Sunteți pe pagina 1din 32

Cursul al IV - lea

Propoziţia subordonată subiectivă (SB)

1.a. Definiţie
Toate definiţiile subiectivei se sprijină pe argumentul funcţiei sintactice:
În SB se recunoaşte realizarea propoziţională a funcţiei de subiect în relaţie cu predicatul
regentei sau cu un verb la mod nepersonal din structura regentei:

(1) „Înscrisă în categoria subordonatelor necircumstanţiale, SB este propoziţia care


îndeplineşte în planul frazei funcţia subiectului gramatical.” (E. Teodorescu, 1972:
11)
(2) „O propoziţie poate fi SB dacă îndeplineşte funcţiunea de subiect al unei propoziţii
regente.” (T. Hristea, 1984: 302)
(3) „SB îndeplineşte funcţia de subiect al predicatului sau al unui verb la mod nepersonal
(infinitiv, gerunziu sau participiu) din propoziţia regentă.” (Gh. Trandafir, 1978: 131)
(4) „Îndeplineşte funcţia de subiect al unui verb predicat, al unui verb la mod nepersonal
(infinitiv, gerunziu) sau al unui adverb predicativ.” (Al. Metea, 2008: 170)

Este unanim acceptat faptul că SB funcţionează ca subiect atât în relaţie cu un verb la


mod personal:
„ – ... ce vorbim acum ne leagă.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„... dacă o femeie, care e zodia mea, râde nu mai înseamnă că e veselă...” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

„Ştiu că o asemenea devenire e normală pentru nenumăraţi alţi oameni, dar ceea ce nu e normal e
transformarea mea, automobilistul şi ataşatul de delegaţie Fred Vasilescu.” (Camil Petrescu, Patul lui
Procust)

- cât şi în relaţie cu un verb la un mod nepersonal:


„Credea totuşi că Dumitru se va întoarce acasă mâine-poimâine, ştiindu-se că nu poate trăi fără
Paraschiva, singura femeie, se zice, pe care a iubit-o el cu adevărat...” (L. Rebreanu, Ion)

„Egocentric şi ipohondru, plăcându-i să aibă de toate, de la obiecte la experienţe, mai bine spus
neadmiţând să fie pus în umbră de alţii, a preluat probabil o mulţime de informaţii pe care
sensibilitatea lui ieşită din comun le-a integrat.” (Gh. Schwartz, Efectul P)

„ – Nu înseamnă absolut nimic! făcu Ceea cu un început de furie nemotivată, şi doctorul îl privi
iute, părându-i-se că celălalt ar fi beat.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„SINEŞTI: ... Acum vreo două zile secretarul general mi-a supus spre aprobare cererea câtorva
membri ai partidului dumneavoastră de a li se îngădui să viziteze pe deţinutul Petre Boruga şi
să-i ducă vreo câteva cărţi...” (Camil Petrescu, Jocul ielelor)

1.b. Problematizare: Este SB o propoziţie subordonată?


Baza teoretică a discuţiei (ipoteze, argumente):
-G. Ivănescu, 1964: 214: nu recunoaşte existenţa propoziţiilor secundare şi consideră SB
o parte de propoziţie din structura unei judecăţi logice:
„Există numai propoziţii principale... dar tocmai pentru că propoziţiile sunt numai
principale nu mai este nevoie să se vorbească de propoziţii principale, ci, simplu, de propoziţii.
Nu există fraze în care am avea şi propoziţii ca cele numite până acum secundare.”
Ibidem, p. 206:
„Cum aşa-zisele propoziţii subiective nu exprimă judecăţi, ci sunt membre ale unei
judecăţi, rezultă că propoziţia subiectivă este o parte a propoziţiei principale, cu conţinut perfect
închegat.”

-D.D. Draşoveanu, P.Dumitraşcu, M. Zdrenghea, 1966: 50-51, apud G. Trandafir, 1982:


170-171: „SB şi PR nu determină niciun cuvânt din propoziţie, după cum nici subiectul sau
predicatul, al căror loc îl ţin, nu determină vreun cuvânt al propoziţiei. [...] de aceea, ele sunt
greşit numite subordonate, pentru că ele nu se subordonează, nu au cui se subordona.”
Ibidem: „Raportul dintre SB şi PR şi aşa-zisa regentă este altul decât raportul de
subordonare, este un raport mai strâns, o implicaţie.”

- poziţie contrazisă de p.d.v. ultim al Academiei, v. GBLR: 407:


„SB ocupă, în raport cu verbul, o poziţie de complement matricial [...], fiind însă, în
raport cu celelalte complemente matriciale, un complement privilegiat: este singurul
complement legat de verb prin restricţii bilaterale, căci, la rândul lui, impune verbului
predicat acordul în număr şi în persoană.”

