Sugestia cromatică și muzicală în lirica lui Bacovia și Minulescu

Între poezie şi muzica există o simbioză perfectă, deoarece poezia, prin ritmica şi metrica
sa ne duce cu gândul la unul din capitolele de bază ale „Teoriei muzicale”, care tratează
ritmicitatea muzicii. Atât poezia cât şi muzica apelează la ritmică fiecare în felul său unic, dar cu
acelaşi scop final. Poezia apelează la ritmica specifică ei, pentru a deveni cât mai muzicală, iar
muzica apelează la poezie, pentru a deveni cât mai poetică.

Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a

sugestiei. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului
liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie,
de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil,
corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite.
Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

Spre deosebire de natura romantică, în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci stare
sufletească, exprimată muzical sau cromatic sau este decor. Astfel, parcul, grădina, statuile,
orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii
nedefinite, ca în poezia lui Baudelaire. Poeţii îşi propun să dezvăluie corespondenţele din natură.
Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub
impresia luminii. Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective. Bacovia devine „un
liric al culorilor”, audiţiile lui sunt colorate (sinestezii). La acest poet, natura este aparent statică,
însă în realitate toamna, plânsul, golul, somnul, frigul, căldura, râsul, ploaia se mişcă întocmai ca
fiinţele vii.
Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei: roşul, violetul, galbenul,
expresii ale unor stări anxioase. După cum putem observa culorile universului bacovian sunt cele
ale bolii, agoniei și morții: galbenul frunzelor toamnei, ca însoțitor al negrului funerar, roșu-
reprezentând convertirea în sânge a lăcrimilor Cosmosului, violetul este strigătul sufletului
traumatizat de înserarea de toamnă.
Simbolismul aduce în poezie o gamă largă de instrumente muzicale, realizând
corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave;
clavirul – tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii sărace; fluierul este
funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, mandolina constituie motive uneori exterioare,
decorative, alteori intră în substanţa şi atmosfera generală a poeziei. Astfel în poezia întitulată
Fanfara, titlul cărui ar însemna un ansamblu muzical format din persoane care cântă la diferite
instrumente de suflat și de persecuție. Autorul marchează un oraș din provincie somnolenent,
pustiu în care muzica tristă predomină, în acestă atmosferă de o dezorhanizare, melancolia nu e o
banală stare de tristețe, ci ea se transformă în deznădejde, iar plictisul se transformă într-o
adevărată singurătatea existențială a sufletului.
Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură parfumată
a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor. Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită la fel
ca lirica sa sumbră și apăsătoare.
După Lovinescu, Minulescu ar fi un popularizator fervent al simbolismului, chiar dacă
estetica simbolistă e prezentă mai mult exterior-retoric în creaţia minulesciană. Avem de a face
aici cu o tehnică simbolistă expusă în mod ostentativ: corespondenţele, muzicalitatea,
laitmotivul, dislocarea versului clasic etc. Sunt prezente de asemenea elemente ale
decadentismului precum obsesia numărului, fără sensuri mistice însă, cultivarea macabrului
decorativ şi artificial („Pelerinii morţii”, „cioclu-naripat”, „albele cavouri”), prezenţa unor
noţiuni cu anvergură filozofică, cu semnificaţii amplificate prin majusculare (Nimicul, Eternul,
Imensul, Trecutul), a unor nume sonore şi exotice (Alicante, Antile, Babilon, Ninive etc.). Mai
frapante sunt deosebirile dintre lirica lui Minulescu şi poetica simbolistă, căci dacă simbolismul
presupune discreţie a frazării, stare muzicală, tuşă difuză şi imprecisă, poezia lui Minulescu se
caracterizează, dimpotrivă, prin mimetism, artificialitate, indiscreţie şi ostentaţie. Muzicalitatea
minulesciană e una stridentă, lăsând adesea să se ghicească instrumentele ce o provoacă. De aici
şi impresia, sugerată de P. Constantinescu, că poezia lui Minulescu n-ar fi, altceva decât o
parodie a simbolismului. E drept că Minulescu a aderat, la nivel măcar teoretic, programatic, la
estetica simbolistă, însă această opţiune a fost dejucată la nivelul scriiturii de un temperament
mai curând romantic şi de o sensibilitate rococo, ce se caracterizează, cum s-a spus, de Ion
Vartic, de pildă, prin vocaţia sociabilităţii, impudoare artistică, locvacitate, cultul voluptăţii,
înclinaţia spre „poantă” etc. În fond, sociabilitatea explică în mare măsură şi succesul de public
pe care l-a avut poezia lui Minulescu, dar şi naşterea conceptului ce susţine şi reprezintă o astfel
de poetică: minulesciansimul. Atmosfera manieristă şi rococo ce străbate aceste poeme reiese şi
din cultul miniaturalului, al porţelanurilor graţioase („bibelou de porţelan”, „porumbiţă de
porţelan” etc.). În versurile senzuale, de o melancolie trucată, cu un gust al teatralităţii de
netăgăduit, cuvintele dobândesc graţie şi rafinament, ostentaţie liberă de constrângeri şi detaşare
hedonistă.

