Sunteți pe pagina 1din 14

Conflictul din Kasmir

La începutul secolului al XXI-lea, nu lipsesc conflictele armate. Multe au


debutat cu mulţi ani în urmă şi nu par a fi pe punctul de a se încheia. Altele se nasc şi
dobândesc o gravitate crescândă. Unele conflicte s-au agravat, suscitând cu atât mai
multă nelinişte, cu cât soluţionarea lor pare îndepărtată, dacă nu chiar inaccesibilă într-un
viitor imediat1, acesta fiind şi cazul conflictului din Kashmir. Puţine conflicte bilaterale s-
au dovedit a fi de lungă durată şi fără de soluţie precum este disputa Kashmirului dintre
India şi Pakistan. Ce ar putea să explice durabilitatea şi intensitatea acestui conflict?
Dorinţa de a afla răspunsul la această întrebare m-a determinat să aleg acest subiect. Am
încercat să descopăr adevăratele motive ale continuităţii în timp a acestui conflict; să
analizez care ar putea fi riscurile izbucnirii unui război între India şi Pakistan, atât pentru
cele două state, cât şi pe plan mondial; să determin dacă acest conflict este doar unul
regional sau este unul internaţional, antrenând marile puteri ale lumii; să aflu dacă se
poate vorbi de o axă India-China, axă ce ar putea relaxa sau tensiona starea din Kashmir;
şi, în final, să determin dacă acest conflict este susţinut de către populaţia din Kashmir
sau este doar rezultatul hotărârilor luate la nivel înalt. Conflictul se referă la domeniul
politico-militar, a cărui manifestare poate afecta grav pacea, valorile dreptului
internaţional umanitar, securitatea regională şi mondială, relaţiile diplomatice, militare,
economice, cooperarea internaţională la nivel regional, continental sau mondial.2
Am utilizat drept bibliografie cărţile Istoria relaţiilor internaţionale 1948 - până
în zilele noastre a lui Jean-Baptiste Duroselle şi Politica mondială după 1945 a lui Peter
Calvocoressi pentru a prezenta istoricul, desfăşurarea şi unele aspecte ale conflictului din
Kashmir. Pentru evenimentele actuale am utilizat Lumea 2005: Enciclopedie politică şi
militară (studii strategice şi militare) a lui Teodor Frunzeti şi paginile de internet ale unor
importante surse mass-media (World Press, The New Yorker, BBC News, Reuters).

1
Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale, 1948 – până în zilele noastre, vol. II, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, pp. 436;
2
Marian-Valentin Grigoroiu, Crizele şi conflictele contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2006, p. 22;
Statul Kashmir consta în Kashmirul propriu-zis; Jammu; o regiune muntoasă care
străbătea ţara de la nord-vest spre sud-est formată din Gilgit, Balistan şi Ladakh; şi o zonă
vestică ce includea micul teritoriu Poonch. Kashmirul a suferit timp de secole opresiunea
unor domnitori tiranici. S-a aflat sub stăpânire afgană atunci când a fost cucerit de prinţul
sikh Ranjit Singh în 1918. La scurt timp după aceea, acelaşi prinţ l-a instalat pe Gulab
Singh ca stăpân al Jammu, iar Gutab Singh a adăugat regatului său Ladakh şi Baltisan.3
Conflictele existente azi în Kashmir sunt motivate prin cuceririle făcute în 1819
de către Sikhs (o comunitate războinică religioasă din regiunea Punjab - ’’ţara celor cinci
ape’’- din nordul Indiei) sub conducerea lui Ranjit Singh, anexând Kashmirul pe de o
parte, iar pe de altă parte prin împărţirea în anul 1947 a Indiei formând două state,
Pakistan (predominant musulman) şi India (predominant hindus) din timpul
colonialismului englez, neţinând seama de originea etnică şi religioasă diferită a
populaţiei musulmane şi hinduse, a căror rivalitate constituind şi astăzi principala ’’sursă
de insecuritate din Asia de Sud’’4. Partajul realizat a condus la realizarea statului laic
India şi a celui religios Pakistan. Kashmirul rămâne după împărţirea britanică la început
independent, sub conducerea nesatisfăcătoare a bogatului şi incompetentului prinţ Hari
Singh. Opoziţia musulmană s-a împărţit între Conferinţa Musulmană a Kashmirului, din
care nu puteau face parte hinduşi, şi o mai amplă organizaţie condusă de şeicul Abdullah,
inteligent şi lipsit de prejudecăţi, care, urmând exemplul Congresului Naţional Indian, a
inclus în organizaţia sa reprezentanţi ai ambelor culte 5. Teritoriul Kashmirului a devenit
un teritoriu disputat de către trei ţări: India, Pakistan şi Republica Populară Chineză.
Kashmir era original o fortăreaţă a hinduismului. Budismul a fost introdus aproximativ în
anul 245 îHr. Începând cu secolul XIV sultanii musulmani au controlat regiunea timp de
două secole.
În prezent, Kashmirul este divizat în: regiunea indiană Jammu, regiunea Kashmir
cu 101.387 km² şi 10,1 miloane locuitori; regiunea de nord Azad-Kashmir din Pakistan cu
83.888 km² şi 1,3 milioane de locuitori; regiunea chineză (Aksai Chin) cu 36.991 km² şi
câteva mii de locuitori.

