1. Rolul solului ca factor de mediu în circuitul de substanțe și energie. Compoziția solului.

Solul este un bogat, însă fragil, ecosistem; el este definit ca fiind: stratul afinat, moale şi friabil care se
găseşte la suprafaţa scoarţei Pământului şi care împreună cu atmosfera învecinată, constituie mediul de
viaţă al plantelor. Solul este cel de al treilea factor de mediu ce trebuie protejat cu aceeaşi atenţie ca şi
apa şi aerul. Importanţa protejării solului este evidentă dacă ne gândim că el este factorul principal în
asigurarea hranei oamenilor, animalelor şi plantelor. O supraveghere atentă a acestuia poate avea ca
rezultat o bună dezvoltare a vieţii pe Pământ. Un centimetru de sol, în grosime, se realizează în zeci şi
chiar sute de ani. Solul şi humusul poate fi pierdut însă, chiar pentru totdeauna, într-un singur an, prin
antrenarea lui în timpul vânturilor puternice, în urma unor precipitaţii de intensitate mare, a defrişării
pădurii, în special situată pe versanţi abrupţi, a folosirii neraţionale a unor substanţe chimice sau
nutrienţi pentru agricultură etc.

Un kg de sol conţine, în general: substanţe minerale, circa 0,78 kg, respectiv 52% ca volum; aer circa
0,015 kg, 25% ca volum; apă (inclusiv substanţe dizolvate) 0,15 kg, 18% ca volum. Substanţele minerale
din sol sunt constituite din: 1% piatră şi 99% pământ mărunt (pământ mărunt = humă, argilă cu nisip fin
etc.); nisip (cuarţ, mică, feldspat, carbonaţi, oxizi de fier, alte minerale etc.). Substanţele organice din sol
au în compoziţia lor: 81% humus, 10% rădăcini din plante, 9% flora şi fauna caracteristică pământului.
Altfel caracterizate, substanţele organice sunt constituite din: 25% săruri ale humei; 20% săruri chimice;
15% humine; 15% coji de ou; 10% lignină; 8% celuloză; 5% grăsimi şi răşini; 2% pectine şi semiceluloze,
antibiotice, vitamine, hidrocarburi, enzime etc.

2. Sursele de poluare-poluanți.

Pentru o mai bună prezentare a surselor de poluare, se consideră remarcabil ca acestea să fie
prezentate în cadrul a două categorii: surse de poluare - degradare - interioare, a căror origine are
legături directe cu natura şi evoluţia suprafeţei în cauză şi surse de poluare exterioare, a căror origine
trebuie căutată în exteriorul suprafeţei în cauză.

Surse de poluare - degradare - interioare.

Degradarea solului, în general, este un proces complex, în care sunt implicaţi numeroşi agenţi posibili
după cum se arată în cele de mai jos.

Eroziunea solului este o consecinţă a acţiunii apei, vântului, schimbărilor chimice, chimice şi biologice
din sol etc. Deşi degradarea solului este un proces natural, în mare măsură ea se datoreşte activităţilor
umane, ca de exemplu păşunatului excesiv, defrişării pădurii, activităţilor agricole etc. Eroziunea
conduce la degradarea solului prin antrenarea, în primul rând, a humusului situat la partea superioară a
solului şi ca o consecinţă logică la dezertificarea suprafeţei pe care s-a produs eroziunea. Humusul este
un material organic amorf situat la partea superioară a solului, de culoare neagră sau brună, mai mult
sau mai puţin rezistent la acţiunea microorganismelor. Humusul conţine carbon, oxigen, hidrogen, azot,
fosfor, potasiu, substanţe care intervin în alcătuirea unor substanţe organice specifice, cu molecule
complexe, cu însuşirile unor acizi slabi (acizi humici). Humusul asigură o bună fertilizare a solului prin
substanţele ce le conţine şi pe care le eliberează treptat prin procesul chimic şi microbiologic,
contribuind totodată şi la formarea structurii glomerulare afânate, favorabile dezvoltării optime a

1
plantelor. Se menţionează că humusul este de două tipuri: saturat, de obicei în calciu, care are rolul cel
mai important în fertilizarea solului şi acid (sau nesaturat) care are o acţiune mai puţin favorabilă.