Unei inspirații muzicale, adică de stări sufletești vagi, neorganizate, trebuia să-i răspundă și
anumite mijloace de expresie; forma muzicală, adică muzicalitatea exterioară, este unul din
aceste mijloace esențiale în poezia lui I. Minulescu; versurile lui nu se insinuează totuși discret,
cum cerea arta poetică verlainiană. Muzica minulesciană e plină de fanfare, de sonorități, de
metale lovite; versul e declamator, care vibrează larg și uneori în gol; el procedează prin
acumulare de imagini sau numai de cuvinte sonore; retoric, și-a asigurat şi succesul, dar și-a
limitat şi putința de a exprima emoțiile adânci. În afară de muzicalitatea exterioară, inspirația de
calitate muzicală are și alte mijloace de expresie ce se pot rezuma la sugestie şi în aceste
procedee poetul rămâne ostentativ: prin sunete de trâmbițe, prin chei aruncate, prin terminologie
geografică și istorică, prin obsesie de numere fatidice, prin cavouri ce se deschid și prin schelete
rămase afară, adică prin o serie de elemente pur externe și de valoare mai mult verbală.

La fel ca și Bacovia, Minulescu are o cromatică pe care se bezează opera sa, însă în comparație
de cromatica creației bacoviene, creația lui Minulescu nu este atât de bogată în semnificații,
putem spune că ea se face prezentă alături de simboluri care tind să creeze o anumită atmosferă
în dependență de operă. Așadar cromatica lui Minulescu este una golită de un sens atât de
ascuns, cromatica paricipă la evidențierea unor cadre a creației sale, astfel dând o originalitate
liricii.
Coordonate estetice ale poeziei lui Tudor Arghezi
Tudor Arghezi a contribuit în cea mai mare măsură în emanciparea lirismului românesc de
sub influența epigonismului posteminescian. Prin lirica sa, Arghezi a revoluționat sensibilitatea
și lexicul poetic românesc; cu Argezi începe un mod nou de a înțelege și de a scrie poezie. Lirica
argheziană șocheaza prin noutatea ei: față de seninătatea, armonia, reflexivitatea melancolică,
gingașia, muzicalitatea liricii eminesciene, poezia argheziană se definștte prin expresia dură,
violentă, dar tipică și expresivă. Chiar de la început lirica argheziană s-a definit prin contrastul
violent dintre imaginea gingașă, rafinată, și expresia dură, aspră, care merge uneori până la
invectivă.
Apariția volumului Cuvinte potrivite (1927), a reprezentat un moment important în
biografia spirituală a poetului, dar și un eveniment în evoluția liricii românești. Arghezi este
poetul care a cunoscut drumul de la contestare la elogiu: Ion Barbu, Lucian Blaga, Eugen
Ionescu au negat violent valoarea liricii argheziene, considerind-o lipsită de idee, construită
dezagreabil. Elita criticii românești prin Eugen Lovinescu, George Calinescu si Serban
Cioculescu, a recunoscut în Arghezi al doilea mare poet după Eminescu.
Estetica urâtului în opera argheziană se constituie prin ceea că poetul înțelege
transformarea a ceea ce este urât ca bube, mecegaiuri și noroi în frumos, adica în poezie. Scoasă
prin iveală pe neașteptate la suprafață, virtuțile urâtului își dovedesc puterea prin munca trudnică
a creatorului, care atestă prin urât, frumosul. Astfel asta și este menirea creatorului în sine ca prin
creație, cântec, desen, cuvând să redee frumosul. Așadar o poezie în care se atestă estetica
urâtului este Testament, așezată în fruntea volumului de debut, poezia exprimă crezul literar
arghezian, fiind un manifest poetic. Titlul poezie, dar și poezia ca un întreg poate fi înțeleasă
pronind de la prima strofă din poezie sau pornind de la întreaga operă argheziană. În prima
strofă, autorul prezintă o viziune a devenirii universale, de la nașterea omenirii în seara răzvrătită
a Genezei și până în vremea sa. Integrat curgerii generațiilor, poetul simte apăsarea timpului și
încearcă să se salveze de moarte, cu ajutorul Cuvântului. Dacă e să luăm din perspectiva întregii
oepere, titlul poemului ar putea fi pornind de la perspectiva cosmică. Trăind în interiorul unui
Univers ale cărui sforțări germinative sfârșesc în mormanele de oseminte, poetul are conștiința
că ora rece va veni cândva și pentru el.
Suferind de o bubă pământească asemeni heruvimului său bolnav, creatorul vrea să lese o
urmă a trecerii sale prin veac, de aici, testamentul prin care își dăruiește opera viitoare
generațiilor de urmași. Astfel putem observa cum cuvintele rimă, moarte/ carte constituie o
opoziție: în vreme ce ființa umană a poetului se va întoarce în lut, imaterializată într-un nume,
opera va dăinui mereu.
 Opera Flori de mucigai face parte la fel din volumul de poezii care conține efortul
artistului și implicațiile acestuia în actul creator, în așa mod constituind poezia pragmatică a
acestui volum. Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământări
și de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelații, al harului divin, ci al unei
neliniști artistice și al setei creatoare. Titlul poeziei este un oximoron, în care florile sugerează
frumusețea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică uâatul, răul, descompunerea și întunericul.
Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate,
alterate, lumea închisorilor, în care viața oamenilor este supusă reprimărilor, restrictiilor rigide.
Poezia Morgenstimmung de Tudor Arghezi a apărut în revista Lumea. Tema poeziei o
constituie manifestarea emoțională a sentimentului de iubire diafană, percepută de eul poetic cu
toate simțurile, până în străfundurile fiiniței sale.
Titlul Morgenstimmung este de origine germana, cuvantul compus din Morgen, care
înseamnă dimineață și Stimmung, cu sens de dispoziție, stare sufletească, are înțelesul de “stare
de diminteata”. Accepția metaforică a stării de spirit poate sugera începutul unei alte epoci
sentimentale, a unei noi stări emoționale: iubirea. Este o istorisire a unei întâmplări în care se
percepe sentimentul de iubire, iubire apare ca o invazie ce poate dărâma tot ce-i stă în care,
așadar bărbatul aflând sentimentul ajunge la punctul culminant de vulnerabilitate, astfel
amenintând că v-a dărâma edificiu. Ultima strofă evidențiază un cadru în care sentimentele de
iubire deja s-au extenuat și apare sentimentul de regret, putem observa cum femeia întruchipează
ispita care produce haosul.
O altă operă a autorului este Între douâ nopți, tema poeziei este prăpastia dintre cele două
lumi lumea sacrului, a divinității, pe de o parte,și lumea materială, a omenirii,pe de altăparte, în
text fiind evidențiată criza interioară a eului liric cu privire la cele două tipuride existență. Titlul
ilustrează, în mod figurat, discrepanțele dintre cele două medii, precum și raportul dintre omul
aflat în lumea materială si divinitatea care decide destinul uman. Această idee este nuanțată prin
substantivul „noapte”,simbol al necunoscutului și al dezorientăriispirituale. Cadrul interior al
poeziei argheziene sugerează lumea materială,îngustă însemnificații, iar exteriorul ilustrează
lumea sacrului, a cripticului, care este, prin definiție, nemărginită.
 Ion Pillat

