UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CURSUL
REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR IMOBILE

REFERAT
DREPTUL DE VECINĂTATE

Dr., lector universitar, Cara Aliona

Șcerbatîi Adriana
Grupa I, anul II
Data remiterii

03.03.2018
Cuprins

Introducere

1. Dreptul de vecinatate

1.1. Obligația de a suporta mirosul, zgomorul,etc.

1.2. Folosirea apelor de pe terenurile învecinate

1.3. Stabilirea și respectarea hotarului dintre vecini

1.4. Drepturile legate de constucțiile ridicate pe terenurile învecinate

1.5. Încălcarea hotarului la ridicarea construcțiilor pe două terenuri învecinate

1.6. Dreptul de trecere prin terenul vecin

1.7. Plantarea arborilor pe construcțiile învecinate

Concluzie

Bibliografie

1
 Introducere
Dreptul de proprietate este principalul drept real și cel mai complet drept. Acesta
conferă titularului dreptului de proprietate exercitarea în putere proprie şi în interes propriu a
atribuţiilor de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate de
lege.1
În virtutea dreptului de proprietate, proprietarul este îndreptăţit să efectueze cu bunurile
sale, în principiu, orice acţiuni, dar realizarea prerogativelor proprietarilor în deplinătatea lor
poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membi ai societăţii, precum şi asupra
societăţii în întregime. Din aceste considerente, legiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în
exercitarea dreptului de proprietate.2
Exerciţiul dreptului de proprietate trebuie să fie licit, adică să aducă utilităţi şi favoruri
titularului şi acest exerciţiu nu trebuie să aducă pagube materiale disproporţionate altor membri
ai societăţii sau să încalce drepturile acestora. Exerciţiul unui drept nu poate fi privit ca licit,
adică normal, decât în măsura în care el corespunde cu funcţionarea socială şi cu interesul
economic cu care dreptul corespunde.3
La baza îngrădirilor legale ale dreptului de proprietate se află norma constituţională
stipulată în art.46 al Constituţiei Republicii Moldova unde se menţionează că dreptul de
proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin
proprietarului.
Scopul principal în stabilirea îngrădirilor dreptului de proprietate constă în crearea
condiţiilor necesare pentru a face posibilă o conlucrare a membrilor societăţii. Dreptul de
vecinătate, ca o îngrădire a dreptului de proprietate, reprezintă o limitare legală a acestui drept,
având o sferă de aplicare redusă. Aceasta se exlică prin faptul că normele dreptului de vecinătate
sunt aplicabile numai între proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea este
o stare de fapt care regenerează anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii terenurilor sau ai
altor bunuri imobile de unde se pot produce influenţe reciproce. Pentru asemenea situaţii legea
instituie pentru proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile obligaţia generală de a
se respecta reciproc.4
În momentele următoare voi face o oarecare claritate în ceea ce privește dreptul de
vicinătate și limitele de exercitare ale acestuia.

1
S.Baieş. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol.I. – Chişinău: Arc , 2005, p.589.
2
S. Baieş. Op. cit., p.667.
3
U.Mattei, S.Baieş, N.Roşca. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Editura Arc, Chișinău, 2000,
p.302.
4
S.Baieş. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, vol.I, p.667.
2
 1.Dreptul de vicinătate
Dacă în trecutul nu prea îndepărtat relațiile dintre vecini erau mai calde, luau cu
împrumut unii de la alții lucruri mărunte, apoi în zilele noastre tot mai des sînt cazurile cînd
vecinii se chiamă reciproc în instanța, din diferite motive.
Relațiile dinte vecini sînt reglementate de un capitol aparte din codul civil intitulat
„dreptul de vecinătate”,în care sînt prevăzute toate drepturile și obligațiile dintre vecini.
Regula generală cu privire la comportamentul proprietarilor bunurilor învecinate este
stipulată în art.377 C.C. RM, unde se menţionează că proprietarii terenurilor vecine sau ai altor
bunuri imobile învecinate, pe lângă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege,
trebuie să se respecte reciproc.
Principalul moment în raporturile de vecinătate constă în faptul că aceste terenuri se
referă doar la bunurile imobile, adică la terenuri şi alte bunuri imobile legate solid cu pământul.
Terenurile reprezintă obiectul principal de influenţă reciprocă a vecinilor şi, prin
urmare, raporturile de vecinătate se referă în primul rând la acest obiect. Importanţa acestui bun
imobil rezultă din definiţia legală a bunurilor imobile. Astfel, potrivit alin.(2) art.288 C.C. RM,
la categoria de bunuri imobile se atribuie terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice
separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pământ, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acestea,
adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile
destinaţiei lor.
Astfel, conform Codului Civil RM, identificăm mai multe reglementări cu privire la
drepturile și obligațiile vecinilor cum ar fi:
 stabilirea și respectarea hotarului dintre vecini;
 drepturile legate de constucțiile ridicate pe terenurile învecinate;
 plantarea arborilor pe construcțiile învecinate;
 folosirea apelor de pe terenurile învecinate;
 obligația de a suporta mirosul, zgomorul,etc;
 dreptul de trecere prin terenul vecin;
 încălcarea hotarului la ridicarea construcțiilor pe două terenuri învecinate.
În continuare mă voi expune asupra celor enunțate supra astfel încît sa fie
suficient de explicit și argumentat.
1.1.Obligația de a suporta mirosul, zgomorul,etc.
În art 378 al C.C. RM, este expusă noțiunea de influență, ceea ce reprezintă o acțiune
exercitată asupra bunului imobil al unui proprietar. Astfel în conformitate cu prevederile

