Comisia

Europeana
Comisia Europeană este instituţia cea mai originală şi
cea mai dinamică a
Uniunii Europene, o instituţie de integrare prin excelenţă. Ei îi revine rolul
de a
reprezenta interesul general, este independentă în acţiunea sa de statele
membre
ale Uniunii şi are un important drept de iniţiativă legislativă,
constituind esenţa
administraţiei Uniunii şi un ”barometru fidel al tuturor încercărilor de
reformă instituţională”
Comisia îndeplineşte funcţia de „gardian” al tratatelor, veghind
la aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora.
Originile Comisiei Europene se află în tratatele constitutive care creau o
Înaltă
Autoritate a CECO şi două comisii ale CEE şi CEEA. Prin Tratatul de
fuziune de
la Bruxelles a fost instituită o Comisie unică a Comunităţii Europene ce
înlocuia
Înalta Autoritate şi cele două Comisii anterioare. Odată cu adoptarea
Tratatului de
la Maastricht, denumirea de „Comisie a Comunităţii Europene”
a fost înlocuită cu
cea de „Comisie Europeană”, pentru ca Tratatul de la Lisabona
să o denumească
simplu ”Comisia"

Componenţă şi statutul membrilor

Numărul de membrii:
Prin tratatele originare numărul membrilor Comisiei nu era prestabilit,
aceasta
urmând să cuprindă ”cel puţin un naţional al fiecărui stat
membru, fără ca numărul
de membrii având naţionalitatea aceluiaşi stat membru să fie mai
mare de doi”.
 Potrivit acestei reguli, pe măsura extinderilor succesive efectivul
Comisiei s-a mărit semnificativ, astfel că în 1995 Uniunea Europeană
formată din
15 state avea o Comisie compusă din 20 de membrii, fiecare dintre cele
cinci
state mari (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) având
câte doi
membri, iar celelalte ţări, câte unul. Din perspectiva viitoarei extinderii a
Uniunii,
cu încă 12 state membre, menţinerea acestei reguli punea
probleme legate de un
efectiv mult prea numeros. Prin Protocolul asupra instituţiilor comunitare
în
perspectiva lărgirii Uniunii, anexat Tratatului de la Amsterdam, statele
mari ale
Uniunii au acceptat să renunţe la al doilea membru al Comisiei doar
cu condiţia
unei noi ponderări a voturilor în cadrul Consiliului. Protocolul
asupra lărgirii
Uniunii Europene anexat Tratatului de la Nisa înscrie însă regula
potrivit căreia,
începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia va fi compusă „dintr-un
naţional al fiecărui
stat membru", indiferent câte state vor fi incluse în Uniune la acea
dată. După ce
însă Uniunea va fi formată din 27 de state membre, prima
Comisie numită va avea
un număr de comisari inferior numărului de state. În plus, comisarii
vor fi aleşi pe
baza unei „rotaţii egalitare" şi vor fi consideraţi ca un „colegiu" de
comisari. Sunt
stabilite, ca principii pe baza cărora Consiliul va decide cu unanimitate
ordinea de
rotaţie, egalitatea în drepturi a statelor şi cerinţa sigurării unui ”evantai
demografic şi geografic al ansamblului statelor membre ale Uniunii”.
Reducerea compoziţiei Comisiei prin aplicarea sistemului de rotaţie
egalitară
a fost însă amânată, Comisia Europeană continuând să fie compusă din
câte un
membru din fiecare stat al Uniunii.
Tratatul de la Lisabona a reţinut soluţia de reducere a numărului
membrilor
Comisiei prevăzută în Tratatul de la Nisa, stabilind două etape pentru
punerea sa
în aplicare . Astfel, între 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a
tratatului, şi 31 octombrie 2014, Comisia va fi compusă din câte un
resortisant al
fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentant al
Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Începând cu 1 noiembrie 2014, efectivul Comisiei este plafonat la două
treimi din numărul statelor membre, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, ”atât timp cât
Consiliul
European nu decide modificarea acestui număr,
hotărând în unanimitate”.
