 Bacteriologie subiecte

1. În funcţie de formă, bacteriile se pot grupa în mai multe categorii şi pot avea:

a) formă cocoidală, cu diametre egale sau inegale (coci), dispuse izolat sau
grupat. Majoritarea steptococilor şi stafilococii sunt sferici, enterococii sunt
ovalari, pneumococii sunt lanceolaţi, gonococii şi meningococii pot fi reniformi.

Dispunerea bacteriilor depinde de mediul de cultură în care se dezvoltă, de

vârsta culturii bacteriene, de alte aspecte fiziologice precum şi de modul în care
are loc diviziunea în cursul procesului de creştere şi multiplicare (planul de
diviziune).

Modul de dispunere poate fi considerat, cu anumite rezerve, caracteristic pentru

unele genuri de bacterii, de ex.:

- stafilococii sunt coci sferici dispuşi în grămezi („ciorchine”);

- pneumococii sunt coci lanceolaţi dispuşi doi câte doi, eventual înconjuraţi de o
capsulă comună (în diplo);

- streptococii sunt coci dispuşi în lanţuri etc.;

b) formă de bastonaş (bacili, „rods”), drepţi cu capetele uşor rotunjite

(enterobacterii), drepţi cu capetele tăiate drept (Bacillus anthracis), fuziformi, cu
ambele capete ascuţite (Fusobacterium nucleatum), dispuşi uneori într-un mod
caracteristic (de exemplu „în palisade”, ca şi scândurile dintr-un gard - bacilii
pseudodifterici);

c) aspect cocobacilar (exemplu H. influenzae, B. pertussis, B. abortus);

d) actinomicete, care în culturi tinere formează filamente lungi, ramificate

(asemănător mucegaiurilor); aceste filamente se fragmentează şi rezultă aspecte
bacilare (ex. Actinomyces israelli);

e) forma spiralată (bacili curbi - V. cholerae, spirili şi spirochete - T. pallidum).

Unele bacterii, chiar şi atunci când rezultă prin multiplicarea unei singure celule
„mamă” prezintă un pleomorfism deosebit de accentuat (de exemplu Proteus
spp.).

În culturi vechi sau sub influenţa unor factori fizici, chimici, biologici, sub
tratament cu antibiotice etc., pot apărea forme modificate: filamentoase, umflate,
ramificate etc., care pot crea confuzii de diagnostic pentru examinatorul fără
experienţă sau care nu face o examinare ţinând cont de context. Dacă are loc
repicarea acestora pe mediu de cultură proaspăt iar examinarea ulterioară se
face la timpul potrivit (având în vedere durata optimă de multiplicare) vor rezulta
forme „tipice” pentru specia respectivă.

2.Peretele bacterian înconjoară membrana citoplasmatică. Lipseşte la bacteriile

din genul Mycoplasma. Are o grosime de circa 15-30 nm.

Bacteriile Gram-pozitive conţin aproximativ 80-90% mureină (peptidoglican,

glicopeptid parietal). Mureina este un heteropolimer al cărui schelet este format
din lanţuri polizaharidice. Aceste lanţuri sunt formate prin polimerizarea,
alternantă, a 2 structuri zaharidice:

- acidul N-acetil-muramic (NAM) şi

- N-acetil-glucozamina (NAG).

Fiecare moleculă de NAM are substituit un tetrapeptid alcătuit din D şi L-

aminoacizi. 
Se consideră că aminoacizii în formă D conferă un grad de protecţie
faţă de enzimele proteolitice. Între tetrapeptidele substituite, la lanţurile
polizaharidice alăturate, se stabilesc legături peptidice prin gruparea terminală -
COOH a unui tetrapeptid şi grupări terminale libere ale tetrapeptidului vecin.
Astfel se formează structuri bidimensionale, destul de complicate, sub forma
unor straturi care înconjoară întreaga celulă bacteriană.

Bacteriile Gram-pozitive reţin violetul de metil (violet de genţiană în coloraţia

„clasică”) şi au culoare violet pe frotiul colorat Gram. La unele bacterii, reţeaua
de bază este acoperită de reţele suplimentare cu specificitate antigenică,
alcătuite de exemplu din acid teichoic (polimer de ribitol fosfat şi glicerol fosfat),
legat de regulă covalent la peptidoglican. În cazul în care structurile fosfat se
găsesc în cantităţi limitate sau nu pot fi sintetizate, la nivelul peretelui bacterian
putem întâlni acidul teichuronic. Dintre bacteriile Gram-pozitive se pot aminti
stafilococul, streptococul, enterococul, bacilul difteric, bacilul listeriozei,
actinomicetele, bacilul antraxului, clostridiile etc.

În cazul bacteriilor Gram-negative se descrie un perete celular în general mai

subţire dar mult mai complex. Peretele este alcătuit dintr-un strat fin de
peptidoglican (circa 10-20% din structura peretelui) care este acoperit de o
membrană externă. Spaţiul dintre membrana citoplasmatică şi membrana
externă (include peptidoglicanul) reprezintă spaţiul periplasmic. Din punct de
vedere chimic, membrana externă este alcătuită din fosfolipide, proteine şi
cantităţi variabile de lipopolizaharide. Alte proteine importante care se află la
acest nivel sunt porinele. Lipopolizaharidul (endotoxina) are în componenţă două
structuri esenţiale: lipidul A şi polizaharidul O. Bacteriile Gram-negative se
decolorează cu alcool-acetonă şi se recolorează cu fucsină diluată (au culoare
roşie la coloraţia Gram). Dintre bacteriile 
Gram-negative am putea aminti
meningococul, gonococul, enterobacteriile, vibrionul holeric, bacilul piocianic,
cocobacilii Gram-negativi (ex. Haemophilus influenzae, Bordetella pertussis,
Brucella abortus) etc.

3.Rolurile peretelui bacterian:

- prin rigiditate asigură forma caracteristică bacteriei (coci, bacili, etc);

- asigură rezistenţa bacteriei (de exemplu la variaţii ale presiunii osmotice şi la

presiuni interioare care pot ajunge până la 20 atm.);

- flexibilitatea peretelui celular la unele bacterii (ex. spirochete) poate fi explicată

atât prin flexibilitatea membranei cât şi prin grosimea redusă a peptidoglicanului;

- are rol antigenic (carbohidratul C la streptococ, antigenul O - polizaharidic, în

cazul bacteriilor Gram-negative, etc);

- prezintă receptori, de exemplu pentru bacteriofagi;

- are rol în diviziunea bacteriană participând la formarea septului transversal;

- la nivelul lui pot acţiona unele antibiotice (exemplu beta-lactaminele,

vancomicina, 
D-cicloserina);

- la bacteriile Gram-negative este asociat cu numeroase enzime (situate în

spaţiul periplasmic şi la nivelul membranei externe).

4.Între perete şi citoplasmă există membrana citoplasmatică având grosimea de

7-10 nm; poate reprezenta circa o zecime din greutatea uscată a peretelui
bacterian. Electronomicrografic apare formată din 2 straturi întunecoase separate
de un strat mai clar. Este considerată un „mozaic fluid”, compusă dintr-un film
fosfolipidic în care flotează proteine globulare cu extremităţile polare hidrofile
expuse spre spaţiul intracelular, extracelular sau ambele. Aproape 10% din
proteinele celulei bacteriene, peste 200 de feluri de proteine, sunt localizate la
nivelul membranei citoplasmatice. Fosfolipidele, dispuse în dublu strat, au
extremităţile polare, hidrofile, expuse contactului cu apa pe ambele feţe ale
membranei şi extremităţile nepolare, hidrofobe, orientate spre stratul mijlociu al
membranei. Nu conţine steroli (excepţie Mycoplasma spp.).

Rolurile membranei citoplasmatice sunt de:

- filtru selectiv, datorită permeazelor (rol în permeabilitate şi transport);

- barieră osmotică;

- a conţine enzime ale metabolismului respirator (de exemplu citocromi);

- a fi sediul majorităţii activităţilor enzimatice ale celulei bacteriene (de exemplu

intervine activ în procesele de biosinteză);

- excreţie a unor enzime hidrolitice;

- a interveni activ în procese de biosinteză;

- a contribui la formarea septului transversal (rol în diviziunea celulară);

- a participa la procesul de chemotaxie prin receptorii de pe suprafaţa sa.

Asupra membranei pot acţiona anumite antibiotice (de exemplu polimixinele).

5.Ribozomii au formă aproximativ sferică, pot fi văzuţi la microscopul electronic.


Mărimea lor (circa 10-20 nm) depinde de concentraţia ionilor Mg2+ şi K+. Unii
ribozomi sunt liberi în citoplasmă, în timp ce alţii apar legaţi de faţa internă a
membranei citoplasmatice. Din punct de vedere chimic conţin circa 65% ARNr
(ribozomal). Au constanta de sedimentare de 70 unităţi Swedberg dar sunt
constituiţi din două subunităţi de câte 30S şi respectiv 50S. 
În subunitatea mică
intră o singură moleculă de ARNr, 16S şi 21 de tipuri de proteine ribozomale. În
subunitatea mare intră mai multe tipuri de molecule de ARNr (ex. ARNr 23S).
Între cele două subunităţi se formează canalul prin care trec moleculele de
ARNm (mesager) în cursul sintezei proteice. Se apreciază că într-o bacterie cu
dimensiuni medii, aflată în faza de creştere activă, se sintetizează circa 500
ribozomi/minut, metabolismul bacterian fiind foarte intens.

Ribozomii au rol esenţial în procesul de biosinteză proteică. Au tendinţa de a se

grupa în polisomi (poliribozomi) cu eficienţă sporită în biosinteza proteică. În
aceste condiţii, la un moment dat pe aceeaşi moleculă de ARNm se află în
scopul traducerii mesajului genetic mai mulţi ribozomi, care constituie un
ansamblu care poartă numele de polisom.

6.Mezozomii sunt structuri care se formează prin invaginarea membranei

citoplasmatice de care rămân legaţi. Sunt prezenţi în special la bacteriile Gram-
pozitive. Au structura chimică a membranei citoplasmatice şi aceleaşi funcţii în
permeabilitate şi respiraţie. Cu un capăt se pot fixa de materialul nuclear,
favorizând distribuirea în mod egal a genomului între cele două celule fiice. Au
rol şi în formarea septului transversal.

Incluziile sunt formaţiuni care apar în citoplasmă la sfârşitul perioadei de creştere

activă. Dimensiunea şi forma incluziilor citoplasmatice pot varia în funcţie de
condiţiile externe. 
Pot conţine polimeri anorganici (de exemplu, corpusculii
metacromatici ai genului Corynebacterium, la a căror descoperire a avut un rol
important Profesorul Victor Babeş), substanţe anorganice simple, polimeri
organici (rezervor energetic mai ales la germenii sporulaţi aerobi), lipide, cristale,
granulaţii de sulf etc.

Vacuolele sunt formaţiuni sferice care conţin diferite substanţe în soluţie apoasă.
Au o membrană lipoproteică numită tonoplast. Au fost descrise în mai ales la
bacteriile acvatice şi ar putea avea un rol în plutirea acestora.

