Capitolul 1

INTRODUCERE
 ORGANE DE MAŞINI

1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE „ORGANE DE MAŞINI“

Obiectul acestei lucrări este studiul organelor de maşini din componenţa
instalaţiilor tehnice specifice profilului mecanic şi electric. Conform schemei „bloc
funcţionale“ din figura 1.1, o instalaţie tehnică este formată, în general, dintr-o
maşină motoare (MM), o maşină de lucru (ML), dispozitive de comandă şi
reglare (DCR), mecanisme (M) şi organe de maşini (OM).
Pentru exemplificare, în figura 1.2 este
DCR
prezentată schema „cinematică“ a unui troliu
mecanic, utilizat în centralele termice. În acest
MM M ML caz, maşina motoare este motorul electric
(ME), maşina de lucru este troliul (T),
dispozitivele de comandă şi reglare sunt
OM materializate de panoul de comandă (PC),
Fig.1.1. Schema bloc funcţională a unei mecanismul este reductorul de turaţie (RT),
instalaţii tehnice. iar organele de maşini sunt cuplajele (C1(2)) şi
lagărele cu alunecare (LA1(2)).
Trebuie precizat că şi maşinile, şi mecanismele (în exemplul considerat,
motorul electric şi reductorul de turaţie) au în componenţa lor organe de maşini
(arbori, rulmenţi, pene paralele, roţi dinţate, elemente de etanşare etc.).

C1
ME C2 LA1 LA 2
RT

T
PC

G
Fig.1.2. Schema cinematică a unui troliu mecanic.

Astfel, pentru înţelegerea conceptului de „organe de maşini“ este necesară

mai întâi definirea maşinii şi a mecanismului.
Maşina este un sistem tehnic format din elemente mobile cu mişcări bine
determinate unele faţă de altele având ca scop fie transformarea energiei dintr-o
formă în alta (maşină de forţă), fie efectuarea de lucru mecanic (maşină de lucru).
O maşină de forţă poate fi motoare, dacă transformă în energie mecanică o
energie diferită de cea mecanică (de exemplu: motoarele electrice, hidraulice,
pneumatice, termice), sau generatoare, dacă transformă energia mecanică în altă
formă de energie (de exemplu: generatoarele electrice, hidraulice, pneumatice,
termice).

- 12 -
 ORGANE DE MAŞINI

O maşină de lucru poate fi prelucrătoare, dacă modifică forma,

dimensiunile, aspectul unor corpuri (de exemplu: maşinile-unelte, maşinile agricole),
sau transportoare, dacă modifică poziţia unor corpuri (de exemplu: pompele,
ventilatoarele).
Mecanismul este un sistem tehnic format din elemente mobile cu mişcări
bine determinate unele faţă de altele având ca scop transmiterea şi/sau transformarea
mişcării (de exemplu: reductoarele de turaţie, multiplicatoarele de turaţie,
mecanismele cu pârghii).
Organele de maşini sunt elemente componente ale maşinilor sau
mecanismelor care pot fi proiectate şi executate separat. Există organe de maşini
simple (de exemplu: şuruburile, piuliţele, penele, arcurile) şi complexe (de exemplu:
lagărele cu alunecare, lagărele cu rostogolire, cuplajele).

1.2. CALCULE AFERENTE ORGANELOR DE MAŞINI

În general, calculele stabilesc legătura dintre dimensiuni, material şi
solicitări, însă trebuie să ţină cont şi de alţi factori, cum sunt: tipul contactului,
modul de ungere, duritate, rugozitate etc.
Practic, principalele calcule aferente organelor de maşini, care au cea mai
mare pondere, sunt cele de rezistenţă. Ele pot fi mai simple sau mai complexe în
funcţie de datele concrete şi de importanţa aplicaţiei:
‰ la solicitările interne ale unei piese, simple şi statice, calculele pot fi folosite pentru:
• compararea tensiunii efective (T), care este raportul dintre sarcina (S) şi
elementul dimensional (ED), cu tensiunea admisibilă (Ta), care este raportul
dintre tensiunea limită (TL) şi un coeficient de siguranţă admisibil (ca):
S TL
T= ≤ Ta = (1.1)
ED ca
• compararea coeficientului de siguranţă efectiv (c), care este raportul dintre
tensiunea limită (TL) şi tensiunea efectivă (T) cu coeficientul de siguranţă
admisibil (ca):
TL
c= ≥ ca (1.2)
T
• dimensionare, adică determinarea elementului dimensional minim necesar din
punctul de vedere al rezistenţei materialului:
S
ED ≥ (1.3)
Ta
‰ la solicitările interne ale unei piese, compuse şi statice, se verifică tensiunea
echivalentă (Tech):
Tech ≤ Ta (1.4)
‰ la solicitările interne ale unei piese, simple şi/sau compuse, variabile în timp, se
compară coeficientul de siguranţă efectiv (c) cu cel admisibil (ca):
c ≥ c a ≈ 1,3...1,5 (1.5)

