TEORIA ŞI PRACTICA EXPOZIŢIEI

BIBLIOGRAFIE:

► Claire Merleau-Ponty, Jean Jacques Ezrati, L’exposition, theorie et pratique, Ed.

L’Harmattan, Paris, 2005
► Jean Davallon, L’exposition a l’oeuvre, Strategies de communication et mediation
symbolique, Ed. L’Harmattan, Paris, 2006
► Jerome Glicenstein, L’art: une histoire d’expositions, Ed. PUF, Paris, 2009
► L’Art de l’exposition, Une documentation sur trente expositions exemplaires du
XXe siecle, Ed. Du Regard, Paris, 1998

CE ESTE O EXPOZIŢIE?

► Davallon:
► Expoziţia este un dispozitiv ce rezultă dintr-un aranjament al unor lucruri într-un
spaţiu cu intenţia (constitutivă) de a le face accesibile unor subiecţi sociali
► Expoziţia este momentul sau locul în care obiectele sunt prezentate unui public în
scopul de a-i propune un discurs. Se caracterizează prin munca în spaţiu,
instalarea fizică a vizitatorului în acest spaţiu şi producerea de sens şi de
informaţie.
► Expoziţia este un dispozitiv socio-simbolic
► Merleau – Ponty, Ezrati:
► Expoziţia este o formă de exprimare culturală, un sistem de comunicare a culturii
prin obiecte
► Expoziţia este deopotrivă un loc în care sunt asamblate obiecte şi un moment în
timpul căruia sunt prezentate aceste obiecte.
► Acest produs cultural are ca scop difuzarea către public
► Mai mult decât un limbaj, expoziţia este o creaţie culturală, poate chiar o operă de
artă

Funcţiile muzeului
► Muzeul este o instituţie permanentă, fără scop lucrativ, în serviciul societăţii şi al
dezvoltării acesteia, deschisă publicului, care face cercetări cu privire la mărturiile
materiale ale umanităţii şi ale mediului acesteia, le achiziţionează, le conservă, le
comunică şi le expune în scopuri de studiu, de aducare şi de delectare – definiţie
ICOM
► A achiziţiona – cumpărături, donaţii, depozite, în funcţie de buget şi circumstanţe
► A studia / a cerceta – prin muzeu se asigură viitoarea cercetare în istoria
umanităţii
► A conserva – reflectă evoluţia şi angoasele societăţii
► A difuza – obiectivul principal al misiunii muzeului, expoziţiile ocupând astăzi un
loc important în peisajul occidental şi mondial care justifică un tip de învăţare şi
cunoaştere
Funcţiile expoziţiilor

Funcţia ideologică
► Expoziţiile sunt purtătoare de ideologie – ajută la transformarea societăţii prin
cunoaştere şi participare
► Expoziţia devine un eveniment social, purtător de ideologie, iar producătorul
acesteia devine responsabil social
Funcţia de identificare
► Expoziţiile sunt purtătoare ale unei identităţi culturale, martori ai unei epoci, ai
unui mijloc social, ai unor tendinţe culturale şi artistice
► Garantează interpretarea mărturiilor culturale ale lumii
Funcţia de educare şi cunoaştere
► Expoziţiile fac cunoscut publicului patrimoniul
Funcţia de comunicare
► Expoziţiile sunt un suport de comunicare pentru instituţiile culturale, creează
imaginea pozitivă a unei instituţii şi o transformă într-un loc de schimb cultural

Tipologia expoziţiilor
► Se pot defini patru tipuri de expoziţii ce răspund fiecare unui tip de muzeologie:

► Muzeologia obiectului: expoziţiile propun vizitatorului o întâlnire faţă în faţă cu

