Impactul produs, profund la nivelul socio-global, de înalta tehnologie a avut consecinţe inevitabile la nivel planetar.

Apariţia Internetului, reţea de comunicare şi transmitere a datelor şi informaţiilor a permis accesul cetăţeanului
contemporan la această tehnologie şi a produs o schimbare de paradigmă în viaţa multor oameni. Marea provocare s-a
simţit mai ales în plan social şi economic, în sfera speculativă, aplicativă..
Economia speculativă este parte integrantă a economiei globale informatizată R. Bowyer susţine ideea de aplicaţie a
Internetului pe pieţe financiare „daytraler-ul ” este formatorul unei noi mentalităţi şi stil de viaţă, în general speculaţiile
nu sunt fundamentate pe mecanisme reale de piaţă, în schimb, produc efecte din ce în ce mai periculoase. Exemplul cel
mai elocvent este demonstrat de criza financiară, declanşată în 2008, toamna. Desigur, mecanismele acestei crize sunt
mult mai profunde, dar nu sunt încadrate în subiectul de cercetare tratat, m-am folosit de acest exemplu doar pentru a
demonstra o realitate incontestabilă, din lumea de astăzi „speculaţiei virtuale”.
În aceeaşi ordine de idei s-a dezvoltat conceptul de net-economy prin care sunt desemnate totalitatea schimburilor
comerciale în sistem online, în spaţiul virtual mondial. Se formează ciberspaţiul de piaţă un construct conceptual şi
aplicativ foarte util, accesibil în ordinea comunicaţional-informaţională contemporană.
Evoluţia tehnologică din lumea noastră de astăzi prezintă trăsături precum: complexitate, diversitate, progres care sunt
corelate intens în noua simbolistică a elementului comunicare. Orice barieră spaţio-temporală anterioară, existentă este
considerată vetustă, comunicarea în sistem online modelează şi ordonează, profund viaţa în acest început de mileniu. În
plan social, sensul profund al dezvoltării interactive, urmează traiectoria diseminării, în spaţiul public, proiectul universal
al utilizatorului interconectat din orice spaţiu geografic, şi din orice categorie socioumană, devin tot mai mult realitate.
Societatea şi noua economie a cunoaşterii vor configura noi mentalităţi şi pieţe geoinformaţionale, iar industriile
multimedia sunt vectorii dominanţi ai vieţii sociale.
Procesul revoluţionar aflat în dezvoltare la nivel planetar, concretizat într-un sistem global de producere şi transmitere a
informaţiei, a generat era civilizaţiei informaţionale, şi este de remarcat un spirit nou fundamental precum şi modalităţi
concrete de rezolvare a problematicilor specifice, din acest început de mileniu indiferent de tema analizată, socială
economică, politică sau culturală, etc. Asistăm la o neorenaştere , într-un sens generic, şi înţelegem prin acest concept un
proces cultural, similar celui din perioada renaşterii italiene.
Deosebirea fundamentală constă în faptul că perioada renascentistă a avut o durată corelată la nivel de un secol şi peste, şi
s-a desăvârşit într-un areal spaţial limitat la zona republicilor italiene, în timp ce globalizarea informaţională are o sferă
extinsă în planul global. Planul interactivităţii are semnificaţii socioculturale de ordin exhaustiv, „atacând” practic ordinea
socială modernă.
Noile tehnologii computerizate, şi desigur noile media crează o stare de dependenţă a individului şi constuiesc o
personalitate a omului contemporan care se raportează la un sistem de valori standard, globalizator şi uniformizator.
Realitatea noilor media este fundamentată pe simboluri, având un impact covârşitor asupra diverselor categorii de public,
iar formele de interactivitate unesc spaţiile comunicării interumane. Ciberspaţiul online are ca unitate reflecţională un
grad ridicat de comunicare, de fapt o constantă cu caracter universal proprie interacţiunilor specifice. A vorbi de
simbolistica sistemelor media pare la prima vedere, cel puţin o provocare, interpretabilă la nivelul dimensiunilor
complexe virtuale, valenţele întâlnite sunt imprevizibile şi greu de pătruns. Activarea emoţionalului constituie modul cel
mai vizibil de susţinere a programelor virtuale, focalizarea atenţiei individului către accesibil şi relativ reprezintă un scop
în sine, efectele sunt vizibile şi au implicaţii dintre cele mai complexe.
Studiile şi cercetările privind mediile virtuale sau online cuprind numeroase analize de profil focalizate pe elemente de
media vizuală, fenomenul violenţei programelor de televiziune, jocurile de calculator agresive, site-uri cu caracter
periculos, etc atrag o stare deviant anomică pentru publicurile care recepţionează astfel de emisiuni. Dacă analizăm cazul
minorilor, există o serie de cauze recunoscute de specialişti în domeniu, de natură a atrage afectări negative ale psihicului
şi dezvoltării normale a acestora, mediile vizuale sunt în momentul de faţă principalul determinant al modelării, din
păcate nu în sens pozitiv a tinerilor. Studiile realizate privind efectele televiziunii asupra tinerilor au arătat pe parcursul a
câteva decenii o relaţie de legatură sau de directă proporţionalitate între expunerea la programe cu caracter violent, în mod
repetat şi dezvoltarea unor conduite agresive, în plan social. Acum, nu mă axez pe o cercetare asupra mediului televizual,
de aceea consider că este mai potrivit să abordez problematica mediilor on-line,adica subiectul cercetat în proiectul de
faţă.
Violenţa generată de mesajele media, indiferent dacă vorbim de cele televizuale sau cele virtuale, online afectează prin
expunere repetată, individul, generind modificări de natură comportamentală. Modelarea psihică a unui spectator devine
un fapt concret, de netăgăduit, impactul produs prin reluarea şi repetarea unor programe clişeu este piesa turnantă a unui
eşafodaj periculos. Simbolistica programelor media este elementul de bază, hard al proiectului, iar mesajul elementul soft.
Receptorii, adică publicurile vor alege, dar treptat vor deveni „sclavii” unei anume standardizări mediatice. În acest fel se
va creea o imagine conturată a reprezentării sociale potrivite în context dat. Este o concluzie fundamentală în lumea
dominată de cibertehnologie, internet, reţele online.

