CAPITOLUL 5

ANALIZA RISCURILOR ÎNTREPRINDERII

Activitatea întreprinderii este supusă în orice moment riscului. În linii

generale, riscul constituie probabilitatea ca un eveniment nedorit să se producă.
În funcŃie de poziŃia sa pe piaŃă, de situaŃia economică şi financiară, de mediul
economic, respectiv climatul în care îşi desfăşoară activitatea, o societate poate
suporta mai greu sau mai uşor riscurile la care este supusă. Practic nu există activitate
economică în care să nu intervină riscul la un moment dat. Intensitatea acestuia poate
fi însă diferită în funcŃie de domeniu, de tendinŃele pieŃei, de imaginea Ńării în
contextul mondial etc. În lucrarea sa „Diagnostic global strategic”, autoarea Maria
Niculescu evidenŃiază faptul că orice întreprindere este supusă riscului: de exploatare,
financiar şi de faliment.

5.1. Analiza riscului economic (de exploatare)

Riscul economic mai este cunoscut şi sub denumirea de risc de exploatare sau
operaŃional. Orice întreprindere, pentru a fi rentabilă, trebuie să îşi acopere integral
cheltuielile şi să obŃină profit. Riscul de exploatare reprezintă incapacitatea unei
societăŃi de a se adapta la modificările mediului cu costuri minime. Rezultatele
agenŃilor economici sunt influenŃate foarte mult de modificările care apar la un
moment dat în mediul economic, politic şi social în care activează societatea:
accentuarea concurenŃei, modificarea cererii, apariŃia produselor de substituŃie,
dezvoltarea tehnologică, modificarea legislaŃiei, schimbarea regimului politic etc.
În activitatea de exploatare, riscul depinde în mare măsură de modul de
gestionare a factorilor interni şi în principal, de evoluŃia preturilor de vânzare, de
raportul cost-preŃ, calitate-preŃ de modificarea structurii cheltuielilor în raport cu
volumul de activitate s.a.
Practic, pentru determinarea riscului de exploatare se analizează pragul de
rentabilitate precum şi evoluŃia lui în raport cu factorii conjuncturali care pot
influenŃa volumul de activitate, implicit indicatorii de performanŃă şi rezultate ai
întreprinderii.
În literatura de specialitate, pragul de rentabilitate este acel nivel al activităŃii
la care întreprinderea, prin veniturile obŃinute îşi acoperă integral cheltuielile de
exploatare, iar rentabilitatea este nulă. Se mai numeşte şi punct mort sau cifra de
afaceri (producŃie) critică.
În funcŃie de obiectul de activitate, determinarea pragului de rentabilitate se
poate realiza în unităŃi fizice sau valorice, pe un singur produs, pe grupe de produse
sau întreprindere.
În cazul în care întreprinderea creează un singur produs, punctul mort (pragul
de rentabilitate) poate fi măsurat cu următorii indicatori:

Volumul fizic critic al producŃiei (qcr)

Se ştie că pragul de rentabilitate este atunci când veniturile sunt egale cu
cheltuielile:
CA = ChT ⇔ Pr = 0 (1)
în care:

