COMPETENTA LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

1. Principiul atribuirii de competențe

Funcţionarea Uniunii şi a Comunităţilor Europene presupune stabilirea şi
transferul de competenţe de la statele membre la instituţiile şi organele comunitare,
îndeosebi în domeniile şi sectoarele vizate de integrarea comunitară.
Nefiind o federaţie, Uniunea Europeană nu cunoaşte sistemul clasic al statelor
federale de atribuire a competenţelor, unde sunt clar delimitate atribuţiile ce aparţin
instituţiilor federale şi cele ale statelor membre.
La nivelul Uniunii Europene (mai ales în domeniul legiferării), se distingeau trei
categorii de competenţe:
- competenţe rezervate statelor membre, pe care acestea le exercită individual şi
fără îngrădiri, competenţe neatribuite Uniunii;
- competenţe concurente, în cadrul cărora statele membre îşi păstrează dreptul de
legiferare în măsura în care instituţiile comunitare nu au intervenit în domeniile
respective. Exercitarea competenţelor concurente se realizează cu respectarea principiului
preempţiunii comunitare în sensul că, odată ce intervine autoritatea comunitară,
competenţa statală este exclusă;
- competenţe exclusive, ce aparţin numai Comunităţii Europene, cu excluderea
oricărei intervenţii a statelor membre. Tratatele referitoare la Comunităţi şi la Uniune nu
stabilesc în mod categoric şi limitativ aceste competenţe, însă Curtea de Justiţie a stabilit
că Uniune Europeană dispune de competenţe exclusive în două domenii: politica
comercială comună (art.113 din Tratatul CEE) şi conservarea resurselor biologice ale
mării (art. 102 din Actul de aderare din 1972).
O problemă care s-a ridicat a fost aceea dacă Uniunea dispune doar de acele
competenţe atribuite în mod explicit prin Tratat, sau poate să-şi extindă aria de acţiune şi
la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început. Cum Tratatul nu conţine o listă a
competenţelor acesteia şi nu oferă o teorie completă a acestor competenţe, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene este cea care a dat răspunsul la această problemă,
consacrând în jurisprudenţa sa teoria „puterilor implicite” (cu aplicabilitate mai ales în
domeniul relaţiilor externe), potrivit căreia Comunitatea dispune de competenţele
necesare realizării obiectivelor rezultate din competenţele expres prevăzute în Tratat. Ca
atare, competenţele comunitare pot fi ajustate pentru a se realiza obiectivele menţionate
explicit.
Din acest principiu – în temeiul căruia Uniunea nu poate acţiona decât în limita
competenţelor ce îi sunt atribuite – decurge un alt principiu, potrivit căruia competenţa
reziduală care nu este atribuită Uniunii revine statelor membre.
În conformitate cu articolul 4 TUE, orice competenţă care nu este atribuită
Uniunii prin tratate aparține statelor membre, iar potrivit art. 5 delimitarea competenţelor
Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Potrivit Articolului 5 (ex-articolul 5 TCE) din Tratatul Uniunii Europene
(versiunea consolidata dupa adoptarea Tratatului de la Lisabona):
„(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii
prin tratate aparține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol.
(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
 Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.”
În plus, conform articolului 7 TFUE: „Uniunea asigură coerenţa între diferitele
sale politici şi acţiuni, ţinând seama de ansamblul obiectivelor Uniunii şi respectând
principiul de atribuire a competenţelor”.
Concluzia care se poate desprinde din examinarea noului articol 5 TUE coroborată
cu renunţarea la principiul supremaţiei dreptului comunitar (supremaţie care era, de altfel,
proclamată de Tratatul Constituţional) ar fi aceea că Uniunea îşi îndeplineşte obiectivele
numai în temeiul voinţei statelor membre care decid să îi transfere competenţe în acest
scop. În realitate, aplicarea principiului atribuirii de competenţe este atenuată de celelalte
dispoziţii ale tratatelor, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona, care
menţine intact principiul supremaţiei dreptului Uniunii consacrat de Curtea de la
Luxemburg, la rândul său limitat de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Faptul
că acest principiu nu a fost inclus în Tratatul de la Lisabona şi se regăseşte doar în
Declaraţia nr. 17 nu va afecta existenţa acestuia sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Tratatul de la Lisabona clarifică şi reglementează categoriile şi domeniile de
competenţe ale Uniunii Europene prin introducerea unui nou Titlu I (articolele 2- 6) în
TFUE.
Astfel, articolul 2 stipulează că:
1) În cazul în care Tratatele atribuie Uniunii competenţa exclusivă într-un
domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct
de vedere juridic, statele membre putând face acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
2) În cazul în care Tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta
acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa.
3) Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei
de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul Tratat, pentru definirea
cărora Uniunea dispune de competenţă.
 4) Uniunea dispune de competenţă... pentru definirea şi punerea în aplicare a
unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv pentru definirea progresivă a
unei politici de apărare comune.
5) În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de Tratate, Uniunea dispune de