Din punctul de vedere al transmiterii mesajului, comunicarea poate fi:

 directă: atunci când partenerii de comunicare se află față în față, într-un context situațional comun
 mediată: când, pentru a comunica, partenerii folosesc diverse alte mijloace de transmitere a mesajului(scrisoarea,
telefonul, faxul, rețelele electronice)
Din punctul de vedere al relației dintre emițător și receptor, se poate vorbi despre:

 comunicare bilaterală: când într-o anumită situație de comunicare receptorul poate deveni la rândul său
emițător(dialog cotidian, emisiuni interactive la radio sau la televiziune)
 comunicare unilaterală: în cazul în care receptorul nu poate deveni, la rândul său, emițător, mesajul
transmițându-se într-un singur sens(de exemplu, dinspre ecran sau dinspre scenă spre spectatori).

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

—1. Verbal
—2. Paraverbal
—3. Nonverbal
Dintre acestea, nivelul verbal (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la
nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire...) și 55% la nivelul nonverbal (expresia facială, poziția, mișcarea,
îmbrăcămintea etc.).
Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace.
Dacă însă între niveluri există contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.
Comunicarea verbală se realizează oral sau în scris, prin intermediul unei limbi cunoscute de către toți participanții la
actul comunicarii.
Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul gesturilor, al mimicii sau chiar al unui sistem special creat, cum
ar fi limbajul surdo-muților.
Comunicarea paraverbală se realizează prin intermediul aspectelor legate de voce(modulație, ritm, volum) sau prin
pauzele în vorbire.
În comunicarea orală , elementele verbale sunt însoțite de elemente de comunicare nonverbală și paraverbală.

Comunicarea se poate clasifica dupa urmatoarele criterii:

A.In functie de natura activitatilor de comunicare in sistemul comunicational al institutiilor publice, acestea se pot
structura in :

- publicitate

- promovarea serviciilor oferite de catre institutiile publice

- relatii publice

- manifestari promotionale

B.Din punct de vedere al relatiilor ce se stabilesc intre administratie si cetateni, exista mai multe tipuri de
comunicare:

a) comunicare verbala ( orala)

b) comunicare in scris

c) comunicare non verbala

a) Comunicarea verbala (orala) - este principalul mijloc prin care se deruleaza relatiile cu publicul. In comparatie
cu alte tipuri de comunicare, aceasta are numeroase avantaje[1]:

- da posibilitate emitatorului sa-si exprime ideile noi, rapid si mai usor;

- exista posibilitatea controlului prin feed-back;

- se pot folosi tehnici persuasive, dar si gesturi sau mimica;

- exista posibilitatea controlarii fluxului informational pe toata durata derularii comunicarii;