42
 ChT reprezintă suma cheltuielilor totale;
CA = cifra de afaceri.
În funcŃie de evoluŃia lor în raport cu volumul de activitate, cheltuielile totale
se împart în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe. Cheltuielile variabile se modifică
odată cu modificarea volumului de activitate (proporŃional sau neproporŃional) în timp
ce cheltuielile fixe, pe termen scurt, se menŃin constante. Rezultă că atunci când
ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este egal cu dinamica cifrei de afaceri,
costul variabil unitar se menŃine constant, în timp ce costul fix unitar se reduce odată
cu creşterea cifrei de afaceri.
Atât cifra de afaceri cât şi cheltuielile variabile pot fi determinate în funcŃie de
volumul fizic al activităŃii şi de preŃul unitar, respectiv costul variabil unitar. RelaŃia
(1) devine:
qp = qcv + ChF (2)
Deoarece în cazul egalităŃii precedente, q evidenŃiază producŃia maximă pe
care trebuie să o realizeze societatea pentru ca veniturile din exploatare să acopere
cheltuielile din exploatare ale întreprinderii, simbolul utilizat va fi qcr (volumul
producŃiei necesar atingerii punctului mort sau pragului de rentabilitate). Relatia (2)
devine:
q pr (p − c v ) = Ch F ⇒ q cr =
Ch F
p − cv
DiferenŃa p-cv se numeşte marja unitară a cheltuielilor variabile iar mărimea
sa trebuie să acopere costul fix unitar şi să asigure obŃinerea unui profit unitar. RelaŃia
precedentă devine:
Ch F
q cr =
mjv
Pentru exprimarea pragului de rentabilitate în unităŃi valorice (CA), în cazul
întreprinderilor care produc şi comercializează un singur produs, se utilizează aceeaşi
metodologie (cifra de afaceri critică):
CA = ChT
CA = Chv + ChF (1)

În capitolul referitor la analiza cheltuielilor s-a evidenŃiat faptul că acestea pot

fi analizate fie în mărime absolută fie sub forma ratelor de eficienŃă a cheltuielilor, în
cazul acesta, rata cheltuielilor variabile se exprimă la 1 leu cifră de afaceri, astfel:
Ch v
Rv = ⇒ Ch v = CA ⋅ R v
CA
Relatia (1) devine:
CA = CA ⋅ R v + Ch F = CA(1 − R v ) = Ch F
Deci, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate va avea relaŃia:
Ch v
CA cr = ,
1− R v
în care: 1 - Rv = Rmjv, unde Rmjv este rata marjei cheltuielilor variabile. Altfel spus:
Ch F
CA cr =
Rmjv
Se poate determina şi gradul critic de utilizare a capacităŃii de producŃie (Gcr)
care exprimă procentual, nivelul la care trebuie să fie utilizată capacitatea disponibilă,
astfel încât societatea să nu înregistreze pierderi, respectiv profitul să fie nul:

43
 q cr
G cr = ⋅ 100,
q max
în care: qmax reprezintă capacitatea maximă de producŃie, exprimată în unităŃi fizice.
Perioada critică reprezintă intervalul de timp în care societatea realizează
CA cr
producŃia la nivelul critic: Tcr =
CAz
în care: CAz constituie cifra de afaceri zilnică, CAz = CA/T, unde T este perioada
supusă analizei (360, 180, 90 zile).
Orice întreprindere poate să estimeze, pe baza acestei logici, nivelul necesar al
tuturor indicatorilor (volumul producŃiei fizice, cifra de afaceri, gradul de utilizare al
capacităŃii de producŃie etc.) pentru cazul în care îşi doreşte obŃinerea unui profit
anume (la valoarea indicatorilor la prag se adaugă mărimea profitului aşteptat).
În cazul în care întreprinderea produce şi comercializează o gamă variată de
produse, metodologia de determinare a pragului de rentabilitate este similară.
Evaluarea riscului de exploatare se realizează pe baza interpretărilor date
valorilor aferente indicatorilor determinaŃi la pragul de rentabilitate. Se subînŃelege că
atunci când o societate realizează o producŃie şi o cifră de afaceri sub nivelul aferent
punctului mort, înregistrează pierderi. De asemenea, dacă perioada critică este mai
mare decât perioada implicată în analiză întreprinderea nu îşi acoperă toate
cheltuielile de exploatare. Pe termen scurt, o astfel de situaŃie nu este alarmantă,
deoarece este posibil ca în politica întreprinderii să fi intervenit anumite evenimente
care au modificat evoluŃia aşteptată (de exemplu realizarea unei investiŃii care nu a
condus la obŃinerea unor performanŃe deosebite în acelaşi an, modificarea deciziilor
strategice etc.).
Pe termen lung, perpetuarea unei situaŃii negative poate accentua foarte mult
riscul de exploatare, astfel că autonomia financiară a întreprinderii se va reduce odată
cu creşterea gradului de îndatorare. ConsecinŃa va fi, creşterea riscului financiar şi
chiar a riscului de faliment. Iată de ce este importantă analiza riscului operaŃional; ea
oferă imaginea asupra stării de sănătate a întreprinderii.
Metodele de evaluare a riscului de exploatare prezintă însă şi unele limite. De
exemplu, condiŃiile economice se consideră relativ constante pe timpul analizei, însă
în practică situaŃia este de multe ori alta; ritmul de creştere al cheltuielilor variabile se
consideră egal cu dinamica volumului de activitate; cheltuielile fixe sunt considerate
constante, deşi uneori ele se pot modifica semnificativ în contextul apariŃiei unor
factori conjuncturali etc. Din acest motiv este necesară o extrapolare, pentru
investigarea celorlalte situaŃii (IChc > ICA sau IChc < ICA).
Din analiza pragului de rentabilitate s-a constatat ca:
- atunci când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de
rentabilitate, situaŃia întreprinderii este instabilă;
- când cifra de afaceri este cu până la 20% mai mare decât cea a punctului
critic, societatea are o situaŃie relativ stabilă.
- dacă cifra de afaceri depăşeşte punctul mort cu peste 20%, situaŃia este
confortabilă.
Ca o concluzie generală, mărimea riscului de exploatare este dată numai de
dimensiunea cheltuielilor fixe (rata cheltuielilor variabile este constantă în timp). Cu
cât cheltuielile fixe sunt mai mici cu atât riscul de exploatare este mai mic (deoarece
pragul de rentabilitate se obŃine pentru o valoare a cifrei de afaceri mai redusă).

44
 5.2. Analiza riscului financiar
Pentru desfăşurarea activităŃii economice, orice întreprindere are nevoie de
resurse financiare, necesare materializării obiectului de activitate (echipamente,
materii prime, salarii etc.). Aceste resurse financiare formează capitalul societăŃii; el
este alcătuit din două componente: capitalul propriu (resursele financiare proprii a
căror utilizare nu presupune nici un cost) şi datoriile (creditele atrase care generează
cheltuieli financiare sub forma dobânzilor).
Îndatorarea, prin mărimea costului implicat, generează riscuri financiare şi
afectează rezultatele finale ale întreprinderii. Metodologia de analiză a riscului
financiar este similară celei aferente riscului de exploatare, cu menŃiunea că mărimea
cifrei de afaceri trebuie să fie suficient de mare încât să acopere pe lângă cheltuielile
totale de exploatare şi cheltuielile cu dobânzi. La un anumit nivel de activitate şi
cheltuielile cu dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe.
În acest caz, pragul de rentabilitate global se determină după relaŃia:
Ch F + Dob Ch F + Dob
CA PR = =
1− R v R mv
în care: Dob reprezintă dobânzile, iar celelalte simboluri au semnificaŃia de la analiza
riscului de exploatare.
Este firesc faptul ca riscul financiar creşte odată cu creşterea gradului de
îndatorare iar volumul de activitate necesar acoperirii cheltuielilor curente trebuie să
crească proporŃional cu creditele atrase.
Analiza evoluŃiei rentabilităŃii financiare sub incidenŃa politicii financiare a
firmei este un aspect fundamental al riscului financiar, de care sunt interesaŃi în
primul rând acŃionarii. În literatura de specialitate, levierul financiar („efectul de
levier”) permite determinarea influenŃei capitalului atras asupra rentabilităŃii
capitalului propriu.
Se porneşte de la ideea ca rezultatul exploatării (RE) este dependent de
rentabilitatea economică (Re) degajată de activul economic total al întreprinderii;
matematic, această tendinŃă se reprezintă astfel:
RE = A t ⋅ Re
RE
în care: Re = este rentabilitatea economică la un leu activ total.
At
Pentru a studia riscul financiar, se va face abstracŃie de rezultatele
extraordinare, de impozitul pe profit precum şi de veniturile financiare. În această
situaŃie rezultatul exerciŃiului (Rex) ar putea fi determinat ca:
Rex = RE -Dob (valoarea profitului după ce s-au dedus dobânzile).
Se ştie că At = Pt, unde Pt este pasivul total; deci At = Cpr + D; (unde D
reprezintă datoriile totale).
Rata rentabilităŃii financiare poate fi scrisă astfel:
R A ⋅ R − Dob (C pr + D ) − Dob
R f = ex = t e =
C pr C pr C pr
C pr R e + DR e − Dp
Rf =
C pr