Dezertificarea, rezultat al eroziunii, se manifestă şi ea pe suprafeţe foarte mari. Pagubele produse

agriculturii prin dezertificare demonstrează atenţia ce trebuie dată proceselor de eroziune şi respectiv
dezertificare în general, terenurile agricole, afectate de dezertificare şi udate de precipitaţii, sunt
degradate, pe plan mondial, în proporţie de 70% din suprafaţă.

Sărâturarea, respectiv salinizarea şi solonetizarea afectează pe suprafeţe foarte mari fertilitatea solului.
Sărâtura reprezintă denumirea generică folosită pentru soluri care au un conţinut de săruri solubile sau
sodiu schimbător în complexul adsorbativ; salinizarea este un proces de acumulare sau reţinere a
sărurilor solubile în sol; solonetizarea respectiv soloneţul este reprezentat de grupa de soluri intrazonale,
caracterizate printr-un conţinut de sodiu. Soloneţul se formează în condiţiile unui climat semiumed,
semiarid sau arid, prin desalinizarea solonceacurilor, sau sub influenţa apelor subterane bogate în sodiu.

Fertilitatea soloneţului este foarte scăzută, terenurile respective fiind folosite ca păşuni cu o slabă
valoare furajeră. Deşi acţionând pe suprafeţe mult mai mici, trebuie luată în considerare în numeroase
cazuri, şi sărăturarea secundara a solurilor, care apare pe terenurile agricole prevăzute cu sisteme de
irigaţii sau în perimetrele dotate cu construcţii de apărarea contra inundaţiilor, neasigurate
corespunzător cu lucrări de drenaj. Efectele negative ale sărăturării secundare sunt asemănătoare cu
cele ale sărăturării menţionate anterior.

Alte surse de poluare - degradare - interioare, ce vor fi numai menţionate sunt: strat de nisip, gros
relativ, apărut în urma antrenării humusului prin eroziune; tasarea solului, inclusiv a humusului, prin
folosirea de utilaje agricole prea grele, care distrug structura solului, regimul aerohidric şi activitatea
biologică a plantelor; excesul de umiditate, în perioadele cu precipitaţii abundente precum şi pierderile
de apă din sistemele de irigaţii, neprevăzute cu sisteme de drenaj corespunzătoare; lipsa de apa din
unele zone neasigurate cu sisteme de irigaţii.

Surse de poluare exterioară.

Una dintre cele mai frecvente surse de poluare este irigarea cu ape uzate orăşeneşti sau industriale
insuficient epurate, a terenurilor agricole. Aceste ape sunt nocive prin conţinutul lor în substanţe
organice, anorganice, radioactive, toxice chimice etc. Concentraţiile maxime admisibile pentru diferite
substanţe, în apa de irigat (categoria a 111-a de calitate), sunt date în STAS 4706-88. Este de menţionat
că apele uzate orăşeneşti chiar după tratarea lor biologică nu sunt apte pentru a asigura o apă bună
pentru irigat. Nămolurile, de asemenea, insuficient fermentate şi uneori chiar şi cele bine fermentate
conţin microorganisme periculoase dezvoltării normale a culturilor agricole.

In cea mai mare parte, apele uzate industriale trebuie interzise de la irigarea solului, în special trebuie
evitate apele uzate din industria chimică, petrochimică, siderurgică, de fabricare a cimentului etc.
Folosirea lor poate provoca sărăturarea respectiv salinizarea solului.

Emisiile nocive, rezultat al multor procese industriale, circulaţiei auto, chimizării agriculturii etc.
transportate, de multe ori, pe calea aerului, la sute de km, poluează, poate, în modul cel mai grav solul.

2
Emisiile de F sunt prezente în sol, în concentraţii însemnate, în apropierea unor fabrici chimice , fabrici
de aluminiu. Apar uneori emisii de fluor şi în jurul unor fabrici de ceramică, ciment, centrale
termoelectrice.

Emisiile de S02 (dioxid de sulf) şi NO2 (dioxid de azot) provin, în general, din surse staţionare: centrale
termoelectrice, rafinării de petrol, fabrici de substanţe chimice, de celuloză şi hârtie, turnătorii etc.
Emisiile de NO2 provin şi din surse mobile (auto) în proporţie de 50%. Ploile antrenează aceste emisii şi
dau naştere la ploi acide, depuneri de acid care prejudiciază în mod deosebit solul.