3
aliniatului 1 al articolului 378 legiuitorul obligă proprietarul terenului sau a altui bun imobil să
suporte influenţa pe care o exercită asupra bunului său o serie de factori, precum: gazul, aburul,
mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din
terenul vecin, dar numai cu condiţia că aceste influenţe nu împiedică proprietarul în folosirea
lucrului. Totodată, proprietarul terenului sau a unui alt bun imobil va fi obligat să suporte aceste
influenţe şi în cazul în care acestea încalcă dreptul lui, dar încălcarea este nesemnificativă. Adică
proprietarul are posibilitate în continuare să posede şi să folosească lucrul său, fiindu-i create
unele incomodităţi nesemnificative.
Prin urmare, reieşind din factorii legali care pot influenţa negativ folosirea de către
proprietar a bunului său, dacă încălcarea dreptului de proprietate este nesemnificativă, ea nu
poate avea consecinţe negative asupra vecinului. Însă, de la această regulă generală pot fi şi
careva excepţii, şi anume: când influenţa negativă este considerabilă, dar nu este tratată de lege
ca încălcare a dreptului de proprietate. Acest lucru, potrivit alin.(2) art.378 C.civ. RM, poate
avea loc dacă influenţa considerabilă este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu
poate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Ca exemplu poate servi aflarea terenului sau
imobilului proprietarului în aproprierea unei uzine care funcţionează permanent şi provoacă
zgomot puternic în procesul de lucru. Dar, esenţial este faptul că zgomotul este provocat de
exploatarea obişnuită a uzinei şi nu poate fi înlăturat prin aplicarea unor măsuri economic
justificate, fiindcă, în caz contrar, ar fi imposibilă sau dificilă funcţionarea uzinei. Proprietarul de
teren sau de alt bun imobil este obligat să suporte şi acele influenţe considerabile, care depăşesc
folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă, precum şi limitele economice
admisibile. Dar, în schimbul suportării unor asemenea influenţe, el poate cere de la proprietarul
care cauzează influenţe respective o compensare corespunzătoare în formă bănească. În caz de
litigiu, calificarea influenţelor ca fiind nesimnificative sau considerabile, precum şi stabilirea
cuantumului compensaţiei revine instanţei de judecată, ca rezultat al cercetării circumstanţelor
cauzei, precum şi al argumentelor audse de părţi.5
În temeiul prevederilor aliniatului 1 al art. 379, proprietarul terenului sau altui bun
imobil nu este obligat să suporte influenţa provenită din terenul vecin, cu condiţia că această
influenţă atentează în mod inadmisibil asupra utilizării terenului său. Prin urmare, proprietarul
este în drept să ceară interzicerea ridicării sau expluatării unor construcţii sau instalaţii despre
care se poate afirma cu siguranţă că atît prezenţa acestora cît şi utilizarea lor atentează în mod
inadmisibil asupra terenului său. Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau expluatării unor
construcţii sau instalaţii prin înaintarea unui aviz celui care intenţionează să ridice sau să
exploateze construcţii sau instalaţii, iar în cazul în care avizul este lăsat fără răspuns şi acţiunile
5
S.Baieş. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, vol.I, p.668.
4
nu sunt încetate, proprietarul este în drept să recurgă la intentarea unei acţiuni negatorii în
conformitate cu prevederile alineatului 2 al art. 376.
Astfel, amplasarea unui atelier de tinichigerie, împreună cu o rampă de reparaţie auto, în
imediata apropriere a locuinţei vecinului şi exploatarea acestuia, cu efectul producerii unor
zgomote, gaze şi mirosuri poluante sunt fapte care întrec limitele unei vecinătăţi tolerabile şi ca
consecinţă instanţa de judecată va dispune desfiinţarea construcţiilor.
Ridicarea unei construcţii sau instalaţii cu respectarea distanţei de la hotar nu pot fi
respectiv demolată sau interzisă exploatarea, chiar dacă se exercită o influenţă inadmisibilă, cu
excepţia cazurilor cînd afectarea inadmisibilă s-a produs în mod evident (vădit). În cazul în care
afectarea deşi este inadmisibilă, dar nu s-a produs în mod evident, proprietarul nu va fi în drept
să ceară demolarea construcţiei sau interzicerea exploatării instalaţiilor.
În temeiul prevederilor articolului 380 C.C. RM, proprietarul este în dreptul, în cazul
existenţei pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin, să ceară vecinului să ia măsurile
necesare pentru a preveni acest pericolul. Legiuitorul i-a conferit proprietarului acest drept
pentru a-i da posibilitate să se apere împotriva unor eventuale prejudicieri. Din conţinutul normei
rezultă că legiuitorul acordă posibilitate vecinilor să soluţioneze diferendele pe cale amiabilă, iar
