Literatură:

1. Serbenco.
2. Grigori Geamăn
3.Adrian Năstase.
4. Ion Diaconu.
5.Raluca Mica Beșteliu.
6. Bogdan Aurescu.

biblioteca națională, bloc 4 et 2, armenească, hașdeu.

Periodizarea sistemului de relații.

1. 1648 (tratatul Westphalian)- 1815 (tratatul de la Viena).
2.1918- pînă la 1945.
3. Tratatul de la Versaille pînă în 1975 (acult de la Helsinki).
4. 1975 (destinderea) pînă la antidestinderea acceptarea a rgf și rdg în ONU.
5. Căderea zidului berlinez.

Tema:

1. Apariția și evoluția dreptului internațional politic în perioadă slavagistă.

2. Perioada medieval sau evul mediu.
3. Perioada modern și contemporană.

Dreptul internațional public a apărut și s-a dezvoltat din necesitatea formulării unui cadru ordonat
pentru RI.
Printre regulile de conduit a apărut în perioada de antichitate.

Dreptul internațional a început să se cristalizeze în perioada antichității odată cu formarrea primelor

state și crerea relațiilor dintre ele.
Întrucît aceste relații se caracterizau mai ales prin războaie de cotropire, normele de drept priveau o
sferă limitată de probleme, în legătură cu războiul și încheierea păcii ,regimul soliilor și altele.
Tabele descoperite la Tel amarna, primul tratat descoperea primele relații.
(se presupunea o alinață între cele două state).

China antică. Potrivit unor izvoare de peste 3 mii de ani, aveau obligații către alte state și condamna
războaiele pornite fără justificare.
Ea cunoștea istituția diplomației trimițînd în primul rînd ”ambasadori” și ”tălmaci”.
Tranșarea diverselor probleme religioase se făceau la conferințe internaționale numite congrese ale
monarhilor.
În India antică, cele mai vechi lucrări juridice ca ”Guatada Sudra” sec 6 în. HR. și legile lui Manu
sec 5 Î. HR. Conțineau considerații și orientări privind preîntîmpinarea războiului, numirea și
folosirea solilor și rolul diplomației.
Ric-vedele, textele religioasele datînd din anii2500—în HR. Consemnau existența unor misiuni
diplomatice ad-hock, și enumerau 4 clase de diplomați.
Tratatele erau sacre și se încheiau cu pronunțarea unui jurămînt religios.
Un rol important ce l-au adus a fost Grecia și Roma antică.

Grecia Antică.
Relații dintre Polis-uri și democrația ateniană.
Liga ateniană, dominația pe mare și spartană pe uscat.
Apar statele grecești ce foloseau arbitrajul și mediațiunea în rezolvarea tratatelor. Instituția
proxenilor, apariția consulatelor ce se ocupau de statului străinilor.

Roma antică.
Cunoșteau iarăși tratatele de vasalitate, instituția apărării cetățenilor,COD RELIGIOS ”IUS
FEȚIALI”.

Evul Mediu.
Dreptul internațional este influențat de ocndițiie ș icerințele specifice , raporturilor dintre statele
feudale , prin diferite etape de dezvoltare.

___________________________________________________

Prelegere 2 13.09.2016

Tema: continuare

Perioada medievală începe odată cu căderea Romei.

Consiliul de la Latera din 1139 a interzis folosirea arbaletelor și a arcurilor precum și transformarea
în sclavi a prizonierilor străini. Cu începerea procesului de centralizare sec 12-13 și desăvărșirea lui
în sec al 15 sau creat condiții pentru ca dreptul internațional să ia amploare, are loc trecerea de la
tratatele de pace și de la transferurile de teritorii la tratate de comerț care prevedeau crearea de
privilegii comerciale și economice, interzicerea pirateriei, se permanentizează instituția
ambasadorilor se începe în Veneția, în statele italice, și intituția consulilor, se recurge la mijloace de
rezolvare pașnică a diferendelor li îndeosebi la arbitraj și mediere, recurgîndu-se cel mai adesea la
Papa de la Roma, la împărați sau jurați celebri ai timpului.

Intensificare comerțului maritim a dus să apară unele lucrări de codificare prin legi interne a
obiceiurilor internaționale practicate în comerțul pe mare, cea mai cunoscută este Legile Oleronului
– sec 12 referitoare la regulile de navigație în porturile europene, o altă lucrare Consolato del mare –
sec 14 codifică normele cutumiare privind navigația pe mare enunțînd pentru prima dată libertatea
de navigație pe timp de război. Ca urmare a descoperirilor geografice și a începutului expansiunii
coloniale se creează variate regimuri de independență. Un moment semnificativ ăl are tratatul de
pace de la Westfalia – 1648 care este considerată piatra unghiulară a dreptului internațional, adică se
formează sistemul RI.
În această perioadă are loc formarea și dezvoltarea științei DI ca ștință juridică desinestătătoare. O
contribuție importantă o aduc teologii catolici spanioli care au creat școala de la Salamana-
Francisco de Vittoria, Francisco Suarez care au examinat reglementarea raporturilor dintre statele
suverane și problemele războiului. Un rol important l-a avut juritul olandez Hugo Grotius care este
considerat părintele DI prin operele sale – Dreptul războiului și a păcii și Marea Libero- Marea
Liberă.

Perioada modernă:

Declarația de independență a SUA- 1776 este prima afirmare a drepturilor popoarelor la

autodeterminare. (preșdedintele SUA trebuie să fie născut pe teritoriul SUA).

Madlen Olbram – secretar de stat pe timpul lui Klinton , era numită doamna cu broșcă.

Congresul de la Viena – 1815 se pune iarăși sistemul RI, se declară neuitralitatea permanentă a
Elveției, s-a proclamat libertatea de navigație pe fluviile internaționale.