Pesticidele, cu acţiune benefică pentru culturi, pot fi uneori dăunătoare solului. Astfel, reziduurile de
pesticide, în special ale insecticidelor organoclorurate (DDT - Diclordifeniltricloretan şi HCH -
hexaclorciclohexan), se acumulează uneori în sol astfel încât concentraţiile maxime pot să atingă chiar 7-
8 ppm în stratul arabil. Solul poate transmite pesticidele mediului sau unor plante, unde pot rămâne
chiar mulţi ani de la aplicare. Pesticidele, în sol, sunt supuse la influenţe biotice sau abiotice, cu
consecinţe finale de mineralizare. Solul adsoarbe pesticidele ajunse pe sol/subsol, sub influenţa unor
fenomene complexe, ca: transfer de sarcină, schimb ionic, legătură hidrofobă, etc, se ajunge astfel la
degradarea pesticidelor. Uneori, mai ales în cazul solurilor nisipoase irigate, reziduurile de pesticide
ajung chiar în apele freatice.

Reziduurile petroliere care apar în vecinătatea sondelor sau rafinăriilor de petrol, conductelor de
transport ale ţiţeiului sau produselor petroliere etc. reprezintă o sursă de poluare importantă atât
pentru sol cât şi pentru apa de suprafaţă şi subterană.

Dejecţiile provenite de la porci şi pasări ca şi nămolul din staţiile de epurare, răspândite pe sol, fară o
tratare adecvată (fermentare anaerobă, în principal) constituie o altă sursă de poluare a solului, a cărui
poluanţi pot prejudicia buna exploatare a acestuia.

Reziduurile menajere, stradale şi industriale răspândite pe sol, în mod neorganizat, chiar eventual după o
prealabilă compostare, pot aduce prejudicii solului, apelor subterane şi culturilor.

Terenurile recultivate, folosite anterior, de exemplu, drept halde de cărbune sau steril de la extracţia şi
prepararea cărbunelui, halde de steril de la prepararea metalelor neferoase, de cenuşă de la centralele
termoelectrice etc, dacă sunt redate agriculturii fară luarea unor măsuri de pregătire a solului, pot
constitui pentru aceasta o deosebit de gravă sursă de poluare.

Substanţele radioactive, depăşind anumite limite, ajunse pe sol pot constitui surse importante de
poluare. Trebuie amintit că în sol, în general, se găsesc următoarele substanţe radioactive: Kaliu. Toriu.
Uraniu, Cesiu 134/137 şi Stronţiu 90. cu perioada de fisiune practic lungă (25-50 ani). Supravegherea
radioactivităţii, ca şi pentru apă şi aer se face prin măsurători beta-globale şi gama spectrometrice.
Acestea indică nivelul radioactivităţii în raport de limitele de avertizare şi alarmare. Pentru sol nu sunt
stabilite limitele de avertizare şi alarmare.

Rezervoarele îngropate pentru depozitarea, de exemplu, a ţiţeiului, a unor produse petroliere, substanţe
chimice etc. prin degradarea pereţilor sau radierului prezintă scurgeri nocive care ajung în apa freatică, o
degradează şi o fac improprie altor folosinţe.

3
Agenţii - germenii patogeni contaminaţi (agenţi infecţioşi, toxine, alergenţi etc.) constituie o sursă de
poluare periculoasă cu riscuri deosebit de mari. Aceşti agenţi, care se găsesc pretutindeni în sol sunt în
număr foarte mare. In primul rând trebuie menţionaţi cei care constituie poluarea biologică a solului,
rezultată din evacuarea pe sol a reziduurilor şi dejecţiilor conţinând diverşi germeni patogeni. Agenţii
sunt reprezentaţi de microorganisme (bacterii, viruşi, nematode, paraziţi etc.) eliminate de om şi
animale, în cea mai mare parte patogeni, şi care pot supravieţui un timp îndelungat în reziduuri şi
dejecţii.