Reducerea numărului membrilor Comisiei presupune punerea în aplicare
a
unui ”sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte
diversitatea
demografică şi geografică a tuturor statelor membre”, hotărât de
Consiliul
European cu unanimitate.
Desemnarea membrilor Comisiei
Membrii Comisiei, care trebuie să aibă naţionalitatea unui stat
membru, sunt
”aleşi pe baza competenţei lor generale” şi, o adăugare a Tratatului de
la Lisabona, ”angajamentului lor faţă de ideea europeană ”, alegerea
făcându-se
dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă
Procedura de desemnare a membrilor Comisiei a evoluat prin
intermediul
tratatelor succesive, în sensul întăririi legitimităţii prin democratizarea
procedurii
decizionale şi acordarea unui rol din ce în ce mai important
Parlamentului
European, dar şi a unei ”prezidenţializări”ca soluţie pentru
creşterea eficienţei.

Pe de o parte, Parlamentul European, neimplicat iniţial în

derularea acestei
proceduri, primşte prin Tratatul de la Maastricht dreptul de a ”aproba”
desemnarea membrilor Comisiei, iar mandatul acestora este extins la 5
ani, pentru
a coincide cu legislatura Parlamentului. Prin Tratatul de la Amsterdam se
instituie
o procedură în două etape, în cadrul căreia mai întâi este
desemnat preşedintele
Comisiei, care trebuia să fie aprobat de Parlament, după care guvernele,
de comun
acord cu preşedintele desemnat, alegeau comisarii,
Comisia în ansamblul său fiind
supusă ulterior unei noi aprobări a Parlamentului.
Pe de altă parte, dacă iniţial desemnarea membrilor Comisiei făcea
obiectul
unui acord între guvernele statelor membre, fiecare dintre acestea
propunând una
sau două candidaturi, după Tratatul de la Nisa, Consiliul reunind
şefii de stat şi de
guvern hotărăşte cu majoritate calificată.
Tratatul de la Lisabona introduce condiţia ”alegerii”
preşedintelui Comisiei de către Parlamentul European. Astfel,
preşedintele
Comisiei este propus de Consiliul European cu majoritate
calificată, ”ţinând
seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat
la
consultările necesare” şi este apoi ”ales de Parlamentul European cu
majoritatea
membrilor care îl compun”. Ceilalţi membrii sunt propuşi de Consiliu, în
acord cu
preşedintele ales, pe baza ”sugestiilor făcute de statele membre”.
Comisia în
întregul său (incluzând preşedintele ales, Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri) este supusă, în
calitate
de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.
Pe baza
acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând
cu
 majoritate calificată.

Deşi Parlamentul este împuternicit cu aprobarea Comisiei

ca organ colegial,
în întregul său, începând din 2004 se înregistrează o practică a
Parlamentului de a
proceda la examinarea individuală a fiecărei candidaturi, prin
organizarea unor
audieri detaliate ale candidaţilor. În urma acestei practici s-a ajuns la
respingerea
unor candidaturi şi la modificări ale compoziţiei Comisiei propuse iniţial
pentru a
obţine votul de aprobare al Parlamentului1
Statutul membrilor
Având sarcina de a promova interesul general al Uniunii,
Comisia îşi exercită
responsabilităţile în deplină independenţă, la adăpost deci de orice
interese publice
sau private. Membrii Comisiei dispun, de asemenea, de independenţă în
exercitarea sarcinilor lor, art. 245 TFUE prevăzând că ”statele membre
respectă
independenţa acestora şi nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea
sarcinilor
lor”. Membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea
niciunui
guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice
act
incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor (art. 17 alin
(3)
TUE). Dealtfel, pe durata mandatului lor de cinci ani, ce poate fi
reînnoit, membrii
Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată
sau nu. La
preluarea funcţiei aceştia se angajează solemn ”să respecte, pe durata
mandatului
şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în
special, obligaţia de
onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea
mandatului, anumite funcţii
 sau avantaje” (art. 245 par. 2 TFUE).