Congresul de la Paris – 1856 reglementează regimul Dunării ca fluviu internațional, și hotărăște

neutralizarea Mării Negre.

Apar primele organizații internaționale cui aspect tehnic – uniunea telegrafică universală-1865,
uniunea poștală generală-1874, uniunea pentru protecția proprietății industriale – 1883.

Conferințele de la Haga 1899 și 1907 au adoptat convenții privind unele mijloace de reglementare
pașnică a diferendelor, precum și pentru codificarea legilor și obiceiurilor războiului.

Epoca contemporană:

Tratatul de pace de la Paris -1919-1920

Convenția de la Londra din 1933 – este dată definiția a agresorilor, apoi definiția din 1974

Carta ONU – 1945

Declarația lui Churchill – războiul rece.

Tema:

1.Doctrinele juridice privind dreptul internațional.

2. Noțiunea și trăsăturile caracteristice.
3. Trăsăturile specifice dreptulu internțional public.
.Deosebirea dintre dr intern și dr internațional
4.Raportul dintre dreptul inter și internațional.
5.Dreptul internațional și politica externă.

Literatură de specialitate în ceea ce privește fundamentul dreptului nternațional sau conturat 3

doctrine.
1.Pozitivistă.
2.Normativistă.
3.Natural.

Teoria dualismului dreptul intern si international sunt 2 drepturi independente care nu se

interacționează, dar este evident ca la apariția drfeptului internațional are la bază dreptul intern, care
ca urmare a evoluat. Dreptul internațional fiind ceva aparte, odata cu dezvoltarea sistemului de RI se
creează un drept care să reglementeze situația internaționala în întreaga lume.

Teoria monismului – primatul dreptului intern și primatul dreptului internațional. Dreptul intern a
stat la baza dreptului I; iar primatul celui I – pentru că un stat după căpătarea independenței statul
trebuie să acționeze în conformitate cu regulile internaționale.

____________________________________________________

Tema 3: Izvoarele al dreptului internațional public

1. Teoria dreptului.
2. Cutuma
3 Principiile
4. Mijloace auxiliare
5. Codificarea dreptului internațional public.
6. Normele imperative al DIP

Francois Jeny, spunea că înțelegerea și explicarea surselor dreptului obligă la cunoașterea relației
dintre ”dat” și ”contruit” în acest domeniu.
Dat-ul internațional reprezintă realitatea socială care trebuie avută în vedere în contrucția juridic-
internațională și privește :
a) realul – adică ceea ce este la momentul convenirii normelor de drept internațional.
b) posibilul – adică ceea ce ar putea fi.
c) probabilul – adică evoluția eventuală a relațiilor internaționale supuse reglementării .
d) dezirabilul - ce e de dorit a se obține în principiile și normele juridice.

Contrucția juridică scoate în vedere forma pe care o îmbracă norma respectivă modalitățile la care
recurg negociatorii internaționali pentru a da expresie exigențelor realității sociale adică dat-ului
existent la un moment dat comunitatea mondială sau al unele regiuni ale sale.
Avem conveții, regionale, naționale, bilaterale etc.
Forma de exprimare a normelor dreptului internațional sunt decise în acordul de voință al statelor (
tratate , conveții, acorduri, etc).
ACORDUL DE VOINȚĂ – este determinat de mai mulți factori între care un rol important revine
interesului național raporturile de putere, tradițiilor personalităților politice și bineînțeles
negociatorilor.
Din cele menționate rezultă că izvoarele DIP sunt mijloace juridice care consacră prin acordul de
voință al statelor regulile de conduită care cîrmuiesc relațiile dintre 2 sau mai multe state sau alte
subiecte de DIP( organizațiile internaționale etc.)
Ca enumerare a izvoarelor a DIP este prezent articolul 38. Al statutului Curții internaționale de
justiție a ONU. Acetsa prevede că rezvolvarea diferentelor internaționale ei vor fi supuse curtea care
are misiunea dea decide în conformitate cu DI va aplica:
a) convențiile internaționale generale sau speciale care stabilesc reguli express-recunoscute de state.
b) Cutuma ca o expresie a unei tactici generale.
c) principiile generale de drept recunsocute de națiunile civilizate.
d) decizii judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști ai diferitor națiuni.
internașionale contemporan creînd noi norme de drept sau modificîndu-le pe cele existente. Tratatul
este definit în convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor ca fiind un acord
internațional încheiat între state sau alte subiecte de drept internațional guvernat de normele DI și
consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe indiferent de denumirea lor.( dreptul
tratatelor).
___________________________________________
sub 3.
Cutuma internțională dintr-o practică generală relativ îndelungată repetată în raporturile între state
aceptată de către acestea drept regulă obligatorie în RI.
Normele cutumiale pot fi de aplicare generală sau regională,ex. Azilul diplomatic, dreptul solilor.
Jurisprundența internațională a recunoscut existența unor cutume ca o practică lungită și continuă
între 2 state acceptată de ele ca reglementînd raporturile lor ca bază pentru drepturi și obligații
reciproce.
Dovada existenței unei cutume se face prin tratatele multilaterale care reiau sau modifică normele
cutumiale.
Tratatele multilterale ale cărui norme sunt noi dar ulterior sunt recunoscute și de alte state care nu
sunt părți obligatorii la tratate.
Tratatele repetate cu conținut asemănător, practica statelor practica diplomatică, hotărîri
judecătorești internționale, legi și practica juridică internă dacă sunt uniforme și concordante.
Conflictul sau conflictul între normele convenționale și cele cutumiale se rezolvă astfel: normele
imperative (jus congens), convenționale sau cutumiale împiedică formarea oricăror forme
particulare.
Normele speciale indiferent de izvor prevalează față de normele generale.
În caz de conflict între normele cu caracter general sau conflict între normele cu caracter particular
se aplică ultima din ele după principiu.
_____________________________________________

Specialiștii susțin ca zivoare de drept principiile generale recunoscute de națiunile civilizare.