- 13 -
 ORGANE DE MAŞINI

‰ la solicitările de contact al unor suprafeţe conforme (aria nominală de contact

nenulă), se compară tensiunea superficială de contact efectivă (Ts) cu cea
admisibilă (Tsa) a materialului mai „puţin rezistent“:
Ts ≤ min (Tsa ,1 ; Tsa , 2 ) (1.6)
‰ la solicitările de contact al unor suprafeţe neconforme (aria nominală de contact
nulă, contacte hertziene), se compară tensiunea hertziană maximă (σH) cu cea
admisibilă (σHa) a materialului mai „puţin rezistent“:
σ H ≤ min (σ Ha ,1 ; σ Ha , 2 ) (1.7)
Observaţii
¾ Sarcina (S) este forţă normală dacă solicitarea este de tracţiune (întindere) sau
compresiune, forţă tăietoare pentru forfecare, moment de încovoiere sau de
torsiune (răsucire).
¾ Elementul dimensional (ED) este aria secţiunii la tracţiune, compresiune şi
forfecare, modulul de rezistenţă axial la încovoiere sau modulul de rezistenţă
polar la torsiune.
¾ Tensiunea limită (TL) este fie limita de curgere la materialele „tenace“ (de tipul
oţelurilor, care „curg“ înainte de a se „rupe“), fie limita de rupere la materialele
„fragile“ (de tipul fontelor, care se „rup“ fără să „curgă“).
¾ Coeficientul de siguranţă admisibil (ca) se stabileşte de obicei în funcţie de
importanţa aplicaţiei, dar în situaţiile obişnuite se adoptă ca ≈ 2 ... 3, faţă de limita
de curgere şi ca ≈ 4 ... 5, faţă de limita de rupere.
¾ Valoarea tensiunii superficiale de contact admisibile (Tsa) este mai mică în situaţia
mai nefavorabilă, în care între suprafeţe există mişcare relativă.
Alte calcule aferente organelor de maşini, care au o pondere mai mică sau
sunt specifice numai anumitor organe de maşini sunt:
‰ de deformaţii, specifice arcurilor şi arborilor, prin care se compară deformaţia
liniară (f) şi/sau unghiulară (ϕ) cu o valoare admisibilă:
f ≤ fa (1.8)
ϕ ≤ ϕa (1.9)
‰ de vibraţii, specifice arborilor, prin care se compară turaţia de regim (n) cu cea
critică (ncr), corespunzătoare fenomenului de rezonanţă:
⎧≤ 0,8n cr − arbore " rigid"
n⎨ (1.10)
⎩≥ 1, 2 n cr − arbore " elastic"
‰ termice, prin care se compară temperatura „de echilibru“ (t), corespunzătoare
funcţionării de regim, cu o valoare admisibilă:
t ≤ ta (1.11)
‰ de durabilitate, specifice rulmenţilor, prin care se compară durabilitatea efectivă,
exprimată în ore (Lh), cu o valoare admisibilă:
L h ≥ L ha (1.12)
Mai sunt şi alte calcule care se pot face în vederea proiectării organelor de
maşini, de exemplu de uzură, de fiabilitate, economice etc.