în cazul în care nu se ajunge la un numitor comun – să recurgă la intervenţia instanţei de
judecată. Astfel, în cazul în care proprietarul a cerut vecinului să ia măsurile necesare pentru a
preveni pericolului de prăbuşire, dar vecinul nu a întreprins nici o acţiune în acest sens,
proprietarul este în drept să se adreseze în instanţa de judecată cu a acţiune negatorie conform
prevederilor alin. 2 al art. 476. Prin intermediul acţiunii negatorii proprietarul are posibilitate să
se apere nu numai în cazul în care îi sunt create piedici în exercitarea dreptului de proprietate,
dar şi atunci cînd există temei a presupune că se vor face încălcări ulterioare ale dreptului de
proprietate.
1.2. Folosirea apelor de pe terenurile învecinate
Prevederile alin. 1 art 181 instituie interdicţia pentru proprietarul oricărui teren să
efectueze asemenea lucrări care ar duce la devierea sau manipularea cursurile de apă şi a pînzei
freatică (apa care se află pe primul strat impermiabil de la suprafaţa pămîntului şi care
alimentează frecvent izvoarele, fîntînile, etc.) din mai multe terenuri şi ca rezultat să se modifice
cantitatea sau calitatea apei în dezavantajul proprietarului unui alt teren.
Proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte scurgerea apelor provenite de
pe terenul superior decît dacă curgerea este firească, adică este rezultatul unui fenomen natural.
În scopul realizării acestei obligaţii el nu are dreptul să pună vreun obstacol la
scurgerea naturală a apelor din fondul superior. Proprietarul terenului inferior nu poate prin
lucrările care le-ar face nici să împiedice, nici să îngreuneze scurgerea în paguba terenului
5
superior. Proprietarul terenului inferior nu are nici o obligaţie pozitivă, cum ar fi cea de a face
lucrări pentru asigurarea scurgerii. Dacă, contrar prevederilor legii, proprietarul terenului inferior
creează obstacole la curgerea naturală a apelor de pe terenul superior, proprietarul terenului
superior are dreptul să ceară înlăturarea obstacolelor, piedicilor pe cheltuiala proprietarului
terenului inferior, precum şi obligarea acestuia la daune-interese, dacă este cazul.
Proprietarul inferior are dreptul să facă pe terenul său orice lucrare pentru a uşura
sarcina sa, cu condiţia de a nu vătăma vecinii săi sau pe proprietarul terenului superior. Cu atît
mai mult, proprietarul terenului inferior are dreptul de a efectua lucrările necesare pentru a
schimba direcţia apelor în cazul în care curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii
terenului inferior. Schimbarea direcţiei cursului apei se efectuează doar cu permisiunea
prealabilă a instanţei de judecată. Toate cheltuielile legate de schimbarea cursului apelor sunt
suportate de proprietarul terenului inferior. De aici rezultă şi consecinţa, că proprietarul superior
nu poate nici infecta apa, nici modifica cursul ei, aşa încît să provoace scurgerea, pe fondul
inferior, a unui volum mai mare sau a unui curent mai puternic de apă.
Art.382 face excepţie de la prevederile art. 381 şi se referă nu la curgerea firească a
apelor, ci la scurgerea provocată de către proprietarul terenului superior. În temeiul prevederilor
aliniatului 1 al articolului 382 proprietarul terenului inferior este obligat să suporte şi să nu
împiedice curgerile de apă provocate atît de proprietarul terenului superior, cît şi de alte
persoane, precum ar fi de exemplu uzufructuarul. Proprietarul terenului inferior este obligat să
suporte curgerea apelor care ţîşnesc la suprafaţă de pe terenul superior care rezultat al unor
lucrări subterane efectuate de persoanele indicate, precum şi cursurile de apă care au provenit ca
rezultat al secării terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial.
În conformitate cu prevederile art. 383, proprietarul unui teren este investit cu dreptul a
efectua unele lucrări pe terenul vecin riveran pentru a folosi cît mai efectiv terenul său.
Proprietarul beneficiază de acest drept în cazul în care vrea să folosească apele naturale sau
artificiale de care poate să dispună în mod efectiv pentru irigarea terenului său. Pentru aceasta el
este în drept să facă pe terenul riveran opus, exclusiv pe cheltuiala sa, lucrările utile pentru
captarea apei.
Conform prevederilor alin.1 al art. 384, proprietarul, care are surplus de apă utilizate
pentru necesităţile curente, este obligat să ofere acest surplus proprietarului care nu poate
procura apa necesară terenului său decît cu cheltuieli excesive. Proprietarul este obligat să ofere
surplusul de apă, dar această oferire nu este gratuită, deoarece cel care va beneficia de acest
surplus este obligat să-l despăgubească în mod prealabil şi just pe proprietar. Prevederile acestei
norme se aplică numai în privinţa apelor, utilizarea cărora este legată de necesităţile curente.