Alții ca Rouseau principiile dreptului internațional.
____________________________________

Hotărîrile instanțelor judiciare internaționale ale Curții de la Luxemburg și a tribunalelor

internaționale arbitrare nu au prorpiu-zis un rol de actor în procesul normativ dar ele pot servi ca
mijloc și interpretare a unor norme de drept internațional invocate de părțile de litigiu.

Doctrina- costrina de drept internațional este constituită atît din lucrările specialiștilor de drept
internațional cît și cele ale organizațiilor științifice internaționale cum sunt ”asociația de drept
internațional”, lucrări care au ca obiect și elaborarea unor proiecte de codificare a diferitor probleme
de drept internațional. Aici au fost incluse și lucrările Comisiei de drept internațional al ONU.

Codificarea dreptului internațional-

Codificarea permie sistematizarea normelor de drept internațional în anumite domenii cum sînt
dreptul diplomatic , consular, etc... și contribuie la dezvoltarea lui și la adaptarea la noile realități din
viața internațională și contribuie la precizarea normelor de drept internațional.
Codificarea se desfășoară pe 2 planuri. Oficială și neoficială.
Neoficială se manifestă sub forma numeroaselor proiecte elaborate de.
Dintre primele proiecte de codificare neoficială este propunerea lui Jeremy Belham din lucrarea sa
”Principiile dreptului internțional”.
Codificarea neoficală nu este obligatorie pentru dreptul internațional. Există asociați ide drept
internațional etc...
Oficială este realizată de către state și are un caracter obligatoriu pentru subiectele dreptului
internațional în mpsura în csare ele reucunosc actele de codificare.
Primele acțiuni de codificare a apărul în sec IXX ”Congresul de la VIENA”.
Conferința de la Haga.
În perioada interbelică sub egida societății Națiunilor a fost codificată conferința de la Haga.
Au fost adoptate convenția asupra anumitor chestiuni privind conflictele de drept .
Privind conflictul de legi.
Protocolul relativ la obligațiile militare în anumite cazuri de dublă cetățenie.
Protocul privind apatridia și protocolul special relativ la apatridie.
După cel de-al 2-lea război mondial codificarea se desfpșoară sub egida ONU.
la 1 noiembrie 1947 a creat comisia de drept internațional cu misiunea de a pregăti actele
internaționale de codificare.
Este formată din 34 membri aleși de adunarea generală pe termen de 5 ani. Ca urmare a acestei
activități au fost semnate mai multe convenții.
Cele 4 conveții cu privire la dreptul mării din 1958. Comisia privind dreptul diplomatic din 1961.
Convenția privind dreptul consular din 1963.
Convenșuia asupra misiunilor speciale din 1969.Convenția privind dreptul tratatelor din 1969.
Convenția cu privire la reprezentarea statelor pe lîngă organizațiile internaționale 1945.
Convenția cu privir la seuccsesiunea statelor în materia tratatelor internaționale din 1977.
Convenția privind succesiunea statelor din alte domenii de cît treatatele (bunuri arhive și datorii
externe) 1983.
Convenția privind dreptul mării din 1982-1984.
Convenția privind tratae internaționale încheiate între state și organizațiile internaționale sau
organizații internaționale din 1986.
Etc...

Normele impertative.

Conveția de la Viena din 69 asupra dreptului tratatelor, normele imperative sunt definite ca norme
acceptate și recunoscute de comunitatea internațională a statelor în ansamblul său de la care nu este
permisă nici o derogare și care nu pot fi modificate decît printr-o nouă normă a dreptului general
avînd același caracter.
În fond normele imperative stabilesc 2 forme sau feluri de obligații:
1. Care caracterizează toate normele și anume obligația de a avea un anumit comportament în
Relațiile Internaționale.
2. De a nu crea un regim juridic diferit de ce stabilit de norma imperativă și de a nu deroga de la
aceasta.
Sînt considerate norme imperative în primul rînd principiile fundamentale a dreptului internațional
public.
În al doilea rînd este vorba de norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu fac
obiectul suvernității statelor.
libertatea mărilor, spațiul cosmic... care sunt reglementate de comunitatea internațională.
În al treilea rînd este vorbae o serie de norme cu caracter umanitar pe care ansamblul statelor le
consideră indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viață și la demnitate
umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile și obiceiurile războiului).

________________________________________________________

Tema: Subiectele dreptului Internațional

04.10.2016
1. Noțiunea și caracteristica generală.
2.Statul ca subiect principal.
3.Națiunile care luptă pentru eliberare.
4.Organizațiile Internaționale.
5.Recunoașterea Dreptului Internațional.
6.Formele recunoașterii.
7.Recunoașterea guvernelor.

1. Subiectul de drept internațional este o entitate care participă la raporturi juridice reglementate
nemijlocit de dreptul internațional.
Trăsătura esențială a subiectelor de drept internațional o constituie capacitatea lor de a fi titular de
drepturi și obligații cu caracter ineternațional.
Principalul subiect e statul. Ca subiect original este statul, și ca obiect derivat este organizația.