- Ecaterina Alexandrescu, 1967: 168-177, passim: ignorând criteriul formal,


vorbeşte despre propoziţii-fraze, formate dintr-un termen predicativ şi SB, aflate
în raport de inerenţă.

Elementele joncţionale care introduc SB „nu au alt rol decât acela de a face legătura între
propoziţii, fără a le subordona.” În propoziţia-frază, cu două predicate, avem două părţi
de propoziţie principale aflate în raport de inerenţă. Ca argument, autoarea dă exemplul
unei SB coordonate cu subiectul regentei: Casa şi ce mai era prin curte îi rămâneau lui.

- Stati, S., 1978: 143-144: insistă asupra formalizării relaţiei de interdependenţă


dintre SB şi propoziţia cu care aceasta se corelează. Interdependenţa de conţinut
este dublată de o interdependenţă de formă:

„ – dacă SB are ca subiect un pronume relativ, interogativ sau relativ compus (cel
ce), propoziţia-predicat va avea predicatul acordat în număr cu predicatul
subiectivei: cine vrea poate, cel ce întreabă nu ştie, cei ce întreabă nu ştiu...
- dacă SB e introdusă prin conjuncţie, predicatul propoziţiei-predicat stă obligatoriu
la singular (se aude că plecaţi, nu se ştie dacă au înţeles.)”

Realitatea lingvistică nu susţine decât parţial această teorie, fapt admis chiar de Sorin
Stati în final: „Totuşi, din punctul de vedere al formei, unele propoziţii subiective
seamănă cu subordonatele (se aude că plecaţi/ aud că plecaţi; nu se ştie dacă au
înţeles/ nu ştiu dacă au înţeles).”
- Gh. Trandafir, 1982: 199: „Deşi aparţine aceleiaşi clase de substituţie cu
subiectul, propoziţia SB realizează relaţia cu predicatul într-un mod specific. [...]
SB contractează cu propoziţia corelativă ei o relaţie de interdependenţă: fiecare
dintre ele reprezintă o constantă şi nu poate fi omisă fără dezorganizarea
enunţului.

De exemplu, atât în fraza cu subiectivă pronominală Cine umblă pe toate drumurile nu


ajunge nicăieri, cât şi în cea cu subiectivă conjuncţională Era de prisos să mai alung
geniul rău. , fiecare propoziţie implică prezenţa celeilalte.

Conţinutul de dependenţă bilaterală obligatorie dintre cele două propoziţii este marcat
însă unilateral, şi anume, printr-un element de relaţie subordonator, care introduce
propoziţia subiectivă. Deci există discordanţă între caracterul conţinutului relaţiei
contractate de propoziţia subiectivă cu propoziţia corelativă ei (interdependenţă,
implicaţie sau inerenţă) şi forma relaţiei respective (dependenţă).

Acordând prioritate formei relaţiei asupra sensului acesteia, considerăm subiectivele o


categorie de subordonate.”

Ecaterina Teodorescu, 1972: 109: „Întrucât SB este echivalenta subiectului, a unei părţi
principale de propoziţie deci, s-a afirmat că ea este numită impropriu subordonată, după
cum, la fel, este necorespunzător numită regentă propoziţia la care este raportată,
propoziţie care îi conţine predicatul.”
Ibidem: 113: „Subiectul şi predicatul fiind părţi principale, la fel ar trebui considerate
unităţile corespunzătoare de pe planul frazei. Gramatica nu dispune însă de mijloace
specifice pentru marcarea acestui raport în frază şi, cum forma este o garanţie a
caracterului lingvistic, gramatica le-a înscris printre subordonate.
Înscrierea SB printre subordonate nu se justifică, de fapt, numai prin elementele ei
introductive, ci şi din punct de vedere structural. Dominat formal de subiect, cu care la
nivel logico-semantic se află situat pe acelaşi plan, în raport de interdependenţă, de
dominare reciprocă, predicatul domină subiectul din punct de vedere structural, deoarece
suprimarea predicatului atrage după sine suprimarea sintagmei. Dacă ne situăm pe cea
din urmă poziţie, termenii determinat – determinant [...], regentă – subordonată ... nu ne
mai apar inadecvaţi.

Ibidem: 114: „D.p.d.v. structural, atât subiectul, cât şi SB se subordonează predicatului,


ca atare sunt unităţi subordonate; calitatea de subordonată a propoziţiei cu rol de subiect
este marcată şi de termenii introductivi.”
„... ca propoziţie, SB poate avea compliniri mai variate decât subiectul, care poate fi
determinat doar de atribut.”

Concluzie: Cu toate argumentele împotriva caracterului de element subordonat al SB, în


sintaxa românească forma are prioritate şi SB e tratată, din considerente formale, ca
subordonată necircumstanţială în toate lucrările de referinţă.