(
Rf = Re + Re − p ) CD
pr

în care: Dob = D ⋅ p , unde p este rata dobânzii; D reprezintă datoriile.

45
 În cazul în care întreprinderea datorează impozit pe profit relaŃia de calcul
devine:
[ ( ) ]
R f = R e + R e − p D C pr ⋅ (1 − Cip )
unde: Cip - cota de impozit pe profit;
Rf -rentabilitatea financiară (a capitalului propriu).
Din relaŃiile prezentate, rezultă că rentabilitatea financiară este dependentă de
raportul dintre rata rentabilităŃii economice şi rata dobânzii. Interpretarea corelaŃiilor
dintre indicatorii de mai sus este oferită în capitolul „Analiza performanŃelor”.
Din situaŃiile precedente rezultă efectul de levier acŃionează pozitiv atunci
când rata rentabilităŃii economice este superioară ratei medii a dobânzilor la creditele
atrase. În acest scop, toate elementele de activ implicate în realizarea rentabilităŃii
economice trebuie să fie utilizate cu maximum de eficienŃă (randamentul activelor
totale CA/AT să fie cât mai mare) iar rata rentabilităŃii comerciale să crească foarte
mult (vezi capitolul de rentabilitate). Dacă resursele atrase nu sunt performante atunci
costurile acestora pot afecta solvabilitatea şi lichiditatea, care în final pot duce la
blocaje financiare ce măresc riscul financiar.

5.3. Analiza riscului de faliment

5.3.1. DefiniŃii şi concepte privind falimentul
Desfăşurarea unei activităŃi viabile care să asigure perenitatea întreprinderii
este o condiŃie esenŃială ce implică multe eforturi şi totodată o atenŃie permanentă
asupra evoluŃiei mediului intern şi extern specifice domeniului de activitate.
Falimentul este ultima etapă în existenŃa economică a unei întreprinderi. În literatura
de specialitate, deseori termenul de eşec este considerat echivalentul celui de faliment.
În teoria economică eşecul este interpretat în mod diferit, în funcŃie de situaŃia cu care
se confruntă societatea comercială. Se poate fi privit ca:
- Eşec economic, considerat atunci când veniturile nu sunt suficient de mari
încât să acopere costurile totale;
- Eşec al întreprinderii, întâlnit în cazul în care întreprinderea şi-a încetat
activitatea, generând o pierdere pentru creditori;
- Insolvabilitate în faliment este acea stare a societăŃii în care valoarea de
realizare pe piaŃă a activelor este inferioară valorii datoriilor, deseori declarându-se
falimentul firmei;
- Insolvabilitate tehnică este o situaŃie a întreprinderii în care obligaŃiile
curente nu pot fi onorate la scadenŃă din lipsă de lichidităŃi;
- Incapacitate de plată, considerată atunci când întreprinderea nu şi-a onorat
toate obligaŃiile contractuale prin care creditorii şi-au avansat fonduri sau bunuri (aici
pot incluse societăŃile aflate în insolvabilitate tehnică şi cele în faliment);
- Faliment juridic, apreciat ca fiind atunci când:
a) societatea se află în eşec conform criteriilor stabilite de legislaŃia naŃională
cu privire la faliment;
b) societatea a fost declarată falită de către o instanŃă judecătorească.