3
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Ediţia a VII-a, Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 459.
4
Teodor Frunzeti, Lumea 2005: Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, p. 520.
5
Peter Calvocoressi, Op. cit., p.460.
Primul conflict (1947-1949): Triburile pakistaneze au invadat provincia Kashmir
pentru a susţine revolta ţăranilor musulmani. Maharajahul a fugit la Delhi, unde a decis
aderarea la noua Federaţie Indiană, pe fondul masacrelor şi migraţiilor din 1946-1947. În
octombrie 1947, intră trupe masive din India în Kashmir, pentru a apăra fosta provincie
regală, ca urmare a cererii de ajutor a prinţului, care au creat mari probleme armatei
pakistaneze. Pakistanul nu acceptă intervenţia Indiei în conflict, astfel dintr-un conflict
religios hindu-musulman se ajunge la un conflict politic între cele două state. În ianuarie
1949, Naţiunile Unite au aranjat un armistiţiu pe liniile de încetare a focului, însoţit de
promisiunea unui plebiscit, care nu a fost vreodată organizat. Prin intrarea trupelor
chineze în 1956 şi 1962 în estul Kashmirului, când au ocupat platoul Aksai-Chin şi au
preluat de la Pakistan, K2, şi China s-a implicat în acest conflict. Pakistanul şi-a mai
câştigat un aliat pe lângă URSS.
Al doilea conflict (august-septembrie 1965): În aprilie 1965 au izbucnit lupte
puternice la graniţa dintre Pakistanul de Vest şi India şi, ulterior, s-a extins asupra
regiunilor Kashmir şi Punjab. India a acuzat faptul că din nou pakistanezii invadau
Kashmirul, în timp ce Pakistanul a pretins că invadatorii erau de fapt luptătorii de
eliberare aparţinând Kashmirului. Pe 5 august, un conflict violent la frontieră a declanşat
conflictul dintre India şi Pakistan. Între 5 şi 16 august, pakistanezii au trecut la ofensivă.
Pe 28 august, trupele pakistaneze au trecut dincolo de linia de încetare a focului în
Kashmir, stabilită şi ţinută sub observaţie de O.N.U. din ianuarie 1949. Chiar dacă forţele
aeriene pakistaneze au avut succes, totuşi armata terestră indiană şi-a spus ultimul cuvânt,
astfel că pe 6 septembrie, India a trecut la represalii şi a invadat Pakistanul.
China a intervenit pe plan diplomatic în favoarea Pakistanului, iar pe 16
septembrie a adresat un ultimatum Indiei, somând-o să demoleze fortificaţiile pe care
aceasta le-a ridicat la frontiera chineză. U.R.S.S. şi Statele Unite au transmis Chinei că nu
îi vor tolera intervenţia. Consiliul de Securitate a ordonat încetarea focului pe 18
septembrie. India şi Pakistan au acceptat. Pe 23 septembrie, Naţiunile Unite au intervenit
din nou pentru a se înceta focul şi au mediat un nou armistiţiu de-a lungul liniilor de
demarcaţie din 1949. U.R.S.S. a reuşit atunci o lovitură magistrală. A propus celor doi
adversari să se întâlnească pe teritoriu sovietic, la Taşkent, în prezenţa lui Kosîghin, ceea
ce a sporit prestigiul URSS-ului, dar neoferind o soluţie conflictului din Kashmir.
Întâlnirea de la Taşkent- dintre Ayub Khan şi Premierul indian Shastri- a avut loc între 4
şi 9 ianuarie 1966. Pe 10 ianuarie s-a publicat un comunicat conform căruia cele două ţări
se angajau să nu mai recurgă la forţă şi să reia dialogul 6. India avea două motive majore
să continue să refuze negocierile cu Pakistanul: singurul drum practicabil pentru armata
indiană pentru a ajunge la Ladakh trecea prin Valea Kashmirului şi, al doilea motiv, era
legat de adversitatea pe care o resimţeau indienii faţă de încheierea unui acord pe baze
religioase.7
Războiul scurt din Kashmir a permis Indiei să îşi redobândească prestigiul militar
şi să obţină un modest succes diplomatic împotriva neînsemnatei intervenţii chineze.
India nu a fost obligată să cedeze nimic Pakistanului. Pakistanul, pe de altă parte, nu a
reuşit să îşi realizeze obiectivele şi a dat ocazia vecinului său mai mare să-şi demonstreze
forţa în Kashmir. China s-a simţit obligată să facă ceva în sprijinul Pakistanului şi a ales
să facă cât mai puţin. U.R.S.S. a fost neliniştită de perspectiva reizbucnirii conflictului
chino-indian şi de posiblitatea de a fi obligată să aleagă între India şi Pakistan. India, în
mod intrinsec cea mai importantă dintre cele două ţări, fie şi nu numai ca mărime, a fost
considerată de U.R.S.S. un ajutor în conflictul chino-sovietic, a susţinut pretenţia
U.R.S.S.-ului (respinsă de China) de a fi o ţară asiatică şi un membru corespunzător al
conferinţelor afro-asiatice. Prin urmare, U.R.S.S. a avut motive întemeiate să nu supere
India dar, pe de altă parte, a vrut să aibă şi relaţii bune cu Pakistanul. În plus, războiul din
Kashmir a stricat relaţiile Pakistanului cu Statele Unite.8
Al treilea conflict (decembrie 1971): India intervine în războiul civil care a
început între Pakistanul de Vest şi cel de Est, permiţând separarea celui din urmă, care a
devenit statul independent Bangladesh. În 1972, India şi Pakistan au decis formal să se
abţină de la utilizarea forţei în a rezolva disputele din Kashmir. Ascensiunea Indirei
Gandhi din 1967 a schimbat în profunzime relaţiile politice între statele din Asia de Sud.
Confruntându-se cu mişcări comuniste, maoiste, islamiste şi hinduiste, noul prim-
ministru a aplicat o politică de ’’mână forte” în interiorul ţării. În acelaşi timp, Indira
Gandhi a profitat de problemele fundamentale ale Pakistanului, aplicându-i o lovitură din
care rivalul regional al Indiei nu şi-a revenit în întregime nici astăzi. Victoria electorală a
6
Jean-Baptiste Duroselle, Op.cit., pp. 224-225;
7
România Liberă, Anul XXV, Nr. 7081, Indira Gandhi despre unele probleme ale politicii externe indiene,
25 iulie 1967, p. 6.
8
Peter Calvocoressi, Op. cit., pp. 470-472;
grupărilor musulmane Bengali în Pakistanul de Est (1970) a provocat represiunea
centrului Punjabi (1970-1971). Milioane de refugiaţi au trecut în India, Pakistanul de Est
şi-a proclamat independenţa, iar confruntările dintre armata guvernului de la Islamabad şi
cea indiană s-au escaladat. Premierul a ordonat intervenţia împotriva forţelor pakistaneze
orientale (3 decembrie 1971) pe cinci direcţii de înaintare. Prestaţia militară a trupelor şi
aviaţiei inamice în nord-vestul Indiei, fiind slabă, a dus la căderea în aproximativ două
săptămâni, a capitalei estice, Dacca. În Asia de Sud, s-a format un nou stat- Bangladesh.9
Acordul de la Simla din 1972 a fost încheiat între Prim-ministrul Indira Gandhi
şi Preşedintele Pakistanului, Z.A. Bhutto. În scopul normalizării treptate a relaţiilor
dintre cele două ţări, preşedintele Ali Bhuto şi Indira Gandhi au adoptat măsuri pentru
restabilirea comunicaţiilor poştale, telegrafice, maritime, terestre şi aeriene dintre cele
două ţări.10 Cele două guverne au hotărât ca: principiile şi scopul hotărârilor O.N.U. să
guverneze relaţiile dintre cele două state; cele două state să-şi rezolve orice posibile
diferende prin mijloace paşnice prin intermediul relaţiilor bilaterale sau oricare alte
mijloace paşnice de acord mutual; ambele state să respecte integritatea teritorială,
suveranitatea şi neintervenţia în treburile interne ale fiecăruia, pe baza egalităţii şi a
beneficiului mutual; acestea trebuie să respecte întotdeauna unitatea naţională a
fiecăruia, independenţa politică. Pentru a iniţia procesul de instaurare a păcii durabile,
ambele guverne sunt de acord ca: forţele indiene şi pakistaneze să se retragă în spatele
graniţelor lor internaţionale; în Jammu şi Kashmir, linia de control rezultată în urma
încetării focului din data de 17 decembrie 1971, să fie respectată de ambele state fără a
pune în pericol poziţia nici uneia dintre părţi; ambele părţi se vor feri de utilizarea forţei
sau a violenţei în acest spaţiu. Retragerile vor începe după intrarea în vigoare a acestui
acord şi trebuie respectat timp de 30 de ani de la această dată.
Nici în anii ’80 conflictul dintre India şi Pakistan nu a luat sfârşit ci, dimpotrivă,
s-a accentuat datorită problemelor legate de populaţia sikh din India şi zona Kashmir.
India a acuzat Pakistanul că incită populaţia sikh din provincia indiană Punjab. Nici după
asasinarea Indirei Gandhi conflictul nu s-a încheiat. Astfel, în 1985, a început un nou
conflict armat între India şi Pakistan din cauza unui gheţar din nordul Kashmirului, ce îl