Germenii patogeni pot fi separaţi în două grupe. Din prima grupă fac parte bacilul tific şi paratific bacilii
dezinteriei, vibrionul holeric, virusurile poliomielitice, virusul hepatitei epidemice etc.: din cea de a doua
grupă fac parte. în principal, germenii patogeni, responsabili de bolile determinate de viermi sau
helminţi. In funcţie de transmiterea lor, viermii sau helminţii se separă în biohelminţi, paraziţi
intestinali, dintre care teniile sunt cele mai reprezentative şi care se pot transmite at ât la oameni
cât şi la animale şi geohelminţii, de asemenea paraziţii intestinali, care se dezvoltă direct pe sol.
Paraziţii intestinali rezistă pe sol un timp îndelungat (chiar un an), ei fiind des întâlniţi în
grădinile de legume, prin acestea facându-se transmiterea la om.

Ciupercile şi actinomicetele, ambele dezvoltându-se direct pe sol, sunt, de asemenea, poluanţi deosebit
de nocivi pentru om.

Virusurile enterice contaminează solurile agricole care au folosit ca îngrăşământ nămolul de la

complexele porcine.

Salrnonelele (Escherechia coli. Clostridium perfringens, bacteriofagii, bacteriile tifice, enteroviruşii şi

ouăle de helminţi) reprezintă o altă sursă de contaminare a solului, atunci când acesta este irigat cu ape
uzate provenite, în special, din crescătoriile de porci.

Impactul asupra mediului

Eroziunea solului constituie o problemă destul de gravă pe plan mondial. Impactul eroziunii asupra
solului este foarte grav în multe ţări din lume. Astfel, în literatura de specialitate se arată că în Etiopia, în
fiecare an, datorită eroziunii se pierd 1,5 milioane tone de grâne; în Australia se pierd 6 t de humus
pentru fiecare tonă de produs; în C.S.I. se pierd anual 2,5 bilioane tone de humus, în India 6 bilioane etc.
Bineînţeles, urmare a acestor pierderi, în zonele aride, semiaride şi complet uscate apare dezertificarea
care aduce după sine descreşterea producţiei agricole care afectează grav populaţia. Astfel, de
exemplu, în Africa, între 1984-1985, au fost afectate de foamete circa 35 milioane de persoane.

Sărat urarea, respectiv salinizarea şi solonetizarea au ca efect, de asemenea, degradarea rapidă a solului,
respectiv diminuarea apreciabilă a producţiei agricole.

Straturile groase de nisip, apărute în urma îndepărtării humusului, tasarea solului inclusiv a humusului,
excesul de apă şi lipsa de apă au ca efect negativ diminuarea productivităţii agricole.

Irigarea cu ape uzate a căror calităţi fizico-chimice şi bacteriologice nu sunt corespunzătoare normelor în
vigoare (STAS 4706-88), are ca rezultat, de asemenea, diminuarea productivităţii agricole.

4
Acelaşi impact negativ îl provoacă emisiile de Pb, Cd, Cu, Zn, P, SO2 şi pulberile sedimentabile, care
depăşesc CMA din sol. Literatura furnizează şi unele date în privinţa CMA, pentru substanţele care pot fi
prezente în terenurile agricole; astfel: Pb, 100 mg/l: Cd, 3 mg/l: Cr, 100 mg/l; Zn, 300 mg/l; Hg, 2 mg/l: P,
200 mg/l; B. 10 ms/l: Cu, 100 mg/l: IJ, 5 nm/l etc.

Impacturi similare sunt obţinute pe seama: pesticidelor şi în special a celor acumulate în sol, dejecţiilor
provenite de la pasări şi porci, nămolurilor din staţiile de epurare, reziduurilor menajere şi industriale etc.
Pentru ultimele trei, descompunerea substanţelor organice precum şi activitatea microorganismelor
conduc la degradarea accentuată a solului şi culturilor. Se menţionează că substanţa organică degradată
creează adăpost şi condiţii optime de dezvoltare în aceasta a unor vectori transmiţători de boli infecto-
contagioase: insecte, şoareci, muşte şi unele păsări care găsesc în solul poluat un loc prielnic pentru
hrană şi înmulţire: aceste vieţuitoare pot contamina uşor diverşi germeni, pe care îi transportă apoi în
locuinţe.