În afara de înlocuirea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Comisiei
încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire (art. 246 par.
2 TFUE).
Deşi propus de guvernul naţional, un membru al Comisiei nu poate fi
demis sau
revocat de acesta. Destituirea unui membru al Comisiei poate fi
făcută numai de
către Curtea de Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu
majoritate simplă sau
a Comisiei, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare exercitării
funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.
Preşedintele Comisiei poate solicita însă unui membru al Comisiei, ca şi
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, să
îşi prezinte demisia (art. 17 alin (6) TUE). Înaltul reprezentant poate fi
demis de
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu
acordul preşedintelui Consiliului.
Membrul Comisiei care a demisionat sau a decedat este înlocuit pe
perioada
rămasă până la încheierea mandatului de un nou membru având
aceeaşi cetăţenie,
numit de Consiliu, de comun acord cu preşedintele Comisiei,
după consultarea
Parlamentului European.
Fiind organ colegial, şi răspunderea Comisiei este o răspundere colectivă şi
se
angajează numai în faţa Parlamentului European1
.
Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul
European prin moţiune de cenzură, adoptată prin vot deschis cu o
majoritate de
2/3 din voturile exprimate (dublă majoritate) şi cu majoritatea membrilor săi
(art.
234 TFUE). În cazul în care moţiunea de cenzură se adoptă, membrii
Comisiei
trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să
demisioneze din
funcţiile pe care le exercită în cadrul
Comisiei. §2. Organizare şi funcţionare
Comisia acţionează ca un ”colegiu” al celor 27 de membrii, denumiţi
uzual ”comisari”. Conducerea sa este asigurată de preşedintele
Comisiei şi de un număr
de vicepreşedinţi
2
(în prezent opt), între care Inaltul reprezentant al Uniunii pentru

1
Parlamentul European sau oricare dintre eurodeputaţi adresează întrebări
Comisiei şi membrilor
săi, care sunt obligaţi să răspundă oral sau în
scris. 2 Acest număr nu este stabilit prin tratate.
222 Drept instituțional al Uniunii Europene
afaceri externe şi politica de securitate este vicepreşedinte de drept
(art. 17 alin (4)
TUE).
Preşedintele (Jose Manuel Barroso, după 2004) este figura cea
mai reprezentativă
1
, având un rol administrativ şi reprezentând Comisia în relaţiile cu celelalte
instituţii şi cu terţii. Rolul şi prerogativele acestuia au fost întărite
considerabil cu ocazia ultimelor revizuiri ale tratatelor Uniunii, fiind implicat
în
desemnarea celorlalţi membrii ai Comisiei, dispunând asupra problemelor
de
orientare internă (pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor
Comisiei), stabilind responsabilităţile ce revin fiecărui membru al Comisiei,
care
îşi vor desfăşura atribuţiile sub autoritatea sa, numind
vicepreşedinţii Comisiei şi
putând cere demisia unui comisar. Preşedintele este cel care
defineşte orientările
politice în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea şi conduce
activităţile Comisiei pentru a se asigura că acestea sunt duse la bun
sfârşit. Vicepreşedinţii sunt desemnaţi dintre comisari şi au sarcina de
a-l suplini la nevoie pe preşedinte.
Organizarea şi funcţionarea Comisiei se realizează în baza unui
Regulament
de procedură
2
pe care ea însăşi îl fixează, în condiţiile prevăzute de tratat (art. 249
TFUE), pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor sale, regulament
care este
publicat.
Principiul de funcţionare a Comisiei este colegialitatea, ce presupune luarea în
comun a deciziilor (în şedinţă), orice măsură luată de către unul dintre
membrii
săi fiind imputabilă Comisiei, singura titulară a puterii de decizie.