9
Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 528;
10
România Liberă, Anul XXX, Nr. 8613, India şi Pakistanul au convenit să soluţioneze conflictul dintre ele
pe cale paşnică, 4 iulie 1972, p. 6
revendicau ambele ţări. În 1987, s-a propus medierea conflictului. Au urmat însă noi
confruntări, iar în 1989 problema Kashmirului a revenit la ordinea zilei. În Kashmir,
Frontul de Eliberare a câştigat sprijinul populaţiei (1989-1990), în timp ce, în paralel,
autorităţile indiene au recurs din nou la represalii, cum ar fi torturarea de persoane
nevinovate. Iranul şi Arabia Saudită au acordat sprijin Pakistanului ca modalitate de a
demonstra puritatea credinţei islamice. Disidenţii din Kashmir erau împărţiţi în cei care
doreau independenţa şi cei care preferau includerea în Pakistan, divizare pe care indienii
erau bucuroşi să o constate şi de care erau dornici să profite.11
În 1990, India a răspuns într-un mod impresionant războiului sponsorizat al
Pakistanului din Kashmir. Legea Interzicerii Acţiunilor Destructive şi Teroriste a condus
la arestarea a mai mult de 76.000 de indivizi. Diferite măsuri împotriva terorismului s-au
remarcat datorită încălcării drepturilor omului. În concordanţă cu Raportul Grupului
Internaţional de Criză, Învăţând din Trecut, din martie 2002, ’’Parlamentul indian a
aprobat o lege draconică împotriva terorismului care a fost denunţată chiar de către
Comisia Drepturilor Omului din India’’12.
Axa China-India: Un rol important în desfăşurarea conflictului din Kashmir l-a
deţinut China. China a devenit un element în conflictul dintre India şi Pakistan asupra
Kashmirului, iar Kashmirul a devenit un element în conflictul chino-indian.
Raporturile dintre China şi India au oscilat între cooperare, conflict şi competiţie
şi afectează relaţiile internaţionale la nivel regional în Asia de Sud, de Sud–Est şi la nivel
mondial. Iniţial, după cel de-al doilea război mondial, cele două state au colaborat în
cadrul aşa numitei mişcări de nealiniere. Pe fondul detensionării competiţiei sovieto-
americane, în 1954, s-a semnat un acord comercial prin care India recunoştea apartenenţa
Tibetului la China şi prin care erau stabilite principiile relaţiilor politice bilaterale:
suveranitatea şi integritatea teritorială, neagresiunea şi neamestecul în problemele interne
şi coexistenţa paşnică. Cele două state s-au afirmat pe plan internaţional în cursul
Conferinţei de la Bandung (1955) a ţărilor nealiniate din noua ’’lume a treia”, dar
apropierea anti-europeană fundamentată pe amestecuri de socialism, comunism şi
naţionalism nu a durat din cauza conflictelor de interese. În octombrie 1962, disputa