Este de reŃinut faptul că falimentul este un proces care începe financiar şi se

termină legal, în timp ce eşecul poate să nu aibă şi componentă juridică.
Dezechilibrul financiar constituie etapa premergătoare falimentului şi este
efectul incapacităŃii activelor curente lichide de a stinge obligaŃiile curente existente în
baza contractelor financiare.

46
 Unii autori consideră falimentul ca fiind:
a) Activul net negativ;
b) Încetarea plăŃilor către creditor/neplată creditorilor;
c) Incapacitatea de achitare a creditelor;
d) Neplata dividendelor pentru acŃiuni preferenŃiale.

5.3.2. Cauzele falimentului

Cauzele falimentului sunt diverse:
- Managementul neperformant, care pare a sta la baza a peste 50% din totalul
falimentelor. Principalele erori manageriale ar fi:
- consultanŃă financiară greşită;
- lipsă de comunicare cu angajaŃii;
- pierderea controlului asupra costurilor;
- politici de marketing inadecvate;
- supracapacitate de producŃie etc.
- DisfuncfionalităŃi interne:
- forŃa de muncă necalificată;
- pierderea unor proiecte importante;
- degradarea imaginii;
- fraude;
- rebuturi peste nivelul maxim admis;
- Factori externi:
- concurenŃa;
- ciclul de viaŃă al întreprinderii; este cunoscut faptul că toate
produsele, serviciile şi chiar întreprinderile au o durată de viaŃă limitată;
- recesiune economică;
- calamităŃi etc.

5.3.3. Principalii utilizatori ai informaŃie privind predicŃia falimentului

PredicŃia falimentului companiilor, instituŃiilor de credit sau a oricăror altor
forme organizatorice suscită tot mai mult atenŃia practicienilor şi a cercetătorilor în
ultimii ani.
Principalii utilizatori ai acestui tip de analiza sunt:
- InstituŃiile financiare creditoare; în scopul obŃinerii certitudinii ca resursele
financiare acordate vor fi rambursate integral şi la termen, marea majoritate a
companiilor de finanŃare analizează înainte de acordarea creditului, riscul de neplată,
respectiv de faliment ai întreprinderii solicitante;
- Investitorii sunt interesaŃi de viitorul activităŃii companiei spre care aceştia
doresc să îşi orienteze deciziile;
- OficialităŃile guvernamentale sunt interesate în predicŃia falimentului
întreprinderilor deoarece aceste analize permit elaborarea unor politici sau
reglementari specifice (promovarea legilor antitrust, de exemplu) şi exercită un impact
major asupra economiei, politicii şi societăŃii, în general;
- AutorităŃile de reglare din diferite domenii care au ca sarcină monitorizarea
şi menŃinerea solvabilităŃii entităŃilor individuale din cadrul sistemului (instituŃii
financiare, fonduri de investiŃii, companii de asigurare);
- Auditorii. Analiza falimentului oferă informaŃii deosebit de valoroase asupra
continuităŃii exploatării, ca fundament al evaluării activelor şi datoriilor întreprinderii
(IAS nr. l);