- 14 -
 ORGANE DE MAŞINI

1.3. PRECIZĂRI DESPRE CUPRINSUL LUCRĂRII

Lucrarea de faţă este concepută pentru studenţii de la profilul mecanic şi

electric şi cuprinde principalele capitole ale unui curs de organe de maşini, fiind
structurată în patru părţi. Deoarece în fiecare parte capitolele sunt prezentate
„direct“, fără o introducere prealabilă, considerăm că sunt necesare câteva precizări
de ordin general.
În capitolele primei părţi sunt descrise principalele tipuri de asamblări
(adică subansambluri obţinute prin îmbinarea a două sau mai multe piese care
îndeplinesc un anumit rol funcţional).
Asamblările sunt demontabile, atunci când desfacerea lor este posibilă fără
distrugerea totală sau parţială a elementelor componente, sau nedemontabile, în caz
contrar.
Asamblările demontabile îşi îndeplinesc rolul funcţional, fie prin forma
conjugată a unora dintre elementele componente, fie prin intermediul forţelor de
frecare dintre suprafeţele active ale îmbinării.
Sunt asamblări demontabile care „lucrează“ atât prin formă cât şi prin frecare,
acesta fiind cazul asamblărilor filetate care fac obiectul capitolului 2.
În capitolul 3 sunt prezentate asamblări demontabile prin formă şi frecare
Referitor la aceste asamblări trebuie subliniate câteva idei:
• la acelaşi „gabarit“, asamblările prin formă sunt mai portante (pot
prelua/transmite sarcini mai mari) decât cele prin frecare;
• la asamblările prin formă, solicitarea de bază (cea mai periculoasă, care
determină portanţa) este cea de contact, alte solicitări fiind forfecarea
şi/sau încovoierea;
• în vederea unei funcţionări corecte, asamblărilor care lucrează prin frecare
trebuie să li se asigure o „prestrângere“ („pretensionare“) controlată;
• principala problemă pentru calculul asamblărilor prin frecare este
incertitudinea valorii coeficientului de frecare de alunecare, μ, dintre
suprafeţele active ale asamblării, care depinde de mai mulţi factori (cei mai
importanţi fiind cuplul de materiale şi starea de ungere). Pentru a compensa
valoarea „aproximativă“ a coeficientului de frecare, sarcina (momentul
şi/sau forţa) se majorează cu un coeficient de suprasarcină (de siguranţă)
β = 1,1 ... 1,5.
Observaţie - De obicei, pentru μ se adoptă o valoare constantă din „plaja de valori“
recomandată în literatura de specialitate. Însă, pentru a da un caracter
„acoperitor“ calculelor, se poate lucra cu valoarea maximă a lui μ
pentru „prestrângere“ (faza de montaj) şi cu valoarea minimă a lui μ
pentru „funcţionare“.
O categorie importantă de asamblări demontabile o reprezintă cele
arbore-butuc. Acestea au ca scop transmiterea turaţiei (mişcării de rotaţie) şi puterii,
deci a momentului de torsiune, de la arbore la butuc sau invers.

- 15 -
 ORGANE DE MAŞINI

Observaţie - Dacă se cunoaşte puterea P în kilowaţi şi turaţia n în minut la minus unu,