11
Peter Calvocoressi, Op. cit., pp. 482-483;
12
http://terrorism.about.com/od/centralandeasternasia/tp/Pakistan_Kashmir_History.htm, site accesat la
14.04.2010;
asupra graniţei sino-indiene în zonele Aksai Chin, lângă Kashmir, aflată sub control
chinez, dar revendicată de India, şi Arunachal Pradesh, la est de Bhutan, aflată sub
control indian, dar revendicată de China, s-a transformat în război. După alungarea
armatei indiene din Arunachal Pradesh, Armata de Eliberare Populară Chineză s-a retras
şi a trasat o linie de control de-a lungul frontierei revendicate de India. China şi-a
îndeplinit toate obiectivele în acest conflict, cunoscut ca Războiul sino-indian.
Vremurile în care China şi India se ciocneau militar la frontieră (1962) par o
istorie îndepărtată. Inclusiv sub presiunea factorului economic, între timp, au fost
deschise puncte de trecere în toate cele trei sectoare ale frontierei comune, iar unele
servicii de informaţii susţin că între cele două părţi au fost iniţiate discuţii discrete privind
reglementarea situaţiei din Kashmir, provincie din care un sector a fost cedat unilateral de
Pakistan controlului administraţiei chineze. Noua abordare a Chinei faţă de India a
întâmpinat însă probleme după 1991, când o economie indiană proaspăt reformată şi-a
revenit din criză şi a intrat într-o perioadă de creştere rapidă, permiţând ţării să urce rapid
în ierarhia internaţională a importatorilor de armament. În timp ce dinamismul economic
al Indiei exercita presiuni asupra relaţiei sino-indiene, punctul de cotitură a fost ziua de
11 mai 1998, când guvernul indian a detonat trei dispozitive nucleare, primul dintr-o serie
de teste realizate de Delhi şi Islamabad în acea lună. Testele au scos la iveală suspiciunile
pe care Beijingul şi Delhi continuau să le nutrească. În ciuda faptului că a condamnat
programul nuclear al Indiei, China a refuzat să impună sancţiuni atât Indiei, cât şi
Pakistanului, pe care încă îl vedea ca pe un element util de echilibrare pe subcontinent.
Astfel, Beijingul a intrat într-o perioadă de apropiere diplomatică de Delhi, care a
culminat cu vizita de stat a lui Vajpayee la Beijing, în iunie 2003. Într-o demonstraţie
impresionantă de diplomaţie-fulger, China şi India au negociat o serie de acorduri
importante: un parteneriat strategic în mai 2005 prin care sunt stabilite principiile de bază
în rezolvarea disputei lor de frontieră (fără utilizarea forţei), un memorandum de
colaborare energetică în ianuarie 2006 şi un memorandum de înţelegere privind relaţiile
militare în mai 200613. Cei doi giganţi asiatici au deschis, la începutul lunii iulie, o veche
rută comercială himalayană (trecătoarea Nathu-La), închisă în urma conflictului de

