Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Petre Opris
Despre filiera canadiană a programului nuclear românesc există mai multe informaţii în arhivele
din România. De exemplu, la 19 mai 1966 a avut loc la Bucureşti o şedinţă specială, prezidată de
Gheorghe Rădulescu, „ca urmare a aprobării date de Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. [la 9
mai 1966], prin care s-a stabilit ca pentru alegerea celor mai indicaţi furnizori pentru centrala
nuclearo-electrică cu reactor de tipul uraniu natural-apă grea, precum şi pentru livrarea unei
instalaţii de prelucrare a minereului de uraniu, să se ceară oferte din ţările care produc
echipament de acest gen”. La reuniunea respectivă au participat, alături de Gheorghe
Rădulescu şi Roman Moldovan (ambii, vicepreşedinţi ai Consiliului de Miniştri), Emil
Drăgănescu (ministrul Energiei Electrice), Bujor Almăşan (ministrul Minelor), academicianul
Horia Hulubei (preşedintele Comitetului pentru Energia Nucleară) şi Nicolae Nicolae (adjunct al
ministrului Comerţului Exterior).
- solicitarea unor oferte preliminare din Uniunea Sovietică, Franţa, Suedia, Anglia, R.F.G. şi
Canada pentru livrarea unei centrale nuclearo-electrice, a unei uzine de fabricat apă grea, a unei
uzine de fabricat bare de combustibil şi a unei uzine de prelucrare a minereului de uraniu;
- finalizarea temelor tehnice pentru formularea cererilor de oferte până la data de 1 iunie 1966;
Îmbunătăţirea în aprilie 1967 a relaţiilor dintre cele două state a permis trimiterea în Canada,
pentru 10 zile, a unei delegaţii de specialişti români în domeniul nuclear: ing. Ionel Purica
(consilier la Comitetul Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi şef de laborator la Institutul de Fizică
Atomică – conducător al delegaţiei), ing. Cornel Burducea (director tehnic în cadrul Ministerului
Energiei Electrice), ing. Ioan Herescu (director în Comitetul de Stat al Planificării – Direcţia
Electrificării), ing. Alexandru Greceanu (director general adjunct la Întreprinderea de Comerţ
Exterior „Industrialimport”), ing. Teofil Popovici (director în Ministerul Industriei Construcţiilor
de Maşini), ing. Emilian Rodeanu (şef de sector la Institutul de Energetică al Academiei
Române) şi ing. Dumitru Stoian (inginer-şef la reactorul Institutului de Fizică Atomică).
Vizita respectivă a fost aprobată în şedinţa din 9 noiembrie 1967 a Prezidiului Permanent al C.C.
al P.C.R., iar în Nota întocmită la 8 noiembrie 1967 şi semnată de Manea Mănescu (preşedintele
Consiliului Economic), Ştefan Bîrlea (şeful Secţiei Ştiinţă a C.C. al P.C.R.), Ion Păţan (şeful
Secţiei Planificarea Economiei a C.C. al P.C.R.) şi Mihail Florescu (şeful Secţiei Mine, Energie
şi Transporturi a C.C. al P.C.R.) s-a precizat astfel: „În proiectul de program se propune ca
delegaţia să ia contact cu organe de stat (Atomic Energy of. Canada Ltd., Export Credit
Insurance Corporation), cu firme particulare (Canadian General Electric, Canadian
Westinghouse Company) şi să viziteze centrale nucleare în exploatare (CANDU) sau în
construcţie (Pickering), centre de cercetare (Chalk River), institute de proiectare, uzine
constructoare de echipament energetic şi fabrici de apă grea (Bodega-Bay) şi de elemente
combustibile.
În cadrul Consiliului de Miniştri federal, care lucrează sub controlul Parlamentului, activitatea în
domeniul nuclear ţine de ministerul condus de Jean Luc Papin, care este preşedintele Consiliului
Cercetărilor Ştiinţifice şi Industriale şi, în acelaşi timp, ţine şi de Ministerul Comerţului, condus
de Winters Roberts.
Sub controlul ministrului Jean Luc Papin se găsesc Atomic Energy of Canada Ltd., al cărui
preşedinte este R. Gray, şi Atomic Energy Control Board.
