Întristarea (lype), o patimă care ne dă de

furcă tuturor
http://www.anacronic.ro/intristarea-lype-
o-patima-care-ne-da-de-furca-tuturor/
Ciprian Voicilă

(n. 1978, Buzău) este licențiat în psihologie și sociologie; sociolog la Muzeul

Național al Țăranului Român. A publicat articole și eseuri în diverse ziare și
reviste culturale („Dilema Veche”, „Cultura”, „Observator cultural”, Ziarul
„Lumina”, „Adevărul literar”, „Viața românească”, „Atitudini”,
„Permanențe” ). Este autor sau coautor al volumelor: „Maturii străzii. 15
biografii fără domiciliu” (Editura Martor, 2016); „Sfinții de lângă noi” (Editura
Areopag, 2014); „Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beției” (Editura
Areopag, 2012); „Experimentul Zaica” (Editura Meridiane, 2000); „Arca lui
Noe – de la neolitic la Coca-Cola” (Editura Ars Docendi, 2002); „Povestiri mici
și mijlocii” (Editura Curtea Veche, 2004); „Cartea cu euri” (Editura Curtea
Veche, 2005); „Cartea cu bunici” (Editura Humanitas, 2007); „Îngeri, zmei și
joimărițe” (Editura Humanitas, 2008); „Ferestre din București și poveștile lor”
(Editura Peter Pan, 2015).
Societatea de astăzi oferă nenumărate motive de întristare. Scenariile
noastre existențiale nu se pot actualiza decât fragmentar, proiecțiile noastre
de viitor sunt condamnate să se consume la nivelul reveriilor, nedreptățile
sociale capătă, parcă, amploare de la o zi la alta.

Când rostești cuvântul „în-tristare” este ca și cum ai face un salt sau, mai
bine zis, ai fi aruncat de o mână invizibilă în teritoriul tristeții și ai rămâne –
pentru câtă vreme oare? – captivul ei. Deși „întristare” pare să spună mult
mai mult decât „tristețe”, în limbajul nostru cotidian și în viața noastră de zi
cu zi „tristețe”, „întristare”, „deprimare” exprimă, cu mici nuanțe
contextuale, același sentiment negativ, toxic, de pierdere a sensului vieții,
asociat cu dezinteres față de tot ce te înconjoară și cu o scădere drastică a
plăcerii de a trăi, a bucuriei de a fi.

M-am referit la cauzele exterioare ale tristeții/întristării. Ea poate fi

determinată și de anumite trăsături de personalitate, de un temperament
predominant melancolic. În cele ce urmează mă voi apleca doar asupra unui
aspect al acestei boli: întristarea ca patimă. Cu alte cuvinte, când anume, în
ce condiții putem vorbi de întristare ca patimă? Cum se manifestă și care
sunt mijloacele de vindecare pe care ni le pune înainte Predania, Sfânta
Tradiție a Bisericii.

Întristarea – gura de leu care te înghite, viermele care îți mănâncă

sufletul

Dacă în majoritatea scrierilor ascetice ale Sfinților Părinți întristarea este

considerată sinonimă cu akedia (căreia o să-i dedicăm un capitol aparte), în
scrierile lui Evagrie Ponticul ea este radiografiată separat. El susține
că întristarea se naște fie din nesatisfacerea celorlalte patimi (lăcomia,
iubirea de arginți, desfrânarea, slava deșartă etc.) – idee pe care o regăsim și
la Aristotel, Stagiritul oferindu-ne chiar un criteriu potrivit căruia putem
cunoaște în ce măsură am devenit sau nu virtuoși: „Cine se abține de la
plăceri senzuale și găsește bucurie în aceasta este cumpătat, cine însă simte
în aceasta neplăcere e desfrânat.” (Etica nicomahică, Editura Antet, p. 39)
–, fie din patima furiei (mai precis, din incapacitatea de a duce la capăt
planurile de răzbunare pe care le urzește, în minte, omul respectiv. Este de
remarcat și rolul pe care îl joacă imaginația și memoria în stârnirea acestei
patimi. La o intensitate mult mai scăzută – în raport cu aceea experiată de
călugări (anahoreți sau cenobitici), orice creștin resimte lupta cu patima
întristării, mai ales când diavolul îi readuce în minte fragmente, mici puzzle-
uri viu-colorate dintr-o perioadă a vieții în care acesta se lăsa nestingherit în
voia patimilor. Cât de veselă, trepidantă, antrenantă îi era viața atunci și cât
de uscăcioasă, posomorâtă și banală îi pare a fi acum!