13
http://www.sectsco.org/EN/index.asp, site accesat la 28.04.2010;
graniţă din 1962, ca semn al apropierii economice şi politice a celor două state din ultimii
ani. Ruta limitează comerţul la 29 de tipuri de produse exportate din India spre China şi
la importul de 15 tipuri de produse din China către India. Cele două state şi-au propus ca
obiectiv creşterea schimburilor comerciale bilaterale până în 2008 şi au convenit să
stabilească un Parteneriat Strategic şi de Cooperare pentru Pace şi Prosperitate. În
octombrie 2007 a avut loc primul exerciţiu comun contra terorismului efectuat de cele
două armate la Kunming. Dar, nu totul este aşa cum pare la prima vedere în Asia.
Urmărind mai îndeaproape relaţia sino-indiană, este tot mai evident că Beijingul copiază
ceea ce China percepe a fi strategia SUA de ţinere sub control a unei puteri emergente.
Situaţia actuală în Kashmir: O revoltă a separatiştilor musulmani a cauzat
30.000 de morţi în 1997, iar India şi Pakistan şi-au relansat eforturile diplomatice de a
rezolva pretenţiile teritoriale ale celor două state. Aceste eforturi nu au avut succes, şi
nivelul de violenţă în Kashmir (incluzând câteva masacre ale civililor hinduşi de către
separatiştii musulmani) au crescut îngrijorător, mai ales după instaurarea unui nou guvern
naţionalist în India în 1998. Testele nucleare efectuate de India şi Pakistan în mai al
aceluiaşi an au mărit tensiunile în zonă. Întâlniri la nivel înalt între prim-miniştrii celor
două state nu au avut nici un rezultat concret în ceea ce priveşte reînceperea procesului de
pace în zonă. Pakistanul a antrenat şi susţinut numeroşi militanţi islamişti care au lansat o
ofensivă majoră asupra părţii din Kashmir administrate de India în mai 1999. India a
răspuns prin atacuri aeriene, iar infiltratorii s-au retras în iulie din partea de Kashmir
administrată de India, ca urmare a unui tratat semnat de India şi Pakistan, după opt
săptămâni de luptă. Ministrul Apărării indian a anunţat o săptămână mai târziu că ultimii
militanţi s-au retras şi luptele au încetat. În decembrie 1999, numeroşi militanţi au fost
eliberaţi din închisorile indiene. Discipolii acestora au deturnat ulterior câteva avioane
indiene.
Conflictul din Kargil: În 1999, în timpul sezonului de iarnă, Forţele indiene
obişnuiesc să se mute la altitudini mai scăzute, condiţiile climatice severe făcându-le
imposibilă misiunea de a păzi vârfurile înalte din apropierea Liniei de Control. Insurgenţii
au profitat de acest lucru şi au ocupat vârfurile regiunii Kargil, care se ridicau asupra
autostrăzii în Kashmirul indian şi care leagă Srinagar de Leah. Astfel blocând autostrada,
intenţia lor a fost să rupă singura legătura dintre Valea Kashmirului şi Ladakh. Acest
lucru a dus la un conflict deschis între armata indiană şi cea pakistaneză. În acelaşi timp,
temerile că războiul din Kargil se poate transforma într-un război nuclear, l-au
determinat pe preşedintele Statelor Unite de atunci- Bill Clinton - să constrângă
Pakistanul să se retragă. India şi-a propus limitarea conflictului în zona Kargil, evitarea
secesiunii Kashmirului şi delegitimarea pretenţiilor Pakistanului. Politica Preşedintelui
Bill Clinton căuta ’’mai întâi să stopeze, apoi să reducă şi, în final, să distrugă capacităţile
indieni şi pakistaneze de a produce arme nucleare şi rachete balistice’’14. Rezultatele chiar
şi a unui scurt schimb nuclear ar fi dezastruoase. Doar în prima oră, după estimările
militare ale SUA, 15 milioane de persoane ar fi omorâte sau rănite.15