Factorii care influenteaza eficienta comunicarii verbale sunt: volumul sau taria vocii, frecventa sau debitul verbal, tonul
 b) Comunicarea in scris: potrivit art.1 din Legea 544/2001[2], privind liberul acces la informatiile de interes
public, accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatie de interes public, constituie unul din principiile
fundamentale ale relatiilor dintre persoane si autoritatile publice, in conformitate cu Constitutia Romaniei si cu
documentele internationale ratificate de Parlamentul Romaniei.

c) Comunicarea non verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizata de un individ, un rol
deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Mesajul neverbal este
cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre interlocutor atentia cea mai mare. Acest tip de
comunicare poate sa intareasca sau sa contrazica mesajul verbal. Este mai credibila decat restul tipurilor de comunicare,
deoarece este mai spontana. Specialistii considera ca intr-o comunicare orala, aproximativ 55% din informatie este perceputa si
retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Comunicarea non verbala se caracterizeaza prin aceea ca este spontana,
emotionala, sincera, imediata, complexa, intentionata sau neintentionata.

Dupa alte criterii, comunicarea cunoaste si alte tipologii, dupa cum urmeaza:

C.Dupa aria de cuprindere:

o Comunicare cu caracter general, de indrumare si orientare

o Comunicare cu caracter specific, pe domenii

D.Dupa subiectul declansator:

o Comunicare aparuta la initiativa publicului

o Comunicarea la initiativa functionarului public

In functie de situatiile prin care se realizeaza comunicarea interpersonala, comunicarea poate fi:

o comunicarea fata in fata

o dinamica de grup,
o sedintele de lucru,
o vorbitul in public,
o comunicarea publica,
o comunicarea interna.

Dinamica de grup

Vorbim de grup atunci cand se reuneste un ansamblu de persoane in jurul unui anumit scop. Grupul este un
ansamblu de persoane care se reunesc pentru un scop comun si care isi bazeaza propriul comportament pe sisteme de
norme prestabilite. Se poate vorbi si de un grup atunci cand nu exista un scop precis, dar exista placerea de a fi impreuna.

Sedinta de lucru

Necesitatea de a tine o sedinta de lucru poate deriva din doua motive: unul, legat mai mult de chestiuni de
structura, se refera la sedintele prevazute din timp, care sunt destinate sa marcheze anumite fapte definite din viata
organizatiei (planificare, programare, comitete etc.); celalalt, mai legat de probleme concrete si imediate.

Vorbitul in public

A sti sa vorbesti in public inseamna sa fii in stare sa obtii participarea, sa convingi propriul public, sa transmiti in
mod eficient propriile idei unui grup de persoane. Exista anumite abilitati utile pentru a obtine o participare mai mare.

Comunicarea trebuie sa tina seama nu numai de continut, ci si de caracteristicile mesajului, de vizualizarea lui, de
componenta publicului.

Comunicarea publica

Comunicarea este o tehnica alcatuita din experienta si profesionalism, care se dovedeste a fi inca si mai delicata
atunci cand se refera la institutiile publice care, trebuind sa imbine rolul lor politic cu cel administrativ, nu pot renunta la
canoanele de baza ale deontologiei exercitarii functiilor publice. Datoria de a informa se suprapune adesea peste
indatoririle constitutionale de a respecta intimitatea, impartialitatea si corectitudinea.

Se pot identifica trei modalitati de folosire a comunicarii de catre institutiile publice[3]:

o comunicarea institutionala este finalizata prin anuntarea in mediul extern a activitatilor si a functiilor, prin
aplicarea normelor, reglementarea juridica a raporturilor intre subiectii membri ai organizatiei (comunicarea
normativa sau juridico-formala); prin informarea utilizatorilor cu privire la modalitatile de functionare a
birourilor si la aplicarea normelor (comunicarea serviciilor); prin prezentarea identitatii si a orientarii
operative a institutiilor publice (comunicarea imaginii);
o comunicarea politica provine din partea institutiilor publice si de la partidele sau miscarile politice si este
centrata pe tematicile controversate de interes general in legatura cu care exista orientari si opinii
contradictorii, atat la nivelul colectivitatilor, cat si al clasei conducatoare, in masura in care politica ocupa
spatiile lasate libere de puterea administrativa si in domeniul comunicarii publice, generand astfel o
suprapunere periculoasa de functii;
o comunicarea sociala (sau promotionala) este destinata sa promoveze rezolvarea problemelor de interes
general (protectia mediului, sanatate, bunastare sociala, invatamant, ocuparea fortei de munca, asigurarii
sociale, ordine publica etc.), facandu-se apoi o distinctie intre comunicarea de utilitate publica si comunicarea
sociala in sens propriu.