Evagrie scrie, deci: „Întristarea (lype, în limba greacă) se întâmplă uneori prin
privațiunea dorințelor, iar alteori urmează furiei. Prin privațiunea dorințelor se
întâmplă astfel: anumite gânduri, luând-o înainte, fac sufletul să-și aducă
aminte de casă, de părinți și de viața lui anterioară. Și când văd că acesta nu
li se împotrivește, ci le urmează topit și revărsându-se în plăcerile gândirii,
punând atunci stăpânire pe el îl cufundă în întristare, întrucât lucrurile de
altădată nu mai sunt, nici nu mai pot fi din pricina vieții sale de acum. Și
atunci nenorocitul suflet, pe cât s-a topit și revărsat în gândurile dinainte, pe
atât e de abătut și uimit pentru cele din urmă” (Avva Evagrie
Ponticul, Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața
duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 88) Iar în alt loc spune: „Întristarea e
o stare abătută a sufletului alcătuită plecând de la gândurile de furie; căci
mânia e dorință de răzbunare, iar eșecul răzbunării naște întristarea.”

În viziunea lui Evagrie, există două tipuri de întristare, una păgubitoare,

condamnabilă, alta (părerea de rău pentru starea noastră de păcătoșenie)
utilă pentru scopul nostru suprem, mântuirea: „Întristarea blamabilă vine din
privarea de o plăcere stricăcioasă, iar întristarea lăudabilă vine din privarea
de virtuți și de cunoașterea lui Dumnezeu.” (idem, p. 89)

Simbolul patimii întristării (de fapt, al demonului întristării), afirmă Evagrie,

este năpârca. În alte locuri, el recurge la alte imagini alegorice: „Întristarea e
o gură de leu care-l înghite pe cel întristat” sau: „Vierme al inimii e întristarea
și el mănâncă mama (sufletul) care îi dă naștere”. (Avva Evagrie Ponticul, În
luptă cu gândurile, Editura Deisis, 2006, p. 87)
Cum ne putem elibera de sub „tirania tristeții”? (Sfântul Ioan Gură
de Aur)

În învățătura ascetică a Sfinților Părinți este recurentă ideea că o patimă se

tămăduiește prin virtutea opusă ei. Paladie o spune explicit – „cele contrare
se vindecă prin cele contrare”. [Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 65]. Ea
era cunoscută în Antichitatea greacă. Aristotel, de pildă, scrie: „(…)
vindecarea unui rău, însă, obișnuiește a porni de la contrariul lui”.
(Aristotel, Etica nicomahică, Editura Antet, p. 40)

Cine vrea să se păzească de întristare trebuie să facă efortul de a se înfrâna,

pe cât posibil: „Cine fuge de toate plăcerile lumești e un turn inaccesibil
pentru demonul întristării, fiindcă întristarea e privarea de o plăcere fie
prezentă, fie așteptată, și e cu neputință să respingem acest dușman dacă
avem un atașament pătimaș față de ceva din cele pământești, căci acela își
așterne cursa și lucrează întristarea acolo unde vede că se îndreaptă
înclinația noastră.” (Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul
(Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească ed. cit., p. 117)

În alt capăt de învățătură, Evagrie nuanțează legătura puternică dintre

întristare și celelalte patimi: „Cine a biruit pofta a biruit patimile, iar cine a
biruit patimile nu e stăpânit de întristare. Nu e întristat de lipsa mâncărurilor
cel înfrânat, nici cel cuminte când nu-i reușește o nebunie desfrânată, nici cel
smerit când e lipsit de o cinste omenească, nici cel neiubitor de arginți când
cade în pagubă; fiindcă au depărtat de la ei cu putere pofta acestora. Căci
așa cum cel împlătoșat nu primește lovituri, tot așa și cel nepătimitor nu e
rănit de întristare.” (idem, pp.117-118)

