SIMPOZIONUL JUDETEAN

“Dascalul, intre mit si realitate”

Editia a III-a
 „Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare
decat cei care le dau viata; de aceea pe langa viata, daruiti
copiilor si arta de a trai bine, educandu-i” Aristotel

Meseria de dascal poate fi perceputa ca una dintre cele mai complexe meserii. La bazele
acestei meserii se afla cunoasterea si invatarea. Intotdeauna a existat si va exista ceva misterios
si fascinant in legatura cu predarea si invatarea. Cu cat e practicata mai mult aceasta meserie cu
atat e mai vizibil faptul ca niciodata nu se va ajunge la o cunoastere deplina a elevilor sau a
materiei predate. Asa cum Glori Durka sustine in The teacher’s calling: A spirituality for those
who teach, a fi dascal este mai mult o vocatie decat o meserie, este o chemare care este in strasa
legatura cu sufletul, a fi dascal este o arta.
In dictionarului explicativ al limbii romane (DEX), cuvantul dascal este definit ca fie pur
si simplu profesor, fie ca om de stiinta, savant, indrumator intr-un anumit domeniu. Un alt sens
al acestui cuvant este acela de cantaret de biserica, diac, psalm, cantor. In dictionarul etimologic
al limbii romane, Alexandru Cioranescu il introduce cu sensul de institutor, profesor, persoana
cu profesiunea de a orienta, a calauzi, a sfatui.
A fi dascal implica sa iti pui nevoile tale pe plan secund, dupa nevoile elevilor tai, sa
incerci sa oferi informatiile solicitate prin metodele cele mai eficiente. Aceasta meserie a luat
nastere din dorinta si nevoia de a trasmite cunoastere; educatia este cea care a conturat aceasta
meserie. Platon definea educatia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”. Aristotel, in lucrarea „Politica”,
considera ca „educatia trebuie sa fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura
înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un
bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de
stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu
poate deveni om decât dacă este educat”. De aceasta educatie se ocupa in primul rand dascalul.
Dascalul are o menire foarte grea, ei trebuie sa-si faca elevii sa il iubeasca, dar sa-i
iubeasca si materia, el trebuie sa devina pentru elevii sai un confident, un prieten, un parinte, dar
si o persoana autoritara. Este o meseria care porneste din interior, o meserie care are la baza un
devotament pur. Aceasta persoana care are o asemenea viziune asupra meseriei de dascal este
exact acea persoana care va reusi sa practice aceasta ocupatie cu usurinta si fara sa o vada ca o
povoara. Dascalul are niste misiuni foarte clar stabilite, aceea de a transmite cunostinte, de a
largi orizonturi si de a forma personalitati autonome care sa se poata integra in socitate, cu
capacitati de gandire critica si creativa, cu un profil moral demn de urmat si cu o inalta
profesionalitate.
In raport cu meseria de dascal putem aduce in discutie si anumite mentalitati, convingeri
sau chiar mituri. Dar, pentru inceput ne vom opri asupra implicatiilor etimologice ale mitului. In
„Poetica”lui Aristotel, termenul apare cu sensul de „intriga, structura narativa, fabulatie”. Alte
sensuri: „cuvant”, „povestire”, „legenda”. Mircea Eliade in cartea sa „Aspecte ale mitului” atrage
insa atentia ca, inca de la Aristotel incoace, sensul atribuit mitului e unul deformat fata de natura
sa initiala. Urmasii lui Homer si Hesiod, filosofii rationalisti, au fost aceia care au golit mithosul
de orice valoare matafizica si religioasa. Pana in secolul XIX, intelegerea mitului ca fabula,
fictiune, inventie a fost dominanta. Abia in secolul nostru cuvantul a inceput sa fie redefinit
potrivit acceptiei sale in societatile primitive, unde el desemneaza o „istorie adevarata”, sacra si
exemplara. Exista, prin urmare, astazi doua acceptii ale cuvantului. Pe de o parte, el inseamna
„fictiune, iluzie”, pe de alta, pentru etnologi, sociologi, istoricii religiilor, el desemneaza „traditia
sacra, revelatia primordiala, modelul exemplar”.
Plecand de la aceste notiuni putem afirma ca au luat nastere si cateva mituri legate de
meseria de dascal. Unul dintre acestea ar fi ca dascalul este unicul responsabil de educatia
elevului. Nu putem nega faptul ca dascalul este cel ce ajuta la conturarea si formarea
personalitatii individului, dar nici nu putem omite faptul ca nu este singurul care are asemenea
influente. Dascalul trebuie sa se alature parintilor, societatii, mediului inconjurator, bisericii si
mediului social si impreuna sa ajute la formarea identitatii elevului. Un alt mit este acela ca
oricine poate fi profesor. Aceasta gandire a fost contrazisa in prima parte a lucrarii, acolo unde
am vorbit despre chemarea pe care trebuie sa o simta un dascal adevarat. Dascalii/ profesorii sunt
persoane foarte bine calificate pentru domeniul de studiu pe care il predau. Sunt de asemenea
stapani in totalitate ai teorii pedagogice, despre cum trebuie invatate lucurile si despre cum o
persoana poate fi motivata sa invete. Cariera didactica nu este o pelerina de vreme rea, ea trebuie
urmata numai daca iti place, daca ai vocatie.
Meseria de dascal nu este doar o meserie care implica doar prezentarea unor informatii
unui anumit grup. Aceasta meserie este mult mai complexa, ea implica anumite abilitati si calitati
ale persoanei ce imbratiseaza aceasta meserie. Este o meserie care aduce satisfactii, dar si
epuizare, o meserie care este placuta, dar si exigenta, este o meserie care te face mandru, dar si
umil.