Independent de caracterul colegial, preşedintele atribuie membrilor
Comisiei
domenii de activitate specifice (portofolii), pentru care sunt anume
responsabili în
ceea ce priveşte pregătirea activităţilor Comisiei şi punerea în aplicare a
deciziilor
sale. Preşedintele poate modifica repartizarea acestor responsabilităţi în
cursul
mandatului. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile atribuite de preşedinte
sub
autoritatea acestuia (art. 248 TFUE).
În activitatea sa, fiecare comisar este asistat de un corp de funcţionari
administrativi ce formează Cabinetul acestuia. Şefii de cabinet se întâlnesc
săptămânal pentru a pregăti reuniunile în plen ale Comisiei şi a tria
problemele ce
urmează a fi discutate, asupra celor mai puţin importante urmând
să se pună ei de
acord şi să le supună doar votului Comisiei. Problemele mai
importante urmează a
fi discutate în Comisie, făcând obiectul unui acord între comisari pentru a fi
transpuse în acte ale Uniunii.
Preşedintele este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei,
de
un Secretar general, ce asigură punerea în aplicare a
procedurilor decizionale şi

1
De aceea, toate Comisiile ce au funcţionat până acum au primit
numele preşedinţilor (Jenkins,
Thorn, Delors, Santer, Prodi, Barroso)
2
 A se vedea în acest sens, Decizia Comisiei din 24 februarie 2010 de
modificare a regulamentului
său de procedură (2010/138/UE, Euratom), publicată în JOUE L 55/60 din 5
martie 2010.
Instituţiile Uniunii Europene 223
veghează la executarea deciziilor, coordonează serviciile, ia măsuri cu
privire la
notificarea şi publicarea actelor, asigură relaţiile oficiale cu alte
instituţii. Comisia Europeană se întruneşte o dată pe săptămână
1
(de regulă miercurea),
pentru a dezbate şi pentru a adopta textele aflate pe ordinea de zi. Aceste
reuniuni
nu sunt publice. Hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu
majoritate
simplă. Sediul Comisiei este la Bruxelles.
Alături de reuniunile plenare, comisarii se pot întâlni şi la nivelul unor
reuniuni de lucru pentru rezolvarea problemelor urgente şi cu caracter
deosebit.
Astfel, preşedintele poate constitui grupuri de membri ai Comisiei, pentru
care
desemnează preşedintele, stabileşte mandatul şi
modalitatea de funcţionare,
precum şi componenţa şi perioada de desfăşurare a activităţii (art. 3 alin (4)
din
Regulamentul Comisiei)
Deciziile Comisiei se adoptă prin intermediul a patru proceduri:
- procedura orală (constând în deliberări, pe baza propunerilor unuia sau a
mai multor membri ai Comisiei şi adoptarea unei decizii cu majoritatea
membrilor) la care se recurge în mod obişnuit în timpul reuniunilor în plen;
- procedura de abilitare (în situaţia când marja de apreciere este redusă şi
nu
prezintă dificultăţi politice, se abilitează un comisar să ia măsuri de
gestiune şi de
administrare, în numele şi sub controlul său);
- procedura scrisă (atunci când direcţia generală şi celelalte
servicii implicate
au ajuns la un acord, avizat favorabil de Serviciul juridic, acord ce
este comunicat
membrilor Comisiei şi se consideră aprobat dacă aceştia nu fac obiecţie
într-un
termen delimitat);
- procedura de delegare (Comisia poate delega adoptarea în numele său a
măsurilor de gestionare sau de administrare directorilor generali şi şefilor
de
serviciu).
