Politica Externă şi de Securitate Comună constituie una din modalităţile de realizare a relaţiilor externe

ale Uniunii Europene.

Reglementarea sa juridică a fost realizată relativ târziu faţă de restul construcţiei europene, având în vedere
natura sensibilă a acestei politici care în continuare se regăseşte în sfera competenţelor statelor membre.
Nevoia unei politici externe comune bazate pe cooperarea statelor a făcut ca, anterior apariţiei U.E., politica
externă între statele membre ale Comunităţilor europene să se desfăşoare în cadrul Cooperării politice
europene (CPE), lansată în 1970, în urma raportului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale
Comunităţilor Europene de la Luxemburg şi extinsă prin Actul Unic European (AUE) din anul 1987.
Cooperarea politică europeană consta în consultări periodice între miniştri afacerilor externe şi în
contacte permanente dintre administraţiile acestora. Ei conveniseră să se informeze reciproc cu privire la
orice problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct de vedere comun şi, în măsura în care
este posibil, să adopte o poziţie comună. Orice decizie trebuia luată cu unanimitate de voturi. Problemele ce
priveau securitatea se limitau însă la aspectele politice şi economice, adică nu includeau şi domeniul
apărării.
Necesitatea existenţei unei politici externe şi de securitate comună în toate domeniile la nivel european s-a
accentuat în momentul când Franţa s-a retras din structurile militare ale N.A.T.O., la 7 martie 1976.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, completat prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană şi-a
stabilit obiectivul afirmării sale pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici
externe şi de securitate comună, incluzând definirea în timp a unei politici de apărare, care ar putea
conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună. Conform Tratatului de la Maastricht, politica externă
şi de securitate comună (P.E.S.C.) constituie cel de-al doilea pilon al U.E., alături de Comunitatea
Economică Europeană (pilon întâi) şi Justiţia şi Afacerile Interne (pilonul al treilea).
Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000) constituie momentul intrării în scenă în mod activ a
P.E.S.C. Noutăţile aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt următoarele: crearea unui dispozitiv de acţiune
autonomă dotat cu un cadru juridic solid datorită cooperării dintre state şi a unui Înalt Reprezentant
pentru P.E.S.C., care este în acelaşi timp şi Secretarul General al Consiliului. Acesta are rolul de a
contribui la realizarea unei politici externe comune la nivelul U.E. ceea ce constituie un progres în materie
de politică externă.
Obiectivele actuale ale P.E.S.C. sunt:
 apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;
 întărirea securităţii Uniunii şi statelor membre sub toate formele;
 menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei O.N.U., a
principiilor Actului final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris;
 promovarea cooperării internaţionale;
 dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept şi respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Spre deosebire de metoda comunitară, proprie integrării economice, metodele P.E.S.C. se caracterizează
prin cooperarea între statele membre, pentru conducerea politicilor şi prin punerea graduală în practică a
unor acţiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese comune. În acelaşi timp, statele îşi
asumă angajamentul de a sprijini activ şi fără rezerve P.E.S.C., de a se abţine de la orice acţiune contrară
intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune, de a se
informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă şi de securitate şi de a susţine poziţii comune
în cadrul organizaţiilor internaţionale.
Actuala politică de securitate şi cooperare comună la nivel european, se bazează atât pe stabilitatea
politică, cât şi pe cea militară. Politica de securitate bazată pe cooperare renunţă la orice idee de a impune
stabilitatea prin mijloace de confruntare.