competenţa de a întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii...”
Articolul 3 enumeră ariile de competenţă exclusivă: „Uniunea dispune de
competenţă exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor
privind concurenţa necesară funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele
membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul
politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună”, în timp ce articolul 4
fixează competenţele mixte:
1) „Uniunea dispune de competenţa partajată cu statele membre în cazul în care
Tratatele îi atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile prevăzute la articolele 3
şi 6.
2) Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în
următoarele domenii principale: piaţa internă; politica socială; pentru aspectele
definite în prezentul Tratat; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura
şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia
consumatorului; transporturile; reţelele transeuropene; energia spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică,
pentru aspectele definite în prezentul Tratat.
3) În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de
competenţă pentru a desfăşura acţiuni..., fără să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.
4) În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar, Uniunea
dispune de competenţa pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună...,
fără împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă”.
Articolul 5 stabileşte că „Statele membre îşi coordonează politicile economice
în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările
generale ale acestor politici... Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor
de ocupare a forţei de muncă... Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura
coordonarea politicilor sociale ale statelor membre”.
În baza art. 6, Uniunea dispune de competenţa pentru a desfăşura acţiuni de sprijinire,
de coordonare sau completare a acţiunilor statelor membre. Domeniile acestor acţiuni
sunt, prin finalitatea lor europeană: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; industria;
cultura; turismul; educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; protecţia civilă;
cooperarea administrativă
2.Exercitarea competenţelor Uniunii - principiiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii
a). Principiul subsidiarităţii - Este un corolar al principiului atribuirii de
competenţe, ce se aplică numai domeniilor ce nu ţin de competenţa exclusivă a Uniunii şi
în virtutea căruia Uniune Europeană nu va interveni în aceste domenii decât în măsura în
care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate, datorită dimensiunilor sau
efectelor proiectate, de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar.
Regula deci, în aceste domenii, o constituie competenţa de principiu a statelor
membre, exercitarea competenţelor de către Uniune constituind excepţia.
Conceptul de subsidiaritate îşi are originea în doctrina catolicismului european
clasic, având rolul de a ameliora şi echilibra relaţiile dintre diferitele grupuri sociale, şi
afirma principiul potrivit căruia colectivităţile mari nu trebuie să intervină la nivelul
colectivităţilor mici decât în probleme ce pot fi soluţionate mai bine la nivelul
colectivităţii superioare. El a fost preluat, de o manieră implicită, în Tratatele institutive
ale Comunităţilor Europene, fiind apoi menţionat explicit în Tratatul de la Maastricht şi
apoi dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam, care conţine şi un Protocol cu privire la
aplicarea acestuia. Potrivit acestui Protocol, principiul subsidiarităţii dă orientare în
privinţa modului în care competenţele Comunităţii trebuie exercitate la nivel comunitar,
fiecare instituţie comunitară având obligaţia să vegheze la respectarea principiului
subsidiarităţii.
Aplicarea acestui principiu trebuie să se facă prin raportări la obiectivele Uniunii,
el permiţând lărgirea competenţelor acesteia, atunci când împrejurările o cer, dar şi
restrângerea acestor competenţe când ele nu se justifică.
 Interpretarea principiului subsidiarităţii şi garantarea respectării lui revin Curţii de
Justiţie. Prin aplicarea lui se urmăreşte respectarea identităţii naţionale a statelor membre,
prezervarea competenţelor naţionale, precum şi apropierea de cetăţeni a procesului
decizional.
Potrivit noului articol 5 alin. (3) TUE în temeiul principiului subsidiarităţii, în
domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită
dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
b). Principiul proporţionalităţii.
Consacrarea juridică şi conţinutul principiului proporţionalităţii la nivel comunitar
s-a realizat prin Art. 5 (3) din Tratatul Comunităţi Europene, care prevedea:
,,Acţiunea Comunităţi nu depăşeşte ceea ce este necesar în vederea atingeri
obiectivelor prezentului Tratat”. Înainte de a fi încorporat în legislaţia comunitară
principiul proporţionalităţii a fost recunoscut prin jurisprudenţă. El este afirmat în
diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german, presupunând că legalitatea
regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie
corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să
depăşească, să meargă mai departe decat este necesar să îl atingă şi, când există o
posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă
cea mai puţin oneroasă1.