2. Termeni regenţi
a) - predicat verbal exprimat prin verbe personale la modurile indicativ, conjunctiv
sau condiţional:

- la indicativ:

„Cine poate oase roade, cine nu [poate], nici carne moale [nu roade].” (Proverb)
„ – Ei bine, doctore, cine n-a văzut Ciuleandra nu-şi poate închipui ce înseamnă beţia
dansului!” (L. Rebreanu, Ciuleandra)
„ – ... Berck e altceva decât un oraş de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a
dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-şi găseşte locul nicăieri în lume.” (Max Blecher,
Inimi cicatrizate)
„Cine bea dintr-unul pierde
Raza ochilor de-a pururi.

Cine bea din amândouă


Cade la pământ şi moare.” (I. Pillat)
„... oamenii se domină nu prin forţa raţionamentului, a evidenţei, a bunului-simţ, ci pur şi
simplu prin puterea vocii, cine ridică tonul, cine urlă mai tare a câştigat discuţia!” (N.
Breban, Îngerul de gips)

- la conjunctiv:
„Cine-a zis dorului frate
Aibă relele iertate!” (Cântec popular)

„Cine n-are dor destul


Mute-şi casa lângă drum.” (Folclor)

„ – Sunteţi prea mulţi astăzi, cine stă mai aproape să plece acasă şi să vie mâine
dimineaţă!” (M. Preda, Moromeţii)

„ – Cine vrea să vorbească cu mine să-mi scrie! ştiind că ce spunea e imposibil.” (N.
Breban, Îngerul de gips)

„Cine n-are bunici să şi-i cumpere!” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Observaţie: este posibilă elipsa verbului la conjunctiv, care se deduce din context şi
graţie intonaţiei imperative:

„Cine nu-şi completează studiile, [să fie dat] afară! La munca de jos!” (N. Breban, Îngerul de
gips)

- la condiţional (potenţial):
„Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui şi cu pleoapele lăsate
peste ochi, ar fi crezut că cine ştie ce palme i-o fi tras bărbatul.” (M. Preda, Moromeţii)

Observaţie: De multe ori acelaşi verb, la acelaşi mod, apare şi în regentă şi în subiectivă:
- „Cine nu deschide ochii deschide punga.”; „Cine a băut o să bea; „Cine a furat o să
fure.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită de George
Muntean)

b) – predicat verbal exprimat prin locuţiuni verbale personale, cu verbele la


indicativ, conjunctiv:

„Cine-mparte parte-şi face.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed.
îngrijită de George Muntean)

„Cine are patru boi

N-are grijă, nici nevoi.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită
de George Muntean)

„Hoţ de frunze, cine-l ştie


Să ia seama.” (T. Arghezi)

c) predicat verbal, exprimat prin verb personal, la diateza reflexivă:

„Ceea ce-i vânt să se preschimbe-n vânt

Şi ceea ce mi-e scris să mi se-ntâmple.” (Radu Stanca)

„Cine nu exersează libertatea se pomeneşte, într-o bună zi, că nu mai are nevoie de ea.”
(N. Breban, Îngerul de gips)

d) – predicat verbal exprimat printr-un verb la diateza reflexivă cu sens pasiv:

„ – Cine se dă la mine nu se iartă, Gică.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

e) – predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă:

„ – Cine nu intră azi în vârtej e scos din slujbă.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)
„În realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un ins de care toată lumea se ferea,
fiindcă îi pândea pe toţi şi fusese dovedit că era în slujba instituţiei de care pomenise cu atâta
lirism.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

f) – predicat nominal, în care figurează un verb copulativ personal şi un nume


predicativ cu rol de calificare sau de identificare:
„Cine-a pus cârciuma-n drum
Ăla n-a fost om nebun.” (Cântec popular)

„Cine poate râde de el însuşi e un om puternic.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„PENCIULESCU: ... Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?...” (Camil Petrescu,
Jocul ielelor)

„... se cred la adăpost, gândind: cine vrea să fie mare ajunge tot mic...” (M. Preda, Cel
mai iubit dintre pământeni)

„ – ... ceea ce ajunge la noi amândoi e ceva vrednic de tot dispreţul.” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„... doar ceea ce a făcut el, atunci, cu mine însumi, rămâne nelămurit, obscur...” (N.
Breban, Îngerul de gips)

„ – Ceea ce faci tu e o simplă joacă.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de satisfacţie), e o
adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectualii.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

Între elementele introductive din clasa subiectivelor pronominale, pronumele relativ


cine are frecvenţa cea mai ridicată. În ordinea frecvenţei, cine este urmat de
pronumele/adjectivele relative ce, care, cât, -ă, -i, -e:

„Cine asistă la acest dispreţ nu mai face roţi dinţate şi butoane nichelate!” (N. Breban,
Îngerul de gips)
„ – Haida-de, Doc, tu şi modestie! Cine se scuză se acuză!” (N. Breban, Îngerul de gips)

#Ce-i iese pe gură nu poate fi reprodus.#

#Ce-o fi o fi.#

„Câtă boală e sub soare


Nu-i ca dorul arzătoare.”