2. Din toate categoriile de subiecte de drept internațional statul posedă capacitatea de a-și asuma
totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Suveranitatea constituie temeiul politic și juridic al personalității internaționale a statului și ea
aparține statelor indiferent de puterea ,mărimea ori gradul lor de dezvoltare.
În doctrina de drept internațional s-a format o opinie potrivit căreia pentru ca o entitate să poată avea
personalitate juridică internațională de tip statal se cer a fi întrunite anumite elemente și anume:
populația, un guvern, capacitatea de a intra în relații cu alte state, teritoriu.
Drepturile și obligațiile.
Deși nu s-a reușit o docificare a drepturilor și îndatoririle fundamentale acestea sunt curpins într-o
serie de rezoluții ale adunării generale ale ONU, cum sunt : Declarația privind acordarea
independenței tărilor coloniale din 1960, declarația privind interzicerea amenințării cu forța din 66,
declarația relativă ca principiu a dreptului internațional din 70 Carta ONU din 70, în 74 adunarea
generală a ONU, a adoptat sub forma de declarație carta drepturilor și îndatoririlor economice ale
statelor.
În literatura de specialitate se consideră ca drepturi fundamentale ale statelor următoare: dreptul la
existență, suveranitate, pace și securitate, de a participa la viața internațională, la legitimă apărare,
dreptul de a avea acces la cuceririle științe și tehnice, dreptul la dezvoltare și progres, la cooperare,
de a dedice singură soarta ș.a.m.d
În ceea ce privește obligațiile acestea de regulă sînt corelative drepturilor.
Adică, obligația de a nu folosi formța, pe cale parșinică a rezolva...
În calitate de subeict internațional statele au capacitatea între ele:
1.Să încheie tratate internaționale și să producă acte juridice unilaterale.
2. Să inițieze proceduri de reglementare pașnică a diferentelor cu alte subiecte ale dreptului
internațional.
3.Să pretindă răspunderea internațională a altor state pentru acte internaționale ilicite,
4.Să devină membri și să participe la activitatea organizațiilro internaționale.
5.Să stabilească norme diplomatice și consulare.

Ca forme de organizare a statelor avem state compuse și unitare.

Compuse , federația , confederație, uniunea personală(AL.I.Cuza) și reală .
Confederația este o asociație de state în care statele rămîn subiecte distincte de drept internațional
ele au organe legislative și executive proprii și un organ comun denumit congres sau dietă.
Asociația de state se referă la CSI , UE etc.

3.
Națiunile care luptă pentru eliberare.
Dreptul internațional contemporan garanteză pesronalitatea juridică internațională națiunilor care
lutpă pentru eliberare și formarea statelor independente.
Calitatea de subiect de drept internațional se dobîndește de regulă din momentul în care națiunea
care luptă pentru eliberare și-a creat anumite organe proprii (armate , organe de rezistență,) care să
exercite funcții de putere publică și să controleze în mod efectiv o parte însemnată a teritoriului
viiitorului stat.
Națiunilor care luptă pentru eliberare li se aplică principiul de intervenție în treburile lor dreptul la
autoapărare, iar forțelor lor armate li se aplică regulile dreptului internațional umanitar.
Ca subiect de drept internaționa lele beneficază de dreptul de reprezentare diplomatică în raporturile
lor cu alte state , dreptul de a participa cu statut de observator la dunările ONU.
În cazul anțiunilor care luptă pentur eliberare calitatea de subiect de drept internațional are caracter
limitat și este tranzitoriu.

4.Organizațiile Internaționale.

Spre deosebire de state și națiuni a căror personalitate juridică decurge prin suveranitatea de stat și
respectiv de dreptul la autodeterminare în cazul unei organizații internaționale personalitatea derivă
din actul său constitutiv.
Organizația dobîndește această calitate numai dacă statele care au înființat-o i-au atribuit potrivit
funcțiilor și scopurilor sale o anumită capacitate de a fi titulară de drepturi și obligații internaționale.
Recunoașterea dreptului internațional este cunoscută ca reprezentînd actul prin care statele se pot
pronunța în sens afirmativ asupra unor situații noi care se produc în relațiile internaționale. Printre
acestea cea mai importantă este apariția unor state noi ca subiecte de drept internațional ceea ce pune
problema recunoașterii lor.
Recunoșterea statelor este actul (declarație unui stat sau grup de state prin care acestea i-au act e
apariție a unui noi subiect de drept internațional și își exprimă voința de a-l considera membru al
comunității internaționale.
Practica internațională a condus la următoarea concluzie cu privire la instituția recunoașterii
dreptului internațional.
1. Recunoașterea este un act unilateral care decurge din suveranitatea de stat. Un stat are dreptul de a
recunoaște nu și obligația.
2. În literatura de specialitate s-au conturat 2 teorii în privința recunoașterii.
a) teoria declarativă;
b) teoria constitutivă;
Reprezentanții teroriei declarative consideră că recunoașterea are un efect declarativ și nu creea
drepturile ce decurg din calitatea de subiect drept pe care acesta le exercită în virtutea suveranității
sale independent de recunoaștere.
Reprezentanții teroriei constitutive afirmă că statele devn subiecte de drept internațional prin
recunoaștere.

Recunoașterea are ca efect stabilirea unor relații normale între state. Este un act politic, generator de
efecte juridice. Statul recunoascut are dreptul de a stabili relații diplomatice cu statele ce-l recunosc.
Însăși stabilirea unor asemenea relații înseamnă implicit recunoaștere. Satul recunoscut are dreptul
de a dispune de bunuri și a intenta acțiuni în statele ce-l recunosc.
Formele recunoașterii:
Recunoașterea de jure.
Este recunoașterea deplină și definitivă a unui stat. Ea este irevocabilă, efectele ei stingîndu-se
numai odată cu încercarea calității de subiect de drept al statului recunoscut.
Efectul RDG.
Ea are ca efect recunoașterea deplină a persnalității juridice al noului stat, a tot ceea ce rezultă din
exercitarea suveranității acestuia precum și stabilirea de relații internaționale prin diferite domenii și
în primul rînd: diplomatice și încheierea tratatelor bilaterale.

Recunoașterea de facto.
Are un caracter limitat și provizoriu putînd fiind oricînd revocată. Ea are ca formă de manifestare
stabilirea unor relații cu cîmp limitat de obicei relații comerciale și a unor relații politice și
diplomatice limitate. În general este o fază pregătitoare pentru recunoașterea de Jure.