Pornit pe drumul surghiunului, Sfântul Ioan Gură de Aur o sfătuiește pe

ucenica sa, Cuvioasa Olimpiada: „Doamna mea prea iubitoare de Dumnezeu
nu te lăsa doborâtă de tirania tristeții (athymias), ci stăpânește cu judecata
ta furtuna supărării. Poți să o faci pentru că nu-i mai mare furtuna decât
măiestria ta”. Într-o altă scrisoare, îi spune: „Gândeşte-te apoi şi la aceea că
toate cele ale vieţii acesteia, şi cele vesele şi cele triste, trec. Da, uşa e
strâmtă (Matei 7,4) şi calea îngustă (Matei 7, 13), dar e cale!” (Scrisoarea a
treia și a cincea, , în Cuvioasa Olimpiada diaconița – O viață-o prietenie- o
corespondență, Editura Deisis, 1997) Când sufletul nostru amenință să se
înece în tristețe, cu ultimele resurse interioare putem face efortul să ne
gândim că toate ale lumii sunt pieritoare, inclusiv tristețea și nefericirea
noastră.

Un alt mijloc de contracarare a tristeții este cultivarea unei stări permanente

de bucurie. Părintele Arsenie Papacioc învăța: „Sa fiți veseli. Dragă, eu știi ce
vă spun, cu toată siguranța: ori și ori și oricare ar fi motivul unei
întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive.
Dacă îți creează starea aceasta de agitație, de tristețe, își face cuib satana și-
și clocește ouăle; nu mai poți iubi, nu mai poți vedea cu perspicacitate nițel în
viitor, cu rațiunea care ți-a dat-o Dumnezeu; nu mai poți, pentru că tu ești
trist. Adică nu ești în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de
suportat. Când sunteți triști, gândiți-vă la lucrul ăsta: Stai, că este
ceva drac aici! Și nu acceptați”.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos, citându-l pe Sfântul Casian Romanul, ne

învață că „întristarea se vindecă numai prin războiul ˂˂împotriva patimilor
celor dinăuntru˃˃. Acest lucru se săvârșește în două etape: „Mai întâi trebuie
să luptăm ˂˂împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde,
și să-l alungăm din inima noastră˃˃. Apoi, trebuie să ne deprindem ˂˂numai în
acea întristare care se cuprinde în pocăința pentru păcate și e împreunată cu
nădejdea cea bună [în Dumnezeu]˃˃. Întristarea pocăinței este întristare
duhovnicească: ˂˂Hrănind sufletul, ea e împreunată cu bucuria, de aceea ea
face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos,
smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și
zdrobirea, ca una ce e adevărată după Dumnezeu˃˃. (Hierotheos
Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă – Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea-
Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 335-336)

Alte mijloace de tămăduire a întristării

Psihoterapeutul ortodox Dmitri Avdeev afirmă că întristarea/tristețea este un

simptom întâlnit adesea în tabloul clinic al depresiei nevrotice. El consideră
că Sfinții Părinți cunoșteau în profunzime această boală sufletească (și
duhovnicească), precum și mijloacele de vindecare a ei, doar că o descriau fie
ca patimă a trândăviei, fie ca patimă a întristării. Avdeev scrie: „Cu mult
înainte de observațiile științifice psihiatrice privitoare la proveniența
depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact și corect această
boală sufletească, definind-o prin patimile păcătoase ale trândăviei și
întristării. Așa încât, în acest caz, diagnosticului medical îi corespunde un
„diagnostic” duhovnicesc.” (Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev – Nervozitatea:
cauze, manifestări, remedii duhovnicești, Editura Sophia, 2003, p. 63)

Pentru Avdeev, „întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceva

pierdut, neîmplinit ș.a.m.d.). (idem, p. 64) Pentru a-i surprinde multiplele
fațete, dar și efectele negative profunde pe care această patimă le produce în
sufletul celui ce se sârguiește să ducă o viață bineplăcută Domnului, el
recurge la autoritatea Sfântului Ignatie Briancianinov, pentru care „întristarea
este amărăciunea, tânjala, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de
făgăduințele lui Dumnezeu, neaducerea de mulțumită lui Dumnezeu pentru
tot ce se întâmplă, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine,
supărarea pe aproapele, cârtirea, lepădarea de crucea proprie, încercarea de
a te pogorâ de pe ea.” (idem, p. 65)

Din această descriere, putem să extragem și să ne apropriem mijloacele

complementare de vindecare a întristării: cultivarea smereniei, prihănirea de
sine, răbdarea necazurilor, punerea nădejdii în Dumnezeu, întâmpinarea
curajoasă a încercărilor vieții.