7.Masa nucleară vine în contact direct cu citoplasma. Este localizată în partea

centrală a celulei. Conţine ADN, nu are nucleoli. Are afinitate pentru coloranţii
bazici, dar pe preparatele colorate uzual este mascat de bazofilia intensă a
citoplasmei bogată în ARN.

Unicul cromozom bacterian este alcătuit dintr-o singură moleculă de ADN dublu
catenar, cu aspectul unui fir lung (1.000-2.000 µm), închis într-un inel şi replicat
pe el însuşi, superspiralat. Mărimea cromozomului poate să difere în funcţie de
specia bacteriană 
(şi respectiv numărul de perechi de baze); cea mai mică
celulă bacteriană ar fi cea de Mycoplasma spp., la care dimensiunea este de
4.700 kpb, în timp ce cromozomul de E. coli poate avea o dimensiune de circa 3
ori mai mare. Având în vedere că dimensiunea bacteriilor este de circa 1-2 mm
în cazul cocilor şi de câteva ori mai mare în cazul bacililor, pentru ca materialul
genetic să poată fi conţinut în acest spaţiu redus, acesta trebuie să fie compactat
într-un mod remarcabil şi astfel, rezultă nucleoidul bacterian care poate fi
diferenţiat microscopic. Nucleoidul este format din molecula de ADN asociată cu
proteine şi o cantitate variabilă de ARN.

Relativ recent (1989) s-a descoperit că există şi bacterii care deţin cromozomi
lineari 
(ex. Borrelia burgdorferi). Toate speciile din genul Borrelia deţin şi
plasmide lineare.

Replicarea cromozomului bacterian se face printr-un mecanism semiconservativ.

Aşa cum am menţionat, cromozomul este unic, însă în celula care se dezvoltă
rapid există posibilitatea ca înainte ca prima replicare să se fi încheiat să se
iniţieze încă o replicare şi în acest caz celula bacteriană va putea fi meroploidă
(doar anumite regiuni cromozomiale sunt copiate de mai multe ori) sau chiar
poliploidă (tot cromozomul a fost copiat de mai multe ori). 
Dacă replicarea
cromozomială nu este succedată de diviunea celulei (aşa cum se întâmplă în
mod obişnuit), putem remarca în celula bacteriană existenţa mai multor
cromozomi. Cromozomii suplimentari (în total 2 sau 4) nu aduc o informaţie
genetică diferită pentru că ei sunt copii ale cromozomului iniţial (identici cu
acesta).

Nucleul deţine informaţia genetică necesară proceselor vitale de creştere şi

multiplicare.

Codonul

Din punct de vedere funcţional, 3 nucleotide consecutive din structura moleculei

de ADN formează un codon. Codonii deţin informaţia genetică pentru a plasa
într-o anumită secvenţă un anumit aminoacid, în lanţul polipeptidic care va fi
sintetizat la nivelul ribozomilor.

Cistronul

Cistronul reprezintă o subunitate funcţională a genei, capabilă să determine

independent sinteza unui lanţ polipeptidic.

Gena

Gena structurală reprezintă o porţiune a genomului, respectiv o anumită

secvenţă de nucleotide dispuse liniar. Genele structurale reprezintă circa 90%
din ansamblul informaţiei genetice. Poartă înscrisă în structura sa informaţia
genetică necesară pentru sinteza unei proteine specifice, structurale sau
funcţionale (enzime).

8.Numeroase bacterii sintetizează polimeri organici (de obicei polizaharide) care

formează în jurul celulei o matrice fibroasă, numită glicocalix.

La unele bacterii glicocalixul aderă strâns de celula bacteriană şi reprezintă

capsula. Există bacterii care deţin o capsulă bine definită, cu structură
polizaharidică (S. pneumoniae, K. pneumoniae, unele tulpini de E. coli etc) sau
cu structură polipeptidică (Bacillus anthracis etc).

La alte bacterii, glicocalixul formează o reţea laxă de fibrile care se pierde parţial
în mediu şi poate fi separată de corpul bacterian prin centrifugare, capsula
flexibilă, care nu este vizibilă la microscopul optic.

Roluri:

- factor de virulenţă, împiedicând fagocitarea bacteriei şi favorizând invazivitatea;

- rezistenţă faţă de surfactanţi, anticorpi;

- permite aderarea unor bacterii (rol de adezină);

- barieră protectoare faţă de bacteriofagi, protozoare;

- conţine substanţe cu specificitate antigenică (de specie sau de tip) - antigenul

K. 
Spre exemplu, în cazul S. pneumoniae există peste 90 tipuri antigenice
capsulare în timp ce la E. coli sau la Klebsiella pneumoniae există peste 80 tipuri
antigenice capsulare.

Referitor la modalităţile de evidenţiere ale structurilor capsulare, este de

menţionat că prin coloraţia cu albastru de metilen sau tuş de China/India, în jurul
bacteriei apare un halou necolorat. Există şi coloraţii speciale pentru capsulă, de
exemplu coloraţia Hiss. 
Structura antigenică a capsulei permite identificarea
bacteriilor, spre exemplu prin reacţia de umflare a capsulei (Neufeld) atunci când
se folosesc seruri polivalente sau monovalente 
anticapsulare pentru
identificarea pneumococilor.

9.Cilii sau flagelii conferă mobilitate bacteriilor. Mobilitatea poate fi evidenţiată în

preparatul proaspăt (între lamă şi lamelă) sau pe anumite medii speciale (ex.
MIU). Mobilitatea germenilor din genul Proteus este observată pe orice mediu de
cultură solid pe care acest microorganism foarte mobil se dezvoltă (fenomenul de
„invazie”).

Flagelii sunt formaţiuni fine, alungite, flexibile, cu origine la nivelul corpusculului

bazal. Acesta este alcătuit (de ex. la majoritatea bacteriilor Gram-negative) din
patru discuri aranjate ca două perechi pe o structură care trece prin mijlocul lor.
Corpusculul bazal este plasat în perete şi membrana citoplasmatică. Din punct
de vedere chimic flagelul este de natură proteică (flagelina).

Roluri:

- în mobilitate (cu o viteză de circa 50 µm / secundă); cilul are o mişcare de

rotaţie, asemănătoare unei înşurubări în mediu şi ca atare corpul bacterian este
împins în direcţia opusă; „motorul” rotaţiei e reprezentat de corpusculul bazal iar
energia este obţinută din ATP;

- antigenic (datorită structurii proteice - antigenul H, specific de tip);

- în clasificarea bacteriilor (prin număr şi distribuţie), bacteriile putând fi

- monotriche (cu un flagel dispus la o extremitate), de exemplu Vibrio cholerae,

Pseudomonas aeruginosa;
- lofotriche (cu un mănunchi de flageli dispus la o extremitate);

- peritriche (cu mai mulţi flageli dispuşi de-a lungul suprafeţei bacteriene), de
exemplu E. coli, Proteus mirabilis.

10.Fimbriile (pilii) Sunt formaţiuni scurte, fine, nu au rol în mobilitate. De obicei

pilii sunt mai subţiri decât cilii. Pot fi foarte numeroase pe suprafaţa majorităţii
bacteriilor; pot fi observate numai la microscopul electronic.

Există pili comuni, cu următoarele roluri:

- în aderenţa bacteriană (adezine);

- conţin receptori specifici pentru bacteriofagi;

- antigenic (la unele bacterii), ex. N. Meningitidis şi N. gonorrhoeae.

Există pili „F” (sexuali), determinaţi genetic de factorul de fertilitate F (episom).

Aceştia îndeplinesc rolul canalului de conjugare.

11.Sporii: structură, compoziţie chimică, rol, localizare

Fenomenul de sporogeneză este mai des întâlnit la Bacillaceae (genurile

Clostridium şi Bacillus). Pe sol, în condiţii de uscăciune, la adăpost de lumina
solară directă, endosporii persistă zeci şi poate sute de ani.

Materialul genetic este concentrat şi, împreună cu apa legată, lipide, Ca++,
Mg++, este înconjurat de un strat protector (membrana sporală, cortexul sporal,
învelişurile sporale). „Sâmburele” sporal împreună cu membrana citoplasmatică
formează protoplastul sporal.

Roluri:

- formă de rezistenţă şi conservare a speciei (în condiţii favorabile un spor se

poate transforma într-o bacterie/forma vegetativă; procesul de formare a sporului
ar putea fi considerată una dintre cele mai primitive forme de diferenţiere, dar nu
este un proces de reproducere celulară aşa cum se întâmplă la fungi sau
paraziţi);

- rezistă la căldură, uscăciune, la anumite substanţe chimice şi antibiotice, raze

UV, etc.
Sporul poate fi localizat:

- central sau subterminal, mai mic decât celula (ex. la Bacillus anthracis);

- central sau subterminal, mai mare decât celula (ex. la Clostridium hystoliticum,
etc.);

- terminal (ex. la Clostridium tetani, cu aspectul de „băţ de chibrit”).

Poate fi evidenţiat prin coloraţii speciale (de exemplu verde malachit) sau prin
coloraţia Gram (locul sporului rămâne necolorat).

Este sensibil la formol, propiolactonă etc. Este distrus prin autoclavare.

12.Apa reprezintă peste 75-85% din greutatea umedă a bacteriei. Există apă
liberă (mediu de dispersie) şi apă legată fizico-chimic cu diferite structuri. Sporii
au puţină apă, în special apă legată. Bacteriile sunt fiinţe „acvatice” prin
excelenţă. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care conţin diferite substanţe în
soluţie apoasă. Au o membrană lipoproteică numită tonoplast. 
Au fost descrise
în special la bacteriile acvatice şi ar putea avea un rol în plutirea acestora.

Dintre rolurile îndeplinite am putea aminti faptul că apa reprezintă un mediu de

dispersie, este reactiv în reacţiile metabolice, reprezintă etapa finală a unor
reacţii oxidative etc.

Prin deshidratare (desicare) este posibilă prezervarea culturilor bacteriene timp

îndelungat. O metodă des utilizată datorită eficienţei sale este liofilizarea
(criodesicarea). Studiile ştiinţifice au arătat că, în general, germenii Gram-
negativi rezistă mai puţin timp liofilizării decât cei Gram-pozitivi, fenomen care a
fost pus pe seama stratului mai subţire de peptidoglican.

Substanţele minerale reprezintă 2-30% din greutatea uscată a bacteriei şi

variază în funcţie de specie, vârsta culturii, compoziţia chimică a mediului. Unele
elemente intră în compoziţia diferitelor structuri (exemplu sulful intră în structura
aminoacizilor, fosforul în structura fosfolipidelor etc).

Dintre rolurile îndeplinite am putea aminti următoarele:

- favorizează schimburile cu mediul,

- participă la reglarea presiunii osmotice,

- pot stimula creşterea şi funcţia bacteriei (de exemplu fierul în cazul bacilului
difteric, care condiţionează şi producerea de toxine),
- activează unele sisteme enzimatice, contribuie la reglarea pH-ului şi a
potenţialului de oxido-reducere.

Aşa cum am menţionat anterior, la nivel ribozomal se găsesc Mg++ şi K+.