Recunoașterea expresă.
Se face printr-un act special al statelor independente. Ca declarație adresată noului stat în care se
exprimă ăn mod clar intenția de a-l recunoaște.

Recunoașterea tacită.
Este cea care în lipsa unei declarații exprese, poate fi dedusă din fapte concludente ale unui stat cum
ar fi : stabilirea de relații diplomatice, încheierea unui tratat bilateral (reglementînd problemele
generale fără rezerve în privința recunoașterii).

________________________________
Recunoașterea guvernelor.

De regulă recunoașterea unui stat însemană și recunoașterea guvernului iar shcimbările succesive de
guverne nu necesită recunoașterea. Practic problema recunoașterii guvernelor se pune cînd într-un
stat existent puterea este preluată de un organ nou, prin alte mijloace decît cele constituționale (
revoluție, lovitură de stat), ori se schimbă forma de guvernămînt din monarhie în republică sau
invers.
Recunoșaterea unui guvern ar trebui să se bazeze pe eercitarea unei acredități stabile și efective
indepedent ” legitimitatea sa după criterii subiective”.
În literatura de specilitate în legătură cu recunoașterea guvernului s-au formulat mai mutle teorii.
Doctrina Jefferson, admitea recunoașterea oricărui guvern format potrivit voinței poporului în
perioada inițială a existenței SUA.
Doctrina Tobai, fost ministru de externe al Ecuadorului, refuza recunoașterea unui guvern ajuns la
putere în urma unei revoluții sau război civil pînă cînd țara nu va fi reorganizată în forme
constituționale pe bază de alegeri libere.
Doctrina Estrada. Formulată de ministrul de externe al Mexicului în 1930.
Afirma că nici un guvern nu are dreptul să se pronunțe asupra legitimității altui guvern. El afirma că
guvernul mexican se va mărgini la menținerea sau rechemarea agenților diplomatici fără a aprecia
unilateral asupra drepturilor altor națiuni de a-și menține sau schimba guvernul.
________________________________________________________

Teritoriul în Dreptul Internațional.

1. Natura juridică și terorii cu privire la teritoriu.

2. Elementele componente ale teritoriului de stat.
3. Frontiera de stat.
4. Stabilirea frontierelor.

1. Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și marine din solul,
subsolul, și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.
Suvernaitatea teritorială este generală sau deplină în sensul că se extinde asupra tuturor părților
teritoriului statului, asupra tutoror acțiunilor și asupra tuturor persoanelor aflate pe acesta.
Suveranitatea teritorială este exlusivă în sensul că feicare stat își exercită suveranitatea numai pe un
anumit teritoriu și nici un stat nu-și exercită asupra unui alt stat.
În ceea ce privește teoriile putem menționa că:
În perioada feudalismului teritoriul era considerat propietatea exclusivă a monarhului care putea
vinde , schimba, dărui. Teoria ”patrimonială”.
În prima jumătate a sec. XIX-lea s-a formulat teoria ”teritoriului limită”, sau a spațiului considerînd
teritoriul sau în spațiul în limitele căruia un stat își exercită autoritatea.
La sfîrșitul sec. XIX- lea apare ”teoria competenței”, potrivit căreiea teritroiul ar desemna sfera de
validitate în spațiu, a ordinii juridice naționale, sferă în care suveranitatea statului s-ar reduce la o
competență locală stabilită de dreptul internațional.
Elemente componente:

Teritoriul se compune din , spațiul terestru, acvatic și spațiul aerian.

Partea terestră este alcătuită de ucatul afalt sub suveranitatea unui stat indiferent udne este situat
geografic. Există și părți ale teritoriului unui stat, anclavate în teritoriul altui stat numite anclave (
Campiole, teritoriul italian în Elveția, Barele hertoc teritoriul belgian în Olanda.
Pe baza unui acord în cele două state se asigură comunicarea cu partea anclavată.
Tot în partea terestră face parte subsolul statul avînd totalitatea drepturilor de explorare și exploatare
în orice fel a bogățiilor subsolului.
Nu sunt stabilite limite în adîncime.
Spațiul acvatic, acesta este reprezentat de apele interioare (naționale și marea teritorială).
La rîndul lor apele interioare, (fluvii, răuri, canale, lacuri ce se află în întregime pe teritoriul statului
precum apele maritime interioare.
Apele maritimie interioare cuprind, apa portului, golfurile și băile interioare, precum și apele
maritime situate între țărm și limita interioară a mării teritoriale ( în cazurile în care linia de bază a
acestora nu coicide cu linia țărmurilor).
Apele portului sunt considerate apele maritimie interioare pînă la linia care unește instalațiile
permanente făcînd parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează mai mult spre lac.
Apele portuare fiind supuse suveranității statului riveral acesta stabilește regulile de intrare și ieșire
a navelor străine, condițiile privind accesul staționarea și activitatea acestora în apa portului și
deasemenea poate institui anumite restricții.
Marea teritorială cuprinde fîșia de mare adiacentă țărmului avînd o lățime de 12 mile maritime
măsurată de la linia de bază considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux dea lungul țărmului său
după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate țărmului.
O milă = 1852 metri.
Spațiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului și domeniului actvatic al
statului fiind delimitat orizontal prin fo=rontierele terestre fluviale și maritime iar vertical se întînde
pînă la limita inferioară a spațiul extraatmosferic, considerată care ar putea fi situată 100-120 KM
deasupra nivelului mării.
Frontiera de stat - acestea determină limitele teritoriului de stat. În interiorul acestora statul își
exercită deplina sa suveranitate și acționează în vederea sarcinilor și funcțiilor sale.
Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart
teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau după caz de marea liberă care se întînd în înălțime pînă
la limita inferioară a spațiului extraatmosferic iar în adîncime în interiorul pămîntului pînă la
limitele accesibile tehnicii moderne.
Frontirele pot fi clasificate:
a) după natura lor se împart în:
-frontierele naturale – sunt stabilite de particularitățile geografice, albii de rîuri, înălțimi de muți,
litoralul mării , etc.
-frontiere geometrice – care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte ce despart teritoriile statelor.
După alementele teritoriului frontierele sunt:
-frontiere terestre – care despart uscatul dintre 2 state.
-frontiere fluviale.
Dacă fluviul este nenavigabil frontiera se stabilește pe linia lui.
Altfel este linia dalvingului.
Pe podurile care leagă 2 state frontiera se stabilește la mijlocul podului dacă între cele două state nu
intervine altă înțelegere .
La fel în cazul barajelor pe apele de frontieră.
Cînd 2 state sunt separate prin lacuri sau mări închise frontiera se fixează pe linia care unește
punctele de uscat cele mai avansate ale frontierelor comune sau pe mijlocul lacurilor sau mărilor.
Frontiere maritime – care marchează limita exterioară a mării teritoriale și limita laterală în raport cu
statele vecine.
Frontiere aeriene sunt liniile perpendiculare car epornesc de pe frontierele terestre sau acvatice pînă
la limita inferioară a spațiului cosmic.
Stabilirea frontierelor terestre se realizează prin tratate, practic au loc două operațiuni distincte: 1-
delimitarea care constituie precizarea direcției generale a frontierei, urmată și de o scurtă descriere a
traseului, care este fixat și pe o hartă, anexă la tratat, 2- demarcarea care constă în fixarea în teren a
liniei frontierei potrivit tratatului.