Ciupercile şi actinomicetele care se dezvoltă pe sol pot cauza micoze acute şi subcutanee profunde şi
generalizate, foarte grave pentru vieţuitoare. Terenurile recultivate. atunci când nu au fost judicios
izolate cu un strat superior de sol şi humus, pot conduce la prejudicii deosebit de grave plantelor, ierbii
etc.

3. Prevenirea și combatera degradării-poluării solurilor.

Protecția solurilor, ca și a mediului înconjurător în general, pornește de la conceptul unanim acceptat,

astăzi, conform cătuia este mai ușor și mai eficient să se aplice masurile de prevenire decât a măsurilor
de combatere a oricărui efect negative ce afectează solurile sau alt component al mediului. Cu cât mai
mult, măsurile și lucrările de prevenire a efectelor negative sunt mai puțin complicate și mai economice,
decât cele necesare de refacerea solului deja degradat.

Prin urmare, măsurile de prevenire, în funcție de cauzele care contribuie la degradarea solului,
sunt:

Includerea în asolament a plantelor amelioratoare;

Creșterea conținutului de materie organic (humus) din sol prin încorporarea resturilor vegetale și nu
arderea acestora, aplicarea de îngrășăminte organice, composturi, etc;

Un control mai sever privind aplicarea îngrășămintelor cu azot pentru a se preveni levigarea, spălarea,
acidefierea solului și acumularea azotului cu exces în plante;

Reducerea riscului de eroziune eoliană, prin reducerea vitezei vântului, plantând și protejând perdele
vegetale de protecție, măsuri de mărire a rezistenței solului la deflație, agrotehnică adecvată, etc;

Reducerea riscului de eroziune hidrică, prin corectitudinea măsurilor agrotehnice, aplicarea cât mai
eficientă a asolamentului, prelucrarea corectă a plantelor și respectarea cerințelor de irigație, utilizarea
corectă a teritoriilor, etc;
5
Efectuarea unui control cât mai sever privind aplicarea pe terenurile agricole a diverselor reziduuri, ca
nămolurile și apele uzate, provenite din industrie, de la stațiile de purificare a apelor reziduale, etc;

Identificarea resurselor de poluare, a poluanților cu impact negative asupra mediului agricol și luarea
deciziilor corecte;

Efectuarea lucrărilor solului numai în comdiții de umeditate optimă și evitarea arăturilor prea adânci;

Reducerea traficului de tractoare și mașinilor agricole pe terenul agricol;

Exploatarea corespunzătoare a sistemelor de desecare și de irigație, pentru a preveni efectele secundare

de degradare a solului ;

Utilizarea de produse chimice cu scopul combaterii vătămărilor și maladiilor culturilor agricole,

selectându-le cu mare atenție, ținând cont de persitența și toxicitatea acestora;

Instituirea sistemelor de monitoring al calității solului, mai ales în zonele afectate de activitatea umană.

4. Starea și protecția solurilor în Republica Moldova

Republica Moldova dispune de bogate resurse de sol care, în mare măsură, asigură activitatea
economică. Circa 3/4 din suprafaţă ocupă cernoziomurile, considerate cele mai productive soluri. Însă, în
condiţiile relaţiilor funciare actuale, potenţialul productiv al solurilor nu este utilizat adecvat, pe fondul
arabil continuă şi se accelerează procesele de degradare. 80 la sută din suprafaţa fondului agricol sunt
amplasate pe pante, ceea ce favorizează eroziunea solului provocată de ploile torenţiale în condiţiile
predominării în structura culturilor a celor prăşitoare şi lipsa măsurilor antierozionale. Astfel, suprafeţele
supuse lucrărilor intensive agricole au rămas în limitele 62,8–62,6% din suprafaţa totală a republicii, în
timp ce suprafeţele fîneţelor şi păşunilor, începînd cu 2007, s-au redus cu cca 8 mii ha. Ponderea
pîrloagelor rămîne în creştere, şi în 2010 a constituit aproximativ 29 mii ha sau 0,9% din fondul funciar al
ţării. Calitatea solurilor fondului agricol este diferită. Fiind apreciată convenţional prin notele de
bonitate (etalon – cernoziomul tipic moderat humifer apreciat cu 100 de puncte) indicii medii calitativi ai
solurilor zonelor pedo-geografice constituie 59–69, iar al raioanelor pedo-geografice variază intre 50–75
puncte. Predominarea cernoziomurilor condiţionează calitatea superioară a învelişului de sol, care în
condiţiile reale ale unităţilor teritoriale este redusă de eroziune, prezenţa solurilor puţin productive,
proceselor şi consecinţele degradării. Nota medie de bonitare pe ţară constituie 63 puncte şi se reduce
anual în dependenţă de activizarea proceselor de degradare. Astfel eroziunea slabă reduce potenţialul
productiv (deci şi calitatea solului) cu 20%, medie cu 40%, puternică cu 60-80%. Calitatea resurselor de
sol este diminuată şi de majorarea arealelor solurilor halomorfe