Ion Pillat fixează trei etape esențiale ale creației sale, pe care le organizează în cele trei
volume de "Poezii" din 1944:

 Etapa parnasian-simbolista este ilustrată de poeziile publicate până în 1920, în care se

simt puternice influențe ale poeților francezi, englezi și germani. Poeziile acestei
perioade sunt străbatute de un exotism asemanator cu peisajul otoman al lui
Bolintineanu, cel arab, mongol și japonez al lui Macedonski, cu budismul eminescian,
cu tenta asiatică a lui Alecsandri și indică a lui Cosbuc. În această perioadă se înscriu
volumele de poezii: Visari pagane, Eternitati de-o clipa, Amagiri, Gradina între
ziduri.
 Etapa traditionala este reprezentată, în principal, de poeziile cuprinse în volumul Pe
Arges in sus(1923), considerat cel mai valoros sub raport artistic din întreaga creație,
dar și de celelalte creații apărute până în 1928.

Ion Pillat se întoarce la anii copilăriei, considerând, ca și Lucian Blaga, că este perioada
cea mai plină si cea mai profundă de trăiri interioare, de aceea poeziile din această perioadă nu
sunt simple pasteluri în care se descrie natura exterioară, ci pasteluri psihologice. Lirismul
reconstituie lumina caldă și seninătatea spațiului interior al copilăriei, poetul pledând pentru
meditație asupra dictonului "Carpe diem", adica, așa cum interpretează N.Manolescu, trăiește
bucuria vieții. În poezia Ctitorii care deschide volumul Pe Arges in sus, Pillat fixează spațiul
trăirii intense a vietii, într-un loc mirific, pe Argeș, acolo unde Negru-Vodă caută locul
binecuvântat în care să zidească Manastirea Argesului. Alte poezii ale acestui volum relevă un
poet sensibil, fin observator al lumii înconjurătoare, peisajul fiind un pretext pentru meditație
asupra efemerității omului și perenitatea naturii: Florica, Vârful dealului, în vie, Castanul cel
mare, Radacini, Camara de fructe, Odaia bunicului, Ochelarii bunicii, Batranii etc. Poezia Aci
sosi pe vremuri este considerată capodopera lui Ion Pillat, fiind o meditație asupra scurgerii
implacabile a timpului și succesiunii generatiilor.

 Etapa clasicizantă se caracterizează printr-o poezie pură, experiența poetică singulară

în întreaga literatură română. Influențat de lecturile din Homer, Sofocle, Horatiu,
Dante, Shakespeare, Ceryantes, Racine, La Fontaine, Goethe, Pillat creează o poezie
în care forma atinge perfecțiunea. În această etapă se înscriu volumele Caietul verde,
Scutul Minervei și Poeme intr-un vers, iar ca poezii semnificative se remarcă: Elegie
in fata marii și A doua elegie.