Atomic Energy of Canada Ltd. (AECL) are trei grupuri mari de activităţi:
AECL consumă anual fonduri în valoare de 70 milioane dolari. În 1966, acestea au fost cheltuite
astfel:
- tehnicieni – 881
- agenţi administrativi – 804
[Total:] 3814
Atomic Energy Control Board este o comisie de reglementare privind controlul materialelor
nucleare şi al echipamentului. Aceasta dă aprobările pentru instalaţiile nucleare, din punct de
vedere al securităţii de funcţionare şi al licenţelor de export.
De Ministerul Comerţului ţine întreprinderea semi-statală Eldorado, Minning and Rafinning Ltd.,
care controlează peste 50% din producţia de uraniu a Canadei. A doua mare întreprindere de
exploatare de uraniu, Denison Mines Comp. este particulară. Tot de Ministerul Comerţului ţine şi
Export Credit Insurance Corporation, care are la dispoziţie 500 milioane dolari pentru a acorda
credite de export întreprinderilor, în scopul încurajării activităţilor nucleare.
- Canadian General Electric Company (CGEC), care efectuează proiectări de instalaţii complexe
şi fabricări de echipamente şi elemente combustibile pentru reactori experimentali şi energetici.
Această firmă participă la construcţia centralelor nucleare din Canada, India şi Argentina.
În afara acestora, există o serie de firme industriale care execută echipamente sau părţi de
echipamente pentru reactori, pe baza proiectelor elaborate de AECL sau CGEC.
Ţara noastră, prin „Industrialimport”, a adresat o cerere de ofertă lui Canadian General Electric
Company pentru o centrală de 600 MWe, o uzină de fabricare a elementelor combustibile şi o
uzină de fabricare a apei grele. Ţinând seama de discuţiile avute cu reprezentanţii lui CGEC, la
Belgrad şi Bucureşti, în 1966 şi la Toronto, în mai 1967 şi de hotărârile luate recent, pe linie de
partid şi de stat, privind cererea de ofertă pentru o centrală de 300 MWe, considerăm indicat ca
delegaţia ce se deplasează în Canada să urmărească problemele de mai jos:
- Situaţia actuală a cererilor de ofertă, făcute prin „Industrialimport”, pentru centrala nucleară,
fabrica de elemente combustibile, fabrica de apă grea.
- Discutarea cererii de ofertă pentru o centrală nucleară de 300 MWe, care urmează să fie predată
lui CGEC cu această ocazie. Se vor discuta atât aspectele tehnico-economice, cât şi cele
financiare. De menţionat că CGEC are proiecte pentru o centrală similară, pe care a contractat-o
recent cu Argentina.
- Discutarea posibilităţilor de colaborare în formarea cadrelor de specialişti români necesari
proiectării, construcţiei, montajului şi exploatării centralelor nucleare.
- Discutarea cu firmele asociate lui CGEC a problemelor specifice acestora, în special a celor
legate de licenţe, livrări şi asistenţă tehnică la fabricarea de echipamente.
3. Vizitarea centrelor de cercetare ale AECL şi uzinelor de producţie ale lui CGEC, Canadian
Westinghouse [Company] şi a industriilor asociate, precum şi a institutelor de proiectare,
conform listei anexate.
4. Contactarea conducerii lui Atomic Energy of Canada Ltd. şi discutarea posibilităţilor unor
schimburi de experienţă în domeniul cercetărilor. Informarea asupra condiţiilor în care s-ar
putea încheia un agrement bilateral pentru colaborare în domeniul utilizării energiei nucleare în
scopuri paşnice, între guvernul canadian şi guvernul ţării noastre, de tipul celor încheiate de
Canada şi cu alte state. Acest agrement este cerut de firmele canadiene pentru a putea face
ofertele solicitate. În cadrul discuţiilor se va căuta să se cunoască poziţia oficialităţilor canadiene
privind aplicarea sistemului de garanţii în cazul unor livrări de echipamente şi combustibil
nuclear de către firmele canadiene către R. S. România.
5. Contactarea conducerii lui Export Credit Insurance Corporation pentru a obţine informaţii
privind condiţiile de oferire de credite pentru R. S. România, în eventualitatea cumpărării de
utilaj, combustibil nuclear de la firmele canadiene. Acest lucru este de asemenea cerut de firmele
canadiene, pentru a face ofertele solicitate”[5].