Pigmentogeneza este caracteristică bacteriilor cromogene şi este dependentă de

condiţiile de cultivare.

Producerea de pigmenţi poate reprezenta un criteriu de identificare (ex. în cazul

tulpinilor de Pseudomonas aeruginosa sau în cazul unor specii din genul
Staphylococcus). Trebuie să reţinem încă de la început faptul că în cazul
stafilococilor, pigmentogeneza este doar un caracter orientativ şi nu vom clasifica
drept „patogenă” o tulpină de stafilococ în funcţie de „culoarea” coloniei.
Stafilococii sunt condiţionat patogeni. Testul orientativ privind patogenitatea este
testul coagulazei care ar trebui efectuat în mod obligatoriu pentru toate tulpinile
izolate de la pacienţi.

După localizarea pigmentului, bacteriile pot fi:

- cromofore (pigmentul este legat în citoplasmă);

- paracromofore (pigmentul este prezent în perete sau în stratul mucos, de

exemplu la S. aureus sau la Staphylococcus epidermidis);

- cromopare (pigmentul este difuzibil în mediu, de exemplu la Pseudomonas

aeruginosa).

În afară de faptul că datorită producerii de pigmenţi (albastru, galben-verde, maro

etc. în cazul Ps. Aeruginosa sau auriu, citrin, alb în cazul tulpinilor de
Staphylococcus) medicul de laborator se poate orienta în alegerea testelor de
identificare într-un anumit context clinic şi microbiologic.

Putem aminti și faptul că pigmenţii pot avea o serie de roluri, de ex.: rol de
protecţie faţă de radiaţiile UV (pigmenţi carotenoizi), rol antibiotic (exemplu
piocianina elaborată de P. aeruginosa faţă de B. anthracis) şi rol enzimatic.

13.În structura bacteriană se pot găsi glucide simple cu rol în metabolismul

intermediar glucidic, precum şi glucide complexe, de exemplu poliozide. Acestea
din urmă au o serie de roluri, spre ex. participă la realizarea structurii peretelui
celular, fac parte din capsula unor bacterii etc.

Există teste biochimice în care se urmăreşte utilizarea sau imposibilitatea

utilizării unui anumit zahar de către o bacterie. Aceste teste sunt utile pentru
identificarea bacteriei respective (în special în cazul enterobacteriilor folosind
mediile TSI, MIU, sistemele API etc). Testările biochimice sunt de mare utilitate şi
în studiul fungilor (auxanogramă, zimogramă).

Există proteine simple (cu rol în metabolismul intermediar protidic) şi proteine

complexe, cum ar fi:

- mucoproteinele (ex. mucopolizaharidul de grup al S. pneumoniae, acidul

hialuronic din structuri de tip capsular),

- cromoproteinele (ex. catalaze, peroxidaze, citocromi),

- nucleoproteinele (ex. în acizii nucleici).

Este de remarcat prezenţa în structurile bacteriene a unui aminoacid special,

acidul diaminopimelic, precum şi a aminoacizilor în forma D (ceea ce reprezintă o
adaptare biochimică a bacteriilor faţă de acţiunea nocivă a enzimelor
proteolitice).

Reprezintă mai puţin de 10% din greutatea uscată a bacteriilor şi variază

cantitativ în funcţie de specie, vârsta culturii (cresc în celulele „îmbătrânite”,
reprezentând probabil un semn de degenerescenţă) şi compoziţia mediului. La
mycobacterii, sunt în cantitate mai mare (circa 20-40%), în special la nivel
parietal şi determină o serie de proprietăţi specifice, inclusiv afinitatea tinctorială.
Lipidele se pot găsi libere în vacuole, combinate sau făcând parte din diferite
structuri ale celulei bacteriene (perete, membrană, mezozomi).

Dintre lipidele bacteriene putem aminti:

- acizii graşi speciali (ex. acidul mycolic la mycobacterii),

- cerurile (acizi graşi plus alcooli monovalenţi superiori), care se găsesc în

cantitate mare la bacteriile acid-alcoolo-rezistente (ex. în peretele
mycobacteriilor, nocardiilor etc). Dintre acestea, ceara D pare a fi implicată în
inducerea hipersensibilităţii întârziate (de tip IV).

- fosfolipidele, cum este lipoidul ubiquitar (difosfatidil glicerol) din Treponema

pallidum (agentul etiologic al sifilisului) sau lipidul A din structura
lipopolizaharidului bacteriilor Gram-negative, cu activitate toxică.

14.Substanţe cu acţiune antibiotică:

- plasmidul „Col” codifică proprietatea unor bacterii de a elabora bacteriocine, cu

efect asupra altor bacterii receptive înrudite (de exemplu colicinele elaborate de
E. coli);
- unele bacterii din genul Bacillus produc antibiotice polipeptidice (de exemplu, 

B. licheniformis produce bacitracina, B. brevis sintetizează gramicidina, iar B.
polymyxa sintetizează polimixina; ultimele 2 specii fac parte, astăzi, din alte
genuri).

15. Nutriţia principalelor bacterii studiate

Majoritatea bacteriilor comensale, condiţionat patogene sau patogene importante

pentru om, sunt chimiosintetizante, heterotrofe. Se diferenţiază în funcţie de tipul
respirator. Există şi bacteriile paratrofe, a căror energie trebuie oferită de gazdă.
Bacteriile paratrofe sunt parazite strict intracelular (de exemplu microorganismele
din genurile Rickettsia şi Chlamydia, care depind nutriţional de o gazdă vie).

Creşterea microbiană necesită polimerizarea unor substanţe mai simple pentru a

forma: proteine, acizi nucleici, polizaharide şi lipide. Aceste substanţe se obţin fie
din mediul de cultură, fie sunt sintetizate de către celulele în creştere (sunt
necesare diferite coenzime şi legături macroergice de tipul celor din ATP).
Substanţele necesare şi coenzimele implicate se pot obţine dintr-un număr relativ
redus de precursori metabolici.

Dacă o celulă bacteriană primeşte substanţele necesare, va sintetiza diferite

macromolecule, iar secvenţa aranjării componentelor în aceste macromolecule
este determinată fie după un model ADN-ADN (pentru acizii nucleici) sau ADN-
ARN (pentru proteine), fie cu un determinism enzimatic pentru carbohidraţi şi
lipide.

După ce moleculele au fost sintetizate, ele se autoansamblează, formând

structuri supramoleculare: ribozomi, perete, flageli, pili etc. Rata sintezei
macromoleculelor şi activitatea căilor metabolice sunt foarte bine reglate (există
o permanentă balanţă a biosintezei).

Microorganismele reprezintă un grup de celule vii care utilizează o mare

diversitate de căi metabolice; de exemplu, mai multe căi diferite pot fi utilizate
pentru asimilarea unui singur compus simplu, benzoatul, iar o singură cale
metabolică pentru benzoat poate fi reglată de mai multe sisteme de control.
Principiul determinant pentru căile metabolice este acela al organizării unui
număr relativ mic de tipuri de reacţii biochimice, într-o ordine specifică. Multe
dintre căile biosintetice se pot deduce având în vedere structura chimică de la
care se porneşte, produsul final şi eventual unul sau doi metaboliţi intermediari.
Principiul determinant al reglării metabolismului este acela că enzimele par a fi
„chemate” în joc numai când activitatea lor este necesară. Activitatea unei
enzime poate fi modificată variind fie cantitatea ei, fie cea a substratului pe care
acţionează.
În unele cazuri activitatea enzimelor poate fi diminuată prin cuplarea unor efectori
specifici (metaboliţi care modulează activitatea enzimatică).

De multe ori, activitatea unei enzime care catalizează o etapă metabolică iniţială
este (poate fi) inhibată de produsul final al căii respective. O astfel de inhibiţie nu
poate depinde de competiţia pentru situsul de legare al enzimei la nivelul
substratului. Inhibiţia depinde de faptul că enzimele reglatoare sunt allosterice.
Fiecare enzimă are atât un situs catalitic de legare cu substratul, cât şi unul sau
mai multe alte situsuri de legare cu mici molecule reglatoare (numite efectori).
Legarea unui efector de situsul său duce la o modificare conformaţională a
enzimei, astfel încât afinitatea situsului catalitic scade (inhibiţie allosterică) sau
creşte (activare allosterică).

Când o bacterie peritriche se mişcă, flagelii se asociază şi se mişcă împreună,

rezultând o deplasare liniară. La diferite intervale de timp, bacteria îşi schimbă
direcţia (flagelii „se dau peste cap”). Acest comportament face posibilă
chemotaxia: o celulă care se îndepărtează de sursa atractantului chimic îşi
schimbă sensul de mişcare mult mai frecvent în comparaţie cu una care se
apropie de atractant şi ca o însumare, bacteria se va deplasa înspre atractant. 

Spre exemplu, prezenţa unui zahar sau a unui aminoacid este sesizată de
receptori specifici localizaţi pe membrana celulară (de multe ori acelaşi receptor
participă şi la transportul membranar al acelei substanţe). Celula bacteriană este
prea mică pentru a fi capabilă să detecteze existenţa unui gradient chimic (în
spaţiu), dar s-a demonstrat experimental că detectează gradienţii în timp (de
exemplu, concentraţia unei substanţe scade în timp ce bacteria se îndepărtează
de sursă şi creşte în timp ce aceasta se apropie de sursă).

Anumiţi compuşi acţionează ca respingători (R), iar alţii ca atractanţi (A). Un

mecanism care ar explica răspunsul celulei faţă de A/R ar implica metilarea şi
respectiv demetilarea unei proteine specifice din membrană, care depinde de
GMPc. Atractanţii produc o inhibiţie tranzitorie a demetilării acestei proteine.
Respingătorii stimulează demetilarea.

Mecanismul prin care o modificare în comportamentul celular se produce ca

răspuns la o modificare de mediu poartă numele de transducţie senzorială.
Aceasta pare să fie responsabilă de:

- chemotaxie;

- aerotaxie (deplasarea către concentraţia optimă de O2);

- fototaxie (deplasarea bacteriei fototrofe către lumină);

- deplasarea spre acceptorul de electroni etc.

16.În raport cu utilizarea proceselor pentru obţinerea energiei şi de relaţia cu
oxigenul din mediu, bacteriile se pot grupa în 4 „tipuri respiratorii” principale:

- strict aerob, atunci când bacteriile (spre exemplu Bordetella pertussis) se

dezvoltă numai în prezenţa unei presiuni crescute a O2, care este folosit ca
acceptor final unic. 
Aceste bacterii posedă catalază, peroxidază, citocromi (de
exemplu catalaza desface H2O2 toxic pentru celula bacteriană) şi utilizează
numai procese de respiraţie. Unele specii aerobe (exemplu Pseudomonas
aeruginosa) se pot dezvolta în medii lipsite de oxigen, dacă în mediu sunt
prezenţi nitratul sau nitritul;

- strict anaerob, atunci când bacteriile (spre exemplu Clostridium tetani,

Clostridium botulinum, Fusobacterium, Veillonella, Peptostreptococcus etc.)
cresc numai în absenţa O2. Nu pot supravieţui în prezenţa O2, care nefiind redus
are o acţiune bactericidă. Nu au catalază, peroxidază (care acţionează asupra
ionilor de O2 sau asupra H2O2). Aceste bacterii folosesc pentru obţinerea
energiei numai procese de fermentaţie. Pentru cultivarea lor este necesară
utilizarea unui mediu cu potenţial redox foarte scăzut.