Activitatea permanentă a Comisiei este asigurată de o
structură administrativă
extrem de complexă, organizată în 32 de direcţii generale (DG, specializate
pe
anumite domenii de activitate - afaceri economice şi financiare,
buget, educaţie şi
cultură, justiţie, extindere, etc.) şi servicii, la rîndul lor structurate în
compartimente şi unităţi. Ca structură ierarhică, Directoratele Generale,
conduse
de Directori generali, răspund în faţa comisarului sau comisarilor iar
compartimentele, conduse de şefi de compartiment, raportează
Directoratului
corespunzător. Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme administrative de
ordin
general sau au un mandat specific
Serviciile administrative ale Comisiei, ce îşi desfăşoară activitatea atât
Luxemburg, cât şi la Bruxelles, au în componenţa lor peste 23.000 de
persoane,
recrutate direct de către Comisie. Comisia este astfel cea mai
mare instituţie a UE
din punct de vedere al efectivului său. O parte a personalului administrativ
(aproximativ 20%) lucrează în domeniul traducerilor şi al interpretărilor,
restul de
80% lucrând în cadrul direcţilor generale şi al serviciilor descentralizate.

1
Cu posibilitatea de a continua şi a doua zi dacă este necesar.
224 Drept instituțional al Uniunii Europene
§3. Atribuţiile Comisiei
Articolul 17 alin (1) TUE
„Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare în acest
scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor
adoptate de instituţii în temeiul
acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub
controlul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele.
Comisia exercită funcţii
de coordonare, de executare şi de administrare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.
Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor
cazuri prevăzute în tratate, aceasta
asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă
iniţiativele de programare anuală şi
multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale”.
Această listă a atribuţiilor Comisiei, care nu este dealtfel exhaustivă, din
alte
dispoziţii ale tratatelor reieşind şi alte competenţe, permite identificarea
misiunii
generale a Comisiei, aceea de a promova interesul general al Uniunii,
pentru
realizarea căreia îi sunt atribuite trei funcţii majore: de iniţiativă, de control şi
de
executare.
3.1. Atribuţii de iniţiativă
Gândită ca principal motor al integrării europene, Comisia a fost dotată încă de
la început cu un important rol de iniţiativă prin intermediul căruia aceasta
trebuia să impulsioneze dezvoltarea comunitară. În prezent, acest rol de
impulsionare este atenuat de competenţa acordată Consiliului European în
acest
sens, însă tratatele recunosc Comisiei o competenţă generală de iniţiativă
1
,
consacrată dealtfel şi prin jurisprudenţa
Curţii2 , ce se reflectă în numeroasele
dispoziţii care prevăd formularea de propuneri, recomandări sau
avize de către
Comisie. Astfel, Comisia poate propune o revizuire a tratatelor, poate
propune
Consiliului deschiderea unor negocieri externe şi prezintă proiectul de
buget.
Principalul său rol este însă acela de a participa la formarea
actelor legislative
ale Uniunii, formulând propuneri de acte de drept derivat pe care le
supune spre
aprobare Consiliului şi Parlamentului. Art. 17 alin (2) TUE
prevede competenţa
de principiu a Comisiei de a iniţia acte legislative, acestea putând fi
adoptate
”numai” la propunerea Comisiei, ”cu excepţia cazului în care
tratatele prevăd
altfel” şi, corelativ, pentru celelalte acte, necesitatea ca o competenţă a
Comisiei
să fie stipulată în tratate.
Regulile de procedură stabilesc că atunci când Consiliul hotărăşte la
propunerea Comisiei, cu câteva excepţii (în materie bugetară), acesta
poate
modifica propunerea numai hotărând în unanimitate (procedura de principiu
fiind
votul cu majoritate calificată).

1
G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 145. 2
CJCE, 26 februarie 1976, SADAM, cauza 88-90/75, Rec. 323.
Instituţiile Uniunii Europene 225
Comisia rămâne, în toate cazurile, titulara puterii de iniţiativă, tratatele
lăsându-i posibilitatea de a modifica sau chiar retrage propunerea pe tot
parcursul
procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii, atâta timp
cât Consiliul nu
a luat o hotărâre.