atunci momentul de torsiune Mt în Newtoni ori⋅milimetru se calculează
cu relaţia:
3 ⋅ 107 P
Mt = [N·mm] (1.13)
π n
Tot în capitolul 3 este prezentată asamblarea cu bolţ de articulaţie, care este
caracteristică mecanismelor plane cu pârghii, de exemplu cricului auto, dar şi
motoarelor de automobile (asamblarea bielă - piston).
Există mai multe tipuri de asamblări nedemontabile (prin sudare, prin nituire,
prin lipire, prin încleiere), dintre care în capitolul 4 sunt tratate asamblările sudate.
Practic, sunt prezentate principalele aspecte legate de calculul cordoanelor de sudură
„cap la cap“ şi respectiv „de colţ“, obţinute prin sudare cu electrod.
O categorie aparte de asamblări o constituie cele elastice (arcurile), care fac
obiectul capitolului 5. Dintre numeroasele tipuri de arcuri cunoscute, în lucrare sunt
analizate numai patru (bară de torsiune, monolamelar, multilamelar şi respectiv
cilindric elicoidal de compresiune), atât pentru că sunt mai utilizate cât şi pentru că
relaţiile de calcul aferente, prin simplitatea lor, pot fi considerate o aplicaţie directă a
cunoştinţelor de bază de la disciplina „Rezistenţa materialelor“.
Partea a II-a se referă la tribologie, un domeniu interdisciplinar care se ocupă
de studiul fenomenelor de frecare, ungere şi uzare.
Capitolul 6 aduce în discuţie principalele caracteristici ale diferitelor
regimuri de frecare de alunecare (uscată, limită, fluidă, mixtă) şi respectiv de
rostogolire.
În capitolul 7 sunt prezentate cele mai utilizate materiale de ungere
(lubrifianţi), uleiurile minerale şi unsorile consistente.
În capitolul 8 sunt descrise cele mai importante tipuri de uzare ale organelor
de maşini (adezivă, abrazivă, oboseală superficială de contact, exfolierea şi
coroziunea).
Capitolele părţii a III-a sunt dedicate organelor de maşini a căror funcţionare
este caracterizată de mişcarea de rotaţie: arbori, lagăre, cuplaje.
Capitolul 9 se referă la calculele aferente arborilor drepţi (de rezistenţă,
deformaţii şi respectiv vibraţii).
În capitolul 10 sunt prezentate lagărele, care sunt organe de maşini ce asigură
rezemarea arborilor şi osiilor. Lagărele trebuie să aibă rezistenţă mecanică ridicată
(preiau reacţiuni radiale şi/sau axiale), o bună rigiditate (preiau deformaţii unghiulare) şi
rezistenţă termică (preiau căldura produsă prin mişcare relativă). După mişcarea relativă,
lagărele sunt de rostogolire (rulmenţi), de alunecare sau hibride (de rostogolire şi
alunecare). Deşi sunt standardizate numeroase tipuri de rulmenţi, în lucrare se face
referire numai la montajul şi calculul celor mai utilizaţi (radiali cu bile şi radial-axiali cu
role). De asemenea, sunt prezentate şi lagărele cu alunecare, cu frecare uscată, limită
sau mixtă şi respectiv cele cu frecare fluidă (hidrodinamice şi hidrostatice).
Cuplajele sunt organe de maşini care se realizează într-o gamă largă de tipuri
standardizate şi/sau tipizate. În capitolul 11, se face referire la cele mai reprezentative
dintre acestea, mai mult descriptiv. Se prezintă un calcul mai detaliat pentru cuplajul
intermitent multidisc.

- 16 -
 ORGANE DE MAŞINI

În sfârşit, în partea a IV-a sunt tratate transmisiile mecanice. Legătura dintre

o maşină motoare (MM) şi una de lucru (ML) se poate realiza „direct“, printr-un
cuplaj (C), ca în figura 1.3. În această situaţie însă, pot apărea unele aspecte negative.
Astfel, arborii celor două maşini nu pot avea orice poziţie relativă în spaţiu, trebuie să
aibă acelaşi sens de rotaţie, aceeaşi turaţie şi
C aceeaşi putere (acelaşi moment de torsiune).
MM ML Legătura dintre maşina motoare şi cea de
lucru, se poate realiza şi „indirect“
Fig.1.3. Schiţa legăturii directe dintre o (fig. 1.4) prin intermediul unei transmisii
maşină motoare şi una de lucru. mecanice (TM) şi al cuplajelor (C1), (C2).
În acest caz, inconvenientele amintite sunt
"rezolvate" chiar de transmisie.
C1
MM C2
TM
Pi, ni ML
Pe, ne
Fig.1.4. Schiţa legăturii indirecte dintre o maşină motoare şi una de lucru.

În general, o transmisie mecanică este caracterizată de:

‰ randament, care este raportul dintre puterea de la ieşire (Pe) şi cea de la intrare (Pi),
fiind produsul randamentelor tuturor cuplelor de frecare din transmisie:
P
η= e =
Pi j
∏
ηj ≤ 1 (1.14)

‰ raport de transmitere, care se defineşte ca raport între turaţia de la intrare (ni) şi

turaţia de la ieşire (ne), fiind produsul rapoartelor de transmisie ale tuturor
componentelor transmisiei:
n
i= i =
ne k
ik ∏ (1.15)

