CAPITOLUL 1

METODELE ŞI INSTRUMENTELE
ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode şi

tehnici care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor
aprecieri pertinente referitoare la situaţia unei firme, la nivelul şi calitatea
performanţelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurenţial dinamic.
Analiza economico-financiară se realizează în sensul invers al evoluţiei reale a
fenomenului economic cercetat, şi anume: de la rezultatele activităţii economice către
elemente şi factori.
Conţinutul procesului de analiză economico-financiară, îmbinarea acesteia cu
sinteza pot fi concepute în următoarele etape:
 delimitarea obiectului analizei;
 determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului cercetat;
 stabilirea relaţiilor de condiţionare dintre fiecare factor şi fenomenul
realizat, pe de o parte, cât şi dintre diferiţii factori care acţionează
asupra acestuia, pe de altă parte;
 măsurarea (cuantificarea) influenţelor factorilor asupra fenomenului
analizat;
 sinteza rezultatelor analizei;
 elaborarea măsurilor pentru sporirea eficienţei activităţii în viitor.
Cercetarea fenomenelor economice, realizarea obiectivelor analizei
economico-financiare a întreprinderii implică operarea cu o serie de metode şi
instrumente fie specifice, fie împrumutate din alte ştiinţe.
La nivelul tuturor agenţilor economici, finalitatea oricărui tip de activitate se
exprimă cu ajutorul indicatorilor economico-financiari. Aceştia reprezintă
instrumentul operaţional fundamental al analizei. Indicatorii economico-financiari pot
fi grupaţi în patru categorii principale:
− indicatori ai resurselor (umane, materiale, financiare, informaţionale);
− indicatori ai consumului de resurse (indicatori ai cheltuielilor);
− indicatori de performanţă şi rezultate cunoscuţi sub denumirea de solduri
intermediare de gestiune (SIG);
− indicatori de eficienţă, calculaţi sub forma „ratelor”, prin raportarea a doi
indicatori exprimaţi în mărime absolută, în una din variantele de mai jos:

Efect Efort Efect Efort

E1 = ; E2 = ; E3 = ; E4 =
Efort Efect Efect Efort

În continuare vor fi prezentate succint metodele cu cea mai largă aplicabilitate

în analiza economico-financiară, grupate în:
− metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului,
depistarea legăturilor cauzale;
− metode ale analizei cantitative, care au ca obiect cuantificarea
influenţelor factorilor care explică fenomenul.

1
 1.1. Metode ale analizei calitative
În cadrul metodelor calitative în analiza economico-financiară, pot fi incluse:
comparaţia, diviziunea sau descompunerea rezultatelor şi gruparea.

1.1.1. Comparaţia
Comparaţia permite analiza oricărui rezultat al activităţii întreprinderii prin
raportare la un criteriu sau o bază de referinţă. Drept criteriu de referinţă poate fi
considerat: un rezultat al perioadei precedente, rezultatele altor întreprinderi, media
sectorială sau pe ramură, anumite standarde, norme etc. Pentru orice agent economic
criteriul de referinţă principală constituie nivelul obiectivelor programate.
Comparaţiile pot fi:
- în timp, efectuate între rezultatele perioadei curente (analizate) şi cele ale
perioadei utilizate ca baza de comparaţie (anul precedent, programul de activitate
etc.);
- în spaţiu, care pot fi realizate între structurile aceleiaşi întreprinderi, între
rezultatele întreprinderii analizate şi cele ale unor întreprinderi similare sau cu cele
medii pe ramura;
- mixte, în timp şi spaţiu;
- faţă de un criteriu prestabilit (programe, norme, standarde, valori de referinţă
stabilită de organisme statistice, bancare etc.)
- cu caracter special, pentru care intervin o serie de criterii specifice analizei
dorite (de ex, cele efectuate cu ocazia definirii strategiilor de dezvoltare sau în cazul
întreprinderilor aflate în dificultate etc.).
Pentru ca rezultatele analizei să fie fiabile este necesar ca datele să aibă un
conţinut omogen, să fie exprimate într-un etalon comparabil şi să respecte principiul
permanentei metodelor de calcul.