obiectul, curatorul prezintă patrimoniul, artistul expune, publicul întâlneşte opera
► Muzeologia cunoaşterii: expoziţiile propun dezvoltarea cunoaşterii, utilizează
tehnici de comunicare şi medii diferite de expunere, au ca scop furnizarea
informaţiilor şi transmiterea unui mesaj ştiinţific în sensul larg, au un scop
pedagogic, ştiinţific şi cultural; au ca scop stabilirea comunicării între vizitatori şi
obiectele devenite instrumente de comunicare; principala preocupare a curatorilor
e informarea, prezentarea obiectelor fiecare în raport cu celelalte, punerea lor în
spaţiu, utilizând deseori o panotare interactivă, în aşa fel încât să se poată realiza o
interpretare corectă a obiectelor
► Muzeologia punctelor de vedere: expoziţiile privilegiază interpretarea
scenografică, vizitatorul se află în centrul spaţiului muzeal şi evoluează într-un
mediu în care sunt puse în scenă informaţii şi obiecte; tehnicile de expunere sunt
extrem de costisitoare, au deseori scenografii impresionante şi sisteme de audio-
ghidaj care organizează vizita; se utilizează tehnici sofisticate – video, animaţii
teatrale,etc.
► Muzeologia rupturii: rolul acestor expoziţii e de a trezi spiritul critic al
vizitatorului, de a-l provoca, expoziţiile sunt locul în care se arată cum se
construieşte cunoaşterea, expunerea presupune deranjarea vizitatorului şi
scoaterea acestuia din orizontul lui de cunoaştere sau din propriul confort
intelectual, trezirea emoţiilor, enervarea, suscitarea dorinţelor de a afla mai mult;
expunerea implică punerea obiectelor în serviciul unui discurs teoretic, trăirea
unei intense experienţe colective.

Actorii expoziţiei

► Expoziţia presupune crearea unui schimb şi a unui act de comunicare între un

emiţător (cel care concepe expoziţia) ce are o serie de intenţii, obiectele
prezentate cu scopul de a transmite un mesaj şi receptor (public) care are o serie
de aşteptări.
Emiţătorul Obiectele Receptorul / Publicul

- Este cel care concepe expoziţia - Sunt prezentate pentru a susţine
– curator, artist un scop
- Are intenţii multiple – poate - Obiectele care intră în muzeu,
dori educarea publicului, scoase din contextul lor iniţial, îşi
atragerea atenţiei acestuia, pierd semnificaţia. Integrate în
creşterea gradului de cunoaştere, expoziţie, într-un mediu nou, îşi
a spiritului critic sau a schimbă natura şi funcţia.
creativităţii publicului, Expoziţia şi le apropriază, ele
evidenţierea patrimoniului, devin un suport de comunicare ce
evidenţierea operei, etc. transmit un mesaj şi vectorii
discursului celui care a conceput
expoziţia
- Obiectele sunt polisemice, pot să
primească multiple semnificaţii în
funcţie de tema expoziţiei, scopul
ei, contextul fizic al prezentării
(ex. ceasul lui Napoleon nu va
avea aceeaşi semnificaţie într-o
expoziţie cu tema Napoleon sau
într-una dedicată istoriei
ceasornicăriei.)
- Publicul are o dispoziţie
culturală, politică, mentală,
afectivă proprie în momentul
vizitei. El speră să descopere şi să
înveţe ceva în timp ce se şi simte
bine
- Publicul a devenit una din
principalele preocupări ale
creatorilor de expoziţii din cel
puţin două motive: unul
deontologic (ce corespunde
misiunii actorilor culturali de a
restitui patrimoniul şi de a-l
îmbogăţi în permanenţă) şi unul
economic (expoziţiile temporare
asigură venituri consistente)
- Publicul include diverse categorii
de vizitatori de care se ţine cont în
pregătirea expoziţiei (public local,
public turistic, public specializat,
public familial, public şcolar, etc.)
Regulile constitutive ale expoziţiei

► Sunt regulile care fac ca vizitatorul să recunoască dispozitivul de prezentare a

obiectelor ca fiind o expoziţie şi definesc specificitatea expoziţiei
► 1. Autenticitatea obiectelor expuse
► 2. Veridicitatea cunoştinţelor mobilizate
► 3. Natura indicială a obiectului expus – o garanţie asupra lumii căreia îi aparţine
obiectul expus
► 4. Garanţia atestării generată de instanţa producătoare (muzeul, galeria, instituţia)

Conceperea unei expoziţii

► Presuspune integrarea într-un demers a următorilor trei factori: conţinut (temă,

mesaj, discurs, obiecte), determinanţi (locaţie, timp, mijloace, public, mediu fizic)
şi contenanţi (plasarea în spaţiu şi instrumentele adjuvante)
CONŢINUT – CONCEPT