Prin Tratatul de la Lisabona Comisia conservă un cvasi-
monopol al iniţiativei
legislative în domenile ţinând de fostul pilon comunitar, Parlamentul şi
Consiliul
putând să-i solicite să facă propuneri, daca apreciază că acestea
sunt necesare, însă
măsura în care răspunde solicitării şi conţinutul propunerii rămân la
latitudinea
Comisie, Curtea de Justiţie recunoscând acesteia o putere discreţionară din
acest
punct de vedere1
. De asemenea, un număr semnificativ de resortisanţi ai
statelor membre, prin intermediul iniţiativei cetăţeneşti, pot
invita Comisia să supună o
propunere vizând adoptarea unui act juridic al Uniunii, Comisia
nefiind însă ţinută
să dea curs acestei propuneri.
În ceea ce priveşte domeniile ţinând de foştii piloni interguvernamentali
ai Uniunii, Comisia împarte dreptul de iniţiativă fie cu un grup de state
membre
(spre exemplu, cu un sfert, în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare
penale -
art. 76 TFUE), fie cu alte instituţii (BCE, CJUE, BEI - art. 289 alin (4)
TFUE). În
materie de PESC, Comisia nu are nici un drept de iniţiativă, acesta fiind
rezervat
statelor membre şi Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi
politica de securitate.
Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria „C”, fiind numite „documente COM”.
3.2. Atribuţii de control (funcţia de ”gardian al tratatelor”)
Comisia a fost însărcinată prin tratatele constitutive (atribuţie păstrată şi în
tratatele ulterioare), cu rolul de ”gardian al tratatelor”, veghind la aplicarea
dispoziţiilor tratatelor, ca şi a măsurilor luate de instituţii în aplicarea
acestora.
Această misiune generală de supraveghere a Comisiei se exercită atât
asupra
comportamentului statelor membre, cât şi, în anumite cazuri, asupra
celui al particularilor şi al altor instituţii.
În exercitarea acestor atribuţii, Comisia dispune de competenţe preventive,
de
natura dreptului de informare, care reiese din mai multe dispoziţii ale
tratatului,
completate de competenţe extinse de verificare, sau chiar represive. Art.
337
TFUE stabileşte că ”pentru îndeplinirea sarcinilor care îi sunt încredinţate,
Comisia poate solicita şi primi toate informaţiile şi poate proceda la toate
verificările necesare, în limitele şi condiţiile stabilite de Consiliu hotărând
cu majoritate simplă, în conformitate cu dispoziţiile tratatelor”.
Din punct de vedere material, în domenii precum concurenţa (în materia
ajutoarelor de stat) sau politicile economice, statele membre sunt ţinute să

1
CJCE, 13 ianuarie 1990, Fede SA, cauza C. 331/88, 1, Rec. p.
4057. 226 Drept instituțional al Uniunii Europene
informeze Comisia cu privire la măsurile luate. Din punct de vedere formal,
statele sunt obligate să notifice măsurile naţionale luate pentru
transpunerea unei
directive. Curtea de Justiţie a recunoscut în sarcina statelor obligaţia
de a comunica Comisiei orice informaţii pe care aceasta le solicită
1 şi de a colabora cu
bună credinţă la orice anchetă declanşată de Comisie2
.
Mijloacele de acţiune de care dispune Comisia pentru
asigurarea respectării
dreptului Uniunii de către statele membre constau, în primul rând, într-o
procedură generală cu privire la încălcarea obligaţiilor (art. 258-259 TFUE)
care îi
permite acesteia ca, după o fază precontencioasă, în care rolul său este
acela de a
obţine conformarea statului, să acţioneze statul membru în cauză
în faţa Curţii de
Justiţie. În ceea ce-i priveşte pe particulari, Comisia poate să
aplice sancţiuni
întreprinderilor care încalcă principiul concurenţei bazat pe art. 101-102
TFUE.
