconizate au în vedere:
• Topirea gheţarilor montani. În ultimul secol, nivelul oceanului planetar a
crescut cu 10 – 15 cm, iar până în 2100 va mai creşte cu 15-90 cm.
• Inundarea zonelor joase, sporirea inundaţiilor temporare provocate de maree
şi furtuni, modificarea configuraţiei şi morfologiei ţărmurilor, etc;
• modificarea ciclului hidrologic şi a structurii ecosistemelor;
• modificarea caracteristicilor agricole ale unor zone, deplasarea limitelor
zonelor de cultură, reorientarea culturilor, modificări de productivitate şi de tehnici
de cultură.

Verificare
1. Care sunt sursele de ozon stratosferic şi troposferic. 2. Explicaţi legătura
dintre CFC, deteriorarea ozonului şi efectul de seră. 3. Formarea ploilor acide şi
efectele acestora asupra mediului înconjurător. 4. Comentaţi efectele complexe ale
creşterii temperaturii medii pe glob.

9. MONITORINGUL ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

9.1. Monitoringul calităţii mediului (supravegherea calităţii mediului).
Este un sistem unitar de măsurători şi observaţii standardizate, prin care se
evaluează calitatea unor componente ale mediului la un moment dat şi tendinţele de
evoluţie ale acestora în timp şi spaţiu.
Activitatea de monitoring are următoarele scopuri: evaluarea calităţii
mediului, semnalizarea prezenţei unor poluanţi, stabilirea expunerii la risc,
predicţia tendinţei de evoluţie, alarmarea în cazul poluării accidentale, integrarea
informaţiilor sectoriale.
Etapele de realizare ale monitoringului de mediu sunt: prelevare de probe,
analiza probelor, crearea bazei de date, analiza datelor, întocmirea şi distribuirea
rapoartelor.
Monitoringul integrat de mediu presupune integrarea şi corelarea datelor
sectoriale într-un ansamblu care poate asigura predicţia evoluţiei mediului.

9.2. Sisteme de supraveghere a poluării mediului

In cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) s-a elaborat un
129
program complex de supraveghere, în vederea uniformizării rezultatelor şi a
elaborării unor metode corecte de control a poluării. Programul de supraveghere
are trei compartimente distincte.
1. Sitemul Global de Monitoring de Mediu (GEMS), aplicat în 144 de state
ale lumii, are 25 de reţele majore în care activează peste 30 000 de oameni de
ştiinţă, tehnicieni şi auxiliari. GEMS este organizat pe 5 mari domenii: climă,
(Global Change) poluare transfrontalieră, refacerea resurselor naturale terestre
refacerea resurselor oceanice şi poluarea mediului.
2. Monitoringul de fond global integrat (IGBM), are ca obiective: să
înregistreze starea mediului şi factorii care îl pot afecta; să evalueze factorii de
impact; să evalueze şi să programeze starea viitoare a mediului; să identifice
tendinţele curente şi de viitor ale poluanţilor; să înregistreze datele de bază obţinute
din măsurători; să determine fluxurile de poluanţi şi deplasarea acestora în
ecosisteme; evaluarea poluanţilor şi determinarea zonelor critice.
3. Infotera Este parte integrată a Programului ONU pentru mediu şi
reprezintă un sistem organizat de referinţă şi informare care funcţionează la nivel
naţional prin Puncte Focale Naţionale (PFN-Infotera),

9.3. Supravegherea poluării mediului în România

GEMS-Ro şi IGBM-Ro, include trei reţele de monitoring: apă, aer, sol şi este
în curs de organizare cea biologică.
a) Activitatea de urmărire pentru apă este organizată pentru râuri, lacuri,
Marea Neagră şi ape subterane în cadrul Institutului de Cercetare şi Inginerie a
Mediului şi de Direcţiile hidrologice teritoriale.
b) Activitatea de urmărire pentru aer este asigurată de două reţele: una
organizată în cadrul Institutului Naţional de Meteorologie (50 de staţii în care se
determină CO2, NO2, NH3, H2S, pulberi sedimentabile şi radionuclizi) şi o reţea
pentru poluarea de impact în cadrul Institutului de Sănătate şi Igienă Publică.
Ploile acide sunt supravegheate prin intermediul a 100 de staţii.
c) Calitatea solului este controlată de către Institutul de Cercetări pentru
Pedologie şi Agrochimie şi de către Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi
Agrochimice care fac determinări de pH, P, K, N, Na, nitriţi metale grele, pesticide, etc,
iar radioactivitatea este monitorizată de Reţeaua Naţională de Supraveghere a
Radioactivităţii Mediului Înconjurător.