6
Utilizarea apei pentru necesităţi curente se are în vedere folosirea acestora în calitate de apă
potabilă, pentru adăpatul vitelor etc., adică pentru necesităţile gospodăreşti.
Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă utilizat pentru necesităţile curente şi
în cazul în care are posibilitatea să dea surplusului de apă o altă destinaţie, decît cea de
satisfacere a necesităţilor curente. În acest caz, proprietarul are dreptul să ceară de la proprietarul
care duce lipsă de apă pentru necesităţile curente despăgubiri suplimentare. Proprietarul va fi
îndreptăţit la despăgubiri suplimentare pentru oferirea surplusului de apă numai cu condiţia că va
dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.
Alin. 1 al art. 385 dispune că cel ca are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
întrebuinţare cu el. Astfel, el este proprietarul absolut al izvoarelor aflate pe proprietatea sa şi a
apelor care izvorăsc din ele. Proprietarul are dreptul să întrebuinţeze apele lui la orice lucrări
agricole sau industriale, însă dacă apoi le dă drumul să curgă pe fondul inferior el nu are dreptul
să le altereze, ci să le dea drumul în starea lor de curăţenie iniţială, sub sancţiunea în caz contrar
de a repara prejudiciul cauzat. Însă exercită acestor drepturi asupra izvorului său nu este
nelimitată, deoarece proprietarul terenului nu poate prejudicia drepturile pe care un proprietar le-
a putut dobîndi asupra izvorului, prin titluri sau prescripţie.
Alin. 2 al art. 385 se referă propriu-zis la o limitare, restricţie a dreptului de proprietate.
Conform prevederilor acestui alineat, proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i
schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară
pentru necesităţile curente. Locuitorii unei localităţi nu vor putea invoca prevederile alin. 2 art.
385 sub motivul că apa le este necesară pentru proprietăţile ei curative. Prevederile alin. 2 se
aplică şi în cazul în care locuitorii localităţii ar putea să-şi procure apa necesară prin săparea unei
fîntîni. Dispoziţia alin. 2 are în vedere orice fel de izvoare, indiferent de debitul lor şi se referă
numai la apa curgătoare, dar nu se referă la apele de fîntîni, iazuri, mlaştini etc. Astfel,
legiuitorul a instituit o limitare a proprietarului cu scopul protejării intereselor unei colectivităţi.
Prin urmare, dreptul de a se folosi de apele izvorului nu va putea fi revendicat de către unul sau
mai mulţi locuitori izolaţi numai în folosul lor.
1.3. Stabilirea și respectarea hotarului dintre vecini
Grăniţuire sau hotărnicie, fixarea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare şi
vizibile, a liniei de separaţie dintre două proprietăţi vecine. Fixarea hotarului este o operaţie utilă,
deoarece permite determinarea cu precizie a suprafeţei terenului, se pune capăt divergenţelor
apărute sau chiar împiedică şi previn conflictele între vecini. Din cauza utilităţii grăniţuirii şi a
interesului pe care ea o reprezintă pentru orice proprietar, art. 393 alin. 1 stabileşte că orice
proprietar de teren poate cere de la proprietarul de teren vecin să participe la instalarea unui hotar
stabil sau la restabilirea celui deteriorat. Grăniţuirea este în acelaşi timp un drept şi o obligaţie
7
pentru fiecare proprietar faţă de vecinul său. Chiar statul poate fi obligat să procedeze la
grăniţuire.
Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să participe la instalarea liniei de
demarcare este o pură facultate, pe care proprietarul poate să o exercite sau să n-o exercite în
orice moment. Din acest considerent acest drept nu se prescrie, chiar dacă proprietarul nu va uza
de el un timp îndelungat. Acesta se datorează faptului că proprietatea nu se stinge prin neuz, iar
grăniţuirea nu este alt ceva decît un atribut al proprietăţii şi este imprescriptibilă ca şi
proprietatea.
Dreptul de a obliga pe vecin la instalarea liniei de demarcare hotarului aparţine
proprietarului terenului, precum şi uzufructuarului, care posedă şi foloseşte bunul întocmai ca şi
proprietarul. Acest drept nu aparţine locatarilor, care pot numai să ceară de la proprietar crearea
condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului de locaţiune.
Grăniţuirea poate să fie efectuată prin buna înţelegere a vecinilor. Cînd însă unul din
proprietari refuză să ia parte la grăniţuire, celălalt poate să recurgă la instanţa de judecată şi să
oblige pe vecinul său să participe instalarea hotarului. În acest caz se exercită acţiunea în
grăniţuire. Scopul acţiunii în grăniţuire constă în stabilirea hotarului şi de regulă nu ridică
chestiunea de revendicare de proprietate. Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată într-o
cauză de grăniţuire este declarativă, şi nu atributivă de drepturi. Ea nu are puterea de a prejudeca