Dacă delimitarea este o operațiune de negociere, demarcarea se efectuează de comisii mixte, formate
din reprezentanții statelor părți, care fixează traseul liniei de frontieră pe baza tratatului și semnele
de demarcare, care stilp de metal, lemn, beton, ridicări de pămînt, geamanduri(baichi).

Comisiile întocmesc și documente speciale de demarcare ca procese de descrie a traseului, hărți ale
frontierei, procese verbale de descriere a semnelor, fotografii sau scheme ale anumitor porțiuni sau
semne de frontieră.
Prin legi interne sau prin convenții internaționale se stabilește regimuri de frontieră menite să
asigure paza frontierelor de stat și prevenirea conflictelor sau incidentelor.

25.10.2016 Prelegere

Tema:Populatia

1. Cetățenia aspect de drept internațional

2. Moduri de dobîndie a cetățeniei
3. Pirderea cetățeniei
4. Regimul juridic al străinelor
5. Dreptul la azil, expulzarea și excredarea

Sub 1

Totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat sînt supuse jurisdicției acestuia
și formează populația statului.

Cetățenia este legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat care
generează drepturi și obligații pentru cetățean și stat.

În consormitate cu normele dreptului internațional legătura dintre cetățean și stat se manifeste și

pe plan extern fiind păstrată și prelungită oriunde s-ar găsi cetățeanul, în statul respectiv, în alt
stat, ori în spații în care nu se exercită suveranitatea niciunui stat.

Cetățenia este un raport juridic indisolubil legat de personalitatea titularului (de la naștere pînă la
moarte), este permanentă în timp și nelimitată în spațiu.

Cetățenii au drepturi și obligații prevăzute de ligile în vigoare ale statului lor, spre deosebire de
persoanele care nu au cetățenia acestuia ele au drepturi politice, adică dreptul de a alege, a fi ales
și a ocupa funcții publice, și pot beneficia de protecție diplomatică din partea statului lor.

Față de statul a cărui a cetățean sunt persoanele respective au datoria de fidelitate, de a nu se

înrola într-o armată a unui stat strîin și de a nu comite alte fapte grave contra țăriilor, pentru
asemenea fapte le poate fi retrasă cetățenia.
Statul are dreptul să acorde cetățenilor aflate în alte țări protecție diplomatică, aceasta constă în
demersuri adresate statului străin în favoarea cetățenilor, cele adresate statului străin pentru
pedepsirea celor care au comis infracțiuni împotriva cetățenilor săi sau păentru repararea
pagubelor suferite de acestea.

Protecția diplomatică nu este un drept al persoanei, exercitarea ei rămînînd la discreția statului al

cărui cetățean este.

Protecția diplomatică poate fi acordată și altor persoane decît cetățenilor în cazuri excepționale
dacă un stat cere unui stat prieten să protejeze cetățenii aflați într-o țară care nu are relații
diplomatice și dacă țara respectivă acceptă acest lucru.

Subiect: Modul de dobîndire a cetățeniei.

Prin naștere și prin naturalizare.

Prin naștere: Cetățenia se dobîndește ca efect al acestei cauze naturale indiferent e voința
persoanei respective.
Avem: se dobîndește dreptul( nius sangvinus) după care nou-născutul primește cetățenia
părinților indiferent de țara în care se va naște adică a sîngelui și a solului potrivit căruia copilul
capătă cetățenia statului pe teritoriul căruia sa născut.

Prin naturalizare dobîndirea cetățeniei este convenționată de voința expresă a persoanei în cauză
și de îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea statului în care se dobîndeșt.
Sunt mai multe moduri de dobîndire , prin căsătoria unui cetățean al unui stat cu un cetățean al
altui stat.
Fiecare stat prevede legislația proprie.

Prin înfiere sau adopție: copilul înfiat capătă prin înfiere cetățenia adoptatorului în anumite
condiții de vîrstă și cu exprimarea voinței libere potrivit legislației interne. În caz de conflict
dintre legea statului celui înfiat și legea statului înfietorului copilul dobîndește de regulă
cetățenia pe teritoriul căruia se află.

O altă modalitate este prin redobîndire sau reintegrare.

Prin opțiuni, prin transfer, prin acordare.

1. Teritoriul unui stat este în acord între statele care permite cetățeanului de a avea opțiunea la
alegerea cetățeniei.

Pierderea cetățienie are loc numai în cazurile: renunțarea.