Comunicarea interna

S-a afirmat initial ca un instrument de informare de sus si avea in vedere transmiterea unor concepte care sa poata
fi receptionate in mod omogen si fara echivoc de o mare masa de subiecti.

Ulterior, ea a fost utilizata nu numai ca mod de transmitere a unor mesaje univoce, ci si ca sprijin pentru rolul de
administrare al sefilor pentru a contribui la crearea sentimentului de apartenenta la intreprindere si de motivare in munca.

Dezvoltarea comunicarii interne este strans corelata cu modelul organizatoric emergent, cu alte cuvinte, cu tipul
de intreprindere care raspunde cel mai bine - intr-un anumit moment istoric specific - exigentelor productive sau de
prestare de servicii. In momentul de fata, organizatiile reactioneaza in special la urmatoarele trei tipuri de nevoi:

· nivelarea structurilor ierarhice care permit structuri mai aplatizate, mai ales la nivel central;
· descentralizarea organizatorica si a centrelor de profit;
· sistemele de armonizare si coordonare a unitatilor descentralizate.

In unele administratii, comunicarea interna mai este vazuta si astazi ca un sistem de relatii cu membrii proprii, dar
aceasta viziune trebuie sa lase locul conceptului mai complex de comunicare organizatorica, ce poate fi impartita dupa
cum urmeaza:

· comunicarea functionala se refera la toate instructiunile si informatiile operative care fac posibil si/sau
faciliteaza procesul intern de productie prin instrumente tipice ale comunicarii functionale care sunt ordinele de
serviciu, brosuri, manualele etc.;
· comunicarea informativa institutionala reprezinta toate stirile care fac posibila cunoasterea entitatii, a
serviciilor si strategiilor sale, fie de catre publicul intern, fie de catre cel extern prin instrumente tipice ale
comunicarii informativ-institutionale care sunt buletinele, publicatiile periodice si monografiile;
· comunicarea formativa consta in toate interventiile de formare / instruire care permit raspandirea cunostintelor
necesare de lucru, folosirea in comun a valorilor prin instrumente tipice ale comunicarii formative care sunt
seminarele si zilele de studiu;
· comunicarea creativa data de toate momentele de intalnire care isi propun ca obiectiv primar pe acela de a
stimula noile moduri de a se vedea realitatea, facilitand procesul de rezolvare a problemelor si favorizand crearea
grupurilor de lucru care vor profita de caracterul eterogen al componentilor lor prin instrumente tipice ale
comunicarii creative care sunt grupurile de lucru, grupurile multidisciplinare si brainstormingul.

Factorii generali ai comunicarii

Doua mari modele de analiza a comunicarii domina in prezent campul cercetarii: un model tehnicist, provenit
din abordarea si reflectiile cibernetice, si un model psihosociologic, rezultat al cercetarilor din domeniul psihologiei
sociale.
 1. Comunicarea ca situatie tehnica

Modelul elaborat de Shannon in 1952, in cadrul teoriei informatiei, a cunoscut un succes considerabil. El este
rezultatul unor cercetari intreprinse de o serie de specialisti in domeniul telecomunicatiilor, sprijiniti in demersul lor de
un numar de matematicieni, si raspunde la o intrebare cruciala la acea vreme pentru industria telecomunicatiilor: cum
poate fi imbunatatita transmiterea unei informatii - a unui semnal - de la un punct la altul sau, altfel spus, cum poate
fi transmis un mesaj cu randament optim? Cost minim - eficienta maxima.

In opinia lui Shannon, comunicarea poate fi definita ca transmitere a unui mesaj dintr-un loc in altul. Astfel,
procesul poate fi enuntat foarte simplu si poate fi reprezentat grafic intr-un mod clar (cf. figura 1).

Figura 1. Schema comunicarii, dupa Shannon

Procesul comunicarii se bazeaza pe stabilirea unei relatii intre un emitator si un destinatar. Emitatorul, care
doreste sa ofere o inforrmatie, va trebui sa o traduca intr-un limbaj accesibil destinatarului si compatibil cu mijloacele
de comunicare utilizate: aceasta este codarea. Astfel elaborat, mesajul este emis si vehiculat gratie unui suport
material: canalul de comunicare. El ajunge apoi la destinatar - receptorul -, care, printr-o activitate de decodare, si-l
va insusi si il va intelege. Pentru a fi cu adevarat eficient, sistemul presupune o modalitate de control, de reglare si de
corectare a greselilor: acesta este feedback-ul, cu alte cuvinte, bucla de retroactiune de la receptor spre emitator.