chestiuni de proprietate. Dar un proprietar poate, chiar în urma unei grăniţuiri, să pornească
ulterior o acţiune în revendicare, pârâtul neputînd invoca autoritatea lucrului judecat în acţiunea
în grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel al grăniţuirii.
Instalarea liniei de demarcare a hotarului, adică aşezarea semnelor despărţitoare,
comportă o serie de operaţiuni: examinarea titlurilor de proprietate pentru a stabili întinderea
terenurilor; măsurarea; tragerea hotarului pe teren, care necesită suportarea anumitor cheltuieli.
În acest scop legiuitorul a stabilit că cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod
egal, indiferent de întinderea comparativă a terenurilor, dacă din raporturile dintre vecini nu
rezultă altfel. În cazul în care grăniţuirea implică şi o chestiune de proprietate, regula stabilită la
alineatul 2 nu mai este valabilă. În acst caz este necesar să se determine în prealabil suprafaţa
exactă a fiecărei proprietăţi prin arpentaj (întocmirea planurilor topografice, evaluarea suprafeţei
de teren). Cheltuielile acestor operaţiuni pot fi foarte ridicate, care sunt proporţionale cu
suprafaţa fondului.
1.4. Drepturile legate de constucțiile ridicate pe terenurile învecinate
În virtutea dreptului de proprietate care conferă cele mai largi prerogative, titularul
dreptului de proprietate poate oricînd să construiască cava pe terenul său, să efectueze anumite
lucrări sau să facă plantaţii. Există doar o singură restricţie la realizarea acestui drept, şi anume
8
aceea de a nu aduce atingeri drepturilor proprietarilor vecini. În acest context legiuitorul obligă
proprietarul să efectueze construcţiile, lucrările sau plantaţiile cu respectarea distanţei minime
faţă de linia de hotar, în conformitate cu prevederile legii, regulamentului de urbanism, iar în
lipsa acestora, conform obiceiului locului. Obiceiul locului presupune existenţa în localitatea
respectivă a unor tradiţii constante, recunoscute de majoritatea şi aplicate a perioadă îndelungată
de timp. Dovada existenţei obiceiurilor constante şi recunoscute se face prin mărturii. Obiceiuri
constante şi recunoscute sunt tradiţii care se repetă de mai multe ori şi sunt respectate ca o regulă
de drept, dar nu numai îngăduite. Dacă într-o localitatea există obiceiul de a nu respecta nici o
distanţă, se va aplica prevederile legii. Astfel, conform regulilor normative în domeniul
construcţiilor SNIP din 02.07.2001-89, distanţa minimă dintre casa de locuit până la casa
vecinului şi construcţiile aferente este de 6 m; cel puţin 1 m de la linia de hotar – pentru
construcţiile aferente (şure), iar hotarul de stabileşte: cel puţin 1 m de la peretele orb al casei de
locuit sau peretele altei construcţii capitale; cel puţin 2 m de la peretele cu ferestre al casei de
locuit (pct. 20 din Regulamentul cu privire la formarea bunurilor imobile, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr.61 din 29.01.1999, în MO nr.10-11 din 04.02.1999).
Proprietarul este obligă să sădească arborii, fie ei fructiferi, fie ne fructiferi la distanţa
prevăzută de lege, regulamentul de urbanism sau obiceiul locului, distanţă care să nu fie mai
mică de 2 metri de linia de hotar. Excepţie de la regula generală a constituie arborii mai mici de
2 metri, plantaţiile şi gardurile vii, pentru care legiuitorul nu instituie obligativitatea respectării
distanţei minime de la hotar. Astfel, arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii pot fi
sădite chiar la hotar. Distanţa minimă de 2 metri este obligatorie numai în mod subsidiar, adică
în lipsă de alte prevederi legale, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului.
Constatarea existenţei unor obiceiuri locale constante, adică cunoscute şi aplicate ca o regulă
generală, ţine de competenţa instanţei de judecată. Obligaţia de a respecta distanţa dispare cînd
proprietarul terenului a dobîndit o servitute contrarie, adică dreptul de a sădi arbori la o distanţă
inferioară. Această servitute încetează şi vor fi aplicabile prevederile alin. 2 al art. 389 cînd
arborii se usucă sau sunt scoşi.
Alineatul 3 conţine sancţiunea nerespectării de către proprietarul terenului a
prevederilor aliniatelor (1) şi (2). În acest caz proprietarul vecin la discreţia sa are dreptul că
ceară fie scoaterea, fie tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor vii la
înălţimea cuvenită. Proprietarul nu are nevoie să dovedească că suferă vreun prejudiciu pentru a
invoca dreptul de a cere scoaterea ori tăierea arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii. Cheltuielile
suportate în legătură cu efectuarea acestor lucrări sunt puse în sarcina proprietarului terenului pe
care sunt amplasate.