- aerob facultativ anaerob, atunci când bacteriile (E. coli, S. aureus, S.

pyogenes, etc.) se dezvoltă mai bine în mediile cu oxigen, prin procese de
respiraţie, dar pot prezenta ambele tipuri respiratorii, în funcţie de potenţialul
redox. Majoritatea au catalază sau citocromoxidază, dar nu au peroxidaze
flavoproteice. În acest tip se încadrează majoritatea bacteriilor studiate.

- anaerob microaerofil, atunci când bacteriile (de exemplu Campylobacter)

tolerează mici cantităţi de O2.

17.Factorii de creştere sunt metaboliţii esenţiali pe care bacteria nu-i poate

sintetiza pe baza substanţelor care se găsesc în mediul extern. Factorii de
creştere trebuie neapărat incluşi în mediul de cultură în cazul în care dorim să
izolăm microorganismul respectiv, numit „microorganism pretenţios” (ex. factorii
X şi V trebuie incluşi în mediul de izolare pentru Haemophilus influenzae).

Bacteriile patogene sunt heterotrofe. Adaptându-se la viaţa parazitară, devin

dependente de o serie de astfel de factori de creştere (unele sunt atât de
dependente încât nu pot fi cultivate „in vitro”, de exemplu bacilul leprei -
Mycobacterium leprae).

18.Temperatura de dezvoltare

În funcţie de temperatura de dezvoltare, bacteriile pot fi:

- mezofile, cu temperatura optimă de 30-37ºC;

- psichrofile, cu temperatura optimă în jur de 20ºC (unele acceptând temperaturi

apropiate de 0ºC; Listeria spp. poate supravieţui sau se poate chiar şi multiplica
la temperatura din frigider). Ele sunt adaptate la acest mediu prin numărul mare
de acizi graşi nesaturaţi conţinuţi de membrana plasmatică. Gradul de
nesaturare al unui acid gras se corelează cu timpul de solidificare sau stadiul de
tranziţie termică (temperatura la care se topeşte sau se solidifică lipidul). Acizii
graşi nesaturaţi rămân în fază lichidă la temperaturi joase, dar sunt denaturaţi la
temperaturi moderate. Fie că acizii graşi din membrană se află în fază lichidă sau
solidă, ei afectează fluiditatea membranei, care afectează în mod direct
capacitatea de a funcţiona.

- termofile, cu temperatura optimă de 50-60ºC (unele putând să se multiplice şi la

temperaturi apropiate de 95ºC, ca de ex. Thermus aquaticus). Bacteriile termofile
sunt adaptate să reziste la temperaturi de peste 60°C printr-o varietate de
modalităţi. Acizii graşi din membrana bacteriilor termofile sunt acizi graşi saturaţi,
permiţând membranelor să rămână stabile şi funcţionale la temperaturi ridicate.

- extrem termofile sau hipertermofile, cu temperatura optimă de 80°C sau mai

mare şi o temperatură de dezvoltare maximă de 115°C. Nu sunt patogene.

Bacteriile studiate de microbiologia medicală sunt în marea lor majoritate

mezofile.

19.Sinteza peptidoglicanului se desfăşoară pe parcursul mai multor etape.

Începe prin sinteza în citoplasmă a UDP-acid N-acetil muramic-pentapeptid
(NAM). Această structură se ataşează de bactoprenol (un lipid din membrana
celulară), după care urmează un lanţ de reacţii biochimice. Legarea încrucişată
finală se realizează printr-o reacţie de transpeptidare în care terminaţiile amino
libere ale pentaglicinei înlocuiesc reziduurile terminale ale D-Ala de la peptidul
învecinat. Reacţia este catalizată de transpeptidaze, un set de enzime numite şi
PBPs (penicillin binding proteins) care au atât activitate de transpeptidaze şi
carboxipeptidaze, dar controlează şi gradul de legare a peptidoglicanului (aspect
foarte important în diviziunea celulară). La nivelul lor se pot lega penicilinele şi
alte medicamente beta-lactamice.

Această cale de biosinteză are o importanţă particulară în medicină, oferind şi

baza acţiunii selective a unor antibiotice (peniciline, cefalosporine, bacitracină,
vancomicină, cicloserină, etc). Spre deosebire de celulele gazdei,
microorganismele sunt izotone cu fluidele organismului. În interiorul lor presiunea
osmotică este foarte mare şi viabilitatea lor depinde de integritatea peretelui
(peptidoglican) pe tot parcursul ciclului celular. Orice compus care inhibă o etapă
în biosinteza peptidoglicanului la o bacterie în creştere va putea produce liza
bacteriană (efect bactericid).

20.Creşterea oricărui organism are loc prin sinteza de noi molecule. Deoarece
creşterea volumului celular raportată la creşterea suprafeţei este mai mare, în
cursul creşterii se ajunge la un punct critic. Multiplicarea celulară este o
consecinţă a creşterii. Se restabileşte raportul optim dintre volumul şi suprafaţa
celulei.

Multiplicarea majorităţii bacteriilor se face prin diviziune simplă (binară). Sporii nu

reprezintă forme de multiplicare (aşa cum se întâmplă în cazul fungilor sau
paraziţilor).

21.Fazele dezvoltării unei culturi bacteriene

Teoretic, dinamica unei populaţii bacteriene ar trebui să evolueze exponenţial.

Dinamica reală a populaţiei bacteriene în cultură discontinuă are însă o evoluţie
caracterizată printr-o curbă la care distingem patru faze: faza de lag; faza de
multiplicare logaritmică; faza staţionară şi faza de declin.

Faza de lag

Numărul bacteriilor însămânţate rămâne staţionar sau scade; germenii se

adaptează la condiţiile mediului. Bacteriile sunt foarte active metabolic, îşi
consumă până la dispariţie incluziile, cresc mult în dimensiuni, sintetizează
enzime, proteine, acizi nucleici etc., dar nu se divid; sunt foarte sensibile la
antibiotice. Faza de lag durează aproximativ 2 ore. Această fază este aparent
dependentă de o varietate de factori incluzând dimensiunea inoculului, timpul
necesar pentru a-şi reveni din şocul fizic datorat transportului, timpul necesar
pentru sinteza coenzimelor esenţiale sau a factorilor de diviziune şi timpul
necesar pentru sinteza a noi enzime ce sunt necesare pentru a metaboliza
substratul prezent în mediu.

Faza de multiplicare logaritmică (exponenţială)

Celulele bacteriene prezintă caracteristicile tipice speciei (dimensiunile sunt însă

ceva mai mari), citoplasma este intens bazofilă şi omogenă, lipsită de incluzii.
Bacteriile sunt foarte sensibile la antibiotice. Această fază este adecvată pentru
studierea bacteriilor sau pentru recoltarea lor în vederea preparării de vaccinuri.
Faza de multiplicare exponenţială durează aproximativ 2-3 ore.

Faza staţionară
Multiplicarea este realizată în progresie aritmetică, dar pentru că numărul
bacteriilor care sunt distruse este aproximativ egal cu numărul bacteriilor nou
apărute rata de creştere devine nulă.

Germenii au morfologia caracteristică speciei; în această fază realizăm

identificarea germenilor. Apar incluziile caracteristice. La speciile sporogene
începe formarea sporilor. Faza staţionară durează aproximativ 2-3 zile.

Faza de declin

Substratul nutritiv sărăceşte, apar metaboliţi toxici, bacteriile sunt distruse

progresiv, se produc şi enzime autolitice, rezervele de hrană din incluzii (ex.
acidul poli-β-hidroxibutiric sau glicogenul) se consumă, pentru un timp sursa de
energie rămâne doar ARN-ul celular. Unele bacterii pot persista 2-3 luni. În acest
scop se pot activa mecanisme speciale de reglare şi se exprimă o serie de gene
care duc la sinteza unor proteine speciale care permit adaptarea pentru o durată
limitată de timp. La speciile sporogene, fenomenul de sporogeneză devine foarte
intens.

22.Asepsia reprezintă ansamblul de metode prin care evităm contaminarea

mediului ambiant cu germeni microbieni sau prin care putem menţine
„sterilitatea” ţesuturilor, mediilor de cultură, medicamentelor injectabile etc.

Antisepsia reprezintă înlăturarea sau distrugerea formelor vegetative microbiene

de pe tegumente, mucoase sau din plăgi. Se realizează cu ajutorul substanţelor
antiseptice, netoxice pentru tegument (ex. alcool etilic 70°, tinctură de iod 5%,
KMnO4 0,1%, detergenţi cationici etc).

23.Dezinfecţia reprezintă distrugerea formelor vegetative microbiene (uneori şi a

sporilor) din anumite medii (lichide, solide) sau de pe suprafeţe. Se realizează cu
ajutorul unor agenţi fizici sau cu ajutorul substanţelor dezinfectante bactericide
(cu efecte negative asupra ţesuturilor gazdei). Împiedică răspândirea bolilor
infecţioase.

Sterilizarea reprezintă distrugerea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor

patogene sau nepatogene, forme vegetative sau spori, de pe o suprafaţă sau
dintr-un mediu (lichid sau solid).

24.Sterilizarea prin căldură umedă este cea mai eficientă metodă de sterilizare şi
are ca mecanism coagularea proteinelor şi degradarea enzimelor. Se poate
folosi pentru diferite substanţe în soluţie, sticlărie (cu excepţia pipetelor şi
lamelor), instrumentar chirurgical (metalic, de cauciuc sau bumbac), medii de
cultură, aparate de filtrat etc.

1. Autoclavarea este esenţială atât pentru laboratoarele de microbiologie cât şi

pentru unităţile sanitare în general, indiferent de sistemul public sau privat.

Vaporii de apă realizează:

- la 0,5 atmosfere o temperatură de 115ºC,

- la 1 atmosferă o temperatură de 121ºC şi respectiv

- 134ºC la 2 atmosfere.

Autoclavul are ca piesă principală un cazan cu pereţi metalici, care se închide

etanş cu un capac prevăzut cu un sistem special de închidere şi în interiorul
căruia, vaporii de apă sunt comprimaţi la presiunea necesară în vederea
sterilizării.

Există mai multe tipuri de autoclave:

- autoclave cu perete simplu

- verticale

- orizontale

- autoclave cu manta de aburi

- verticale

- orizontale.

2. Tindalizarea (sterilizarea fracţionată) este o metodă de sterilizare prin căldură

umedă care evită depăşirea unei temperaturi de 100ºC. Substanţele de sterilizat
se menţin la 56-100ºC timp de 30-60 minute, 3 până la 8 zile succesiv. Astfel,
utilizând medii care permit germinarea, după prima încălzire timp de 30-60
minute sunt distruse formele vegetative iar după răcire are loc germinarea
sporilor. În ziua următoare sunt distruse prin încălzire formele vegetative
rezultate din germinarea sporilor iar după răcire are loc germinarea sporilor care
nu au germinat în prima zi etc. Din punct de vedere tehnic pot fi utilizate
autoclave la care se va menţine permanent deschis robinetul de vapori (şi astfel
nu se va depăşi în interior temperatura de 100ºC), băi de apă sau băi de nisip.
Prin tindalizare se pot steriliza alimente, unele medii de cultură etc.
3-4. Pasteurizarea şi fierberea nu reprezintă metode de sterilizare, dar sunt
utilizate în anumite situaţii.