Aparut in contextul ciberneticii, foarte apreciat de specialistii in teoria informatiei, modelul lui Shannon s-a
bucurat de un real succes si printre lingvistii vremii (Jakobson, 1963).

Doua neajunsuri importante ii pot fi reprosate modelului descris. In primul rand, el ignora total faptul ca in
comunicare sunt implicati indivizi (sau grupuri), care nu sunt altceva decat operatori supusi unei influente masive din
partea factorilor psihologici, a constrangerilor de natura sociala, a sistemelor de norme si de valori. In al doilea rand,
el priveste comunicarea ca pe un proces linear (chiar daca feedback-ul asigura inchiderea buclei sistemului) si
secvential.

Studierea comunicarii si perfectionarea acesteia trebuie sa se concentreze asupra problemelor de codare si

decodare a mesajelor si asupra reducerii 'zgomotelor' susceptibile de a aduce perturbari in canalul de comunicare.
Fara a nega nicidecum importanta acestor elemente, vom urmari in continuare modul in care analiza psihosociologica
pune in evidenta rolul esential jucat de alti factori ai comunicarii.

2. Analiza psihosociologica a comunicarii

Definitia comunicarii pe care o propunem difera in mod evident de cea a lui Shannon.

In opinia noastra, comunicarea reprezinta ansamblul proceselor prin care se efectueaza schimburi de informatii si de
semnificatii intre persoane aflate intr-o situatie sociala data.

Schimb de informatii, de semnificatii: procesele de comunicare sunt asadar esentialmente sociale, ele se
intemeiaza pe fenomene de interactiune si sunt determinate de acestea. Orice comunicare este o interactiune. Fiind o
interactiune, ea se prezinta ca un fenomen dinamic care implica o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumata
unui proces de influenta reciproca intre mai multi actori sociali. Prin urmare, nu avem de-a face cu un emitator si un
receptor, ci cu doi locutori aflati in interactiune: doi interlocutori. Comunicarea nu poate fi conceputa ca un simplu
proces de transmitere; bazata pe interactiune, ea constituie intotdeauna o tranzactie intre locutori: emiterea si
receptarea sunt simultane, emitatorul fiind in acelasi timp emitator si receptor, si nu emitator, apoireceptor (reciproca
este si ea valabila).

Comunicarea reprezinta asadar un act social, deliberat sau involuntar, constient sau nu. Ea este in orice caz
unul dintre actele care stau la baza legaturii sociale si - sintetizand ideea cat se poate de corecta a teoreticienilor 'noii
comunicari' (in special Watzlawick) - nu poti sa nu comunici. 'Daca admitem ca, intr-o interactiune, orice
comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte este o comunicare, rezulta ca nu poti sa nu comunici,
indiferent ca vrei sau nu' (Watzlawick et al., 1972).

Fara indoiala, comunicarea nu se bazeaza exclusiv pe exprimarea orala, ea fiind un sistem cu multiple canale.
Gesturile, mimica, pozitia corporala si chiar tacerea sunt acte de comunicare, vehiculeaza o semnificatie. Ele atesta
natura legaturii sociale existente sau dorite.

Prin urmare, comunicarea are intotdeauna o finalitate, un obiectiv, care poate fi explicit, implicit sau
inconstient. Oricare ar fi situatia de comunicare pe care o avem in vedere, una dintre intrebarile fundamentale pe care
trebuie sa ne-o punem pentru a intelege situatiile de comunicare si pentru a putea interveni in acestea este: care sunt
adevaratele obiective ale actorilor? Caci nu de putine ori obiectivele declarate pot ascunde adevaratele obiective,
radical diferite.

3 Factorii determinanti ai comunicarii

1. Rolul actorilor comunicarii

Actorii, pe care Shannon ii numeste emitator si receptor si pe care noi preferam sa-i desemnam prin termenul
'locutori', sunt influentati in situatia de comunicare de trei tipuri de variabile: psihologice, cognitive si sociale.

1.1. Variabilele psihologice

Orice individ care comunica este direct implicat in situatia de comunicare, angajandu-se in ea cu
personalitatea sa si cu propriul sistem de nevoi care ii determina motivatiile (cf. Feertchak, 1996). Sa reamintim ca
aceste motivatii pot fi explicite, implicite sau inconstiente. Pentru a intelege factorii psihologici care isi exercita
influenta asupra actorilor comunicarii, ne putem inspira din modelul propus de Lewin (1959) in explicarea
comportamentelor indivizilor.