S-a observat, în această privinţă, că o dată ce un scop sau un obiectiv al unei

măsuri este identificat, o triplă examinare trebuie să fie efectuată: dacă măsura este un
mijloc corespunzător sau folositor pentru realizarea obiectivului; dacă măsura este
necesară pentru realizarea obiectivului; şi dacă există o legătură rezonabilă între
măsură şi obiectiv.

Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative

comunitare au o largă libertate de acţiune care corespunde responsabilităţilor politice
ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este manifest necorespunzătoare având în

1
 vedere obiectivul care îi este cerut intituţiei competente să îl urmărească, legalitatea ei
este afectată2.

În concret anterior acestei încorporări în legislaţia comunitară, principiul în

cauză a cunoscut aplicaţii în materie de agricultură – organizarea comună de piaţă şi
de concurenţă – exceptări de la interdicţia acordurilor şi ajutoare de stat compatibile
cu piaţa comună. Protrivit acestui principiu mijloacele folosite de autorităţi trebuie să
fie proporţionale cu scopul lor. Unul din domeniile în care principiul se impune este
cel al aplicării unor măsuri administrative sau penale. În acest sens s-a stabilit că orice
asemenea măsură care depăşeşte ceea ce este strict necesar pentru scopul de a da
posibilitatea statului membru importator de a obţine în mod rezonabil informaţii
complete şi exacte acupra circulaţiei mărfurilor care aparţin cadrului specific al
măsurilor de politică comercială trebuie să fie privită ca o măsură având efect
echivalent unei restricţii cantitative interzise de Tratat. Importatorului în cauză i s-a
cerut să declare orice altceva, cu privire la originea mărfii, decât cunosştea el sau de
la care se aştepta în mod rezonabil să cunoască, puntând ca, prin omisiunea sau
neclaritatea declaraţiei sale să fie atrase penalizări disproporţionate faţă de natura
contravenţiei de un caracter pur administrativ3.

S-a mai statuat că în scopul de a stabili dacă o prevedere de drept comunitar

se conformează principiului proporţionalităţii, este necesară să se constate dacă
mijloacele pe care această prevedere le aplică spre a realiza scopul ei corespund
importanţei acestui scop şi dacă ele sunt necesare pentru a le realiza; astfel că un
termen imperativ atrăgând după sine încetarea completă a unui drept poate fi privită
ca fiind compatibil cu principiul în discuţie, având în vedere scopul prevederii
resprective4.