Tema
Pot fi alese teme extrem de variate care pot depinde de:
- Obiectivele instituţiei
- Satisfacerea aşteptărilor vizitatorilor, în funcţie de tipurile de public (un public
local va aprecia expoziţiile ce vorbesc despre preocupările lor, un public de
adolescenţi va aprecia noile tehnologii, etc.) şi interesele acestora, ceea ce va
asigura frecventarea muzeului
- Lărgirea câmpului de curiozităţi a publicului prin urmărirea misiunii instituţiei, a
vieţii dintr-un anumit spaţiu sau a mişcărilor culturale ale societăţii (ex. expoziţii
care pun în valoare ultimele achiziţii ale muzeului, aniversări, celebrări,
evenimente)
Mesajul
- O expoziţie arată şi demonstrează. Ea trebuie să seducă, să informeze şi să
convingă
- E necesară determinarea mesajului sau a mesajelor şi definirea lor, adică ceea ce
dorim ca publicul să interpreteze
- Mesajele pot fi: istorice, tehnologice, ideologice, artistice, estetice, politice
Tipul de demers:
- Fiecare temă poate fi tratată din puncte de vedere diferite, prin maniere diverse de
abordare: demers artistic, ştiinţific, teatral
- Alegerea tipului de demers ţine de personalitatea responsabilului şi a locului de
expunere
- Demersul artistic – se aplică expoziţiilor de obiect, prezentând operele din punct
de vedere istoric, tehnic, cronologic sau doar concentrându-se pe contemplarea
estetică
- Demersul ştiinţific – e caracteristic expoziţiilor de cunoaştere şi răspunde nevoii
publicului de a învăţa ceva în timpul vizitei
- Demersul pluralist – caracteristic expoziţiilor ce dezvoltă un demers estetic
îmbogăţit de un demers ştiinţific
- Demersul teatral – adoptat de expoziţiile spectaculare, în care punerea în scenă
ocupă locul primordial. Sunt expoziţii costisitoare, al căror obiectiv este de a
seduce un public cât mai larg

Exponatele:
► O dată ce s-au stabilit detaliile conceptuale (temă, mesaj, demers) se intervine în
selecţia exponatelor (orice element poate deveni exponat)
► Această selecţie e capitală, în măsura în care exponatele constituie corpul
expoziţiei. Alegerea trebuie realizată ţinând cont de semnificaţia exponatelor, dar
şi de categoria de public vizată
► Operele care sunt disponibile stau la baza creării scenariului expoziţional
► Munca de cercetare prealabilă expoziţiei e extrem de elaborată şi implică alegerea
obiectelor din colecţiile proprii, dar şi împrumuturi din colecţii publice şi private
► Problematica originalului vs. reproducere / reconstituire (e frecventă în cazul
expoziţiilor ştiinţifice)
► Numărul obiectelor – e determinat în funcţie de suprafaţă, dar şi de posibilitatea
de susţinere a atenţiei publicului, sau de capacitatea sa de selecţie

Scenariul
 ► Reprezintă organizarea prezentării, în aşa fel încât expoziţia să fie un discurs
ilustrat prin obiecte şi imagini care produc emoţie şi informaţii care suscită
interesul
► Se transformă un discurs artistic sau ştiinţific într-un scenariu muzeografic
► Scenariul presupune o succesiune a informaţiilor şi o derulare a acestora în jurul
unui subiect expoziţional
► Pentru a crea un scenariu expoziţional:
- Se definesc etapele traseului care vor ghida vizitatorul, adică părţile expoziţiei şi
legăturile dintre acestea – scenariul se va traduce printr-un circuit, itinerar de
urmat de către public (se pot imagina astfel scenarii lineare sau scenarii juxtapuse)
- Se ierarhizează ideile, în aşa fel încât să poată fi identificată o idee generală şi
apoi fiecare etapă să fie susţinută de un concept şi de diferite noţiuni
- Scenariul expoziţiei poate fi de mai multe naturi: descriptiv, narativ (istoria unui
personaj, a unui eveniment), informativ, cronologic, geografic, stilistic, poată să
aducă argumente pentru o demonstraţie, poate fi pur estetic.