Principiile functionarii psihologice. Aflat sub influenta dominanta a modelelor din fizica, Lewin afirma ca orice
individ functioneaza ca un organism supus unui ansamblu de forte, de origine externa - presiunile din partea mediului
- sau de origine interna, cu alte cuvinte aflate in legatura cu istoria subiectului si cu implicarea acestuia in situatia de
comunicare. Ansamblul fortelor care actioneaza asupra individului creeaza nevoi, care, la randul lor, produc o serie de
tensiuni. Prin urmare, orice individ poate fi considerat un organism aflat in stare de tensiune. Toate aceste tensiuni
vor produce comportamentele. Comportamentul adoptat de un individ intr-o situatie data vizeaza reducerea
tensiunilor care se exercita asupra sa si satisfacerea nevoilor create de sistemul de forte externe si interne la care
este supus (cf. figura 2).

Figura 2. Principiul
functionarii psihologice

In cele din urma,

comportamentul este rezultanta fortelor care actioneaza asupra unui anumit organism la un moment dat. Aceste forte
pot fi de doua tipuri :

 Fortele pozitive corespund nevoilor de perfectionare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele
creeaza tensiuni pozitive, care vor da nastere unui tip de comportament ce vizeaza rezolvarea acestor
tensiuni pozitive: acesta este comportamentul de apropiere.

 Cit despre fortele negative, acestea corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sau situatii, de a face in
asa fel incat sa nu intalnesti cutare sau cutare individ, de a evita un anume eveniment. Aceste forte creeaza
tensiuni negative care stau la baza celui de-al doilea dintre principalele tipuri de comportament:
comportamentul de evitare (cf figura 3).

Forte pozitive  Tensiuni pozitive  Comportament de APROPIERE

Forte negative  Tensiuni negative  Comportament de EVITARE

Figura Principalele doua tipuri de comportament

In orice situatie de comunicare putem presupune ca, dat fiind ansamblul de forte interne si externe, pozitive si
negative care actioneaza asupra lor, actorii urmaresc fara exceptie un dublu scop: sa atinga anumite obiective si sa
evite situatiile periculoase (periculoase pentru individ, pentru statutul sau etc.). Pentru a intelege comportamentul
actorilor intr-o situatie de comunicare, trebuie sa intreprindem o analiza anevoioasa care vizeaza reperarea
motivatiilor reale aflate la originea acelui comportament, cu alte cuvinte gasirea raspunsului la doua intrebari
fundamentale: 1. ce anume incearca individul sa-si apropie? si 2. ce cauta el sa evite?

Un individ care emite un mesaj, de exemplu, poate sa o faca atat pentru a atinge obiectivul explicit al
comunicarii, cat si pentru a evita anumite elemente care ii creeaza probleme. Constient sau nu, el va opera o filtrare,
o selectie a informatiei de transmis. Mesajul nu este elaborat asadar numai in functie de elementele a caror
transmitere este pertinenta, ci si in raport cu problemele emitatorului insusi.

Dubla actiune a fortelor pozitive si negative corespunde celei a dorintelor si rezistentelor; aceasta face ca
orice comunicare sa porneasca de la sau sa ajunga la un sistem de control, la unul de transformare, de filtrare sau de
selectie a informatiei care poate fi, de buna seama, deliberat, dar care este de fapt inconstient in majoritatea
cazurilor. Dintre aceste procese care isi fac simtita prezenta in cadrul comunicarii, vom prezenta doua, care ne par a fi
cele mai frecvente si mai pregnante. Este vorba despre mecanismele proiective si despre mecanismele de aparare.

 Mecanismele proiective. Fenomenele de proiectie se prezinta sub doua aspecte principale in cadrul
comunicarii, putand consta in:

» a asimila gandirea celuilalt, adica a pune pe seama acestuia propriile sentimente, a crede ca el
functioneaza ca tine. Aceasta asimilare a celuilalt este una dintre cauzele esentiale ale lipsei de
comunicare, intrucat ea implica ignorarea diferentei, a specificitatii interlocutorului, impiedicand astfel
luarea in considerare a caracteristicilor acestuia, fie ele de natura cognitiva sau afectiva;

» a atribui celorlalti o serie de atitudini menite sa justifice sentiimentele si comportamentul subiectului

fata de acestia. Spre exemplu, a le atribui o agresivitate inexistenta in fapt, care nu este decit propria
ta agresivitate proiectata si care iti permite sa-ti justifici atitudinea negativa sau refuzul de a
comunica.

