Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU
Tătuțu mi s-a părut atunci imens, imens era felul lui exuberant de-a fi, felul lui
direct de a te înfia, când se așeza parcă pe tine, ca o morsă, lipsa lui de grețuri și
felul în care m-a luat imediat în brațe, ca și cum ne-am fi cunoscut de când lumea,
o hărmălaie de orchestră fără dirijor care venea însă din gâtlejul unui singur om,
rotund ca o minge de plajă, care pocnea pe la toate încheieturile și care mă speria
ca o ploaie torențială pornită din senin. (...) Tătuțu avea talentul de a -și face cuib
oriunde. La noi s-a acomodat din prima: vară sau iarnă, umbla în niște chiloți
largi care nu reușeau să-i ascundă cu totul coaiele și într-un tricou care se termina
pe undeva pe deasupra sau sub buric. În gură avea o nelipsită mărășască sau o
carpată, pe care le suda în bucătărie, uitându-se pe geam și comentând. Își găsea
toate poveștile sau toate exemplele doar privind pe geam. (pag. 10/15)
How much of this first visit to Prague, twenty years ago, am I remembering, and
how much is being invented for me? Memory is a vast, animated, time -ravaged
mural. There is a fore ground, hazier in places than the extremest background,
while in the middle distance the real business is going on, but so bu sily it is hard
to make out. (...) There are, too, the big, continent-shaped patches of bare stucco,
the damaged places that no restorer will mend, now. Some things of that first visit
- and of other, more recent ones - I recall as vividly as if they were before me now,
but they are almost all inconsequential. The hopeful money-changer in his leather
jacket. The two prostitutes in the lobby, their lipstick, their hairstyles that long
ago have gone out of fashion, even the imitation palm tree under which the y sat. I
see the Professor standing in the cathedral, pointing up earnestly at the stained -
glass window. I see myself waking, fully dressed, on that big, high bed, not
knowing where I was. Why these fragments and not others, far more significant?
Why these?
***
„Duhul din lampă”, povestire oarecum mediană, face o trecere bruscă
între adolescență și maturitate: Bobby, aici Alex, este monitor într -o
tabără americană, a evadat așadar din lumea dură a cartierului
bucureștean, pentru a întâlni însă alte găști, alte ierarhii, alte jocuri de
putere, de data aceasta spoite cu varul sclipicios al civilizației. După
clocotul ce o precedă și o va urma, proza este de o înșelătoare acalmie:
viața lui pare anesteziată, pusă pe pauză, iar povestirii îi lipsește
intensitatea celorlalte proze, ba pe alocuri devine chiar un pic
plictisitoare. Este o rupere de atmosferă și de stil, probabil intenționată,
și nici nu primim vreo explicație pentru felul în care naratorul (care
părea veșnic condamnat la rolul de ființă umilită și agresat ă) a ajuns în
acest nou punct de pe harta existenței sale. Poate că „Duhul din lampă”
are rolul unei pietre de hotar: înapoi a rămas perioada în care viața s -a
întâmplat pur și simplu, fără ca personajul să aibă un cuvânt de spus,
iar înainte se așterne perioada în care poate hotărî pentru sine, alegând
unul sau altul dintre drumurile care i se deschid în față.
Am avut din copilărie intuiția că trăiesc în cel mai trist oraș din lume,
iar seara venea mereu cu duhoarea ei să-mi confirme spaimele și
coșmarurile. Fundalul pe care se derulează poveștile lui Bogdan-Bobiță
este Bucureștiul cartierelor insalubre și al barurilor ieftine din subsoluri.
Cele 12 proze conturează o hartă intimă a orașului, cu locurile în care
se învârte naratorul: strada Stoian Militaru, Parcul Tineretului,
Crematoriul Cenușa, Club A și terasa Argentin, barul Sovata de lângă
Colțea (unde, printre adolescenți debusolați, citește suprarealiști
francezi pe răgetele trupei Sodom), terasa Local Familial de pe Calea
Moșilor (unde, alături de colegii de redacție, „ține în față binomul
fericirii, un păhărel cu votcă și o halbă cu bere”) sau un internet-cafe de
lângă Sala Dalles, unde e înconjurat de „creaturi ale nopții, oameni care
așteaptă dimineața ca pe o izbăvire sau care întârzie nașterea
răsăritului”. Spre final, naratorul ne poartă prin culisele târgurilor de
carte și prin cercurile de editori și agenți literari, unde nu se discută
aproape niciodată despre subiecte literare, altele decât marfa care s e
vinde și se cumpără.
***
E destul de ciudat când cunoști unele lucruri despre viața unui scriitor a
cărui carte o citești, pentru că ai tendința să cauți amănuntele
autobiografice, să potrivești ceea ce știi sau ai auzit cu ceea ce afli din
fiecare pagină. Proza „Duhul din lampă”, de pildă, mi-a readus
instantaneu în minte cartea de Edgar Allan Poe pe care BAS o găsise pe
când preda tehnică fotografică într-o tabără din America, un summer
job în facultate, după cum mi-a povestit în interviul pentru „Bibliotecă
de scriitor”. Apoi, „Istoriile” lui Herodot, volum pe care naratorul îl
citește în Creta, face saltul în realitate, întrupându-se în ediția veche,
cumpărată dintr-un anticariat minuscul din Budapesta, pe care am
fotografiat-o pentru același interviu.