1.1.2. Diviziunea sau descompunerea rezultatelor

Diviziunea sau descompunerea rezultatelor (inclusiv a abaterilor faţă de un
sistem de referinţă), asigură profunzimea studierii indicatorilor economico-financiari,
pentru a localiza factorii şi cauzele acţiunii lor în timp şi spaţiu, în scopul unei
evaluări pertinente a realităţii,
Se distinge:
- diviziunea după locul de formare a rezultatelor;
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor;
- diviziunea pe elemente sau părţi componente.

1.1.3. Gruparea
Gruparea presupune împărţirea entităţii studiate în grupe relativ omogene în
funcţie de o anumită caracteristică de grupare, care depinde de scopul analizei şi de
specificul fenomenului cercetat (de ex., gruparea personalului întreprinderii după
vechime neîntreruptă în unitate).

1.2. Metode de analiză cantitativă

2
 Măsurarea contribuţiei factorilor şi elementelor componente asupra modificării
fenomenului analizat are scopul de a evidenţia legăturile cauzale, de a stabili factorii
cu acţiune mai importantă asupra rezultatelor.
Pentru separarea influenţei factorilor se pot utiliza următoarele metode ale
analizei cantitative: metoda iterării (substituţiilor în lanţ), metoda balanţieră, metodele
statistice, modelarea fenomenelor economice, metoda grilelor de evaluare, tehnica
profilelor, metoda ABC, metoda ratelor, metoda scorurilor, metoda analizei
regresionale, metoda calculului marginal, metoda calculului matricial, metoda
fluxurilor, metode sociologice.

1.2.1. Metoda iterării (metoda substituţiilor în lanţ)

Se foloseşte pentru cuantificarea contribuţiei diferiţilor factori la formarea şi
modificarea unui anumit fenomen sau rezultat. Metoda se aplică atunci când în
modelul economic, între factorii de influenţă există relaţia matematică de produs sau
raport.
Principiile metodei iterării sunt următoarele:
- Ordinea de aşezare a factorilor în relaţia economică este: factori cantitativi,
de structură şi calitativi;
- Pentru determinarea influenţei unui factor asupra fenomenului cercetat se
substituie numai mărimea factorului respectiv ceilalţi factori rămânând constanţi în
cadrul calculului analitic;
- Factorii substituiţi rămân substituiţi până la finalul procesului de determinare
a influenţei factorilor următori din cadrul modelului.
Regula generală a metodei iterării: Pentru determinarea influenţei unui factor
asupra fenomenului cercetat, se înmulţeşte valoarea efectivă (curentă) a factorului
analizat cu valoarea efectivă a factorilor anteriori şi valoarea iniţială (baza de
comparaţie) a factorilor ulteriori. Din produsul obţinut se scade rezultatul produsului
dintre mărimea iniţială a factorului analizat cu valoarea efectivă a factorilor anteriori
şi mărimea iniţială a factorilor ulteriori.
Forma simplificată a metodei iterării: Pentru determinarea influenţei unui
factor asupra fenomenului cercetat, se înmulţeşte diferenţa dintre valoarea efectivă şi
cea iniţială a factorului analizat cu valoarea efectivă a factorilor anteriori şi mărimea
iniţială a factorilor ulteriori.
Exemplu pentru produs de factori:
Fie, F = a ⋅ b ⋅ c
∆F = F1 − F0 = a 1b1c1 − a 0 b 0 c 0
Influenţa factorilor asupra modificării fenomenului cercetat, conform metodei
substituţiilor în lanţ se determină astfel:
∆a = a1b 0 c 0 − a 0 b 0 c 0 = ( a1 − a 0 ) b 0 c 0
∆b = a1b1c 0 − a1b 0 c 0 = a1 ( b1 − b 0 ) c 0
∆c = a1b1c1 − a1b1c 0 = a1b1 ( c1 − c 0 )

1.2.3. Metode statistice

Metodele statistice: mărimile relative de structură, coeficienţii de concentrare
şi de sezonalitate, abaterile absolute, mărimile medii, modificările relative etc.
Cu ajutorul metodelor statistice se stabileşte dinamica unui fenomen în raport
cu o bază de comparaţie (fixă sau în lanţ), se construiesc ritmuri, se fac aprecieri

3
asupra soluţiei diferitelor elemente structurale, faţă de media întreprinderii sau a
sectorului.