În materie de concurenţă s-a stabilit semnificaţia principiului în sensul că

obligaţiile impuse întrepinderilor în scopul de a pune capăt încălcărilor dreptului
concurenţei nu trebuie să depăşească ceea ce este corespunzător şi necesar spre a se
atinge obiectivul pretins, şi anume restabilirea respectării regulilor încălcate.Când

3
4
 legislaţia comunitară face o distincţie între obligaţie primară, a cărei îndeplinre este
necesară în scopul atingerii obiectivului cerut, şi obligaţie secundară, în mod esenţial
de natură adiministrativă, nu se poate fără ca să se încalce principiul
proporţionalităţii, să se penalizeze neîndeplinirea obligaţiei secundare la fel de sever
precum neîndeplinirea obligaţiei primare În absenţa unor reguli comune privind
vânzarea şi cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în
cadru comunitar rezultând din disparităţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie
acceptate în măsura în care astfel de reguli, aplicabile produselor naţionale ori
importate, fără distincţie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii
cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ele trebuie
să fie proporţionale cu scopul avut în vedere5.

Această proporţionalitate trebuie avută în vedere atât în ceea ce priveşte

competenţele exclusive ale UE, cât şi în ceea ce priveşte competenţele concurente.
Prin consacrarea şi aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea unor excese
ale intervenţiei instituţiilor comunitare (ale birocraţiei comunitare, dincolo de ceea ce este
necesar, dincolo de obiectivele şi competenţele ce le sunt conferite. Competenţa
personală.
Cetăţenia europeană
Din punctul de vedere al persoanelor asupra cărora se extinde competenţa Uniunii,
aceasta se referă la totalitatea persoanelor fizice si morale ale tuturor statelor membre.
2.2.1. Cetăţenia europeană. Noţiune
Cetăţenia europeană este relaţia oficială între un individ şi UE, relaţie ce defineşte
apartenenţa acestuia la Uniune.
Consacrarea unei cetăţenii europene prin Tratatul de la Maastricht a apărut, pe de o
parte, ca un instrument ce permite această apropiere, chiar şi simbolică, şi, pe de altă
parte, ca fundament al apariţiei unei legitimităţi sociale a edificiului european
Ca cetăţeni, indivizii au anumite drepturi, de exemplu pot lua parte la procesul de
decizie alegându-şi reprezentanţii. Introducerea unor drepturi comune pentru cetăţenii
europeni consolidează identitatea Uniunii şi ideea de solidaritate europeană.

5
 Cetăţenia europeană se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta.
Cetăţenia europeană se dobândeşte automat de toţi cetăţenii statelor membre UE