9
 1.5. Încălcarea hotarului la ridicarea construcțiilor pe două terenuri învecinate
Prevederilor alineatului 1art 390 obligă vecinul să tolereze încălcarea hotarului în cazul
în care acesta a fost depăşit de către proprietarul unui teren cu ocazia ridicării unei construcţii.
Vecinul este obligat să suporte această povară numai în cazul în care proprietarul terenului care a
ridicat construcţia este de bună-credinţă, adică nu poate fi învinuit de premeditare sau de culpă
gravă, iar vecinul, la rîndul său este de rea-credinţă, fiindcă a observat depăşirea hotarului, dar nu
a făcut obiecţii înainte sau imediat după depăşirea limitei pentru a-i comunica constructorului
depăşirea limitei şi a stopa construcţia.
Dacă totuşi proprietarul terenului cu bună-credinţă a depăşit limita terenului cu ocazia
ridicării unei construcţii, iar vecinul a tolerat această încălcare. În aceste condiţii proprietarul
terenului care a ridicat construcţia se foloseşte de terenul vecinului în temeiul dreptului de
superficie, pentru o plată corespunzătoare drept despăgubiri sub forma unei rente băneşti, plătită
anual, cu anticipaţie.
Vecinul obligat să suporte povara proprietarului care a construit peste limita de teren are
la dispoziţie şi altă alternativă. Ea constă în posibilitatea acestuia ca oricînd să ceară de la debitor
să achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra
acestuia. În acest context se pune problema care va fi preţul porţiunii de teren, care poate fi
acceptat, preţul de piaţă, care ar fi plătit. În viziunea unor practicieni, preţul de piaţă nu poate fi
acceptat, deoarece el poate genera o modalitate de înstrăinare ascunsă a terenurilor. Din acest
considerent vînzarea acestei porţiuni ar trebui să poarte şi un caracter de pedeapsă pentru cel care
a depăşit hotarul, de aceea ar fi oportună ideea ca preţul de vînzare să fie egal cu preţul dublu
celui de piaţă. Dar deoarece legiuitorul nu specifică expres careva îngrădiri referitor la preţul
terenului, rezultă că preţul terenului este acel preţ la care au convenit păţile.
1.6. Dreptul de trecere prin terenul vecin
Art. 392 alin. 1 reglementează dreptul de trecere prin proprietatea străină, care
constituie o restricţie a dreptului de proprietate, justificată de o utilitate generală. Necesitatea
instituirii unui asemenea drept pentru proprietarul unui terenului şi obligarea vecinilor să suporte
această povară este dictată de situaţia naturală a terenului şi anume situarea acestuia într-un loc
înfundat. Prin teren înfundat se are în vedere un lot care este înconjurat din toate părţile de alte
loturi şi care nu are nici o ieşire directă la calea de acces comună pentru folosirea conductelor de
alimentare cu apă, conductelor de energie electrică, gaze, telecomunicaţii, precum şi alte
instalaţii asemănătoare. Un teren se consideră înfundat nu numai atunci cînd nu are nici o ieşire
la calea de acces comună, ci şi atunci ieşirea este insuficientă pentru necesităţile exploatării
terenului sau cînd ieşirea nu se poate face direct fără inconveniente grave, precum ar fi de
exemplu suportarea unor cheltuieli excesive. Aprecierea gravităţii inconvenientelor revine
10
instanţei de judecată. Proprietarul a cărui trecere este incomodă, nu poate obţine dreptul de
trecere.
Dreptul de trecere poate fi cerut numai de către proprietarul terenului înfundat sau cel
puţin de către cel care are asupra terenului un drept real. Astfel, uzufructuarul, uzuarul unui teren
înfundat are dreptul să ceară o asemenea trecere. Arendaşul nu are dreptul să ceară trecere prin
proprietatea străină. El are numai o acţiunea împotriva proprietarului pentru ca ultimul să-i
creeze condiţiile de trecere, în caz contrar arendaşul are dreptul să ceară rezilierea contractului de
arendă sau plata daune-interese.
Proprietarul terenului înfundat nu dobîndeşte proprietatea terenului pe care exercită
trecere. Proprietarul terenului pe care se exercită trecerea la un teren înfundat, are dreptul de a
îngrădi terenul, de a dispune de el, dar cu respectarea condiţiei de a nu crea piedici în exercitarea
trecerii.
Prevederile alin. 1 se aplică la oricare teren înfundat, fie el îngrădit sau neîngrădit, clădit
sau neclădit, urban sau rural. Povara suportării trecerii poate exista de asemenea în sarcina
oricărui fond alăturat cu un loc înfundat, chiar şi în sarcina unui fond care aparţine domeniului
public.
Trecerea trebuie să se facă astfel încît să cauzeze cît mai puţine incomodităţi, tulburări