DETERMINANŢI

► Locaţia, regiunea – dimensiunea sălii, accesul în sală, condiţiile climatice sunt

determinante pentru conservarea şi securitatea operelor
► Timpul / durata – momentul prezentării, timpul de pregătire şi durata expoziţiei
(evenimentele climatice pot influenţa condiţiile de păstrare a operelor,
evenimentele sociale au impact asupra frecventării spaţiului)
► Mijloace – sunt necesare mijloace materiale (toate mijloacele tehnice, materialele
de construcţie şi de realizare a expoziţiei), financiare (bugetul alocat ce poate
proveni din fonduri proprii, subvenţii, mecenat industrial, donaţii, sponsorizări) şi
umane (persoane disponibile şi competente)
► Publicul vizat – se prevăd: o prezentare culturală pentru publicul general, o
prezentare pedagogică pentru copii, o prezentare ştiinţifică pentru specialişti
► Natura obiectelor şi conservarea lor preventivă – obiectele din muzee sunt
realizate din materiale mixte cu proprietăţi chimice, fizice şi biologice, diferite
unele de celelalte – conservarea preventivă e inerentă expoziţiei, obiectele trebuie
păstrate în condiţii proprii, având în vedere controlul mediului climatic, luminos,
chimic, fizic, biologic, geografic şi uman.

PUNEREA ÎN SCENĂ

► Presupune traducerea în 3 dimensiuni a scenariului = expografie

► Crearea unei atmosfere – stilul expoziţiei face ca publicul să fie receptiv sau să se
îndepărteze; joacă un rol important pentru confortul moral şi fizic al spectatorului
► Facilitează lectura obiectelor, orientează interpretarea
► Permite contextualizarea operelor
Expografia minimalistă
► Un tip de scenografie neutră
► Obiectele sunt juxtapuse, acumulate sau spaţiate
► Se consideră că obiectele vorbesc de la sine
► Singurul artificiu autorizat este eclerajul
► 2 tipuri frecvente: lucrări expuse pe pereţii albi + artiştii intervin asupra spaţiului
arhitectural şi creează instalaţii, scenografia fiind integrată operei
► Mobilitatea spaţiilor – pereţi, uşi, lumini mobile
Expografia pe baza unui decor
► Punerea în scenă creează raporturi care se construiesc între vizitatori, obiecte şi
imagini
► Instalţii dinamice, spectaculare şi amuzante – expoziţiile de cunoaştere utilizează
cu precădere acest tip de expografie
► Obiectele sunt puse în valoare cu ajutorul decorului (lumină, culoare, decupajul
spaţiului, dar şi materiale audio-vizuale care furnizează nformaţii despre cadrul de
provenienţă)
Reconstituirile
► Diferite forme: panorame, interioare (period rooms), peisaj urban, ecosisteme,
reproduceri de situri arheologice, machete
► Evocările – decorul creează un cadru în care vizitatorul se apropie de subiectul
expoziţiei
► Scenografia teatrală – punere în spectacol
► Scenografia trebuie adaptată în funcţie de publicul expoziţiei:

► Ex. copiii – un parcurs care solicită o participare fizică variată şi interactivă

(coborâri, urcări, utilizări de obiecte)
► Existenţa unor zone de relaxare, de documentare, sau în care publicul se poate
aşeza în timpul parcurgerii expoziţiei, o vor face mai confortabilă

CONTENANŢII EXPOZIŢIEI

1. Suporturi
► 3 categorii de suporturi definite:
► Suporturi primare: pereţi, sol, plafon
► Suporturi secundare: panouri, partiţii, standuri, nişe, vitrine
► Suporturi terţiare: rame, socluri (individuale sau colective), piedestaluri, etajere,
vitrine - Vitrina orizontală / vitrina centrală emisferică (atenţie la reflexiile
luminii), vitrina pupitru (documente grafice şi fotografice), vitrina cub (4 feţe
transparente), vitrina murală (vederea obiectelor din faţă), vitrina peisaj
(reconstituri, spaţiu mare, protejat)
- Vitrina asigură protecţia obiectelor, stabilitate fizică, stabilitate climatică
► Figura umană – siluetă, pictură, fotografie, manechin
► Fotografii – pot să constitie un element de decor

2. Eclerajul
► Lumina trebuie tratată ca: mijloc de expresie, element de ergonomie (minimum de
oboseală vizuală, calitatea luminii), factor de degradare (se utilizează materiale
filtrante, se are în vedere durata expunerii la lumină, utilizarea de lămpi cu
luminozitate redusă, etc.)
► 3 tipuri mari de ecleraj:
- eclerajul de ambianţă în care lumina acoperă un spaţiu mare şi permite o circulaţie
lejeră în spaţiu
- Eclerajul direcţionat care se focalizaeză asupra unui obiect precis pe care-l pune
în valoare
- Eclerajul de securitate – indicat prin semnalizare

3. Adjuvante pentru vizită

► Documente scrise – etichete, cartele, panouri scripto-vizuale
► Documente sonore
► Documente vizuale – filme, montaje, diapozitive

► Alegerea acestora se face în funcţie de categoria de public (specialişti, turişti,

familii, copii, adilescenţi, persoane cu dizabilităţi, etc.)