- sau pronumele nehotărâte oricine, oricare:

#Oricine/oricare dobândeşte o diplomă poate să se servească de ea.#


#Să se înscrie pe această listă oricine are nevoie de ajutorul nostru.#
Aşa cum reiese din exemplele date, subiectivele dependente de verbe/ locuţiuni verbale
personale sunt (relative) pronominale.

g) predicat verbal exprimat prin verb impersonal


- E. Teodorescu, 1972: 35:
„Caracteristica exprimării impersonale constă tocmai în lipsa unui subiect de la care să
plece ideea verbală, acel initium despre care au vorbit gramaticii latini, exprimat prin pronume
sau nume în nominativ care stau în directă legătură cu verbul.”

Ibidem: „... propoziţiile al căror predicat este trebuie, se cade, se cuvine, se întâmplă, (nu)
importă, fiind sinsemantice, insuficiente, au nevoie de o complinire care să acopere golul
existent în jurul lor...”

Lui trebuie, GLR3 nu i-a mai recunoscut predicativitatea în asemenea contexte. Este tratat ca
semiauxiliar de modalitate în structura unui predicat verbal/nominal compus. Rămân pe lista
regenţilor subiectivei sinonimele sale: a se cuveni, a se cădea, a se impune.

„ – Limba care vorbeşte când nu trebuie se cuvine să fie muşcată.” (M. Sadoveanu, Creanga de
aur)
„ – Iosife, Iosife, zise muierea cu durere, nu-ţi ieşi din fire; se cade să asculţi liturghia în ziua
Învierii.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„ – ... Eu ştiu că nu se cade să ne vorbim prietenii de rău, dar nici nu ştiu dacă-i mai pot numi
prietini pe aceşti doi.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Trecem de atâtea ori, în viaţă, pe lângă lucruri lângă care ar merita să ne oprim o clipă, două!”
(N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Tovarăşi, e clar, din cuvântul tovarăşei Petrini reiese că ea n-a ştiut nimic de concepţiile
reacţionare ale soţului ei.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Urma să-şi petreacă noaptea într-un fotoliu scund şi îngust, în intercityul de Bucureşti.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior)

- verb impers – pron. în Ac.:

„Puiu avea cu totul alte priorităţi decât iubirea. Îl interesa să facă avere, să le demonstreze
tuturor de ce e el în stare.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„O să te coste sigur că n-ai făcut-o, aşa cum pe mine o să mă coste că am făcut-o!...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„... nici nu bănuiam atunci, în prima clipă, cât mă interesa, de fapt, ceea ce-mi spunea...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„ – Nu mă priveşte ceea ce faci tu din viaţa ta privată...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Ha, ha, he, ia uite, mă gâdilă chiar ceea ce-mi faceţi, n-am crezut niciodată că...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

- predicate verbale cu dativ – vb unipersonal prin formă şi impersonal ca înţeles

„Nici prin gând nu-i trece să-şi ascundă satisfacţia.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

„ – Oamenilor seci, cum sunt soţii noştri, nu le strică să li se dea deoparte ochelarii de
cal…” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„Cum de ţi-a dat în gând să mă suni?” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Nu i-ar fi plăcut să descopere că s-a înşelat şi în privinţa ei, că sub alura angelică se ascundea o
femeie ca oricare alta, poate chiar mult mai experimentată decât îşi închipuise el.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

„... nu-mi place când îţi dai aere şi ifose de savant unde nu e nevoie...” (N. Breban, Îngerul de
gips)

„O dată sau de două ori i se păru că o mai văzuse undeva, că o cunoştea chiar...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„... şi-apoi, cum să-ţi spun, nu-mi prea convenea ca femeiuşca aceea, cam trivială, cu care,
evident, nu mai aveam nimic comun, să-şi aroge episodul nostru...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Nu-i luase mult să redevină acel Puiu pe care îl ştia.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Obs.: verbe la gerunziu în poziţie de regent:

„... se repezi şi lovi pe vreo doi care-i stăteau la îndemână, apoi, părându-i-se că instigatorul general
era ciungul Lică, care stătea singur în ultima bancă şi se agita la stânga şi la dreapta, excitat la culme, se
repezi la el, vrând să-l prindă de păr probabil şi să-l lovească.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Păi uite, râse încet Gherman, stins, bucurându-l ceea ce avea să spună, ceea ce spusese încă
de atâtea ori până acum.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Aproape, zise Vasile, părându-i că revine la realitate auzind vocea prietenoasă a lui Ghiţă,
dar mai ales simţind strângerea lui de mână.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

h) predicate verbale exprimate prin verbe la diateza reflexivă impersonală, de tipul


se vede, se ştie, se crede, se pare, se aude, se zice etc.:
„Te pregătesc pentru un viitor din care sunt excluse iluziile. Nu se face să trişezi.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