2.2.2. Statutul cetăţeanului european

Dispoziţiile inserate în Partea a Doua a TFUE sub titlul „Nediscriminarea şi
cetăţenia Uniunii” , reprezentând o reluare a dispoziţiilor art. 17-20 TCE. Astfel, potrivit
articolului 20 (ex-articolul 17 TCE):
„(1)Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se
adaugă acesteia.
(2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se
bucură, printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile
locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui
stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului
European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale
Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora”.
Cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, astfel de un set de drepturi, care constau în:
 dreptul la libera circulaţie în celelalte state membre ale Uniunii
Fiecare cetăţean european are dreptul de a călători şi de a se stabili liber pe teritoriul
oricărui stat membru pe o perioadă de maxim 3 luni, doar prezentând paşaportul sau
cartea de identitate naţională, fără a fi necesară vreo altă formalitate.
Conform articolului 21 TFUE (ex-articolul 18 TCE) orice cetăţean al Uniunii are dreptul
de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi
condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora.
În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru atingerea acestui
obiectiv şi în care tratatele nu a prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
adopta dispoziţii menite să faciliteze exercitarea drepturilor menţionate anterior
În aceleaşi scopuri ca cele menţionate la alineatul (1) şi în cazul în care tratatele
nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale sau al
protecţiei sociale. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului
European.
 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul
European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă
Art 22 TFUE: (1)Orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru şi
care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale
din statul membru în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui
stat. Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate
în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului
European; aceste norme de aplicare pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care
probleme specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.
(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 223 alineatul (1) şi
dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea acestuia, orice cetăţean al Uniunii care îşi are
reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a alege
şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Acest drept se va exercita în
condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European; aceste norme de aplicare
pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care probleme specifice ale unui stat
membru justifică acest lucru.Cetăţenii europeni au dreptul să voteze şi să candideze în
alegerile locale în statul de rezidenţă. Deoarece autorităţile locale joacă un rol
fundamental în dezvoltarea cetăţeniei europene, fiind cele mai apropiate de cetăţeni, acest
lucru este o realizare majoră pentru democraţia europeană.
Fiecare stat membru decide asupra formulei în care au loc alegerile, dar toate
respectă aceleaşi principii democratice de bază (vârsta de votare de 18 ani, egalitatea între
sexe, votul secret, mandat de cinci ani care poate fi reînnoit, etc.)
Prin participarea cetăţenilor europeni la alegerile europene se doreşte ameliorarea
reprezentabilităţii acestora în cadrul instituţiilor europene şi reducerea „deficitului
democratic” de care suferă Uniunea.
 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ de protecţie consulară din
partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care
statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în
statul terţ respectiv
Dacă propriul lor guvern nu are o misiune diplomatică într-o ţară terţă pe care o
vizitează, cetăţenii europeni beneficiază de protecţie din partea consulatului sau
ambasadei oricărui alt stat membru U.E. Această protecţie constă în ajutor în cazuri de
deces, boală sau accident, arest sau detenţie, ajutorarea victimelor delictelor grave etc.
Ambasada trebuie să trateze cetăţeanul european ca şi cum ar fi cetăţean al statului pe
care îl reprezintă.
Articolul 23 TFUE (ex-articolul 20 TCE) stabileşte: Orice cetăţean al Uniunii
beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu este reprezentat statul membru al cărui
resortisant este, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui
stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. Statele membre adoptă
dispozițiile necesare și angajează negocierile internaţionale necesare în vederea asigurării
acestei protecţii.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile
de coordonare şi de cooperare necesare pentru a facilita această protecţie.
 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la
Mediatorul european (European Ombudsman)
Cetăţenii şi rezidenţii UE beneficiază de două modalităţi de a contacta instituţiile
europene cu o cerere sau plângere:
 1.trimiterea unei petiţii la Parlamentul European, care să se refere la un subiect
din sfera de activitate a Comunităţii Europene şi să privească direct pe autorul ei.
2. adresarea unei plângeri Mediatorului European (instituţie înfiinţată pe lângă
Parlamentul European, care îşi desfăşoară activitatea pe durata mandatului forului
legislativ european).
Mediatorul European este abilitat să primească plângerile din partea oricărui
cetăţean al Uniunii, din partea oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau
sediul social într-un stat membru, precum şi plângerile referitoare la cazurile de
administrare defectuoasă în acţiunile instituţiilor, organelor sau organismelor Uniunii, cu
excepţia Curţii de Justiţie în exercitarea funcţiilor sale jurisdicţionale.
Cetăţenii europeni au dreptul de a beneficia de un tratament imparţial, echitabil şi
într-un termen rezonabil la o administraţie transparentă, responsabilă şi serviabilă, din
partea instituţiilor, organelor şi organismelor Uniunii. Spre deosebire de petiţiile trimise
Parlamentului European, cetăţeanul nu trebuie să fie neapărat afectat personal de
problema ce face obiectul plângerii către Mediator.
Mediatorul nu poate ancheta plângerile prezentate contra autorităţilor naţionale,
regionale sau locale, chiar dacă acestea vizează dreptul comunitar.
Cetăţenii europeni mai au dreptul de a scrie instituţiilor europene în oricare din
cele 23 de limbi oficiale ale UE şi să i se răspundă în acea limbă.
În afară de instrumentele oferite de petiţii şi plângeri, drepturile cetăţenilor
europeni mai sunt protejate prin mijloace juridice. Mecanismele juridice de protecţie a
dreptuilor cetăţenilor europeni se referă la sistemele de judecată la nivel unional,
respectiv Curtea Europeană de Justiţie (cu sediul la Luxemburg). Pe langă obligaţia de a
verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ veghează asupra respectarii drepturilor şi
obligaţiilor care rezultă din aplicarea Constituţiei Europene şi a Tratatelor Uniunii. Din
acest motiv, odata cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, CJUE a căpatat prerogative
sporite, în special în raport cu celelalte instituţii europene