proprietarului terenului pe care se exercită. Aceasta înseamnă că trecerea trebuie să fie făcută pe
traseul cel mai scurt între locul înfundat şi calea publică. Dacă trecerea pe traseul cel mai scurt
cauzează mai multe pagube proprietarului terenului vecin, atunci trecerea ar trebui să se facă prin
locul pe unde se pricinuiesc mai puţine pagube, chiar dacă traseul ar fi mai lung.
Trecerea pe proprietatea străină nu este gratuită. Astfel, proprietarul care solicită
trecerea pe proprietatea străină este obligat să despăgubească proprietarul, terenul căruia este
folosit pentru trecere. Despăgubirea trebuie să corespunde anumitor cerinţe şi anume: ea trebuie
să fie justă şi prealabilă, care poate fi achitată eşalonat în timp, iar prin acordul părţilor poate fi
efectuată sub formă de plată unică.
Pentru solicitarea dreptului de trecere pe terenul vecinilor este necesar ca proprietarul să
fie lipsit de accesul la comunicaţiile de folosinţă comună, lipsirea dată trebuie să fie străină
proprietarului care solicită trecerea, adică să nu provină din vina lui. Dacă înfundarea terenului
se datorează faptului proprietarului însuşi (ex.: a clădit dea curmezişul ieşirii, a înstrăinat o parte
din teren), el va putea solicita trecerea, dar va fi obligat la plata unei despăgubiri duble. De
exemplu un teren nu era înfundat, dar s-a împărţit între mai mulţi proprietari prin vînzarea lui. Ca
rezultat al împărţirii unul din terenuri este lipsit de ieşire la drum. În asemenea condiţii,
proprietarul terenului are la dispoziţie două alternative: fie să solicite trecerea de la vecin, fiind
obligat în acest caz la plata unei despăgubiri duble; trecerea nu va putea fi solicitată de la vecini,
11
ci numai copărtaşilor, care o vor datora fără dreptul de despăgubire şi fără a o pune în sarcina
celorlalţi vecini, fiindcă ceilalţi copărtaşi sunt obligaţi să-şi garanteze reciproc deplina folosinţă a
fondului. Numai dacă trecerea pe fondul copărtaşilor nu este suficientă, se va putea reclama
trecerea prin terenurile vecinilor.
1.7. Plantarea arborilor pe construcțiile învecinate
Conform prevederilor art. 387 legiuitorul recunoaşte dreptul de proprietate asupra
fructelor căzute din pomi sau arbuşti după proprietarul terenului pe care acestea au căzut. Soluţia
dată de lege în situaţia respectivă rezultă din principiul accesiunii în temeiul căruia tot ceea ce
uneşte bunul ori se încorporează în el revine proprietarului. Excepţia de la această regulă rezultă
din prevederile alin. 3 al art. 391, în temeiul căruia proprietarul terenului vecin trebuie să permită
accesul pe terenul său pentru ridicarea fructelor care datorită unei forţe naturale sau majore au
căzut pe terenul vecin.
Prevederile articolului dat se aplică doar fructelor căzute, deoarece fructele care atîrnă
pe ramurile care trec pe proprietatea vecinului, aparţin proprietarului arborelui. Dacă proprietarul
terenului nu recurge în acest caz la prerogativele conferite de art. 388, el este obligat, în
condiţiile prevăzute la alin. 1 al art. 391, să permită accesul proprietarului plantaţiei pe terenul
său pentru ca acesta să efectueze lucrările necesare, adică culegerea fructelor.
Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de arbori şi de arbuşti
care au pătruns la el de pe terenul vecin. Aceeaşi regulă se aplică şi ramurilor de arbori şi de
arbuşti ce atîrnă de pe terenul vecin.
Dreptul prevăzut la alin.(1) art 388 nu se acordă proprietarului în cazul în care
rădăcinile şi ramurile nu împiedică folosirea terenului său.
Prevederile articolului 388 se aplică în cazul în care proprietarul vecin cu toate că a
respectat distanţa de sădire a arborilor prevăzută la alin.2 art. 389 sau chiar dacă nu este
prevăzută vreo distanţă, dar nu a depăşit linia de hotar (de exemplu pentru sădirea arborilor mai
mic de doi metri, a plantaţiile sau gardurile vii), dar totuşi ramurile şi rădăcinile acestora trec la
proprietarul terenului. În această situaţie proprietarul terenului este înzestrat cu dreptul de a tăia
şi a-şi menţină rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns de pe terenul vecin, precum şi
ramurile arborilor şi arbuştilor care atîrnă de pe terenul vecin.
Legiuitorul condiţionează exercitarea acestuia drept de către proprietarul terenului.
Astfel, proprietarul va putea să taie rădăcinile şi ramurile numai dacă acestea nu-i împiedică să
folosească terenul său.