 Mecanismele de aparare. Daca intr-o situatie de comunicare o informatie receptata (sau care trebuie
transmisa) ameninta sa perturbe echilibrul intern al individului, vom asista la aparitia unor mecanisme care
urmaresc mentinerea sau restabilirea echilibrului. In acest caz, individul va organiza informatia, mesajul, in
asa fel incat sa corespunda structurii anterioare atitudinilor sale. Altfel spus, orice informatie care nu
corespunde propriului sistem de valori, de norme si de relatii acceptate, amenintand astfel sistemul de
atitudini si conceptia despre lume a individului, va declansa aproape automat un mecanism de aparare.
Acest mecanism are drept scop protejarea sistemului personal sau ideologic de functionare, lucru care poate
fi observat in cele mai curente forme ale situatiei de comunicare (in numar de patru) :

» Scotomizarea. Este un proces constand in eliminarea unei informatii incomode, care nu mai este
perceputa deloc. Comportament cunoscut si spectaculos: ti se spune ceva care te deranjeaza si ca
atare nu auzi, pur si simplu nu auzi, si aceasta intr-un mod cu totul inconstient. Scotomizarea este
echivalentul aplicarii unui filtru selectiv, care nu permite decat trecerea informatiilor convenabile,
neutre sau inofensive.

» Memorizarea selectiva. Alt mecanism bine cunoscut, constand in uitarea informatiei problematice
de indata ce este receptata, proces care corespunde raspanditei expresii 'Iti intra pe o ureche si iti
iese pe cealalta'. De la psihanalisti la psihologii cognitivisti, toti specialistii sunt de acord cel putin
asupra unui aspect: mecaanismele memoriei nu corespund unor procese simple, ci sunt determinate
in acelasi timp de factori cognitivi, de factori afectivi si de factori sociali si ideologici. Memoram mai
bine sau mai putin bine, unele elemente mai degraba decat altele, in functie de starea noastra
afectiva, de modul de functionare cognitiva, de sistemul de credinte si de norme la care ne raportam.

» Interpretarea defensiva. Este un mecanism care consta in a conferi unei informatii o semnificatie
diferita de cea reala, dar conforma cu ceea ce am dori sa reprezinte. In acest caz, informatia poate fi
receptata si memorata corect, dar este transformata intr-un sens conform cu expectantele sau cu
sistemul de atitudini ale subiectului.

» Negarea autoritatii sursei. Daca informatia ridica unele probleme, individul are tendinta sa o
devalorizeze, punand la indoiala autoritatea, competenta si buna-credinta ale celui ce se afla la
originea acesteia. Informatia astfel devalorizata isi pierde statutul de informatie, putand fi neglijata
sau eliminata.

1.2. Variabilele cognitive

Daca - asa cum am vazut mai sus - actorii comunicarii sunt puternic influentati de personalitatea si de afectele
lor, ei sunt determinati in egala masura de modul lor de functionare cognitiva.
 In primul rand, sistemul lor cognitiv, cu alte cuvinte organizarea functionarii lor mentale si intelectuale.
Orice individ este determinat de propriul sistem cognitiv, in fapt de un anumit mod de reflectie, de organizare si de
prelucrare a informatiei, a carui origine trebuie cautata in tipul de formatie pe care a primit-o. Aceasta functionare
cognitiva este deopotriva individuala si sociala. Intr-adevar, de aproximativ 20 de ani, cercetarile asupra cognitiei
sociale au reusit sa demonstreze ca functionarea cognitiva depinde in mare masura de contextul in care se desfasoara
(cf Beauvois si Deschamps, 1990) si ca prelucrarea unei informatii de natura sociala se bazeaza pe reguli specifice
(prezenta unor bias-uri cognitive, a unor procese de categorizare sociala, atribuirea unei cauzalitati etc.). In
comunicare, sistemul cognitiv al locutorilor isi va pune amprenta asupra limbajului utilizat, care nu este altceva decat
codul comunicarii. In egala masura, el va determina organizarea logica si intepretarea mesajelor. Prin urmare, pentru
a asigura eficienta comunicarii, modul de functionare cognitiva trebuie sa fie pe cat posibil unul comun. Cat despre
elaborarea unui mesaj, evident ca aceasta trebuie sa porneasca de la luarea in considerare a sistemului cognitiv al
'tintei'.