Yn
- indici cu bază fixă: I BF = ;
Yo
Yn
- indici cu baza în lanţ: I BF = ;
Yn −1

- coeficientul de concentrare Gini-Struck: G =

n ∑g 2
i −1
;
n −1
x
- coeficientul de senzonalitate: Ks = ;
x
- abaterea absolută: ∆YBF = Yn − Y0 sau ∆YBL = Yn − Yn −1 ;
Y
- ritmul mediu anual de creştere: R = n −1 n −1 ∗100 etc.
Y0

1.2.4. Modelarea fenomenelor economice

Modelul poate fi definit ca un instrument al cunoaşterii bazat pe o reprezentare
simplificată a realităţii.
Utilizarea în diagnosticul întreprinderii a modelelor presupune:
- definirea obiectului analizei şi a nivelului la care urmează a se realiza;
- precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informaţii pe baza cărora
se construieşte modelul;
- stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor de
analiza calitativa, care vor fi reflectate atunci când este necesar;
- stabilirea restricţiilor şi respectiv criteriilor eficienţei;
- construirea modelului, sub forma de ecuaţii, funcţii de producţie, inegalităţi.
Din punctul de vedere al formei de reprezentare a fenomenului se disting trei
tipuri de modele:
- imitative;
-analogice;
-simbolice.
Modelele imitative sunt cele în care proprietăţile caracteristice ale unui
fenomen sunt reprezentate prin ele însele, dar de obicei la o alta scara (de exemplu,
fotografia, macheta, harta etc.). Aceste modele sunt materiale.
Modelele analogice folosesc analogia, respectiv prin intermediul unor
proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi (de exemplu, graficele).
Modelele simbolice utilizează simbolurile de tipul litere şi/sau cifre pentru
reprezentarea fenomenelor.
În cazul modelelor analogice se utilizează tehnica vizualizării fenomenelor
economico-financiare prin intermediul căreia se permite sesizarea rapidă a derulării
evenimentelor cercetate. Principalele tipuri de grafice, utilizate în diagnosticarea
activităţii întreprinderii sunt:
a. Cronograma - prezintă în sistemul de coordonate evoluţia în timp a unor
indicatori /variabile (de exemplu, evoluţia cifrei de afaceri şi a cheltuielilor aferente
cifrei de afaceri într-o perioadă de cinci ani )
b. Diagrama, care se prezintă sub mai multe forme:
- diagrama cu două variabile (de exemplu, evoluţia costului variabil şi a
costului fix în funcţie de volumul producţiei)

4
 - diagrama sectorială este utilizată în analizele de tip structural pentru
evidenţierea contribuţiei diferitelor părţi componente la realizarea fenomenului
cercetat.
- diagrama cu coordonate polare se utilizează pentru studiul sezonalităţii
activităţii întreprinderii, ca instrument de informare şi fundamentare a deciziei;
- diagrama cu bare (simple sau asociate) permite analiza în dinamică a unor
fenomene sau comparaţii de tip structural.
c. Histograma sau tabelul de penetraţie se foloseşte pentru a evidenţia gradul
de pătrundere a unui produs, serviciu sau întreprindere pe o anumită piaţă.
d. Diagrama geografică evidenţiază potenţialul de consum al diferitelor zone,
gradul de penetraţie a unui anumit produs într-o zonă geografică etc.
Graficele sunt instrumente utile analizei şi diagnosticului economico-financiar
în măsura în care sunt corect folosite. În utilizarea lor trebuie să se respecte
următoarele principii:
- să asocieze corect fenomene de natură diferită, asigurând vizualizarea şi
transmiterea unui mesaj satisfăcător;
- să asigure coerenţa unităţilor de măsura în care sunt exprimate variabilele,
pentru a se evita erorile în interpretare;
- să fie incitative, să îi facă să reacţioneze pe receptorii mesajului;
- să reprezinte cu precizie fenomenul investigat.