Evenimentele din 11 septembrie 2001 au schimbat situaţia din Kashmir.


Pakistanul nu a încăput pe mâinile islamiştilor. Generalul Pervez Muşarraf a ştiut să
colaboreze cu americanii, rezistând în acelaşi timp adversarilor lui politici. Dar, nereuşind
să păstreze puterea în Afganistan, partizanii lui Ben Laden revendică tot mai înfocat
anexarea Kashmirului la Pakistan. Indienii nu vor să cedeze nimic, susţinând că lupta lor
contra islamiştilor face parte din războiul contra terorismului şi că, în aceste condiţii, sunt
alături de Statele Unite. Dar, la faţa locului, tensiunile se exacerbează. Pe 1 octombrie
2001, un atentat sinucigaş cu maşină-capcană în faţa Parlamentului din Kashmirul indian
se soldează, la Srinagar, cu 34 de morţi şi vreo 40 de răniţi. Islamiştii din Pakistan
revendică atacul. India masează trupe la frontieră. Pakistanul se pregăteşte şi el de
apărare. Cele două state sunt gata de luptă. Premierul indian întreabă: ’’De ce ar trebui
noi să suportăm aceste acte de terorism şi pentru cât timp, când întreaga lume este unită
împotriva terorismului, iar forţele americane sunt în Afganistan?’’. Generalul Muşarraf
promite să controleze terorismul, dar refuză să cedeze la injoncţiunile Indiei. Or, ambele
state deţin arma nucleară. Acesta este momentul în care Statele Unite intervin, cu
concursul Marii Britanii, al Rusiei şi al Chinei. Tensiunea scade, se pare, dar atentatele se
reiau. Conflictul nu este încă soluţionat.

14
Hagerty, Devin T., The Consequences of Nuclear Proliferation - Lessons from South-Asia, The Mit Press,
Cambridge, 1998, p. 174;
15
http://www.isreview.org/issues/24/india_pakistan.shtml, site accesat la 03.05.2010;
Astfel, pe 13 decembrie 2001 are loc un atac al grupărilor sinucigaşe Lashkar-e-
Toiba (Let) şi Jaish-e-Mohammed (JeM) asupra Parlamentului indian. Acest atac a fost
punctul culminant al seriei de atacuri din ultimii doi ani care, după spusele ministrului L.
K. Advani, urmărea îndepărtarea liderilor politici indieni, fiind totodată o declaraţie de
război16. Pe 27 decembrie Ministrul indian al Apărării, George Fernandes, a numit situaţia
de la frontieră ’’gravă’’. Pentru a menţine presiunea asupra Islamabadului, pe 11 ianuarie
2002, Generalul armatei S. Padmanabhan a avertizat într-o conferinţă de presă că:’’Vă
asigur de un lucru la fel de sigur ca faptul că sunt în viaţă. Dacă o armă nucleară este
folosită împotriva Indiei, forţelor Indiei, bunurilor noastre maritime, economice, umane
sau altor ţinte, făptaşii acelei atrocităţi vor fi pedepsiţi sever’’17.