„ – Pudrează-te puţin, că se vede că ai plâns…” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)


„Se vede limpede că nu-ţi plac, probabil pentru că nu sunt din cercul dumitale sau din casta
dumitale, cum i-oţi fi spunând...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„În orice caz, individul se pare că îl cunoştea sau fusese avizat...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ –Te pricepi la magie neagră, se zice că ăsta e viitorul ultraştiinţific al meseriei voastre, he, he,
ce zici?” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Ei, haide, Doc, revino-ţi! S-ar zice că ţi-am jucat o farsă întorcându-mă...” (N. Breban,
Îngerul de gips)

„ – ... se spune că... fostul amant al Miei Fabian te-a îmbrăcat în pumni, odată, cu o ocazie, şi
că ai chiţcăit ceva, adunându-ţi cioburile tale Zeiss de pe jos...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Se spunea că în închisoare salvase de la moarte un gardian cu un simplu cuţit de bucătărie şi


cu sfoară ordinară, operându-l de ceva infecţios şi acut, până să vină salvarea, care ar fi ajuns
prea târziu.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

g) predicat nominal care conţine un verb copulativ impersonal:

- expresii verbale impersonale: a fi impersonal – adv. de mod

„ – ... nu era mai bine dacă tăifăsuiam despre domnişoara Pitina, Lepădatu-cel-cu-ochi-
de-viţeluş şi frumoasele vremuri apuse?!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Era important să-i creeze impresia că nu modificarea numelui în certificatul fetiţei era
miza, ci cunoaşterea adevărului.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„– Nu era normal să fi discutat despre asta atunci? interveni el în tăcerea care se


prelungise prea mult, cu o voce joasă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„De altfel, era inutil să spună ceva, căci se înţelegea din felul cum se baricadase de
noapte că nu se va mişca de acolo.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Era clar că voia să facă furori în spital, că se îmbrăca aşa pentru cineva anume.”
(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)
„E de altfel şi foarte incomod să te strecori de colo-colo şi... nici nu mi se potriveşte!”
(N. Breban, Îngerul de gips)

„Dar pentru superiori e, totuşi, foarte greu să-şi facă o judecată definitivă asupra
clericilor.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„ – ... Şi-apoi, să ştii, cu o femeie ca mine e impoliticos să nu flirtezi, să nu încerci


măcar!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Sâcâietor era că acest tip de reproşuri şi le mai făcuse, cu siguranţă, cu o jumătate de


an înainte...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – Acolo e de ajuns să fie doar unul dintre noi, ăilalţi aşteaptă în vâlcea, printre tufe...” (Gib
I. Mihăescu, Rusoaica)

- a fi impersonal – adv. de modalitate:

„... e foarte posibil ca numai vioara Valiei să fi nimerit în bulboană, pe când stăpâna s-a
putut salva.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

„... unde sunt valizele acelea din răchită, cum mai e posibil să călătorim fără ele?” (N.
Breban, Îngerul de gips)

„Era imposibil să-l lase pe Tudor să-şi deschidă inima în faţa unui om înfumurat peste
măsură şi întotdeauna pe punctul de a-şi apăra posesiunile, între care o includea, negreşit,
şi pe ea.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Nu era posibil să nu ştie sau, dacă era totuşi posibil, credinţa pe care o avea nu era la fel
de înceţoşată ca şi a unui credincios care nu-şi pune întrebări?” (M. Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni)

„De altfel, e probabil că şi puţinele vile care se construiseră aci, în plin câmp,... erau
păzite de câini.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)
„Şi e probabil că fata a trecut pe la mine, dar s-a rătăcit şi a luat-o spre nord...” (Gib I.
Mihăescu, Rusoaica)

„Era obligatoriu să se implice şi ea cumva în această poveste. De dragul Stelei, al lui Patrick, se
cuvenea să se poarte ca o soţie.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Cert e că a reuşit să-i recâştige Corinei încrederea, cu gesturi mărunte, dar multe şi
perseverente.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Laurenţiu avea o privire slabă, care pierdea în majoritatea înfruntărilor, şi nu numai cu prietenul
său, cu Minda, deşi doctorul îl privea acum cu atâta concentrare, încât era evident că se
gândeşte la altceva.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Nu era însă exclus ca el să profite de acest telefon pentru a intra în dialog cu ea, propunându-i
o temă care să îl pună într-o lumină favorabilă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

h) adverbe de modalitate
„Dar poate că avea simţul umorului, dar era grăbit!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„ – ... De cinci zile înnebunesc bătând la maşină contracte şi aranjamente... O fabrică de aici din
împrejurimi fuzionează cu altele. Imposibil să-ţi închipui câte cifre şi paragrafe pot conţine burţile unor
fabricanţi...” (Max Blecher, Inimi cicatrizate)