Pasteurizarea foloseşte căldura umedă şi are aplicaţii în conservarea pentru

scurtă durată a unor alimente (lapte, bere etc). Există o pasteurizare joasă (30
minute la 56-65ºC), o pasteurizare medie (15 minute la 65-75ºC) şi o
pasteurizare înaltă (2-5 minute la 85-90ºC). Prin pasteurizare sunt distruse
bacteriile în formă vegetativă dar nu şi sporii.

Fierberea poate fi utilizată atunci când nu dispunem de alte metode eficiente de

sterilizare, iar mecanismul de acţiune este denaturarea proteinelor. Fierberea
timp de 30 minute la 100oC, distruge bacteriile în formă vegetativă, fungii şi
virusurile, dar nu şi sporii bacterieni. Timpul se înregistrează după ce apa a
început să fiarbă. Eficienţa acestei metode poate fi crescută prin adăugarea de
carbonat de sodiu 1-2%.

25.Sterilizarea prin căldură uscată are ca mecanism oxidarea sau carbonizarea

structurilor bacteriene. Amintim câteva dintre variantele tehnice:

1 Sterilizarea prin încălzire la incandescenţă („la roşu”) reprezintă introducerea

şi menţinerea în flacăra becului Bunsen până la înroşire, pe toată lungimea, a
obiectului care urmează a fi sterilizat. Se poate aplica pentru ansa bacteriologică
(cu buclă sau fir) sau pentru spatulă.

Flambarea reprezintă trecerea prin flacără (de câteva ori) a unui obiect, fără a se
atinge temperatura de incandescenţă. Flambarea se aplică pentru portansă,
gâtul unui recipient de sticlă (tub, eprubetă, flacon etc) sau pentru capilarul
pipetelor Pasteur şi nu reprezintă sterilizare.

2. Sterilizarea cu aer cald se realizează în etuvă (pupinel, cuptor Pasteur). Etuva

este o cutie metalică cu pereţi dubli. Cu ajutorul unor rezistenţe electrice şi a unui
termostat se obţine şi menţine temperatura pentru sterilizare. Uniformizarea
temperaturii în interiorul aparatului este realizată cu ajutorul unui sistem de
ventilaţie.

Pentru majoritatea materialelor care urmează a fi sterilizate, temperatura din

etuvă trebuie să atingă 180ºC, pentru o durată de 1 oră sau 160°C pentru o
durată de 2 ore. Pot exista şi alte variante, de exemplu în funcţie de dimensiunea
obiectelor de sterilizat.

Sterilizarea cu aer cald este indicată pentru obiecte de sticlă, obiecte de porţelan,
pulberi inerte şi termostabile, uleiuri anhidre, instrumentar chirurgical (pentru
instrumentarul metalic este de menţionat faptul că repetarea sterilizării, în timp,
conduce la decălirea oţelului) etc.
Nu se vor steriliza în etuvă soluţiile apoase, obiectele de plastic, obiectele de
cauciuc, vată, bumbac, fibră sintetică, alte materiale termolabile, materiale
contaminate din laborator.

3. Incinerarea reprezintă arderea până la obţinerea de cenuşă. Există anumite

reguli stricte privind incinerarea, pentru a preveni diferitele tipuri de poluare. În
cazul spitalelor, în România au existat astfel de incineratoare în structura unităţii
sanitare respective. În lipsa unui incinerator propriu, unitatea sanitară trebuie să
încheie un contract de prestări servicii cu o firmă de profil. Din punctul de vedere
al laboratorului de microbiologie ar putea fi supuse incinerării materiale de unică
folosinţă din plastic, reziduuri organice solide, gunoi, cadavrele animalelor de
experienţă etc.

26.Bacteriofagii sunt virusuri care parazitează bacteriile (de exemplu,

bacteriofagii T1-T7 cu specificitate pentru E. coli). Fagii au o structură mai
complexă decât cea a virusurilor obişnuite. Se descriu:

1. capul fagului are formă de prismă hexagonală bipiramidală. Conţine ADN

dublu catenar helicoidal sau ARN înconjurat de capsida formată din capsomere
(înveliş proteic); fagii ARN pot avea un număr mic de gene (ex. 3) în timp ce fagii
ADN pot avea până la 150 gene;

2. coada fagului are structură proteică, simetrie helicoidală; are rol de adsorbţie,
ajutând fagul să penetreze bacteria. Se descriu următoarele formaţiuni:

- cilindrul axial;

- teaca cozii;

- placa bazală (cu croşetele de fixare);

- fibrele cozii (formând un strat în jurul tecii cozii).

Toate proteinele fagice pot conduce la apariţia de anticorpi, descoperire utilizată

în studierea înrudirii dintre diferiţi bacteriofagi.

Relaţii bacteriofag-bacterie

Între bacteriofag şi bacteria gazdă se pot stabili două tipuri de relaţii:

- de tip litic sau productiv;

- de lizogenizare sau de tip reductiv.

Relaţiile sunt strict specifice şi sunt mediate de receptori.

27.Ciclul litic are mai multe etape şi anume:

1. Adsorbţia: Ataşarea este specifică. Există receptori strict specifici la nivelul

bacteriofagului, ce recunosc receptori de la nivelul bacteriei. Fixarea pe receptori
este iniţial reversibilă (prin fibrele cozii), apoi ireversibilă (prin croşetele plăcii
bazale). Adsorbţia fagică modifică permeabilitatea membranei citoplasmatice
bacteriene.

2. Penetrarea: Fagul eliberează muramidaza care lizează mureina din peretele

bacterian. Teaca cozii se contractă şi antrenează cilindrul axial prin peretele
bacterian, ducând apoi la injectarea ADN-ului fagic în citoplasma bacteriană;

3. Multiplicarea: După aproximativ 4-5 minute, funcţia ADN-ului bacterian este

blocată şi preluată de ADN-ul fagic ce coordonează sinteza componentelor
proprii. Se sintetizează un număr însemnat de proteine virale.

4. Maturarea (ansamblarea) fagului

5. Liza bacteriei (ex. datorită sintezei unor enzime asemănătoare lizozimului) şi

eliberarea bacteriofagului matur, virulent.

Bacteriile lizosensibile permit adsorbţia, penetrarea şi multiplicarea fagilor

virulenţi până la realizarea lizei celulei bacteriene.

Evidenţierea ciclului litic la nivelul culturilor bacteriene:

- în mediu lichid (tulbure), inocularea fagului litic corespunzător duce după

câteva zeci de minute (uneori chiar şi câteva zile) la limpezirea mediului;

- pe mediu solid, însămânţat uniform, inocularea fagului litic duce la apariţia

unei zone de liză, clară, bine circumscrisă (spotul de bacteriofagie), metodă
utilizată în lizotipie;

- dacă se amestecă o suspensie de fagi cu o picătură de cultură (pură)

bacteriană, iar tulpina respectivă are receptori potriviţi bacteriofagilor şi această
suspensie se amestecă cu geloză încălzită putem transfera suspensia într-o
placă Petri;

- bacteriofagii infectează bacteriile; după circa 30 minute bacteriile sunt lizate şi

eliberează fagii; aceştia difuzează prin geloză şi infectează bacteriile situate în
apropiere şi ciclul se reia;
- o parte dintre bacterii (cele care nu au receptori potriviţi) nu sunt infectate şi în
timp se multiplică iar cultura bacteriană opacizează mediul; după circa 18-24 de
ore putem observa arii cu celule lizate (transparente) pe un fond produs de
cultura bacteriană (bacterii nelizate), aceste arii numindu-se plaje de
bacteriofagie; plajele produse de bacteriofagii virulenţi sunt clare, în comparaţie
cu plajele mai puţin clare produse de bacteriofagii temperaţi (fagii virulenţi sunt
acei bacteriofagi care nu pot evolua decât în ciclul litic)

28.Ciclul reductiv (de lizogenizare) are aceleaşi etape ca ciclul liric, iniţial.

După adsorbţie şi penetrare, ADN-ul fagic:

- fie se integrează liniar în cromozomul bacteriei gazdă şi se replică sincron cu

aceasta,

- fie se circularizează şi ataşat de membrana citoplasmatică se replică sincron cu

diviziunea bacteriei.

Bacteria a devenit lizogenă, se reproduce şi transmite descendenţilor fagul latent

(profag, fag temperat). În anumite condiţii profagul poate deveni fag virulent.
Fagul temperat cel mai bine studiat este bacteriofagul Lambda specific pentru E.
coli capsulat (K12).

Proprietăţile bacteriei lizogene:

1. este imună faţă de un fag omolog profagului;

2. pot apărea fenomene importante din punct de vedere genetic:

- transducţia;

- conversia genetică (cu producerea de exotoxine de către unele bacterii

lizogenizate, cum ar fi toxina difterică, toxina scarlatinoasă, toxina botulinică de
tip C, etc);

- recombinarea genetică (atunci când o bacterie parazitată de doi fagi diferiţi, dar
înrudiţi, eliberează la sfârşitul ciclului litic pe lângă tipurile parentale şi tipuri de
fagi care însumează unele din proprietăţile celor doi fagi parentali) etc.;

- inducţia fagică (sub influenţa unor agenţi inductori, de ex. raze UV, sau
spontan, profagul îşi recâştigă virulenţa, devine fag virulent, şi produce liza
bacteriei respective).
Bacteriile lizorezistente nu permit infecţia cu un fag fie datorită lipsei receptorilor
specifici, fie datorită unei stări de imunitate. Bacteriile lizogene sunt imune la fagii
virulenţi omologi profagului găzduit.

Fagul defectiv reprezintă profagul care persistă indefinit în stare latentă (nu se
reactivează).

Aplicaţii practice ale fenomenului de bacteriofagie:

- fagii virulenţi sunt un element de echilibru ecologic în mediul natural de viaţă al

bacteriilor (în nişa ecologică respectivă);

- fagii temperaţi pot avea un rol deosebit în reasortarea materialului genetic al

bacteriilor, întrucât atunci când se detaşează (inducţie) de cromozomul bacterian
pot antrena porţiuni din ADN-ul bacterian;

- fagii se pot folosi pentru a descoperi gradul de poluare a apelor (datorită

specificităţii relaţiei fag-bacterie);

- anumite mutante ale fagilor se folosesc în ingineria genetică drept vectori ai

ADN recombinant (ex. fagii Charon Lambda);

- fagii reprezintă un model pentru studii teoretice şi practice privind virusurile şi

oncogeneza, precum şi alte aspecte ale biologiei moleculare;

- s-au evidenţiat tipuri fagice (lizotipuri) pentru tulpini bacteriene care biochimic şi
antigenic par identice. Lizotipia (stabilirea sensibilităţii la un anumit tip fagic) este
una dintre cele mai fine metode de diagnostic bacteriologic şi epidemiologic,
pentru identificarea lanţurilor de transmisie a germenilor şi pentru determinarea
originii unei epidemii.