La jumătatea lui ianuarie 2002, poliţia pakistaneză a arestat în jur de 200 de


militanţi, ajungând, în final, la 1,100. Tensiunea dintre cele două ţări s-a intensificat în
urma atacului asupra familiei militarilor din tabăra de adăpostire din Kalu Chak din 14
mai. Trei militanţi ajunşi cu autobusul, după ce au deschis focul asupra pasagerilor
autobusului, au intrat în tabăra slab păzită. Militanţii şi-au îndreptat sistematic armele
asupra familiei soldaţilor şi au tras. 8 femei şi 11 copii au murit din cauza rănilor. Cea
mai mare parte a celor 25 de răniţi era formată din femei şi copii. Atacatorii au fost ucişi
în urma unei lupte intense cu soldaţii care i-au urmărit. Acesta a fost atacul cel mai grav
din Kashmir din ultimele opt săptămâni. Pe 22 mai, Primul ministru indian a afirmat că
India trebuie să fie pregătită pentru sacrificii, dar această bătălie va fi victorioasă. El a
afirmat că a sosit timpul pentru o ’’luptă decisivă’’. Pe 5 iunie, SUA şi Marea Britanie şi-
au avertizat cetăţenii din India şi Pakistan să plece imediat:’’Tensiunile au ajuns la un
nivel serios şi riscul intensificării ostilităţilor militare dintre India şi Pakistan nu poate fi
stăpânit’’. Pe 26 iunie, nivelul de tensiune dintre India şi Pakistan a scăzut, fapt datorat
activităţii diplomatice intense şi a paşilor importanţi făcuţi atât de India cât şi de Pakistan.
Totuşi, mobilizarea militară a celor două ţări a rămas în continuare de-a lungul Liniei de
Control. Pe 25 noiembrie 2003, India şi Pakistan au încetat focurile.

16
http://www.globalsecurity.org/military/world/war/indo-pak.htm, site accesat la 03.05.2010;
17
http://news.bbc.co.uk, site accesat la 04.05.2010;
În 2004, Preşedintele Muşarraf a început un proces de pace cu India pentru a nu
permite nici unui teritoriu aflat sub controlul Pakistanului să fie folosit pentru a susţine
terorismul sub orice formă. În aprilie 2005, Preşedintele Muşarraf şi Primul ministru
indian Manmohan Singh au stabilit, prin intermediul unui summit, ideea continuării
procesului de pace. Erau noi legături între partea indiană şi cea pakistaneză a
Kashmirului, inclusiv un autobus de serviciu între cele două capitale. De asemenea,
diminuarea tensiunilor a permis colaborarea acestor ţări împotriva traficului de droguri, a
crimei organizate, a terorismului, a luării de prizonieri.

Raportul asociaţiei ’’Freedom in the World 2006’’ a numit Kashmirul administrat


de India ca ’’partly free’’ şi Kashmirul administrat de Pakistan ’’not free’’. India afirmă,
contrar părerii general formate, că o mare parte a populaţiei din Jammu şi Kashmir vrea
să rămână cu India. Într-un sondaj de opinie efectuat în 2002 de către Institutul MORI din
Minneapolis (SUA) se arată că, în zonele administrate de India, 61% din locuitori au
declarat că se simt mai în siguranţă atât politic cât şi economic ca cetăţeni indieni şi
numai 6% preferă Pakistanul. 63% din locuitori se împotrivesc războiului dintre India şi
Pakistan considerând că modalitatea corectă de a aduce pacea în regiune este realizată
doar prin intermediul alegerilor democratice. Doar 8% sprijină împărţirea dintre Jammu
şi Kashmir pe baza criteriului religios sau etnic. Este un consens răspândit în ceea ce
priveşte măsurile care vor aduce pacea în Jammu şi Kashmir (85%): dezvoltarea
economică, alegeri libere şi corecte, consultări directe între guvernul indian şi populaţia
din Kashmir, stoparea violenţei militare şi a infiltrării de-a lungul Liniei de Control.18