„Ea era camaradă cu ei!... Da-da, probabil că era, de vreme ce li se adresa astfel şi ei nu dădeau
niciun semn.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Bineînţeles că nu-i adevărat, stimată duduiţă!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Pesemne că în cinstea mea ţinură toţi să-mi arate că munca noastră avea mai mult haz
decât a altora...” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Peste putinţă să te gândeşti că ai convinge pe cineva că e la mijloc o crimă, pasională care,


orişicum, ar fi mai scuzabilă până la un punct.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„ – Cu siguranţă că mă crezi un monstru, se scuză în cele din urmă, dându-mi mâna.”


(Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
3. Elemente introductive

- (1) conjuncţiile subordonatoare universale: că, să, dacă (de), ca... să:

„Părea că sub povara gândurilor, chiar silueta lui mândră se gârbovea văzând cu ochii.” (L.
Rebreanu, Ciuleandra)

„Marinescu rămâne un pas în urmă, dar se vede bine că abia se mai ţine pe loc de
nerăbdare.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

„Mai important decât cămaşa este să nu-mi pierd capul.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Doctoriţa Binoche cunoaşte fenomenul, dar refuză să-l popularizeze. E mult mai
simplu să-l pui pe seama claustrării, a imaginaţiei unor nefericiţi, să-l transferi, să-l
înstrăinezi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Dacă nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul înseamnă că am avut în mine instinctul
criminal înnăscut.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Se numeşte atac împotriva puterii paterne dacă sădeşti credinţa în ideea că tineretul trebuie
şi poate să depăşească tot ceea ce e vechi şi rău în sufletul înaintaşilor?” (Gh. Schwartz, Cei o
sută. Anabasis)

„După atâta vreme şi cu firea ta deschisă, unitară, ar fi jalnic dacă aş pluti încă în
aproximaţii.” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Şi în farmecul vieţii-mi

Nu ştiam că-i tot aceea

De te razimi de o umbră

Sau de crezi ce-a zis femeia.” (M. Eminescu)

„ – Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva bine ţi-a priit...” (I. Creangă,
Povestea lui Harap Alb)
„Ştia şi cât de indicat este ca în asemenea momente să fii cât mai discretă.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior)

„Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puţin în timpul iernii, cumpărarea întregii
producţii de gheaţă, altfel fabricile vor fi nevoite să închidă, lăsând pe drumuri pe
lucrători.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

*incorect: „Era peste putinţă ca să fie ceva între ei, oricât de mare ar fi fost aşa de invocata perversitate
femeiască...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„ – Bine, dar mi s-a spus că s-o iau pe aici!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Poate că uniformizarea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă.” (I. Agârbiceanu,


Arhanghelii)

„ – Se poate că drumul lui să fi fost astupat îndată.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

v. GLR3, vol. II: 328: „Conectorul ca să, ca variantă liberă a lui să, ... deşi frecvent în uzul limbii, nu
este acceptat de normele literare actuale.

Apariţia conjuncţiei nedisociate ca să, în variaţie liberă cu să (*Urma ca să mă duc acasă.;* Ni se


ordonă ca să plecăm.), nu trebuie pusă numai pe seama registrului popular şi familiar, unde acest uz este
mult limitat. Mai probabil, apariţia trebuie explicată prin tendinţa de dezambiguizare a lui să, varianta ca
să asigurând disocierea celor două funcţii ale conectorului: să rămâne ca marcă de conjunctiv + ca ,
marcă a legăturii sintactice subordonatoare.”

- (2) pronume relative: cine (cui), care, ce, ceea ce, cât, câtă, câţi, câte:

„Cine sforăie apucă să fie puţin fericit.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Cine cade din carul vieţii e pierdut...” (L. Rebreanu, Ion)

„ – Domnilor, le spuse el, cine a fost până acuma în secret legionar trebuie să se
decidă şi să iasă la lumină.” (M. Preda, Delirul)

„Cui nu-i este frică nu fuge.” (N. Breban, Don Juan)

„Cu cine vorbea Avrum îi spunea ritos că afacerea e nenorocită...” (L. Rebreanu, Ion)
„Care-şi punea mintea cu faimosul Panteră era pierdut.” (V. Voiculescu, Zahei
orbul)

„Care-i pornit să cadă, cade.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)


„Oricum, nu se ştia cu precizie care din cei doi soţi, Rogulski sau blonda sa soţie
legitimă, ţinea încă la păstrarea aparenţelor căsniciei lor şi ale traiului în comun.” (N.
Breban, Don Juan)

Observaţie: În proverbe, care conservă fapte de limbă mai veche, care este un relator în
variaţie liberă cu cine:

„Care ascultă la uşă îşi aude defaima.”; „Care începe bine sfârşeşte frumos.”; „Care
scapă de stâlpan nu scapă de buzdugan.”, Care-i din viţă/Şi din sămânţă,/ Ştie ce-i
cânia/Şi omenia.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită de
George Muntean)

„Dar ce e diavolesc în om totdeauna reuşeşte să facă răul.” (E. Barbu, Principele)

„Dar ce propui dumneata, domnule, e periculos, e oprit de lege... e imoral.” (Gib I.