Aceasta se face printr-o cerere expresă în formă autentică de către persoana interesată în
dobîndirea altei cetățenii
Și a doua este retragerea - are loc pe baza aplicării legii interne, cel mai adesea printr-o hotărîre
judecătorească și este adoptată ca sancțiune împotriva cetățeanului care a avut o conduită pentru
care legea prevede sancțiunea retragerii cetățeniei. În unele țări retragerea are loc prin actul unei
autorități exectuvie.
Potrivit declarației universale a dreptului omului din 1948 nimeni nu poate privat în mod arbitrar
de cetățenia sa.
Pentru a limita cazurile de retragere a cetățeniei convenția privind reducerea cazurilor de apatrid
din 1961 prevede dept motive de retragere care nu sînt arbitrare cum sînt
”repudierea”(renunțarea) sau dovada dorinței de a repudia fidelitatea față de statul său.
Efectuarea de servicii față de un alt stat( mai ales în domeniul spionajului).
O conduită care provoacă prejudicii grave intereselor vitale ale statului.

Apatridia – persoane fizice care nu sunt cetățeni ai statului de reședință și nu sunt legați prin
cetățenie nici de alt stat sînt persoane fără cetățenie (apatrizi).
Apatrizii au drepturi reduse față de cetățenii statului pe teritoriul căruia se află și chiar față de
străini. Ei au unele drepturi recurgînd din raporturile civile . Convenția de la HAGA din 30 a
prezăvut măsuri pentru preîntîmpinarea apatridiei printre care:

1. Amînarea efectelor autorizației date de un stat de a se renunța la cetățenia sa pînă cînd

persoana respectivă dobîndește o altă cetățenie.

2. Condiționarea pierderii cetățeniei inițiale a unei femei căsătorite cu un străin de dobîndirea

cetățeniei statului acestuia.
Păstrarea de către copii a cetățeniei inițiale în cazul în care părinții dobîndesc o nouă cetățenie
prin naturalizare care însă nu se extinde asupra copiilor.

În 1961 a fost adoptată Convenția asupra reducerii cazurilor de apatridie.

Această convenție stabilea pornind de la principiul dreptului solului că un copil fără cetățenie
dobîndește în momentul nașterii cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut.
Un copil născut din părinți necunoscuți și al cărui loc de naștere nu se cunoaște se consideră
născut pe teritoriul statului pe care a fost găsit.
Pierderea cetățeniei sub orice formă nu putea avea efecte decît dacă persoana în cauză
dobîndește cetățenia altui stat.
Orice tratat de transfer de teritorii trebuie să reglementeze cetățenia locuitorilor de pe teritoriul
transferat.

Regimul juridic al țărilor și tipurile de regimuri ale străinilor:

Pe teritoriul unui stat se pot afla și străini cetățeni ai altor state temporar sau cu domiciliu
permanent.
Problema intrării și ieșirii străinilor dintr-o țară a drepturilor și obligațiilor ține de drepturile
suverane ale statelor.
În general intrarea pe teritoriul unei țări necesită o autorizare prealabilă sau o viză specială
aplicată de organele acestei țări pe pașaportul persoanei respectivă.
Străinii pot fi expulzați dacă depășește termenul pentru care le este aprobată șederea sau comit
încălcări a legilor pentru care legea prevede expluzarea.
Drepturile străinilor sunt reglemntate prin convențiile generale ale drepturilor omului prin legi și
convenții între țările în cauză în general bazate pe reciprocitate.
În practica internațional sunt cunoscute mai multe tipuri deregimu juridic aplicate stărinilor.

1.Regimul naționale – potrivit căruia un stat acordă străinilor în ansamblu aceleași drepturi ca și
cetățenii săi: civile , economice , sociale sau politice.

Acest regim vizează de regulă unele drepturi economice și sociale și se acord ăpe bază de
reciprocitate. Tratamentul minimal reciproc, fiecare stat în cauză acordînd cetățenilor celuilalt
stat pe teritoriul său un anumit regim convenit în convenții bilaterale.

Regimuri speciale prin care un stat acordă unor străini anumite drepturi prevăzute special în
acest scop în lege sau în convențiile cu alte state.

Conținutul regimului străin care se bucură pe teritoriul altui stat de drepturile elementare ale
omului ca și drepturile civile.
Ei au capacitatea procesuală adică de a se prezenta în fața instanțelor judecătorești.

Ei nu se bucură de drpturile politice , drepturile elctorale, de a alege și a fi ales.

Obligațiile stărinilor : constau în respectarea legilor și reglemntărilor statului în care se găsesc
respectul și loialitatea față de statul respectiv ei nu au obligația de a face serviciul militar în
statul respectiv în armata acestuia avînd în vedere că: păstrează obligațoia de fidelitate.
-------------------------------------------------------------------------------------
Sub 5 Dreptul la azil, expulzarea și extrădarea

Dreptul la azil este dreptul unui stat de a acorda dreptul de intrare și stabilire pe teritoriul său
unor străini urmăriți în țara lor pentru activitatea politică.
Acordarea azilului implică pentru statul respectiv refuzul extrădării persoanei acordarea azilului
este un drept suveran al statului și nu al persoanei, este ceea ce se numește azil teritorial. Unele
state acordă și azil diplomatic.

Expulzarea este actul prin care un stat constrînge unul sau mai mulți străini aflați pe teritoriul
său să-l părăsească în cel mai scurt timp. Statul care adoptă măsura expulzării nu este obligat să
dea explicații statului ai cărui cetățeni vor fi expulzați asupra motivelor care au determinat
expulzarea. El o poatea face din curtoazie.