1.2.5. Metoda grilelor de evaluare

Se foloseşte preponderent în diagnosticul mediului concurenţial,
al potenţialului intern, precum în evaluarea şi poziţionarea globală a întreprinderii
într-un mediu dat.
Aplicarea acestei metode este relativ simplă şi presupune respectarea
următoarelor etape:
- identificarea criteriilor de evaluare a întreprinderii (sau a unei laturi a
activităţii acesteia);
- stabilirea coeficienţilor de semnificaţie pentru fiecare criteriu; notarea
fiecărui criteriu;
- determinarea unei note medii ponderate (N) şi poziţionarea întreprinderii în
sistemul dat.

1.2.6. Tehnica profilelor

Este o îmbinare a metodei grilelor de evaluare cu tehnica vizualizării. Are
utilitate în sintetizarea rezultatului unui diagnostic şi reprezentarea profilului unei
firme, conceptualizat dintr-un anume punct de vedere: poziţia pe piaţă, tip de
strategie, performanţe etc.

1.2.7. Metoda ABC (Pareto, 20/80)

Studierea unui fenomen prin acordarea de importanţe identice tuturor
componentelor sale nu are un grad de utilitate echivalent efortului de investigaţie
depus. Din studii statistice a rezultat ca 80% din rezultatele unui fenomen sunt
determinate de un număr redus de variabile (elemente componente sau factori de
influenţă). De aceea, iniţiatorul acestei metode propune o analiză selectivă a
componentelor unui fenomen sau rezultat în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului.
Etapele aplicării metodei sunt:
- definirea fenomenului şi a parametrului specific acestuia;

5
 - stabilirea valorilor parametrului specific;
- clasarea componentelor fenomenului investigat după o logica ABC (în
ordinea descrescătoare a parametrului specific);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
- determinarea grupelor de semnificaţie ABC;
- reprezentarea grafică ca fenomenului cu ajutorul curbei ABC.
Această metodă se foloseşte frecvent în analiza stocurilor, a costurilor, a
puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii şi cu clienţii săi, a cifrei de afaceri
etc.

1.2.8. Metoda ratelor

Rata este un raport între două mărimi coerente cu o valoare informaţională şi
operaţională mai mare decât a celor doi indicatori judecaţi separat.
Metoda ratelor pune la dispoziţia analiştilor instrumentul operaţional pentru o
mai complexă evaluare a forţelor şi disfuncţionalităţilor unei firme, a performanţelor
unei activităţi. Această metodă permite realizarea unor studii comparative în timp şi
spaţiu, aprecierea obiectivă a poziţiei şi performanţelor diferiţilor agenţi economici.
După conţinutul lor ratele pot fi:
- de structură (de exemplu, rata activelor imobilizate, rata activelor circulante,
rata stocurilor etc.);
- de gestiune (de exemplu, rata creditului-clienţi, rata creditului-furnizor,
durata de rotaţie a activelor circulante etc.);
- de rentabilitate (rata rentabilităţii comerciale, rata rentabilităţii financiare,
rata rentabilităţii economice etc.);
- ale echilibrului financiar (rata solvabilităţii generale, rata autonomiei
financiare, rata îndatorării).
Deşi în teoria economică se operează cu un număr mare de rate, în activitatea
practică fiecare agent economic utilizează o gamă relativ restrânsă, care reflectă cel
mai bine interesele sale. Astfel, managerii urmăresc acele rate care permit
fundamentarea deciziilor de menţinere, respectiv de dezvoltare a unei firme într-un
mediu economic perturbat permanent de mutaţii şi crize (ratele de gestiune, ratele de
rentabilitate). Creditorii, în schimb se orientează spre ratele de solvabilitate, care le
oferă informaţii cu privire la securitatea creditelor plasate în întreprinderi iar acţionarii
spre ratele de rentabilitate, în special rata rentabilităţii financiare.