Mihăescu, Zilele şi nopţile unui student întârziat)

„ – Păi cum să nu râd... ce-mi ceri e un semn de intimitate...” (N. Breban, Îngerul de
gips)

„Ce faci e un simplu şi copilăresc act magic: umileşti un cuvânt care, în efigie, e
duşmanul tău.” (N. Breban, Don Juan)

„Însă în curtea lui Iosif Rodean nu mai intra niciuna, pentru că la Arhanghelii nu mai era
piatra de adus. Câtă fusese bună a fost cărată nainte de Crăciun, iar ceea ce se scotea acum se
aruncă pe coastă la vale.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„În ziua aceea, în cimitirul reformat, înţelesese el că foarte important e cum şi pentru ce
mai ales mori.” (C. Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică)
„Ceea ce vedea îi trezea un simţământ necunoscut, mai teribil decât mila.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

„Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscant şi ridicol, de o
îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raţiona.” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„... mai înainte să ne dăm noi seama ce se întâmplă, s-a şi întâmplat ceea ce s-a
întâmplat...” (M. Preda, Marele singuratic)

„ – ... cunosc foarte bine femeile şi ceea ce pot citi pe chipul tău imortalizat este
seducţie şi promisiunea plonjării în paradisuri terestre savuroase.” (Simona
Constantinovici, Colecţia de fluturi)

„ – Dar ceea ce e între noi acum lămurit în foc e o creangă de aur care va luci în sine,
în afară de timp.” (M. Sadoveanu, Creanga de aur)

Observaţie: mai ales în proverbe, dar şi în limba vorbită, SB introduse prin cel ce, echivalent cu
cine:

„Cel ce are avere e mai zgârcit decât cel ce n-are.”; „Cel ce are vecini răi se laudă
singur.”; „Cel ce dă de milă nu sărăceşte.”; „Cel ce doarme rămâne cu dinţii la
stele.”; „Cel ce începe multe nu isprăveşte nimic.”, „Cel ce râvneşte la milă doarme
flămând.” etc. (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită de
George Muntean)

(3) adjective pronominale relative:

„... orice om cu viaţă interioară trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele...” (Camil Petrescu, Patul
lui Procust)

#Se ştie ce salarii mici sunt în învăţământ.#

#Nu mă interesează câte compensaţii ni se vor da.#


- (4) pronume nehotărâte: oricine, orice:

„ – ... De regulă, oricine trece de limită e privit ca sărit de pe fix, îi curmă Delia orice speranţă de
a i se destăinui.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

#Nu se va accepta orice guvernul va propune.#

- (5) adverbe relative: cum, unde, când, cât

„ – Ha, ha, îmi place cum sună asta: Dimpotrivă!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Nu se ştia de unde şi cum citise atâtea lucruri.” (M. Preda, Delirul)

„ – Nouă totdeauna, jupânelule Ionuţ, ne-a plăcut cum le vezi toate şi le înţelegi...” (M.
Sadoveanu, Fraţii Jderi)

„ – Unde am greşit e că mi-am fixat, nu ştiu de ce, viaţa între aceşti doi poli: tu şi el. Şi
pentru a face rău ai nevoie de o mare forţă.” (A. Buzura, Orgolii)

„... când un domn e grav, corect şi important nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de un cuvânt
al meu...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

„ – Când măriţi o fată e parcă ţi-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunţii.” (L. Rebreanu,
Ion)

#Nu ni s-a transmis cât avem de aşteptat aici.#

4. Moduri verbale folosite în propoziţiile subiective


GLR2, vol. II: 270: „Predicatul SB este pus în general la modul la care ar fi stat dacă
propoziţia ar fi fost independentă: e bine că lucrează şi e bine să lucreze; mi s-a spus
cine vorbeşte şi mi s-a spus cine să vorbească.