47
 - Conducerea companiei este în mod direct interesată de predicŃia falimentului,
funcŃia scor fiind un barometru aflat nu numai la dispoziŃia acŃionarilor ci şi a
managementului întreprinderii.
- Alte profesii liberale ca: evaluator, avocat, lichidator etc. Pot fi utilizatorii
informaŃiilor fumizate de predicŃia falimentului.
Riscul de faliment poate fi analizat din mai multe puncte de vedere. Astfel, se
poate realiza o analiza statică a riscului de faliment prin compararea mărimilor
principalelor elemente de activ şi de pasiv, şi prin determinarea ratelor de solvabilitate
şi de structura financiară a pasivului. Pe această bază se obŃin informaŃii despre
evoluŃia fondului de rulment ai întreprinderii, respectiv despre durata medie de
realizare a activelor circulante şi durata medie de rambursare a datoriilor pe termen
scurt. Se apreciază că riscul de faliment se diminuează odată cu creşterea fondului de
rulment şi atunci când, la termen, activele circulante transformate în lichidităŃi
depăşesc valoarea datoriilor curente. De asemenea, concluzii pertinente cu privire la
faliment se pot desprinde şi dacă se realizează o analiză funcŃională a riscului, prin
studierea corelaŃiei Fond de rulment - Necesar de fond de rulment - Trezorerie netă.
O importanŃă deosebită în analiza riscului de faliment o are „metoda
scorurilor”, utilizată foarte frecvent de către instituŃiile creditoare cu scopul de a se
asigura împotriva riscului de insolvabilitate a clienŃilor. În prezentul capitol se va
insista asupra acestei forme de analiză a riscului de faliment.

5.3.4. Metoda ratelor pentru determinarea funcŃiilor scor

Metoda ratelor (financiare şi de rentabilitate în special) este frecvent utilizată
în analiza riscului de faliment, în estimarea ratingului datoriilor, în evaluarea
întreprinderii în scopul fuziunii sau achiziŃiei etc. Aşa cum s-a mai precizat,
indicatorii financiari determinaŃi sub forma ratelor au o deosebită semnificaŃie
economică, mult mai relevantă decât cei absoluŃi, deoarece permit comparaŃii între
părŃile constitutive şi aprecieri calitative privind credibilitatea întreprinderii cercetate.
Ele permit, evaluarea performanŃelor managementului, aprecierea stării de sănătate
financiară a întreprinderii, realizarea unor previziuni cu privire la activitatea
întreprinderii în perspectivă etc.
În literatura de specialitate s-au calculat peste 150 de rate financiare. Este de
înŃeles că nu toate sunt la fel de relevante în aprecierea perfomanŃelor şi a riscului
întreprinderii. Analiza discriminantă a riscului de faliment pe baza ratelor constituie o
metodă frecvent utilizată de instituŃiile financiare în aprecierea solvabilităŃii şi
lichidităŃii întreprinderilor solicitante de credite.
Scorul ca finalizare a analizei discriminante, constituie o metodă de diagnostic
extern care constă în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul,
creditorul întreprinderii, dar şi întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. El se
bazează pe formularea unor judecăŃi de valoare care combină liniar un grup de rate (în
principal financiare) semnificative.

Etapele de determinare a funcŃiei scor

Din punct de vedere tehnic, determinarea scorului necesită parcurgerea
următoarelor etape de lucru:
- alegerea unui eşantion de întreprinderi, care să cuprindă două grupuri, de
exemplu, întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate şi societăŃi care nu
întâmpină probleme financiare;
- compararea întreprinderilor din cele două grupuri pe parcursul unui interval
de timp, prin utilizarea unor indicatori consideraŃi cei mai semnificativi;

48
 - selectarea indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare (prin
testare statistică se reŃin indicatorii consideraŃi cu acŃiune permanentă şi puternică
asupra eşantioanelor cercetate);
- elaborarea prin tehnica analizei discriminante a unei combinaŃii liniare Z a
indicatorilor semnificativi, Xi;
Z = al Xl + a2 X2 +...+ an Xn
SituaŃia economico-financiară se va reduce la un singur rezultat matematic
care va permite încadrarea societăŃii analizate în unul din grupurile considerate;
- stabilirea unor puncte de inflexiune care să realizeze clasificarea predictivă a
întreprinderilor în cele două grupuri;
- analiza apriori a ratei de succes a scorului Z prin compararea clasificării
predictive cu situaŃia cunoscută a întreprinderilor din eşantion;
- analiza aposteori a ratei de succes a funcŃiei Z prin investigarea gradului de
relevanŃă pentru un alt eşantion de firme.

49