29.ADN-ul este un macropolimer de dezoxirbonucleotide.

Unitatea structurală este formată dintr-o bază azotată purinică (adenina, A;

guanina, G) sau pirimidinică (timina, T; citozina, C), o pentoză (dezoxiriboza) şi
acid fosforic.

Legături fosfodiester unesc carbonul 5 al unei molecule de dezoxiriboză cu

carbonul 3 al moleculei adiacente, formând o catenă lungă polinucleotidică. Prin
analiza compoziţiei în baze azotate a ADNului (provenit din surse diferite) s-a
demonstrat că există o anumită compoziţie care diferă la diversele specii.

La celulele procariote ADN-ul este inelar, împachetat în nucleoidul din

citoplasmă. 
La bacteria intestinală E. coli cele 4,7 milioane de perechi de baze
alcătuiesc o macromoleculă de 1,4 milimetri lungime, dar numai 2 nanometri
lăţime. Aceasta conţine 4.400 de gene deja secvenţiate. În ciuda lungimii sale,
de peste o mie de ori diametrul celular, ADN-ul este extrem de bine înfăşurat în
nucleoid, în aproximativ jumătate din diametrul celular.

ADN-ul apare ca o macromoleculă formată din două catene polinucleotidice

antiparalele şi complementare răsucite în dublu helix. Cele două catene sunt
unite prin punţi de hidrogen formate între bazele azotate opuse (A=T şi G≡C).
Modelul structural al 
ADN-ului a fost propus de către Watson şi Crick în anul
1953. Complementaritatea bazelor azotate este cea mai importantă proprietate a
acizilor nucleici şi condiţionează toate proprietăţile ADN-ului, mai ales cea de
autoreplicare şi cea de transfer al informaţiei genetice.

Rolul genetic al ADN-ului a fost dovedit prin experienţe succesive, iniţial prin
cercetările lui W. Griffith (1928) privind fenomenul de transformare bacteriană,
ulterior prin experienţe care au confirmat rezultatele obţinute de Griffith, dar abia
în 1944 Avery, MacLeod şi Mc Carthy demonstrează faptul că ADN-ul este
substratul chimic al eredităţii şi reprezintă materialul genetic al oricărei celule
(funcţie îndeplinită aşa cum ştim astăzi de ARN, la ribovirusuri).

30.Replicarea ADN constă în sinteza unor noi molecule de ADN, identice cu

molecula parentală şi identice între ele, pe bază de complementaritate (replicare
semiconservativă). După ruperea legăturilor de hidrogen şi separarea celor 2
catene, fiecare catenă serveşte drept matriţă pentru sinteza unei noi catene.
Replicarea ADN este una dintre cele mai importante reacţii din lumea vie.
Watson şi Crick au fost primii care au propus modelul semiconservativ de
replicare a ADN.

În celula care se dezvoltă rapid, există posibilitatea ca înainte de terminarea

primei replicări să se iniţieze încă o replicare. În acest caz celula bacteriană va
putea fi merodiploidă (doar anumite regiuni cromozomale sunt copiate de mai
multe ori decât în mod normal) sau chiar poliploidă (tot cromozomul a fost copiat
de mai multe ori decît în mod normal).

În general, dacă replicarea cromozomală nu este succedată de diviunea celulei

(aşa cum se întâmplă în mod obişnuit), putem remarca în celula bacteriană
existenţa cromozomilor supranumerari. Cromozomii suplimentari (în total 2 sau
4) nu aduc o informaţie genetică diferită, pentru că ei reprezintă copii ale
cromozomului iniţial (deci sunt identici cu acesta).

In vivo se pot replica numai moleculele de ADN constituite într-o unitate de

replicare independentă numită replicon. Indiferent dacă celula are mai mulţi
cromozomi (celula eucariotă este diploidă) sau un singur cromozom (celula
procariotă), tot genomul trebuie să fie replicat.
Repliconul bacterian este bicatenar şi circular, caracterizat prin:

- o secvenţă nucleotidică specifică marcând începerea replicării;

- gene care codifică sinteza unor proteine specifice numite iniţiatori;

- o secvenţă nucleotidică semnal pentru terminarea replicării.

Exemple de repliconi:

- cromozomul şi plasmidele bacteriene;

- genomul bacteriofagilor.

Cromozomul bacterian este unul dintre cele mai ilustrative exemple de repliconi.
O genă structurală din cromozom are toată informaţia necesară sintezei
iniţiatorului replicării (o proteină complexă). După ce replicarea a început, nu
mai poate fi oprită până în momentul când se ajunge la dedublarea
cromozomului.

Cromozomul bacterian funcţionează ca un replicon, fapt dovedit de experienţa în

care fragmentele de ADN introduse într-o celulă bacteriană (de ex. prin
conjugare) nu se pot replica dacă rămân „libere” în citoplasmă, dar vor putea fi
replicate odată cu întregul cromozom în cazul în care sunt integrate în
cromozomul bacterian.

Replicarea corectă este controlată de un mecanism foarte precis care „identifică”

apariţia de nucleotide libere, împerecheate eronat şi în momentul apariţiei unui
astfel de eveniment nucleotidul este „tăiat” iar polimerizarea se opreşte
(corectitudinea citirii este realizată cu ajutorul ADN-polimerazei I).

31.Plasmidele

Genomul bacterian este alcătuit din două categorii de determinanţi genetici:

1. genele esenţiale, localizate în structura cromozomului bacterian şi

2. genele accesorii extracromozomale prezente în structura:

- plasmidelor şi

- elementelor genetice transpozabile.

Plasmidele sunt elemente genetice extracromozomale, capabile de replicare fizic
independentă de cromozom (replicon), dar depinzând de factori codificaţi de
nucleul bacterian. Conţin informaţie genetică neesenţială pentru viaţa celulei
bacteriene. 
Sunt transmise stabil de-a lungul generaţiilor. Dimensiunea
plasmidelor variază între 1 kb şi circa 200 kb. Majoritatea sunt alcătuite din
molecule de ADN circular, dar există şi plasmide liniare (ex. la Borrelia
burgdorferi). Unele plasmide sunt ADN dublu catenar, dar există şi plasmide de
ADN monocatenar (se consideră că plasmidele de ADN monocatenar reprezintă
de fapt o situaţie intermediară în cursul procesului de replicare; au fost detectate
de ex. la Staphylococcus aureus).

Unele plasmide (numite şi epizomi) pot exista alternativ în stare autonomă (libere
în citoplasmă) sau integrate în cromozomul celulei gazdă (de exemplu factorul F,
bacteriofagul temperat etc). Celelalte plasmide persistă indefinit numai în stare
autonomă (de exemplu plasmida R, Col, F etc).

Clasificarea plasmidelor

În raport cu caracterele exprimate fenotipic, plasmidele se pot clasifica în:

1. plasmide care codifică rezistenţa la agenţi antibacterieni:

- factorii R (primul factor R a fost izolat de la o tulpină de Shigella dysenteriae);

- plasmidele de rezistenţă la UV etc.

2. plasmide care codifică sinteza unor agenţi antimicrobieni:

- factorii Col (conferind capacitatea de producere de colicine cu activitate

antibiotică) etc.

3. plasmide de patogenitate care codifică sinteza de:

- hemolizine;

- factori de colonizare;

- enterotoxine sau alte exotoxine etc.

4. plasmide care codifică enzime ale unor căi metabolice particulare:

- în anumite condiţii, unele bacterii pot utiliza ca sursă de C diferite substanţe cu

potenţial toxic, precum octanul sau toluenul, iar plasmidele care permit
supravieţuirea şi dezvoltarea în aceste condiţii se numesc plasmide degradative;
5. plasmide care permit transferul genelor cromozomale de la o celulă care
deţine respectivul plasmid (F) la alta, putând fi transmis inclusiv plasmidul
(factorul) F;

6. plasmide criptice, pentru care nu se cunosc caracterele fenotipice exprimate.

32.Plasmidele R

Plasmidele R (de rezistenţă la antibiotice) conferă celulei purtătoare rezistenţa la

unul sau la mai multe antibiotice. Plasmidele R au o structură genetică complexă,
fiind alcătuite din:

- gene care asigură proprietatea de rezistenţă la antibiotice;

- gene care formează „factorul de transfer al rezistenţei” (RTF).

Asigură capacitatea de replicare autonomă şi de transfer prin conjugare (cele

două tipuri de elemente pot exista independent sau se pot asocia).

Transferul plasmidelor R se poate face prin conjugare bacteriană sau prin

transducţia mediată de bacteriofagi.

Factorul F (factorul de „sex”, factorul de „fertilitate”)

Factorul F controlează capacitatea unor bacterii de a acţiona ca donoare de

material genetic în procesul de conjugare. Factorul F codifică structurile (de
exemplu pilul „F”) şi enzimele necesare transferului de ADN.

În funcţie de prezenţa plasmidelor F, de raportul lor cu cromozomul bacterian şi

de modul în care facilitează transferul de material genetic, bacteriile se pot grupa
în patru categorii distincte: bacterii F-; bacterii F+; bacterii Hfr; bacterii F’.

Bacteriile F-

Bacteriile F- sunt lipsite de factorul F. Sunt echivalente unor celule „femele” care
se comportă ca receptoare de material genetic.

Bacteriile F+

Bacteriile F+ deţin factorul F autonom în citoplasmă. Sunt echivalente unor celule

„masculine”, donoare de material genetic, capabile să transmită factorul F.

Bacteriile Hfr (High frequency of recombination)

Bacteriile Hfr (cu mare frecvenţă de recombinare) deţin factorul F integrat în
cromozomul bacterian. Se comportă ca donoare de material genetic, au o mare
frecvenţă de conjugare şi recombinare. De obicei prezenţa factorului F integrat
determină transferul unui număr variabil de gene cromozomale şi mai rar, chiar
transferul factorului F.

Bacteriile F’

Bacteriile F’ deţin o structură plasmidică de tip special (factor de fertilitate

recombinant) care a fost anterior integrată în structura unui cromozom şi s-a
desprins din acesta, încorporând în structura sa unele gene cromozomale.
Aceste bacterii au caracter de „mascul” şi se comportă ca donoare de material
genetic (factorul F’).

33.Mutaţia reprezintă o modificare accidentală în secvenţa nucleotidică a unei

gene, ducând la modificări ale mesajului genetic.

Mutaţiile pot apărea la nivelul materialului genetic prin:

- substituţii;

- inversii;

- inserţii;

- deleţii.

Mutaţia spontană

Mutaţiile care apar în condiţii de mediu obişnuite şi fără intervenţia unui factor
decelabil se numesc mutaţii spontane.

Mutaţia indusă

Mutaţiile care se produc sub acţiunea unor factori fizici (de exemplu raze UV,
radiaţii ionizante etc.) sau chimici (de exemplu agenţii alchilanţi), care acţionează
ca agenţi mutageni, se numesc mutaţii induse.