Cu toate acestea, un alt sondaj din Valea Kashmirului dezvăluie că 9% din


populaţie preferă să fie indieni, 13% pakistanezi şi restul de 78% nu îşi arată entuziasmul
pentru nici una dintre naţiuni.În 2007, drept rezultat a trei ani de negocieri, un acord a
prins contur: demilitarizarea va neutraliza cele două părţi ale Kashmirului, frontierele
deschise le vor uni, iar o formă de auto-guvernare sau autonomie va satisface, cel puţin
parţial, aspiraţiile populaţiei din Kashmir la auto-determinare. Armata ar fi de acord în
cazul în care populaţia din Kashmir ar vota acest luc. Însă, pe 26 noiembrie 2008, are loc
atacul terorist din Mumbai, capitala financiară a Indiei. Dacă ar izbucni acum un război
18
http://www.milligazette.com/Archives/15062002/1506200229.htm, site accesat la 03.05.2010;
între India şi Pakistan situaţia ar putea să nu mai semene deloc cu luptele din 1947. În
acest moment, ambele state deţin armament nuclear.

Proliferarea nucleară ar destabiliza lumea şi ar creşte riscul războiului nuclear. 19


Arsenalul nuclear al celor două părti, poziţia geopolitică, interesele marilor puteri în
zonă, religia, statutul Indiei de putere regională, toate acestea fac din acest conflict unul
de importanţă mondială, un conflict internaţional aflat pe agenda de lucru a marilor puteri
ale lumii, cât şi a O.N.U sau U.E.
Conducătorii Indiei şi Pakistanului au demonstrat că sunt în stare de măsuri
extreme pentru a-şi atinge scopul. Însă, clasele muncitoare ale ambelor ţări au arătat că nu
au nimic de câştigat indiferent sub a cărui jurisdicţie s-ar afla. În ciuda faptului că ambele
ţări pot veni cu explicaţii pentru a-şi motiva ocupaţia, populaţia din Kashmir ar trebui să
decidă viitorul Kashmirului. Rolul Indiei şi al Pakistanului ar trebui să fie doar acela de a
oferi condiţiile propice astfel încât populaţia din Kashmir să-şi poată exercita dreptul la
auto-determinare fără a fi oprită sau constrânsă. Opţiunile populaţiei din Kashmir nu ar
trebui să se rezume doar la a alege între India şi Pakistan. Dacă eşuează în a-şi rezolva
problemele şi vor continua cu politica animozităţilor, atunci singurele lucruri pe care le
vor oferi generaţiilor viitoare sunt distrugerea, mizeria şi suferinţa20.

BIBLIOGRAFIE

19
Sumit Ganguly, The Kashmir question-retrospect and prospect, Frank Cass and Company Limited,
London, 2003, p. 174;
20
http://www.jammu-kashmir.com/shabir/shabir2.html, site accesat la 05.05.2010.
Presă
România Liberă - Anul XXV, 1967
-Anul XXX, 1974

1. Agenţia Agerpres, Indira Gandhi despre unele probleme ale politicii externe
indiene, în “România Liberă”, XXV, 7 081, 25 iulie 1967.
2. Agenţia Agerpres, India şi Pakistanul au convenit să soluţioneze conflictul
dintre ele pe cale paşnică, în “România Liberă”, XXX, 8 613, 4 iulie 1974

Lucrări de sinteză

1. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Ediţia a VII-a, Editura Allfa,
Bucureşti, 2000;
2. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1948 - până în zilele
noastre, Vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006;
3. Frunzeti, Teodor, Lumea 2005: Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi
de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007;
4. Ganguly, Sumit, India-Pakistan Tensions since 1947, Columbia University Press,
New York, 2001;
5. Ganguly, Sumit, The Kashmir question - retrospect and prospect, Frank Cass and
Company Limited, London, 2003;
6. Grigoroiu, Marian-Valentin, Crizele şi conflictele contemporane, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006;
7. Hagerty, Devin T., The Consequences of Nuclear Proliferation - Lessons from South-
Asia, The Mit Press, Cambridge, 1998;
8. Wirsing, Robert G., Kashmir in the Shadow of War - Regional Rivalries in a Nuclear
Age, M. E. Sharpe, New York, 2003;

Internet

1. http://terrorism.about.com/od/centralandeasternasia/tp/Pakistan_Kashmir_History.htm.
2. http://www.sectsco.org/EN/index.asp.
3. http://www.isreview.org/issues/24/india_pakistan.shtml.
4. http://www.globalsecurity.org/military/world/war/indo-pak.html.
5. http://news.bbc.co.uk.
6. http://www.milligazette.com/Archives/15062002/1506200229.html.
7. http://www.jammu-kashmir.com/shabir/shabir2.html.