În cursul discuţiilor româno-canadiene care au avut loc în luna aprilie 1968, în legătură cu
„construirea în ţara noastră de către unele firme din Canada a unor centrale nucleare electrice şi
de uzine conexe”, autorităţile de la Ottawa „au solicitat ca până la semnarea contractelor
respective să se clarifice de către organele competente ale celor două ţări, problema arieratelor”.
În Nota privind reglementarea problemelor financiare în suspensie cu Canada – document
secret semnat de miniştrii de Finanţe, Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior, înregistrat la
Cancelaria C.C. al P.C.R. cu numărul 3047/18.10.1968 şi discutat în şedinţa Prezidiului
Permanent al C.C. al P.C.R. din 21 octombrie 1968 – se preciza, printre altele: „Între România şi
Canada există unele probleme financiare în suspensie ca urmare a celui de-al doilea război
mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră. Pretenţiile canadiene se referă la
unele titluri de datorie publică externă română (în valoare nominală de circa 24 milioane dolari)
şi la unele drepturi şi interese (participaţii la întreprinderi şi imobile naţionalizate) care, după
aprecierea noastră, ar putea reprezenta 200-300 mii dolari.
Dacă la titlurile de datorie publică se au în vedere şi dobânzile neplătite (în anul 1941 a fost
suspendat serviciul datoriei publice externe române în străinătate) se ajunge la o valoare de circa
50 milioane dolari. Arătăm că într-o publicaţie străină de specialitate a fost menţionată aceeaşi
sumă ca pretenţie canadiană faţă de România pentru datoria publică. În acelaşi timp există în
Canada disponibilităţi de circa 70 mii dolari ale unor persoane particulare române. Transferul în
ţară al acestor sume nu se poate efectua datorită măsurilor de blocare luate de autorităţile
canadiene din cauza nereglementării arieratelor financiare”[8].
În luna octombrie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat propunerile
Ministerului de Finanţe, Ministerului Comerţului Exterior şi Ministerului Afacerilor Externe de
reglementare a problemelor financiare dintre România şi Canada „aflate în suspensie ca urmare a
celui de-al doilea război mondial şi a transformărilor social politice din ţara noastră”. În acest
scop, guvernul de la Bucureşti oferea autorităţilor de la Ottawa, la 21 octombrie 1968, o sumă
globală şi forfetară de 2,7 milioane de dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare care
existau între cele două ţări. Suma respectivă urma să fie plătită în circa 10 ani „prin prelevări de
8% din valoarea exporturilor româneşti din Canada” şi reprezenta circa 11% din valoarea
pretenţiilor canadiene recunoscute la Bucureşti.[9]
În luna noiembrie 1968 a avut loc la Bucureşti prima întâlnire între delegaţiile Canadei şi
României consacrată reglementării problemelor financiare ale celor două părţi. Cu acel prilej,
reprezentanţii autorităţilor de la Ottawa au prezentat o listă cu pretenţiile lor (estimate la
aproximativ 65 milioane dolari) şi au respins categoric oferta propusă de guvernul de la
Bucureşti. În consecinţă, negocierile privind cumpărarea unei centrale nuclearo-electrice din
Canada au fost afectate de nerezolvarea problemei datoriei publice a României faţă de acel stat.