Unele transmisii au un raport de transmitere constant, fiind „reductoare“

(dacă i > 1), sau „multiplicatoare“ (dacă i < 1). Există însă şi „variatoare“, adică
transmisii la care raportul de transmitere este variabil în mod continuu sau în trepte.
Transmisiile mecanice transmit putere şi turaţie, deci moment de torsiune,
între maşina motoare şi cea de lucru, fie prin „formă“ (cele cu roţi dinţate,
cu lanţuri etc.), fie prin „frecare“ (cele prin curele, prin roţi cu fricţiune etc.).
Unele transmisii mecanice au „element intermediar flexibil“ (cele prin curele,
cu lanţuri etc.), iar altele nu (cele cu roţi dinţate, prin roţi cu fricţiune etc.).
În capitolul 12 sunt abordate mai în amănunt aspectele teoretice ale
angrenajelor cilindrice cu dinţi drepţi, dar şi problematica de bază a altor tipuri de
angrenaje (cilindrice cu dinţi înclinaţi, conice cu dinţi drepţi, melc-roată melcată).
Se realizează de asemenea o analiză globală a transmisiilor cu roţi dinţate.
În capitolul 13 sunt prezentate pe scurt transmisiile prin roţi cu fricţiune
cilindrice şi respectiv conice cu suprafeţe active netede, precum şi câteva tipuri de
variatoare cu roţi cu fricţiune.

- 17 -
 ORGANE DE MAŞINI

Ultimul capitol al lucrării, al 14-lea, este dedicat principalelor elemente

geometrice şi sistemului de forţe caracteristice transmisiilor prin curele. Este
prezentat cazul particular al transmisiilor prin curele dinţate.

1.4. TENDINŢE ÎN DEZVOLTAREA CONSTRUCŢIILOR

DE MAŞINI. CONDIŢII IMPUSE ORGANELOR DE MAŞINI

Condiţiile impuse organelor de maşini au la bază tendinţele care se manifestă

în dezvoltarea construcţiilor de maşini. Aceste tendinţe sunt:

a) creşterea gradului de complexitate cantitativă şi calitativă a maşinilor.

Aspectul cantitativ implică existenţa unui număr mare de componente, în timp ce
aspectul calitativ consideră existenţa componentelor de naturi diferite (mecanice,
hidraulice, pneumatice, electronice, electrice) pentru realizarea celor mai buni
indicatori de performanţă şi totodată mai multe funcţii.
De exemplu, figura 1.5 relevă legătura dintre numărul de componente şi
indicatorii de performanţă, a căror creştere se manifestă şi în zilele noastre.

Fig. 1.5. Evoluţia în timp a indicatorilor tehnici.

În plus, automobilul viitorului va fi „dopat“ cu electronică şi cu componente

de altă natură, pentru asigurarea unei conduceri semiautomate;
b) pentru realizarea unor înalţi indicatori de performanţă (productivitate,
viteză de rulare, sarcină utilă etc.) se remarcă tendinţa asigurării unor parametri
funcţionali fără a se pierde din vedere parametrii dimensionali şi de greutate ai
sistemului;

- 18 -
 ORGANE DE MAŞINI

c) privitor la rolurile funcţionale, se manifestă – în afară de realizarea unor

funcţii multiple – tendinţa de asigurare a funcţionării în condiţii extreme
(de exemplu, la temperaturi foarte înalte sau foarte joase, ori în medii corozive şi cu
radiaţii);
d) utilizarea noilor materiale cu caracteristici superioare de rezistenţă şi
prelucrare (materiale plastice armate cu fibră de sticlă, materiale ceramice, materiale
compozite, aliaje de titan etc.) şi de asemenea, noi forme de semiproduse şi profiluri
(spumă, „fagure de miere“, structuri stratificate etc.);
e) utilizarea procedeelor tehnologice de mare productivitate, precizie şi
complexitate (prelucrare cu laser, prin electro-eroziune, şi evident, robotizată);
f) aplicaţii şi extinderea în practică a standardizării şi tipizării părţilor
componente şi subansamblurilor (prin construcţie modulară);
g) automatizarea şi robotizarea funcţionării şi exploatării; această tendinţă
poate fi combinată cu monitorizarea funcţionării;
h) realizarea de forme şi culori estetice (estetica efectelor favorabile pentru
fabricant, pentru îndepărtarea oboselii şi, în consecinţă, pentru creşterea
productivităţii muncii şi implicit, în favoarea beneficiarului).

- 19 -