Multă vreme (de fapt, până la ultima povestire) n-am putut scăpa de
senzația că autorul își povestește viața ‒ ceea ce, îmi dau seama acum,
mi-a influențat experiența lecturii într-un mod nu neapărat pozitiv. Aș fi
preferat să-l privesc pe narator drept un personaj fictiv, fără nicio
legătură cu realitatea (deși astfel de legături există întotdeauna), dar
aproape tot ce stă scris în „Copilăria lui Kaspar Hauser” pare atât de
veridic, încât figura scriitorului a fost mereu prezentă, ba în prim -plan,
ba în fundal, ștergând granița dintre adevăr și închipuire. Abia la ultima
proză, „Knossos”, când povestea a început să se îndepărteze tot mai
mult de realitatea pe care o știam (sau bănuiam c-o știam), am înțeles
cât de mult mă înșelasem crezând că citesc o carte autobiografică; abia
atunci figura auctorială s-a risipit, lăsând în urmă o mască, una din
multele pe care le purtase în acest labirint de oglinzi, în care mă
ademenise fără ca eu să observ că intru într-un elaborat joc al
mistificărilor.
Fac terapie, care nu mă ajută foarte mult, pentru că sunt obsedat de detalii și nu
pot să nu remarc privirile Danielei spre ceasul de mână sau faptul că reușesc să -i
ofer în timpul ședințelor o variantă idealizată de-a mea, idealizată în rău, menită
să o ascundă pe cea banală, a unui tip dezamăgit de propria viață, slab, egoist,
incapabil de orice efort de voință. I-am pus pe tavă schema clasică, fără a inventa,
a copilului provenit din familie monoparentală, supus traumei de a vedea
perindându-se prin casă succesivi tați vitregi și care-și urăște tatăl biologic. Ea a
prins firul și a început să-mi ofere narațiuni ajutătoare, pe care eu le-am preluat
și, dat fiind că de talent nu duc lipsă, am croșetat în continuarea lor. Era ca și cum
am fi scris o proză la două mâini. Ilf și Petrovii propriei mele vieți. (pag. 205)
Tataie nu mai putea vorbi, scotea niște sunete obscure și obscene, care -i ieșeau pe
o jumătate de gură așezată cam câș, scofâlcită, ca un balon pe care-l sugi în gură,
în loc să sufli în el. Nu-și punea dinții decât la masă, pentru că în rest îl încurcau.
(...) La ora opt a început Telejurnalul și, imediat după introducerea lui Cornelius
Roșiianu, a apărut fața lui Ceaușescu, care tocmai veghea la temelia unei noi
construcții sau dădea indicații unei echipe de ingineri cu căști. Atunci l -am văzut
pe Tataie cum prinde viață, cum dă din toate oasele pe care mușchii trenului
superior îi mai putea mișca și cum jumătatea lui de gură articulează, mai clar ca
oricând, „Futu-ți dumniezăii mă-tii de satană!”, iar prin aceeași gură izbucnește,
cu o forță pe care nu i-o bănuiai în veci, o flegmă cât capul Luluței, care se așază
direct pe fața conducătorului, în centrul televizorului Sport, unde se unește în veci
și în absolut cu suratele ei de ieri, de alaltăieri, aducându -și prinosul la pelicula
aia galbenă, la filtrul care transforma micuțul televizor într -unul aproape color,
sau măcar sepia. (pag. 19/22)
***
Cine este Kaspar Hauser? Numele îmi era vag cunoscut ‒ e vorba de un
tânăr german din secolului 19, care a apărut subit într -un oraș din
Bavaria, pretinzând că până atunci trăise în completă izolare, într -o
celulă întunecoasă (în alte variante, crescuse în pădure). Deși părea să
aibă un handicap mintal, a fost închis și studiat ca o curiozitate; diverși
oameni au încercat să-l ajute, dar l-au abandonat succesiv, nemulțumiți
de personalitatea lui vanitoasă și mincinoasă. După toate aparențele,
Kaspar Hauser avea tendința să inventeze, să disimuleze, ba chiar să-și
facă rău singur, în încercarea de a atrage atenția asupra lui. A murit la
21 de ani, în urma unei răni la piept; nu s-a aflat cu certitudine dacă a
fost într-adevăr atacat de o persoană misterioasă sau dacă s-a
înjunghiat singur. Kaspar Hauser îmi apare drept un personaj foarte
interesant și inventiv, un potențial scriitor de romane picarești, care a
căzut victimă propriei infatuări și imaginații, dar și indiferenței și
așteptărilor absurde ale contemporanilor săi. Cu toate că e improbabil
să fi trăit în sălbăticie, el a rămas în imaginarul colectiv drept figura
iconică a copilului crescut de lupi, un motiv literar la care s -a revenit
periodic de-a lungul secolelor ‒ iată, așadar, un personaj la granița
dintre adevăr și invenție, care și-a dobândit nemurirea, chiar dacă
celebritatea lui se bazează pe o imagine falsă, distorsionată, a realității.