9.4. Evaluarea impactului ecologic

Indiferent de natura ei, activitatea umană produce modificări în structura şi
funcţionalitatea mediului. Efectele directe sau cele indirecte (uneori mai grave decât
efectele directe), trebuie evaluate printr-o cercetare specifică, interdisciplinară,
efectuată înainte de executarea unei activităţi, pe baza Studiilor de impact ecologic.
Acestea stabilesc, printre altele: dimensiunile şi intensitatea impactului, durata
efectelor, modalitatea de evitare sau diminuare a efectelor, costurile necesare, iar în
final, oportunitatea lucrării. În cazul unor zone afectate de poluare, aceste studii
evaluează posibilităţile, metodele şi costurile necesare pentru revenirea la situaţia
anterioară poluării.
În România, procedura de obţinere a autorizaţiei de mediu pentru diferite
categorii de activităţi proiectate sau existente este reglementată prin acte normative
(Legea 137/1995, Decretul 417/1995, Ordinul 125/1996).
O componentă importantă a managementului de mediu o reprezintă „auditul de
130
mediu” prin care se urmăreşte modul în care o întreprindere respectă cerinţele legale
(locale sau naţionale), de protecţie a mediului.

9.5. Protecţia mediului

Prin protecţia mediului se înţelege un ansamblu de acţiuni menite să asigure
conservarea resurselor naturale, a diversităţii biologice şi menţinerea calităţii factorilor
de mediu, prin măsuri legislative, administrative, educativ-formative, sociale şi de
cooperare internaţională. Protecţia mediului în România este reglementată de Legea
137/1995 iar regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei
şi faunei sălbatice, prin OUGR nr. 236/2000. Ordonanţa de guvern, instituie măsuri
speciale de ocrotire şi conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural, pentru
următoarele categorii: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii,
rezervaţii naturale şi parcuri naturale. La acestea se adaugă şi următoarele bunuri ale
patrimoniului natural stabilite prin reglementări internaţionale: situri naturale ale
patrimoniului natural universal, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii
ale biosferei, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică.
Prin arie naturală protejată se înţelege orice zonă terestră, acvatică şi/sau
subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi
conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu
valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.
În România sunt ocrotite prin lege 18 parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii ale
biosferei1, cu o suprafaţă totală de ….. hectare şi un număr de 827 alte categorii de
bunuri ale patrimoniului natural.
Conştiinţa ecologică, este un concept sociologic modern, cu două dimensiuni
distincte: cea socială, care include structura socială, nivelul de trai şi nivelul de
educaţie şi cea regională, determinată de spaţiul geografic.
In zonele cu probleme de mediu acute, asociate cu poluarea, se dezvoltă o
conştiinţa ecologică mai bine structurată. Formarea conştiinţei ecologice poate fi
stimulată pe următoarele căi: (1) relevarea efectelor riscului ecologic asupra stării
de sănătate a populaţiei (prin aceasta se poate obţine plasarea interesului economic
pe locul secund); (2) difuzarea prin mass-media a informaţiilor reale despre mediu;
(3) atragerea populaţiei la rezolvarea problemelor de mediu; (4) amplificarea
educaţiei pe probleme de mediu la toate nivelurile de instruire 9.6. Igiena şi
Ingineria mediului.
Igiena Mediului, disciplină care abordează două direcţii distincte:
• cercetarea calitativă şi cantitativă a factorilor de mediu cu ajutorul metodelor
fizice (termometrie, radiometrie, etc), chimice, fizico-chimice şi biologice;
• efectele poluării asupra sănătăţii ecosistemelor şi a organismului uman.
Ingineria mediului este o direcţie de activitate mai recentă al cărei scop este
identificarea modalităţilor optime de intervenţie în relaţia complexă dintre activitatea
umana şi factorii de mediu. Direcţiile principale de activitate în cadrul ingineriei
mediului sunt: (1) evaluarea impactului ecologic al unei activităţi umane prin studii de
impact; (2) monitoringul de mediu; (3) elaborarea de soluţii tehnice privind calitatea
factorilor de mediu; (4) ameliorarea şi protecţia calităţii factorilor de mediu; (5)

1
Cunoaşterea acestor categorii este obligatorie.

131
elaborarea unor tehnologii curate.
Bibliografie

Popovici, Eveline (1998), Studiul mediului înconjurător, Centrul de

Multiplicare al Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi, pp. 11-152.
Teuşdea, V. (1998), Protecţia mediului, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, pp. 5-24; 39-45; 62-126.
Mănescu, S., Diaconescu, Ligia, Andronache, Elena (1997), Practica
igienei mediului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 84 p.
Vişan, Sanda, Angelescu, Anca, Alpo, Cristina (2000), Mediul
înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti, pp. 295-321.

132