Controlul asupra compatibilităţii acţiunii altor instituţii cu dreptul Uniunii se
exercită prin posibilitatea de a declanşa controlul de legalitate în faţa Curţii
a unui
act al Consiliului (art. 263 TFUE), de a acţiona în carenţă atunci
când acţiunea
unei instituţii determină nerespectarea tratatelor (art. 265 TFUE) sau de a
cere
Curţii controlul compatibilităţii unui proiect de acord internaţional cu dreptul
Uniunii (art. 218 alin (11) TFUE). Nu în ultimul rând, Comisia este cea care
poate
aproba derogări de la prevederile tratatelor prin aplicarea clauzelor de
salvgardare
prevăzute în tratatele de aderare a noilor state membre sau în art. 114 alin
(10)
TFUE, cu privire la o măsură de armonizare legislativă în domeniul pieţei
interne.
3.3. Atribuţii executive
Comisia întruchipează organul executiv la nivelul Uniunii Europene, punând în
aplicare actele normative emise de Consiliu şi de Parlamentul European,
realizând execuţia bugetară şi negociind în numele Uniunii, în limitele
mandatului
încredinţat, acorduri internaţionale.
Iniţial, atât competenţele legislative, cât şi cele executive, erau în sarcina
Consiliului (care putea delega însă competenţe executive
Comisiei), abia prin
Actul Unic European, care a modificat art. 145 din Tratatul CEE,
conferindu-i-se
Comisiei competenţe executive.
În ceea ce priveşte competenţa de executare a actelor normative, Tratatul
de la
Lisabona confirmă, pe de o parte, competenţa de principiu ce revine
statelor
membre, iar pe de altă parte, la nivelul Uniunii, atunci cînd sunt
necesare condiţii
uniforme de punere în aplicare, regula competenţei Comisiei, de la
care, cu caracter excepţional, se poate deroga în favoarea Consiliului.
Comisia dispune atât de o putere normativă care îi permite adoptarea unor
acte proprii de punere în aplicare a unor acte legislative (art. 105, 106, 317

1
CJCE, 24 martie 1988, Comisia/Grecia, cauza 240/86, Rec. 1835. 2
CJCE, 11 decembrie 1985, Comisia/Grecia, cauza 192/84, Rec. 3967.
Instituţiile Uniunii Europene 227
TFUE), cât şi de competenţe delegate de Consiliu şi Parlament pentru a
adopta
acte fără caracter legislativ care modifică elemente neesenţiale ale unui act
legislativ sau pentru executarea actelor juridice obligatorii, când
sunt necesare
condiţii unitare de punere în aplicare a acestor acte (art. 290-291 TFUE).
Domeniile în care Comisia are putere normativă proprie de a lua măsuri
de executare a unor acte legislative, materializată în dreptul de a adopta
regulamente,
directive şi decizii, precum şi recomandări şi avize, sunt cele în care
Comisia este
însărcinată cu gestiunea concretă, de zi cu zi, a programelor şi politicilor
Uniunii,
între care:
- implementarea (execuţia) bugetului Uniunii ;
- regulile de concurenţă;
- gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, competenţa de executare decurge din voinţa
Consiliului şi
a Parlamentului, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele
normative
pe care le-au adoptat. Este o delegare ”sub supraveghere” căci aceasta se
realizează sub controlul celor doi co-legislatori sau al statelor membre. În
cazul
actelor delegate (acte nelegislative care completează sau modifică anumite
elemente neesenţiale ale unui act legislativ - art. 290 TFUE), Parlamentul şi
Consiliul stabilesc condiţiile în care se exercită competenţa
Comisiei, limitele şi
mecanismele de control ale acesteia. În plus, delegarea poate fi revocată
sau textul
Comisiei poate fi blocat.
În ceea ce priveşte actele de punere în executare, cea de-a doua categorie
de
măsuri ce poate fi delegată Comisiei, în conformitate cu articolul 291 TFUE,
competenţa Comisiei de a adopta astfel de acte este una pur reziduală,
doar riscul
unor distorsiuni în faza de executare de către administraţiile naţionale
putând
justifica adoptarea unor măsuri comune la nivelul Uniunii1
. În acest caz, statele
membre, deţinătoarele principale ale funcţiei executive, păstrează dreptul
de a
controla exercitarea competenţelor de executare de către Comisia
Europeană.