► Documentele scrise
► Toate textele scrise, diagramele, imaginile, pictogramele care servesc ca suport
pentru discurs şi care nu sunt nici lucrări, nici mărturii materiale ale acestora
► Panouri scripto-vizuale de toate dimensiunile, de la etichete la scrierile didactice –
documente care structurează vizita în mod spaţial şi tematic / documente care
aduc informaţii şi incită la exporarea vizuală a operei / documente care solicită
răspunsuri afective, preferinţe, referinţe personale şi încurajează analiza
► Textele – trebuie redactate în aşa fel încât să fie percepute de un cititor cu un nivel
mediu de înţelegere
► Textele trebuie să prezinte o selectare a informaţiei, să aibă o redactare sintetică,
să se evite generalităţile sau termenii abstracţi
► O signalectică textuală bună traduce o claritate a discursului şi coerenţa
parcursului
► Alegerea caracterelor, a mărimii acestora, a tipului de suport, a culorii, a
punctuaţiei, a lungii liniilor, a construcţiilor paragrafelor contribuie la lizibilitatea
textului
► Suporturile pentru texte pot fi extrem de variate: panouri din lemn, pvc, ardezie,
metal, pe pereţi, pe vitrine, pe folii transparente, pe pânză, sub formă de proiecţii
luminoase
► Textele ascunse şi cele care necesită o manipulare pentru a fi citite au un succes
de 20% mai mare
► În cazul proiecţiilor luminoase e preferabil să se utilizeze Times New Roman sau
Arial
► Grafismul textelor este determinant pentru atragerea atenţiei – un text ilustrat are
o putere de atracţie mai mare
► Signalectică generală: cuprinde mijloacele care, într-un spaţiu interior sau
exterior, permit vizitatorului de a se repera, de a urma o direcţie, de a găsi un
serviciu (pictograme clare, neutre, cu o lizibilitate perfectă)
► Elemente scripto-vizuale: elemente integrate expoziţiei: titluri şi subtitluri,
panouri didactice sau informative, cartele şi etichete, foi de sală, broşuri sau
pliante distribuite la intrarea în expoziţie
► Planul expoziţiei – permite vizitatorului reperarea în spaţiu
► Textele de introducere – definesc tema, dau detalii despre motivele alegerii
acesteia şi a scopurilor expoziţiei
► Tablouri cronologice – situarea subiectului în globalitatea istorică şi geografică
► Texte informative la intrarea în fiecare sală (e indicat să fie succinte şi clare)
► Etichete, cartele şi anunţuri – identifică, descriu, explică, ajută interpretarea
(1.60m este înălţimea cu cea mai bună lizibilitate)
► Fişele de sală – furnizează informaţii complementare fără a supraîncărca
scenografia (A4 înfoliate)
► Pliantele – se distribuie la intrarea în expoziţie, oferă informaţii suplimentare

► Materiale audio-vizuale şi dispozitive multimedia

► Sunt ansamblul de mijloace de informare şi comunicare ce asociază sunete şi
imagini; influenţează durata şi conţinutul expoziţiei; pot fi plasate le începutul
vizitei, pe parcursul acesteia sau în final
 ► Audio-ghidajul: sunet purtat (dispozitiv declanşat la începutul vizitei, pe bază de
coduri), sunet captat (se captează un sunet emis într-o zonă traversată de vizitator)
sau sunet direct (boxe dispuse în spaţiul expoziţional)

CONCLUZII – METODOLOGIA EXPOZIŢIEI

► Documentare şi cercetare – consultarea arhivelor, a bibliografiei
► Concept / obiective / alegerea temei
► Calendar / Buget
► Mediere – tip de parcurs, scenariu
► Producţie – punere în scenă, expografie, realizare
► Comunicare