Mania - de la irascibilitate la lupta impotriva pacatelor

Mânia este boală sufletească, considerată o formă a nebuniei, care izvorăşte din puterea irascibilă a sufletului şi cuprinde toate

manifestările patologice ale agresivităţii.

La fel ca și celelalte patimi (invidia, osândirea, ţinerea de minte a răului etc.) și mânia este legată în mod direct de mândrie.

Despre mânie, ca boală a sufletului, Sf. Efrem Sirul afirmă că aceasta este o patimă obraznică şi neruşinată căreia îi urmează

mâhnire şi căinţă; mâhnirea însă roade inima omului cuprins de ea (Sf. Efrem Sirul, „Cuvinte către monahi”, Edit. Anastasia,

Bucureşti, 1996, p. 87).

Mânia este justificată numai împotriva răului, deoarece „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în

văzduhuri” (Efes. 6, 12).

De aceea, omul trebuie să cunoască puterile sufleteşti pe care le are şi să le întoarcă spre bine, adică să le valorifice duhovniceşte.

Mânia, în sensul bun al cuvântului, arată că sufletul are bărbăţie, care este de ajutor în viaţa duhovnicească. Omul mânios, dacă îşi

va folosi această putere împotriva patimilor şi a răului, va avea numai de câştigat (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit.

Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 18).

Sf. Paisie Aghioritul amintea de Proorocul Moise care, atunci când a văzut poporul evreu închinându-se viţelului de aur, s-a mâniat

şi a aruncat tablele cu poruncile lui Dumnezeu, spărgându-le. „Când sunt nedreptăţiţi alţii şi cineva strigă şi se mânie cu durere

sinceră, atunci mânia este mai justificată. Dar când este nedreptăţit el însuşi şi se mânie, atunci mânia sa nu este curată. Când vezi

pe cineva că suferă pentru lucruri sfinte, unul ca acesta are râvnă dumnezeiască. Din aceasta îl poţi înţelege şi pe nebunul pentru

Hristos. Dacă, de pildă, iei o icoană şi o pui înaintea lui invers, nebunul pentru Hristos va sări în sus, aşa îl testezi. Există şi mânie

dreaptă, dumnezeiască, şi numai această mânie se justifică la om” (Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar,

Bucureşti, 2000, p. 49).

Despre „mânia curată”, Părintele Paisie spunea că este o „putere a sufletului”. „Dacă cel blând din fire este ajutat să sporească

duhovniceşte de blândeţea pe care o are, cel mânios este ajutat şi mai mult de această putere a sufletului care este mânia; este de

ajuns ca puterea aceasta a mâniei să o îndrepte împotriva patimilor sale şi a celui viclean. Dacă n-o pune în valoare în această

direcţie, va profita diavolul de ea. Cel blând din fire, dacă nu se luptă să dobândească bărbăţie, nu poate face salturi. Pe când cel

mânios, dacă ia o hotărâre plină de bărbăţie şi-şi îndreaptă mânia împotriva răului, se înalţă de îndată. De aceea salturile în viaţa

duhovnicească le fac cei care au puţină nebunie” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p. 127).

Când omul are însă o aşezare duhovnicească bună, atunci dispare mânia, neliniştea şi în om vine pacea lui Dumnezeu. Un om

duhovnicesc poate să se enerveze, să se indigneze şi să strige, dar numai pentru probleme duhovniceşti. El nu are însă răutate în
lăuntrul său şi nici nu-i face rău celuilalt, aşa cum spune şi psalmistul David: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile

voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi” (Ps. 4, 4).

Sf. Paisie Aghioritul remarca și posibilitatea ca un om duhovnicesc să se mânie pentru a se apăra pe sine într-o problemă personală.

În acest caz, el suferă de egoism şi primeşte înrâuriri diavoleşti din afară.

Pe cel care este nedreptăţit sau luat în râs trebuie să-l apere alţii, pe dreptate, şi nu pentru interesul lui personal. „Altceva este să

reacţionezi ca să aperi subiecte duhovniceşti serioase, subiecte legate de credinţa noastră, de ortodoxie. Aceasta este datoria ta.

Când te gândeşti la alţii şi te împotriveşti ca să-i ajuţi, atunci fapta aceasta este curată, pentru că se face din dragoste” (Paisie

Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, p. 50).

Scopul principal este să nu ajungem la mânie, potrivit mărturisirii regelui David: „Gata am fost şi nu m-am tulburat să păzesc

poruncile Tale” (Ps. 118, 60).

Pentru aceasta este nevoie de trezvie: „Să te supraveghezi pe tine însăţi şi să-ţi stăpâneşti mânia, ca să nu se înrădăcineze înlăuntrul

tău patima, căci după aceea, chiar şi cu securea de vrei să o tai, ea va da mereu lăstari” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p.

132).

„Nemânierea” se dobândește prin osteneală duhovnicească, primind cu seninătate injuriile nedrepte din partea celorlalți.

„Lipsa de mânie înseamnă dorinţa neostoită pentru necinste. Este asemănătoare cu pofta neţărmurită pentru slavă a celor înfumuraţi.

Lipsa de mânie înseamnă biruinţă împotriva firii omeneşti, care apare prin nepăsarea faţă de înjurături şi care se dobândeşte prin

multe osteneli, lupte şi nevoinţe ascetice” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 81).

Mânia poate fi potolită cu ajutorul smereniei şi a tăcerii, cu îndelunga răbdare, suferirea răului, nepomenirea de rău şi cu milostenii.