(soloneţizate şi salinizate), hidromorfe (cernoziomoide şi mocirle), de poluarea cu diferite deşeuri şi

substanţe chimice.

Relieful accidentat, ploile torenţiale, cotă mică de terenuri împădurite condiţionează accelerarea
eroziunii solurilor pe pante, intensificarea alunecărilor de teren. Conform datelor Cadastrului funciar la
6
01.01.2010 solurile erodate ocupau circa 877644 ha sau 25,93% din suprafaţa totală a ţării, inclusiv
504777 ha – slab erodate, 259332 ha – moderat erodate şi 114165 ha – puternic erodate (conform
cercetărilor pedologice efectuate în anul 2005). Suprafaţa solurilor erodate s-a majorat pe parcursul
ultimilor 30 de ani cu 223,8 mii ha, avansînd cu aproximativ 6,4 mii ha anual (Fig. 5.1.1). Nivelul cel mai
înalt de erodare a terenurilor agricole este înregistrat în raioanele Călăraşi (56,1%), Cahul (44,4%),
Hînceşti (43,7%), Ungheni (43,4%), Nisporeni (43,4%). Pierderile anuale de sol fertil de pe terenurile
agricole cauzate de eroziune constituie, după unele estimări, 26 milioane tone, inclusiv humus – 700 mii
tone, azot – 50 mii, fosfor – 34 mii, potasiu – 597 mii tone. În mod indirect acest flagel are şi alte
consecinţe: înămolirea iazurilor şi altor bazine acvatice, poluarea solurilor, apelor subterane cu produse
de uz fitosanitar şi fertilizanţi, distrugerea căilor de comunicaţie, construcţiilor hidrotehnice etc.
Consecinţele eroziunii sunt multilaterale şi afectează nu numai stratul superior al solului: devin tot mai
nefavorabile proprietăţile fizico-chimice,

cantitatea de humus la hectar se reduce cu viteza de cca 0,7 tone pe an. Concomitent cu eroziunea de
suprafaţa se produce eroziune liniară, de adâncime. Suprafaţa terenurilor afectate de ravene constituie
12049 ha. Acestea exclud anual din circuitul agricol aproximativ 100 ha, iar volumul de sol scos din
circuitul agricol este de 10–15 milioane m3. Prejudiciul cauzat economiei naţionale, conform datelor IES,
constituie 83 milioane lei. Degradarea resurselor funciare este cauzată şi de alunecările de teren.
Suprafaţa lor, conform cadastrului funciar constituie 24184 ha. Cele mai mari suprafeţe cu alunecări sînt
în raioanele Călăraşi – 3588 ha, Ungheni – 1863 ha, Hînceşti – 1055 ha, Străşeni – 629 ha, Teleneşti – 516
ha. Alunecările de teren prezintă o primejdie permanentă pentru localităţi, drumuri, obiecte
hidrotehnice ş.a. O influenţă negativă asupra calităţii solurilor este condiţionată de procesele de
dehumificare. În solurile valorificate, datorită reducerii materiei organice, conţinutul de humus scade
anual cu 0,5–0,7 t/ha. În acelaşi timp, sistematic se reduc rezervele de elemente nutritive cu 150– 180
kg/ha, se dereglează bilanţul azotului, fosforului şi potasiului în sol. Bilanţul negativ al humusului şi
elementelor nutritive nu poate fi modificat şi reglat în condiţiile reducerii încorporării în sol a
îngrăşămintelor. În anul 2010 cantitatea de îngrăşăminte