1.2.9. Metoda scorurilor

Scorul (metoda scoring) reprezintă o metodă bazată pe analiza discriminantă;
cu această metodă, frecvent, se operează în mediul extern al întreprinderii, de regulă
în bănci. Funcţia „scor” reprezintă o funcţie construită pe baza unui număr de rate (de
exemplu, ultima funcţie scor elaborată de Banca Franţei se întemeiază pe 19 rate, iar
valorile ei au la bază observări în timp, pe un număr foarte mare de întreprinderi) şi a
semnificaţiei acestora în definirea sănătăţii financiare a întreprinderii.
Primele lucrări privind metoda scorurilor au fast realizate în SUA între anii
1966 şi 1968 iar în Franţa, spre sfârşitul anilor 1970.
Matematic, funcţia scor Z are forma: Z = ax1 + bx 2 +  + zx n
în care: x1, …, xn reprezintă ratele implicate în calcul cu semnificaţie în termeni de
rentabilitate şi echilibru financiar;
a, b, ..., z reprezintă coeficienţii de semnificaţie aferenţi ratelor.

6
 Analiza discriminantă se foloseşte preponderent în investigarea echilibrului
financiar, unde completează alte metode. Scorul Z calculat la nivelul unei
întreprinderi indică gradul de vulnerabilitate al acesteia, pune în evidenţă
disfuncţionalitatea înainte ca situaţia să devină iremediabil compromisă. Analiza
comparativă a dinamicii scorului individual cu evoluţia constatată la nivelul sectorului
de activitate reflectă predispoziţia întreprinderii la risc într-un mediu profesional dat.
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda
scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan şi
Holder, Loeb şi Portier (vezi capitolul Analiza riscului).

1.2.10. Metoda analizei regresionale

Se foloseşte în cazul care fenomenul şi factorii analizaţi sunt în relaţii de tip
stocastic. Aplicarea acestei metode necesită:
- efectuarea unei analize calitative, prin care se stabileşte conţinutul economic
al fenomenului analizat (y) şi al factorilor de influenţă ( x1, x2,..., xn);
- determinarea legăturii de cauzalitate dintre fenomen şi factori şi formalizarea
matematică a acesteia (ecuaţia de regresie):
- liniară: y x = a + bx
b
- hiperbolică: y x = a +
x
- parabolică: y x = a + bx + cx 2
- exponenţială: y x = ab x etc.
- stabilirea valorii parametrilor ecuaţiei de regresie cu ajutorul metodei celor
mai mici pătrate;
- calcularea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii de
influenţă, cu ajutorul coeficientului de corelaţie (rxy) sau a raportului de corelaţie:
rxy =
∑xy − ∑x ⋅ ∑y
n

(n∑x − (∑x ) ) ⋅ (n∑y − (∑y)

2 2 2 2
)
- evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul
coeficienţilor de determinaţie (dyx).

1.2.11. Metoda calculului marginal

Calculul marginal este un instrument de analiză şi fundamentare a judecăţilor
economice, operaţional în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici.
Indicatorii marginali reflectă cheltuielile sau rezultatele adiţionale generate de
modificarea unitară a volumului de activitate sau a factorilor de producţie (ex.:
productivitatea marginală, costul marginal, cifra de afaceri marginală, profitul
marginal etc.). Metoda se utilizează în analiza cifrei de afaceri, a potenţialului uman, a
costurilor, a rentabilităţii etc.

1.2.12. Metoda calcului matricial

n
F= ∑a
i =1
i ⋅ bi

7
 Aplicarea calculului matricial, adaptată la necesităţile analizei economico-
financiare este utilă şi eficientă. Ea se aplică în cazul existenţei unei relaţii
deterministe între fenomenul analizat şi factorii de influenţă, de tipul:
Separarea influenţei factorilor prin metoda calculului matricial ţine seama de
ordinea de intercondiţionare a factorilor, întărind principiile metodei iterării. Metoda
calculului matricial se poate aplica în toate domeniile analizei economice, mai ales în
condiţiile prelucrării automate a informaţiilor.