Un străin nu se poate reîntoarce în țara din care a fost expulzat decît după anularea ordinului de
expulzare sau după ce dobîndește cetățenia acestei țări.
Extrădarea este actul prin care un stat predă la cererea altui stat o persoană aflată pe teritoriul
său, presupusă a fi autorul unei infracțiuni pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la
care a fost condamnată anterior. Este un atrebut suveran al statului care poate admite sau refuza
expulzarea. Obligația se poate naște prin convenții încheiate sau pe baza legii interne, de obicei
se respectă principiul reciprocității.

Se admite extrădarea pentru crimele împotriva păcii și umanității sau pentru infracțiunile de
drept comun. Nu se extrădează autorii crimelor politice se consideră politice atingerile aduse
securității statului trădarea, spionajul și altele comform legislației interne. Extrădarea unei
persoane poate fi cerută de statu lal cărui cetățean este, de statul pe teritoriul căruia s-a produs
infracțiunea sau de statul lezat.
Statul solicitat dedice în mod suveran căruia în aceste state să le acorde preferință în cazul în
care sunt mai mutle cereri se dă de obicei preferință statului pe teritoriul căruia s-a produs
infracțiunea.
Pentru admiterea extrădării trebuie îndeplinite anumie condiții:

1) să fie infracțiuni prevăzute de legislația anumitor state.

2) să fie pedeapsa mai mare de un an de libertate cînd extrădarea este cerută pentru prezentarea
pedepsei, și pe 2 ani dacă este cerut îîn vederea urmării penale în vederea judecății.

3) să nu fie o faptă prescrisă sau o altă cauză care înlătură răspunderea penală.

4) să nu existe deja o comdamnare sau o scoatere de sub urmărirea penală în alt stat pentru fapta
respectivă.

Extrădarea este precedată de o hotărîre judecătorească în măsură să constate dacă sunt

îndeplinite aceste condiții cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

TEMA: Reglementarea diferendelor internaționale prin mijloae pașnice.

1) modalități de soluționare pășnică : mijloace nejurisdicționale adică politico-diplomatice,

mijloace cu caracter jurisdicțional: arbitrajul.
Justiția internațională.
Organizarea și competența curții internaționale de justiție.
Reglementarea pașnică a diferntelor în cadrul Organizațiilor Internaționale.
Mijloacele bazate pe constrîngere.

________________________________________________
 Negocierile sunt cel mai pașnic mijloc de solutionare a difernedelor internationale. Bunele
oficii inseamna actiunea unui tert (un stat, organizatie, sau persoana) menita sa convinga statele
in litigiu sa ajunga la rezolvarea diferendelor dintre ele pe calea negocierilor. Sa inceapa să le
reia în cazul în care au fost întrerupte. Cel care ofera bune oficii nu participă în niciun fel la
negocieri. El poate sprijini părțile să stabilească locul negocierilor, obiectul acestora, nivelul și
alte aspecte. Bunele oficii pot viza și convingerea statelor părți în diferend să recurgă la alte
mijloace de reglementare pașnică sau să convingă condițiile și modalitățile acestora. Misiunea
lui încetează îndată ce tratativele au fost realuate.
Medierea este acțiunea unui terț (stat sau organizație sau personalitate) prin care acesta participă
direct la negocieri și propune părților soluții urmărind apropierea pozițiilor lor și realizarea unui
acord.
Medierea poate fi oferită sau solicitată.
Ancheta internațională are ca scop stabilirea exactă a faptelor și lămurirea împrejurărilor care au
dus la apariția diferendului. În acest scop se crează comisiile de anchetă constituite de obicei din
3-5 membri care lucrează după o procedură contradictorie în prezența părților care se obligă să
securizeze toate informațiile pe care le consideră necesare.
Comisia se poate deplasa la fața locului pentru a ridica și administra probe.
După terminarea anchetei comisia deliberează în secret și adoptă decizii cu majoritatea
membrilor comisiei. Rezultatele anchetei se consemnează într-un raport care se înaintează
părților care sunt lobere să hotărască dacă îi vor da sau nu urmare.
Concilierea internațională se efectuează de către o comisie constituită de părți fie cu titlu
permanent sau pentru un diferend dat și constă în examinarea diferendului sub toate aspectele
sale fără participarea părților și propunerea soluțiilor de împăcare.
Soluția poate fi acceptată sau respinsă de părți. Comisiile de conciliere pot fi alcătuite pe bază
permanentă sau ad-hoc dintre cetățenii statelor părți ori ai unor state terți. Procedura comisiilor
de conciliere se derulează în două faze cea de anchetă constînd în examinarea faptelor și
administrarea probelor și faza de conciliere propriu-zisă care se desfășoară în contradictoriu cu
ascultarea părților.

Mijloace cu caracter jurisdicțional:

Arbitrajul – recurgerea la arbitrajul internațional presupune că două state în diferend să confere

unui organ terț desemnat de comun acord competența pentru a soluționa diferendul care îl opune
printr-o hotărîre pe care ele se angajează să-l respecte.
Un rol deosebit în evoluția arbitrajului au avut convențiile adoptate la cele două conferințe
pentru pace de la Haga din 1899 și 1907. Cea din 1899 a instituit o punte permanentă de arbitraj
care ăn realitate consta dintr-o listă de persoane desemnate de către guverne dispuse să
îndeplinească funcțiile de arbitru dacă se recurge la ele și care a stabilit regulile procedurii
arbitrare.
Conform art. 37, a convenției de la Haga 1907 constă în rezolvarea diferendelor între state pe
baza respectării dreptului prin judecători aleși de ele și recunrgerea la această modalitate implică
obligația statelor respective de a se supune hotărîrii arbitrare cu bună credință.
Arbitrajul internațional presupune anumite caractere specifice. Caracterul judiciar adică
arbitrajul reprezintă una din modalitățile juridice de rezolvare pașnică a diferendelor și
presupune caracterul obligatoriu a hotărîrii pronunțate dacă arbitrajul.