Acest control se exercită prin intermediul unor comitete de experţi
naţionali (sistemul denumit ”comitologie”)2
care o asistă în elaborarea şi aprobarea
măsurilor de aplicare. Comitetele de experţi controlează
propunerile Comisiei şi
emit un aviz formal înainte de adoptarea măsurii de către aceasta. Prezenţa
experţilor naţionali în aceste comitete reprezintă o garanţie pentru
guvernele
reprezentate la nivelul Consiliului, care păstrează în acest mod un
drept de supraveghere asupra elaborării reglementărilor comunitare.

1
C. Blumann, Comitologie et administration indirecte, in J. D. de la Rochere
(coord.),
L’execution du droit de l’Union, entre mecanismes communautaires
et droits nationaux, Bruylant,
Bruxelles, 2009, p.
155. 2
 A se vedea în acest sens Regulamentul Parlamentului European şi al
Consiliului stabilind regulile
şi principiile generale cu privire la modalităţile de control de către
statele membre a exercitării
competenţelor de executare de către Comisie (2011/182/CE), JOUE L 182
din 28 februarie 2011,
pp. 0013 – 0018.
228 Drept instituțional al Uniunii Europene
În ceea ce priveşte competenţa Comisiei de a pune în aplicare decizia
Consiliului de începere a negocierilor pentru încheierea unui
acord internaţional,
art. 318 TFUE stabileşte o marjă largă de apreciere a Consiliului,
care desemnează
”în funcţie de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau şeful echipei
de
negociatori a Uniunii”.
3.4. Atribuţii de reprezentare externă
Comisia Europeană este însărcinată cu reprezentarea Uniunii în relaţiile
sale
interne şi externe. Această atribuţie rezultă din art. 17 TUE, dar
şi din dispoziţiile
art. 335 TFUE, care statuează faptul că ”în fiecare dintre statele membre,
Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor
juridice
de către legislaţiile intern; Uniunea poate, în special, să
dobândească sau să
înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În acest
scop, Uniunea este reprezentată de Comisie. Cu toate acestea,
Uniunea este reprezentată de fiecare instituţie, în temeiul autonomiei
lor administrative, pentru chestiunile referitoare la funcţionarea lor”.
Astfel, în relaţiile interne din cadrul Uniunii, Comisia este cea
care reprezintă
interesul general al Uniunii în raporturile cu statele membre, cu
persoanele fizice
şi juridice sau cu celelalte instituţii comunitare. Promovarea acestui interes
general este adeseori un demers dificil, Comisia acţionând ca un mediator
în
relaţiile dintre statele membre şi dintre acestea şi Uniune. Pentru aceasta,
Comisia
are acreditate reprezentanţe în statele membre.
În ceea ce priveşte reprezentarea externă, aceasta este asigurată, cu
excepţia
Politicii externe şi de securitate comună şi a altor cazuri prevăzute în
tratate, de
către Comisie.
În domeniul politicii comerciale comune, Comisia prezintă recomandări
Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Aceste
negocieri sunt desfăşurate de Comisie, în consultare cu un comitet special
desemnat de Consiliu pentru a o asista în această misiune şi cu
respectarea
directivelor adresate de Consiliu. Comisia raportează periodic comitetului
special şi Parlamentului European cu privire la stadiul negocierilor. (art 207
TFUE).
Comisia poate fi autorizată de Consiliu, în temeiul art. 218
TFUE, să negocieze acordurile dintre Uniune şi ţări terţe sau
organizaţii internaţionale.
Negocierile se poartă în limitele directivelor stabilite de Consiliu şi prin
consultare cu un comitet înfiinţat de Consiliu Pe baza propunerii
Comisiei, Consiliul adoptă o decizie privind încheierea acordului