Rata mutaţiilor induse este semnificativ mai mare decât rata mutaţiilor spontane.

Mutaţia punctiformă are ca substrat alterarea unui singur nucleotid, respectiv a

unui singur codon.
Mutaţiile extinse reprezintă alterări care depăşesc limitele unui codon, putând
afecta secvenţe mai mari ale uneia sau mai multor gene (mutaţie poligenică).

Mutaţiile regresive (retromutaţii) afectează celule mutante, determinând

revenirea acestora la tipul iniţial, restabilind secvenţa nucleotidică originară.

Mutaţiile supresoare permit exprimarea funcţiei anterioare a genei, deşi o

modificare a secvenţei bazelor nucleotidice persistă.

Principalele mecanisme de transfer al materialului genetic de la o bacterie donor

la o bacterie receptor sunt:

- transformarea;

- transferul mediat de bacteriofagi (transducţia);

- conjugarea.

34.Transformarea este un transfer genetic realizat atunci când bacteria acceptă

ADN liber provenit de la o bacterie donor sau din alte surse. Bacteria receptor
trebuie să fie „competentă” în a accepta ADN-ul de la bacteria donor.

Prima transformare a fost descrisă în 1928 de către Griffith, în experimente

referitoare la virulenţa pneumococilor faţă de şoarecele alb.

Transformarea poate avea loc doar atunci când bacteriile intră în faza staţionară
a ciclului celular. Pătruns în celula receptoare, un fragment de ADN exogen
poate înlocui 
(prin recombinare genetică) o secvenţă nucleotidică omologă,
bacteria receptoare dobândind un caracter genetic nou (de exemplu sinteza unei
structuri capsulare/capsidice).

Unele bacterii sunt „competente” în mod natural. În cazul bacteriilor care nu sunt
„natural competente”, pentru a putea realiza fenomenul de transformare este
necesară tratarea chimică a acestora, de ex. cu ioni de calciu.

35.Transducţia reprezintă transferul unui fragment genetic (cromozomal sau

extracromozomal) de la o bacterie la alta prin intermediul unui bacteriofag (de
obicei un fag temperat). Fagul se numeşte transductor. Bacteria receptoare se
numeşte transductant.

Transducţia specializată (restrictivă) este caracteristică fagilor transductori care

au proprietatea de a transfera numai un număr restrâns de gene bacteriene
situate în imediata apropiere a situsului de legare a profagului în cromozomul
bacterian.

Transducţia generalizată (nerestrictivă) presupune că teoretic, oricare din genele

cromozomului bacterian, indiferent de poziţia lor în genom, pot fi încorporate în
mod accidental în particula virală matură pentru a forma un fag transductor, care
le poate transmite unor bacterii receptoare. Transducţia generalizată poate fi
realizată de un mare număr de fagi neintegraţi în cromozomul bacterian atunci
când aceştia intră în ciclul litic.

36.Conjugarea bacteriană reprezintă un proces de transfer de material genetic

(cromozomal sau extracromozomal) realizat prin intermediul unei legături
intercelulare directe. Este condiţionată de prezenţa factorului F în celula donoare.

Receptorii specifici

Pentru realizarea legăturii intercelulare este necesară existenţa unor „receptori”

de suprafaţă atât la celula donoare, cât şi la celula receptoare. Aceştia vor
permite „recunoaşterea reciprocă”.

Fiziologia conjugării bacteriene

După un număr de alipiri întâmplătoare, bacteriile F+ formează cu bacteriile F-

„perechi de recombinare” şi între celulele alăturate se formează un canal de
conjugare. Prin canalul de conjugare se realizează transferul unidirecţional al
materialului genetic. Fragmentul transferat poate fi apoi integrat parţial sau total
în genomul celulei receptoare, ducând la apariţia unor proprietăţi noi ale
acesteia, manifeste sau nu.

37.Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene reprezintă un grup de

substanţe medicamentoase capabile să distrugă sau să inhibe multiplicarea unor
microorganisme implicate etiologic în bolile infecţioase. Au o acţiune selectivă
asupra celulelor microorganismelor, exercitând acţiuni minime asupra celulelor
organismului gazdă. Aceste substanţe pot fi:

- antibacteriene,

- antivirale,

- antifungice,

- antiparazitare.
În mod clasic, în această grupă de medicamente au fost incluse şi
antineoplazicele 
(ex. dactinomycina, doxorubicina, bleomycina). Există și
antibiotice folosite ca:

- inhibitori enzimatici (ex. Lipstatin, sintetizat de Streptomyces toxytricini),

- imunosupresori (ex. Ciclosporina, sintetizată de Tolypocladium inflatum),

- hipocolesterolemiante (ex. Lovastatin, sintetizat de Aspergillus terreus),

- insecticide,

- ierbicide etc.

38.Un antibiotic este bacteriostatic dacă efectul său se limitează la oprirea

multiplicării bacteriene (ex. tetraciclinele, cloramfenicolul, eritromicina,
clindamicina, sulfonamidele etc).

Un antibiotic este bactericid dacă acţiunea sa duce la distrugerea bacteriilor (ex.

penicilinele, cefalosporinele, polimixinele, aminoglicozidele, rifampicina,
vancomicina, streptograminele etc).

Trebuie cunoscute situaţiile patologice în care se poate administra un antibiotic

bacteriostatic, precum şi situaţiile în care este absolut necesară administrarea
unui antibiotic cu efect bactericid (spre exemplu la persoanele care prezintă
imunodepresie).

39.Clasificarea după mecanismul de acţiune

a) agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea sintezei peretelui celular;

au efect bactericid şi sunt reprezentaţi de antibioticele beta-lactamice (peniciline,
cefalosporine, carbapeneme etc), glicopeptidele (vancomicina, teicoplanina),
bacitracina, cicloserina, fosfomicina, izoniazida etc;

b) agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea funcţiei membranei

celulare; au efect bactericid şi sunt reprezentaţi de polimixine (polimixină B,
colistin), gramicidină, tirocidină, imidazoli, nistatină, amfotericină B etc (ultimele
trei fiind medicamente antifungice);

c) agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea sintezei proteice la nivelul

ribozomilor; de exemplu aminoglicozidele, tetraciclinele, cloramfenicolul,
macrolidele, lincosamidele (lincomicina, clindamicina), acidul fusidic,
streptograminele etc;

d) agenţi antimicrobieni care acţionează prin inhibarea sintezei acizilor nucleici,

de exemplu rifampicina, chinolonele, sulfonamidele, trimetoprimul, pirimetamina,
novobiocina etc.

40.Utilizarea cu succes a oricărui agent terapeutic poate fi compromisă de

dezvoltarea rezistenţei. Rezistența poate să apară atât pentru antibioticele
utilizate în tratamentul infecțiilor bacteriene cât şi pentru antifungice, antivirale,
antiparazitare sau pentru medicamentele utilizate în tratamentul unor boli
cronice.

Trei condiţii trebuiesc îndeplinite ca un anumit antibiotic să inhibe bacteria

susceptibilă:

• antibioticul trebuie să poată să ajungă la ţintă într-o concentraţie suficientă;

• antibioticul nu trebuie să fie inactivat înainte să se lege de ţintă;

• trebuie să existe în celula bacteriană o ţintă vitală susceptibilă la acţiunea

antibioticului.

Rezistenţa microbiană la antibiotice reprezintă capacitatea unor microorganisme

de a supravieţui şi de a se multiplica în prezenţa antibioticului.

Fenomenul de rezistenţă la antibiotice a fost descris relativ rapid după

introducerea acestora (ex. Streptococcus pyogenes rezistent la sulfonamide,
Staphylococcus aureus rezistent la penicilină sau Mycobacterium tuberculosis
rezistent la streptomicină) în practica medicală.

Pe măsură ce au fost descoperite mecanismele prin care medicamentele

antiinfecţioase afectează multiplicarea sau distrug diferitele tipuri de bacterii (ex.
mecanismul de acţiune al beta-lactaminelor) au fost descoperite şi mecanismele
prin care bacteriile pot rezista faţă de acţiunea medicamentului antibacterian (ex.
producerea de enzime numite 
beta-lactamaze/penicilinaze, cefalosporinaze,
etc).

Rezistenţa poate fi naturală sau dobândită.

Rezistenţa dobândită poate fi cromozomală sau extracromozomală.

Tipuri de rezistenţă:
A. Rezistenţa faţă de un agent antimicrobian poate fi:

- monovalentă (monorezistenţa), atunci când germenii rezistă la un singur

antibiotic;

- plurivalentă (rezistenţa multiplă, la mai multe antibiotice);

B. Din alt punct de vedere, rezistenţa se poate manifesta:

- direct (leagă o anumită bacterie de un singur anumit antibiotic);

- încrucişat (rezistenţa unei bacterii faţă de mai mulţi agenţi antimicrobieni cu

structură şi/sau mecanism de acţiune asemănător); de ex. rezistenţa la o
sulfonamidă sau la o tetraciclină conferă rezistenţă la toate sulfonamidele sau la
toate tetraciclinele în timp ce stafilococii rezistenţi la meticilină (MRSA) sunt
rezistenţi la toate medicamentele 
beta-lactamice;

C. După ritmul de instalare, rezistenţa poate fi:

- cu ritm rapid de instalare (monostadială), „tip streptomicină”;

- de ritm intermediar, „tip eritromicină”;

- cu ritm lent de instalare (pluristadială), „tip penicilină”;

- cu ritm foarte lent de instalare, „tip vancomicină”.

41.

42.Patogenitatea reprezintă capacitatea unui germen de a declanşa în

organismul gazdă fenomene morbide, patogene, modificări locale, generale şi
„functio laesa”. Patogenitatea este un atribut de specie şi este determinată
genetic.

Virulenţa reprezintă gradul diferit de patogenitate exprimat în cadrul unei specii.

Este un atribut al tulpinii microbiene agresoare. Variabilitatea în exprimarea
patogenităţii depinde de condiţiile în care trăieşte microorganismul respectiv (de
exemplu, o populaţie bacteriană care a pierdut virulenţa în condiţii nefavorabile
poate redeveni virulentă în anumite condiţii, aşa cum se întâmplă cu tulpina
vaccinală BCG la pacienţii cu infecţie HIV / SIDA). Virulenţa poate fi cuantificabilă
de ex. prin numărul de microorganisme necesare în condiţii standard pentru a
omorî 50% dintr-un grup de animale (acest număr este numit DL50, adică doza
letală 50%).

Factorii care condiţionează patogenitatea şi virulenţa unei specii (tulpini)

microbiene pot fi:

- multiplicarea şi invazivitatea manifestată de germenii patogeni;

- multiplicarea şi elaborarea de toxine de către germenii toxigeni (în general

„exotoxine”).

43.Flora microbiană a organismului

Flora microbiană a organismului poate fi divizată în două grupuri:

- flora normal rezidentă, care se găseşte în mod regulat şi care dacă este
perturbată se restabileşte prompt (sau destul de prompt)

- flora tranzitorie care poate coloniza gazda pe o perioadă variabilă de timp, de la

ore la săptămâni.