12
 Concluzie
În cazurile în care între vecini apar divergenţe referitor la determinarea hotarului
terenurilor acestora, vecinii au posibilitate singuri să soluţioneze divergenţele apărute în virtutea
prevederilor alineatului respectiv. Astfel, în condiţiile în care este imposibilă determinarea
hotarului adevărat, prima soluţie care intervine este determinată de posesiunea de fapt. Adică
decisivă este posesiunea de fapt a vecinilor şi hotarul se va stabili în dependenţă de faptul care
vecin a posedat de fapt terenul disputat în calitate de limită de hotar. Dar dacă nu poate fi
determinată posesiunea de fapt a vecinului, intervine altă soluţie şi anume cea de anexare la
fiecare teren a o jumătate din porţiunea de teren disputată.

Vecinii au posibilitate să apeleze la instanţa de judecată în cazul în care determinarea

hotarului duce fie la un rezultat care contravine faptelor stabilite, fie aduce atingere mărimii
stabilite a terenului. În acest caz instanţa de judecată este competentă să pronunţe pe marginea
litigiului corespunzător.

13
 Bibliografie

1. Constituția Republicii Moldova, Monitorul Oficial Nr. 1

2. S.Baieş. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vol.I. – Chişinău: Arc , 2005.
3. U.Mattei, S.Baieş, N.Roşca. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate.
Editura Arc, Chișinău, 2000, p.302.

14