încorporate în sol a continuat să scadă (Fig. 5.3.1). Actualmente în sol se introduc în mediu doar
aproximativ 80 kg/ha de îngrăşăminte organice (în total pe ţară cca 162,7 mii tone) şi 25 kg/ha de NPK,
ceea ce constituie 10% din cantitatea extrasă din sol şi eliminată cu recolta. Păşunatul excesiv este un
fenomen specific pentru ţară cu impact negativ asupra mediului. Şeptelurile de animale prevalează cu
mult normele stabilite de capete la 1 ha de păşuni. Totodată, majoritatea păşunilor, amplasate pe
terenuri erodate, sunt slab productive. Nu se întreprind măsuri de ameliorare a lor din cauza lipsei de
mijloace. Suprafaţa totală a soloneţurilor şi solurilor soloneţizate constituie 107 mii ha, din care 35 la
sută sunt terenuri arabile, iar 65 la sută – păşuni. Prejudiciul cauzat economiei de procesul de
soloneţizare a solurilor constituie 43 milioane lei anual.

Suprafaţa totală a solurilor salinizate şi a solonceacurilor este de 112 mii ha, din care 30 la sută sunt
terenuri arabile şi 70 la sută păşuni. Prejudiciul cauzat economiei în rezultatul scăderii recoltelor cu 25 la
sută, constituie 423 milioane lei anual. În ultimii ani în ţară se manifestă pe larg procesele excesului
secundar de umiditate, suprafaţa cărora constituie 42 mii ha. Prejudiciul cauzat prin scăderea recoltei pe
aceste soluri constituie 26 milioane lei anual. Resursele de sol, care constituie principala bogăţie
naturală a ţării, necesită o gestionare adecvată, bine argumentată, orientată spre utilizarea eficienţă şi
7
protejarea solurilor în calitate de obiect natural polifuncţional şi mijloc important de producţie în
agricultură. Starea actuală a resurselor de sol este îngrijorătoare, utilizarea lor rămîne neeficientă şi
uneori distructivă. Printre motivele acestei situaţii este şi lipsa unei strategii de stat viabile şi a unui
serviciu independent de gestionare a solurilor. Privatizarea pământului şi parcelarea fondului funciar a
complicat posibilitatea gestionării eficiente a resurselor de sol. În practică nu se respect recomandările şi
condiţiile necesare de protejare a solurilor, lipsesc asolamentele agricole, nu se implementează măsurile
antierozionale, bunele practici de conservare a solurilor sunt neglijate. Pe fâşiile înguste, amplasate
dealungul pantelor, în aceeaşi direcţie se efectuează lucrarea solului (de la deal la vale), ceea ce
accelerează eroziunea. După voia deţinătorilor de terenuri, deseori cu cele mai calitative soluri,
suprafeţele considerabile se exclud din circuitul agricol în scopuri neagricole, altele rămân nelucrate şi
lăsate pârloagă. În condiţiile reliefului accidentat, predominării pantelor cu diferite înclinaţii, tot sistemul
de agricultură trebuie să fie bazat pe principii pedoecologice antierozionale. Organizarea