Flora microbiană prezintă tropism pentru anumite regiuni anatomice.

a) La nivelul tegumentului

În funcţie de contactul cu mediul înconjurător, flora bacteriană prezintă un grad

marcat de variabilitate. Mai frecvent, la nivel tegumentar se pot găsi
Staphylococcus epidermidis, Corynebacterium spp., Micrococcus spp.,
dar,temporar, tegumentul poate fi contaminat cu germeni coliformi, chiar
stafilococi potențial patogeni precum Staphylococcus aureus, însă fără
manifestări nete de agresivitate.

b) La nivelul conjunctivei oculare

Conjunctiva este puţin colonizată, deoarece secreţiile lacrimale conţin substanţe

bactericide (ex. lizozim), iar clipitul asigură îndepărtarea mecanică a corpilor
străini, inclusiv a bacteriilor. Pot fi totuși identificați Staphylococcus epidermidis,
Propionibacterium spp., Corynebacterium spp.

c) La nivelul mucoasei nazale

În mod normal se pot găsi stafilococi aurii şi albi, streptococi, corynebacterii,

pneumococi etc, floră supusă numeroaselor contaminări prin contacte şi
traumatisme locale.
d) La nivelul cavităţii bucale

La nivelul cavităţii bucale flora conţine diferiţi coci şi bacili Gram-pozitivi şi 


Gram-negativi, aerobi şi anaerobi (de exemplu stafilococi, streptococi precum S.
salivarius, S. sanguis, S. mutans, lactobacili, spirochete, neisserii saprofite, sau
anaerobii Veillonella spp., Actinomyces spp., Fusobacterium spp., Bacteroides
spp., Prevotella spp., Porphyromonas spp.), de origine aeriană sau alimentară.
Există o adevărată microbiologie orală, cu diferenţe în funcţie de localizare. Spre
exemplu, pentru o celulă de la nivelul dosului limbii există aproximativ 100-150
bacterii, într-un ml de salivă sunt circa 100.000.000 bacterii, iar la nivelul plăcii
dentare, circa 100.000.000.000 bacterii (aproximativ 35 de specii bacteriene
diferite, cele dominante fiind Streptococcus sanguis şi Streptococcus mutans).
Placa dentară, cariile şi boala parodontală sunt cauzate de bacteriile ce
constituie flora normală bucală.

e) La nivelul tractului respirator

Mucoasa nazală este întotdeauna bogat colonizată, fiind supusă unor

numeroase contaminări prin contacte şi traumatisme locale. În mod normal se
pot găsi Staphylococcus epidermidis, Staphylococcus aureus (la aproximativ
20% din populaţie), streptococi, corynebacterii, pneumococi etc.

Flora de la nivelul faringelui se aseamănă în compoziţie cu flora cavităţii bucale.


Astfel se pot găsi streptococi, neisserii saprofite, bacili Gram-negativi-
Lactobacillus spp, Bacteroides spp.

Tractul respirator inferior este steril, fapt datorat și clearance-ului mucociliar.

f) La nivelul tractului digestiv

La acest nivel există o diferenţă evidentă în funcţie de segmentele acestuia,

exprimate mai ales prin chimismul local. Luând ca exemplu colonul copilului
mare şi al adultului, la acest nivel se găsesc o serie de bacili Gram-negativi
(enterobacterii), precum şi foarte numeroşi germeni anaerobi (Bacteroides spp.,
enterococi) etc, în total existând aproximativ 1011 bacterii la 1 g de materii
fecale. Se va detalia mai jos despre compoziţia şi funcţiile florei normale
digestive.

g) La nivel urogenital

Urina este în mod normal sterilă, iar în timpul micţiunii bacteriile de pe tractul
urinar inferior sunt cel mai frecvent îndepărtate. Totuşi, în uretra anterioară poate
exista o floră care este cel mai frecvent alcătuită din fungi, staflococi,
corinebacterii şi enterobacterii.
Flora vaginală este dominată de lactobacili (flora Döderlein) asociaţi în proporţii
diferite cu mycoplasme nepatogene, stafilococi, streptococi, enterococi, clostridii,
Candida spp., Bacteroides spp., etc. Predominanţa lactobacililor menţine local un
pH acid nefavorabil multiplicării altor germeni (în special patogeni). Mucusul
cervical are în plus o acţiune bactericidă prin lizozim. La femeile fără activitate
sexuală predomină lactobacilii, pe când la restul compoziţia florei este mixtă.

Flora microbiană normală - partenerul silenţios în manifestarea bolii

Boala inflamatorie intestinală (boala Crohn şi colita ulcerativă) reprezintă un

exemplu care trebuie luat în discuţie şi aflat în relaţie cu flora intestinală normală.

Boala inflamatorie intestinală include:

- boala Crohn, în care procesele inflamatorii apar în principal la nivel intestinal,

dar şi la nivelul altor organe. Cel mai frecvent sunt afectate segmentele terminale
ale intestinului subţire; în cazul afectării colonice pot apărea fistule şi abcese în
regiunea anală.

- colita ulcerativă include răspunsul inflamator la nivelul mucoasei ce căptuşeşte

interiorul rectului (proctita) sau la nivelul întregului colon (colită ulcerativă).

În momentul actual, nu a fost stabilită cu exactitate cauza apariţiei acestei entităţi

patologice. Totuşi, s-a observat că există anumiţi factori declanşatori, prezenţi la
persoanele afectate:

- o predispoziţie genetică;

- lipsa alăptării la sân în perioada de sugar şi nou-născut;

- „igiena excesivă”în copilărie, cu o insuficientă dezvoltare a răspunsului imun;

- excese în consumul de grăsimi animale şi carbohidraţi;

- tratament cu antibiotice utilizat frecvent.

Se pare că unul dintre elementele de luat în consideraţie ar fi pierderea toleranţei

faţă de flora normală intestinală, cu apariţia unui răspuns imun aberant, cu stări
de hipersensibilitate şi reacţii autoimune. Apare o permeabilitate intestinală
crescută. Compoziţia florei normale este modificată (de ex. specii din genul
Clostridium apar în proporţie mai mare faţă de normal), dar nu s-a putut
demonstra dacă aceasta determină boala sau dacă este doar un efect al
inflamaţiei intestinale.

Se pare că există şi o serie de alte boli în care este implicată flora normală, spre
ex. neoplazii (digestive sau în afara sistemului digestiv), infecţii produse în alte
sisteme după modificarea habitatului (ex. Escherichia coli în momentul în care
ajunge la nivelul tractul urinar), obezitate, stări de hipersensibilitate, autism,
depresie etc.

44.Exotoxinele sunt elaborate în general de microbi Gram-pozitivi lizogenizaţi (de

exemplu bacilul difteric, streptococul beta hemolitic de grup A, Clostridium
botulinum) sau codificat plasmidic (Clostridium tetani, Bacillus anthracis), dar şi
de bacili Gram-negativi, prin mecanism cromozomial (V. cholerae, Bordetella
pertussis, Shigella shiga, Pseudomonas aeruginosa) sau sub control plasmidic
(unele tulpini de E. coli).

Au structură proteică, fiind formate dintr-un domeniu B (bind) obligatoriu, necesar

legării de receptorii celulei gazdă şi internalizării ulterioare a porţiuni enzimatice
A (active). Exotoxina nu îşi exercită efectele toxice decât după ce porţiunea A
este eliberată din structura iniţială. Sunt secretate în timpul vieţii germenilor. Sunt
difuzibile la distanţă. Toxicitatea lor este foarte mare, doza letală fiind de circa
0,1 µg/kg corp (până la 1 ng/kg corp în cazul toxinei botulinice).

Au afinitate diferită în funcţie de specia care le-a elaborat (de exemplu pentru
miocard, SNC, rinichi în cazul bacilului difteric). Manifestările clinice apar după o
perioadă de latenţă (când toxina este deja fixată pe celulele ţintă).

Multe din bolile produse pot fi considerate toxiinfecţii şi reprezintă urgenţe

medicale, toxina putând fi neutralizată numai dacă este liberă în circulaţie.

Au putere antigenică mare, faţă de ele apărând anticorpi antitoxină.

Un alt exemplu important privind exotoxinele se referă la Tcd A şi Tcd B.

Endotoxinele au fost evidenţiate la germenii Gram-negativi, la nivelul membranei

externe. Sunt elaborate de aceştia şi apoi incluse în peretele bacterian,
eliberându-se în urma distrugerii germenilor. Au structură lipopolizaharidică (LPZ
sau LOZ), în constituţia lor intrând acizi graşi, un lipid A şi lanţuri de polizaharide.

Au efecte toxice la nivelul celulelor majorităţii mamiferelor; aceste efecte sunt

similare indiferent de specia bacteriană care le eliberează. Toxicitatea lor este
ceva mai redusă 
(în comparaţie cu exotoxinele), dar pot acţiona la mai multe
nivele inducând apariţia febrei, leucopeniei, hiperpermeabilităţii vasculare,
hipotensiunii arteriale până la colaps, sindromului de coagulare intravasculară
diseminată etc. Sunt implicate între altele în apariţia şocului endotoxic (se
eliberează o cantitate de endotoxină proporţională cu numărul germenilor
distruşi). Studiile arată că mortalitatea în şocul endotoxic este în relaţie destul de
directă cu cantitatea de endotoxină/ml, fiind de circa 80% la cazurile la care se
identifică 100 unităţi endotoxină / ml de plasmă.
45.Antitoxinele-Având structură proteică, exotoxinele sunt imunogene şi
determină apariţia de anticorpi specifici (antitoxine) care pot neutraliza in vitro
sau in vivo activitatea toxică prin cuplare specifică cu toxina. Se pot obţine astfel
seruri imune utile în seroterapia specifică. 
De regulă aceste seruri sunt
preparate pe cal şi sunt utile în neutralizarea exotoxinelor (ex. în tratamentul
difteriei, tetanosului, botulismului).

Administrarea antitoxinelor trebuie făcută cu precauţie datorită faptului că

anticorpii preparaţi pe cal reprezintă în acelaşi timp şi antigene pentru gazda
umană, dar în acelaşi timp cât mai curând posibil.

Tratamentul acestor entităţi clinice este complex şi nu reprezintă subiectul

acestui manual. Administrarea antitoxinelor trebuie făcută după o testare a unei
eventuale hipersensibilităţi şi în cazul că aceasta există se recurge la
desensibilizare şi abia ulterior la seroterapie (administrarea de antitoxină). O
alternativă ar fi administrarea de imunoglobuline umane specifice, dacă acestea
sunt disponibile.

Anatoxinele-Exotoxinele pot fi detoxifiate într-un anumit interval de timp sub

acţiunea conjugată a temperaturii şi formolului. Prin acest procedeu îşi pierd
puterea toxică, dar îşi menţin puterea imunogenă şi devin anatoxine. Anatoxinele
se utilizează în profilaxia bolilor produse de germenii respectivi (în cadrul
vaccinurilor DTP, DT, dT, ATPA, ADPA etc), precum şi pentru hiperimunizarea
animalelor în scopul obţinerii de seruri antitoxice (antidifteric, antitetanic,
antibotulinic etc).