In al doilea rind, sistemul lor de reprezentare. Numim reprezentare ansamblul organizat de informatii,
credinte, atitudini si opinii pe care un individ (sau un grup) le elaboreaza in legatura cu un anumit obiect.
'Reprezentarea este produsul si procesul unei activitati mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu
care se confrunta si ii atribuie acestuia o semnificatie specifica. ' De aici rezulta ca in activitatile umane nu exista
realitate obiectiva. Orice realitate este reprezentata, adica apropriata, reconstruita in sistemul cognitiv. Individul - si,
de altfel, si grupurile - nu reactioneaza la realitate asa cum este ea, ci asa cum si-o reprezinta. Notiunea de
reprezentare sociala introdusa de S. Moscovici in 1961 este o notiune - cheie in analiza interactiunii si deci a
comunicarii. Intr-adevar, reprezentarea va juca un rol de filtru interpretativ, cu alte cuvinte individul va interpreta, va
decoda situatia si comportamentul partenerului in functie de modul in care isi reprezinta el situatia. De altfel,
reprezentarea situatiei determina sistemul de expectante si de anticipari care vizeaza, de exemplu, comportamentul
celuilalt, continutul mesajului sau etc. Existenta acestor reprezentari face ca nici un individ sa nu abordeze situatia de
comunicare intr-un mod neutru; el dispune a priori de o imagine a situatiei asa cum ar trebui ea sa fie si astfel, de
multe ori chiar inainte de inceputul interactiunii, aceasta este deja determinata, predeterminata de sistemul de
reprezentare. Intr-un fel, putem spune ca totul este dinainte hotarit. Caci foarte adesea reprezentarile sunt cele care
determina comportamentele sau orienteaza practicile sociale (cf. Abric, 1994).

In situatia de comunicare, trei elemente ale reprezentarii situatiei vor juca un rol esential: sinele, celalalt si
sarcina de indeplinit.

Reprezentarea de sine. Se bazeaza pe doua componente: Eul intim si Eul public.

Numim Eu intim imaginea pe care individul si-o face despre sine, despre fortele si slabiciunile sale, despre adevarata
sa competenta, despre caracteristicile personale. Acest Eu intim este cel mai adesea unul privat, necunoscut de
ceilalti si neexprimat. Totusi, el este fundaamental in determinarea comportamentului individului. In functie de modul
in care se percepe pe sine - ca fiind puternic sau slab -, acesta va adopta un anumit comportament si va institui cu
ceilalti relatii cu totul diferite.

Celalalt aspect al reprezentarii de sine il constituie Eul public, eul declarat, cu alte cuvinte imaginea de sine pe
care o oferim celorlalti si care poate fi radical diferita de imaginea intima. Si in aceasta privinta, comportamentul va fi
dictat de imaginea de sine pe care dorim sa o prezentam celorlalti.

Am putea rezuma efectele celor doua componente ale reprezentarii de sine spunand ca, in orice situatie de
interactiune, individul se va comporta si va reactiona in functie de ceea ce crede ca este si de ceea ce vrea sa para.
Sa notam ca imaginea de sine va interveni si in situatia de comunicare: in comportamentul adoptat fata de celalalt, in
tipul de limbaj utilizat in relatia cu acesta, in alegerea canalului de comunicare sau in finalitatea atribuita situatiei.

Reprezentarea despre celalalt. Este imaginea partenerului de comunicare, constand de fapt in imaginea
caracteristicilor psihologice (personalitate), cognitive (competenta) si sociale (statut) ale acestuia. Reprezentarea
despre celalalt va interveni, la randul ei, in natura relatiilor, in suporturile utilizate, precum si in finalitatea perceputa
a situatiei de comunicare.

Reprezentarea despre sarcina sau despre context. In functie de imaginea pe care o are despre sarcina de
indeplinit, individul va adopta - constient sau nu - un anumit tip de demers cognitiv, altfel spus un anumit mod de
rationament, si va estima care dintre codurile si canalele de comunicare sunt cele mai potrivite actului comunicarii.
Tot astfel, daca dorim sa intelegem natura reactiilor si a interactiunilor ce se stabilesc intre actorii comunicarii, va
trebui sa analizam semnificatia pe care o atribuie acestia contextului in care are loc comunicarea.

Cunoasterea reprezentarilor de care uzeaza actorii comunicarii este asadar un element indispensabil pentru
intelegerea actului de comunicare si pentru ameliorarea acestuia, stiut fiind ca impartasirea acelorasi reprezentari
sociale este una dintre premisele stabilirii unei comunicari sociale efective.