1.2.13. Metoda fluxurilor

Analiza pe bază de fluxuri este un demers al analizei financiare, adoptat în
teoria şi practica unor ţări occidentale încă din anii 1960. Potrivit metodei,
întreprinderea este ,,o structură vie, traversată de un ansamblu de fluxuri de intrare şi
de ieşire”.
„Fluxul” reprezintă orice mişcare generată de o operaţiune desfăşurată de
întreprindere având un impact asupra trezoreriei, fie imediat, fie la termen.
Instrumentele analizei financiare bazate pe metoda fluxurilor sunt: tabloul de
finanţare şi tabloul de trezorerie. Folosirea lor permite evidenţierea şi analiza
transformărilor înregistrate într-o anumită perioadă, înţelegerea dinamicii situaţiei
financiare, analiza pertinentă a lichidităţii şi solvabilităţii etc.

1.2.13. Metode sociologice (chestionarul şi interviul)

Diagnosticul economico-financiar are un caracter participativ datorită
implicării întreprinderii atât cu ocazia pregătirii şi realizării acestuia, cât şi ocazia
discutării concluziilor.
Printre tehnicile sociologice care asigură practic o conlucrare a analiştilor cu
managerii se numără cea a chestionarului şi a interviului.
În practica diagnosticului se întâlnesc două situaţii:
- studii cu caracter general la nivelul unei regiuni sau al unei ţări, pentru
realizarea cărora se folosesc chestionare cu întrebări valabile pentru întreg efectivul de
agenţi economici investigaţi;
- studii la nivelul unei întreprinderi, caz în care se elaborează chestionare cu
întrebări specifice întreprinderii, respectiv domeniul investigat. Pentru pregătirea lor
se recomandă consultarea managerilor firmei respective, pentru a se cunoaşte punctele
cheie ale preocupărilor actuale şi de perspectivă ale acestora.
Indiferent de amploarea investigării, chestionarul trebuie să îndeplinească
unele cerinţe elementare: să fie redactat într-un limbaj simplu, accesibil; întrebările să
fie clare şi redactate într-o anumită logică; conţinutul chestionarului trebuie să
concorde cu nevoile de informaţii ale diferitelor tipuri de diagnostic (funcţional,
global, strategic etc.).
Interviul este o discuţie deschisă prin care se încearcă lărgirea câmpului de
informaţii necesare pentru realizarea unui diagnostic. În măsura în care este bine
pregătit, interviul permite analiştilor obţinerea unor informaţii fine, de nuanţă.
Realizarea practică a interviului se poate face fie prin lansarea unor întrebări
deschise, care se completează unele pe altele, pentru a puncta mai bine anumite
aspecte, fie prin solicitarea intervievatului de a face la început o scurtă expunere cu
privire la probleme cercetată, urmând ca analistul să formuleze întrebări suplimentare.
Interviul constituie un real instrument de informare în măsura în care analistul
respectă anumite reguli ce vizează propriul său comportament (să fie amabil şi
diplomat; să nu întrerupă prea des discuţia; să nu fie critic; să nu facă judecăţi de

8
valoare; să nu simplifice problemele; să nu sugereze brutal soluţii; să facă unele
observaţii pertinente care să îl stimuleze pe intervievat şi să îmbunătăţească
comunicarea), precum şi mediul de desfăşurare a acestuia (în mediul intervievatului
pentru a-i asigura accesul la anumite documente.
Analistul sintetizează punctele esenţiale ale întrevederii, într-un preraport pe
care îl discută cu cel intervievat pentru a verifica, confirma sau infirma anumite date.
Acesta constituie o sursă complementară de informaţii pentru finalizarea
diagnosticului, mai ales pentru fundamentarea, recomandarea şi direcţiilor de acţiune.
În practica analizei economico-financiare se folosesc şi alte metode, cu
aplicabilitate într-un anumit context şi pentru o problemă dată. Trebuie precizat faptul
că lista metodelor şi instrumentelor diagnosticului nu este exhaustivă. Fundamentarea
concluziilor şi recomandărilor diagnosticului nu se bazează pe utilizarea singulară a
uneia sau alteia din metodele prezentate. Chiar dacă pentru un anumit tip de
diagnostic este prioritară o anumită metodă, ea este completată şi îmbogăţită cu alte
instrumente de investigare astfel încât să se asigure pertinenţa demersului.