La acea dată, pretenţiile financiare canadiene erau următoarele:
- valoarea nominală a titlurilor de datorie publică externă (bonuri de tezaur emise la 6 iunie 1922
de guvernul de la Bucureşti pentru valoarea mărfurilor primite de România în cursul primului
război mondial, pentru răscumpărarea căilor ferate ale societăţii „Lemberg-Cernăuţi-Iaşi”,
precum şi pentru achitarea moşiilor expropriate din Basarabia, aparţinând supuşilor englezi şi
francezi) – 24,8 milioane $ (datorie recunoscută de autorităţile române);
- despăgubiri pentru clădirile şi terenurile (cca. 300 ha) care se aflau în anul 1948 în proprietatea
statului canadian sau a cetăţenilor canadieni şi care au fost naţionalizate de către autorităţile
române – 1,9 milioane $ (guvernul de la Bucureşti recunoştea doar 0,2 milioane $);
O delegaţie canadiană a sosit din nou la Bucureşti în luna mai 1969 şi reprezentanţii României au
propus stingerea litigiilor financiare dintre cele două state prin acordarea unei indemnizaţii de 5-
6% din valoarea nominală a datoriei publice româneşti recunoscute de ambele părţi, la fel cum a
procedat guvernul român în momentul în care a stins datoriile faţă de statul francez. Propunerea
nu a fost acceptată de membrii delegaţiei canadiene şi negocierile au fost întrerupte din nou.[11]
Reluarea tratativelor între cele două părţi s-a produs la iniţiativa autorităţilor de la Ottawa, după
ce Mitchell Sharp (secretar de Stat pentru Afaceri Externe al Canadei) a onorat invitaţia adresată
de autorităţile române de a întreprinde o vizită oficială la Bucureşti.[12] Astfel, la 31 decembrie
1970, R.E. Collins (adjunctul subsecretarului de Stat pentru Afacerile Externe al Canadei) a
înmânat un Aide-mémoire ambasadorului român de la Ottawa. În documentul respectiv se
preciza că negocierile pentru încheierea noului acord comercial între cele două state, „convenite
să înceapă la 11 ianuarie 1971 la Ottawa, vor putea să aibă loc cu condiţia ca, în prealabil, să fie
fixată o nouă rundă de discuţii în problema arieratelor financiare, rundă care să înceapă înainte
de 22 martie 1971 (data expirării actualului acord comercial)”. Totodată, R.E. Collins a
comunicat faptul că negocierilor pentru încheierea unui nou acord comercial româno-canadian
puteau fi amânate de autorităţile canadiene în cazul în care nu primeau un răspuns pozitiv din
partea României până la data de 11 ianuarie 1971.
În cursul tratativelor din primăvara anului 1971, partea română a insistat din nou pentru achitarea
unei sume globale şi forfetare de 2,7 milioane dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor
financiare care existau între cele două ţări. Problema respectivă a fost rezolvată definitiv la 13
iulie 1971, când a fost semnat la Ottawa „Acordul referitor la arieratele financiare ale României
faţă de Canada”.
A urmat, în mod firesc, realizarea unui studiu de fezabilitate al centralei atomo-electrice (sistem
CANDU, cu uraniu natural şi apă grea) care urma să fie construită în România. După finalizarea
acestuia în anul 1976 s-au desfăşurat ultimele runde de negocieri pentru achiziţionarea centralei
nucleare şi a fost încheiat un Acord interguvernamental privind cooperarea în domeniul utilizării
energiei nucleare în scopuri paşnice (Ottawa, 31 octombrie 1977).
Un an mai târziu, au fost semnate documentele privind construirea unei centrale nuclearo-
electrice în România (Bucureşti, 16 decembrie 1978). În contractul respectiv s-a prevăzut, printre
altele, angajarea de către guvernul de la Bucureşti a unor credite în valoare totală de 1 miliard de
dolari canadieni în scopul susţinerii programului de construire a centralei nucleare la
Cernavodă.[14]
NOTE_____________________
[1] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 60/1966, f. 132; 133.
[9] Ibidem, f. 9.
[10] Ibidem, dosar nr. 8/1971, f. 155-156; 158; 161-162.
[12] În luna septembrie 1969, Corneliu Mănescu (ministru al Afacerilor Externe) a transmis
personal invitaţia respectivă lui Mitchell Sharp, cu prilejul celei de-a XXIV-a sesiuni a Adunării
Generale a O.N.U., iar vizita oficială în România a înaltului demnitar canadian a avut loc în
perioada 1-3 iunie 1970. Ibidem, dosar nr. 127/1969, f. 62.
[15] Nicholas A. Bucur, Ceauşescu of Romania, Champion of Peace, Quills and Scrolls
Publishing Company, Cleveland, Ohio (SUA), 1981, p. 112. Estimarea privind numărul de locuri
de muncă noi în Canada trebuie văzută cu multă precauţie deoarece volumul unde apare aceasta
face parte din seria de cărţi publicate de mai mulţi autori străini în scopul lăudării deşănţate a
preşedintelui de atunci al României.