terenurilor agricole trebuie să permită asigurarea protecţiei efective a solurilor. Asemenea organizare
este complicat de realizat în condiţiile fragmentării şi parcelării fondului funciar. Din aceste considerente
se efectuează aşa numita „consolidarea” terenurilor agricole parcelate. Consolidarea terenurilor
prezintă o problemă dificilă – socială, juridică etc. Dar scopul consolidării, care constă în crearea
posibilităţilor organizării antierozionale, implementării asolamentelor şi sistemelor regionale de utilizare
eficientă şi protejare a solurilor, devine un imperativ actual, extrem de important pentru economia
naţională. Consolidarea poate fi efectuată inclusiv în condiţiile privatizării; cotele valorice şi parcelele
private pot fi incluse într-un masiv organizat pe principii antierozionale, deţinătorii obligându-se să
respecte regulile comune de utilizare a terenului şi tehnologiile de protecţie a solurilor. Procesul
consolidării terenurilor agricole oferă posibilitatea de a exclude din fondul arabil sau a reorienta
utilizarea pantelor abrupte cu soluri moderat şi puternic erodate, de a restabili fâşiile forestiere de
protecţie. O atitudine deosebită necesită solurile cu potenţial redus de productivitate (soloneţurile,
solonceacurile, solurile cernoziomoide, mocirlele ş.a.). Lucrarea şi utilizarea tradiţională a acestor
categorii de soluri este neeficientă. Implementarea unii sistem specific de conservare necesită fondul
păşunilor, care actualmente este în stare de degradare. În ultimii ani au fost „împădurite” suprafeţe
considerabile de terenuri cu soluri puţin productive sau degradate. Plantaţiile forestiere, fiind îngrijite în
primii ani, reduc potenţialul activizării eroziunii şi, în unele cazuri, a alunecărilor de teren. Rolul de
Amenajări antierozionale pe pante, r-nul Rîşcani Lucrarea solului „de la deal la vale”, r-nul Hînceşti
protecţie în aceste plantaţii revine nu atât arborilor cât învelişului ierbos. Din aceste considerente
plantaţiile forestiere trebuie să fie amplasate conform principiilor antierozionale – de-a curmezişul
pantei sau sub un anumit unghi. Apreciind pozitiv, din punct de vedere antierozional, plantaţiile
forestiere, menţionăm că acestea nu prezintă şi nu creează ecosistemele naturale, care se autoreglează
şi se reproduc. Cu timpul v-a apărea problema renovării sau înlocuirii plantaţiilor, utilizarea şi protejarea
în continuare a terenurilor, având în vedere că în decursul unei generaţii a plantaţiei solul nu devine nici
mai fertil şi nici mai calitativ. Toate problemele utilizării eficiente şi protejării solurilor necesită a fi
gestionate la nivel de stat, care ar include:

1) Elaborarea şi implementarea unui program special de gestionare a resurselor de sol;

2) Elaborarea şi adaptarea unei legi speciale („Legea solului”) cu sistem de măsuri pentru asigurarea
funcţionării ei;
8
3) Constituirea unui organ independent special de gestionare a resurselor de sol;

4) Realizarea unui program de consolidare a loturilor individuale şi organizării masivelor consolidate pe

principii pedoecologice antierozionale;

5) Crearea carcasei naturale de conservare a solurilor, cu sisteme de fâşii forestiere antieoliene şi

antierozionale, conectate cu masivele forestiere existente;

6) Excluderea din fondul arabil a solurilor puţin productive şi erodate, prin transferul lor într-un fond
special de „revendicare” (şi nu numai prin împădurire);

7) Elaborarea şi implementarea asolamentelor adaptate la condiţiile zonale, cu includerea ierburilor

perene şi sistemelor antierozionale;

8) Organizarea şi reglementarea exploatării terenurilor din fondul funciar public (păşuni, imaşuri, fondul
de rezervă ş.a.).

Pentru realizarea Programului de valorificare a terenurilor noi şi de sporire a fertilităţii solurilor din
bugetul de stat pentru anul 2010 au fost alocate mijloace financiare în sumă de 12 milioane lei. În urma
valorificării acestor bani au fost efectuate următoarele lucrări: desecarea terenurilor cu exces de
umeditate de 350 ha cu includerea lor în circuitul agricol; lucrări tehnice de cultivare pe o suprafaţă de
268 ha şi includerea acestor terenuri în circuitul agricol; construirea a 7 iazuri cu oglinda apei de 37 ha;
au fost curăţite 6 km canale de desecare, 10 km ai albiilor rîurilor mici.

Din Fondul Ecologic Naţional au fost aprobate spre finanţare 45 mln. 364 mii lei pentru îmbunătăţiri
funciare (stoparea alunecărilor de teren şi a proceselor erozionale, împădurirea terenurilor degradate,
consolidarea digurilor de protecţie antiviitură, elaborarea documentaţiei de proiect pentru lichidarea
consecinţelor inundaţiilor şi întreprinderii măsurilor de protecţie contra lor).

Pe terenurile degradate, gestionate de primării, în anul 2010 au fost plantate 257 ha plantaţii forestiere.
De asemenea, au fost plantate doar 42 ha fîşii forestiere de protecţie a cîmpurilor agricole şi 47 ha de
fîşii forestiere de protecţie a resurselor acvatice.