Propoziţiile SB introduse prin pronume, prin adjective pronominale, prin adverbe sau prin
conjuncţia dacă se pot construi cu modurile indicativ, condiţional-optativ sau, mai rar, prezumtiv:

- indicativ: „Ceea ce vedea îi trezea un simţământ necunoscut, mai teribil decât mila.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior)
„... când un domn e grav, corect şi important nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de
un cuvânt al meu...” (Camil Petrescu, Patul lui Procust)
- condiţional-optativ:
„După atâta vreme şi cu firea ta deschisă, unitară, ar fi jalnic dacă aş pluti încă în
aproximaţii.” (N. Breban, Îngerul de gips)

- prezumtiv: Nu se ştie ce-or fi vrând să-i facă.

De asemenea, SB introduse prin conjuncţia că se construiesc cu indicativul, condiţional-


optativul şi prezumtivul:

- indicativ:

„O mirare a Niculinei a fost că oamenii pe care i-am adus erau doar moscali şi vagmiştri
de cei mici.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

- condiţional-optativ:

„Poate că mai demult şi-ar fi putut înjgheba altfel existenţa.” (I. Vinea, Lunatecii)

- prezumtiv

- „Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor Bălosu, oprindu-se şi el şi
întorcându-se pe jumătate spre Boţoghină.” (M. Preda, Moromeţii)

- SB introduse prin să şi ca... să au predicatul la modul conjunctiv:

„Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să-ţi închidă Dumnezeu o uşă şi să-ţi deschidă o
fereastră.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Ştia şi cât de indicat este ca în asemenea momente să fii cât mai discretă.” (Mirela-Ioana
Borchin, Punctul interior)

4. Tipuri de propoziţii subiective


Ţinând cont de natura elementelor introductive, GLR3 deosebeşte două tipuri de
realizări propoziţionale ale funcţiei de subiect: realizări propoziţionale relative şi
realizări propoziţionale conjuncţionale.

4.1. Realizările propoziţionale relative prezintă două subclase: relativele interogative şi


relativele propriu-zise.
4.1.1. Relativele interogative
- apar după verbe dicendi/dubitandi/modale epistemice:
GLR3, vol. II: 325: „Ni se spune cine, ce, când, unde, cum, cât, încotro, de ce...
Mă frământă cine, ce, cu ce, unde, de ce...
Nu se ştie/ Vreau să se ştie cine, ce, unde, de ce...

Inventarul de relativ-interogative este extrem de bogat, admiţându-se toate mărcile


(pronominale, adjectivale, adverbiale) ale interogaţiei parţiale, inclusiv mărci adverbiale
de tipul: încotro, de ce, dar neadmiţându-se, din clasa relativelor, relativul compus ceea
ce, precum şi pronumele relative nehotărâte (tipul : oricine, orice). Forma relativului este
determinată în exclusivitate de restricţiile cazuale şi prepoziţionale cerute de relativă-
interogativă sau de o subordonată a acesteia:

Nu ni se spune (a) [pe cine] trebuie să alegem.


(b) [cui] merită să-i dăm bursa.
(c) [ale cui cărţi] le apreciezi.
(d) [despre ce] vom discuta.
(e) [cu cine] va pleca.
(f)[de unde] provine.
(g) [încotro] ar trebui să o luăm. (PVC)”

4.1.2. Relativele propriu-zise


- admit ca relative şi pronumele relativ compus ceea ce şi relativele nehotărâte (tipul:
oricine, orice):
(a) Mă sperie (ceea) ce s-a întâmplat.
(b) Mă dezgustă cum s-a procedat.
(c) Rămâne numai cine este interesat.
Ibidem:326: (d) Cine sapă groapa altuia cade singur în ea.
(e)Nu-mi place (ceea) ce (mi se impune să) mănânc.
(f) Oricine spune cuvinte injurioase n-are ce căuta aici.
(g) Să plece cui nu-i convine.
(h) Pe oricine ai întreba ţi-ar răspunde cu amabilitate.
(i) Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.

- fenomenul deplasării relativului  imbricarea

- v. şi relativa infinitivală: - limitată la un număr mic de contexte (care ţin de uzul


popular şi colocvial al limbii), după a fi (existenţial) şi a avea (impersonal):
(a): Nu-i ce mânca.; Nu-i cine pleca.; Nu-i cu cine pleca.; Nu-i cui cere.; Nu-i unde
pleca.; Nu-i de ce rămâne.
(b) N-are ce se întâmpla.; N-are cine se duce.

Selecţia modală a conjuncţiilor introductive:


GLR3, vol. II: 327:
4.2.1. „Conectorul că este selectat atât de verbe şi construcţii factive (Se afirmă că..., Se
adevereşte că..., Se cunoaşte că..., Se dovedeşte că..., Se înţelege că..., Se ştie că..., E de
la sine înţeles că..., Este sigur că), cât şi de verbe contrafactive (I se năzare că..., Se
inventează că..., Se minte că..., Se fabulează că...) şi nonfactive (Se bănuieşte că..., Se
consideră că...,Se crede că..., Se pare că..., Se presupune că...).
În general, că este un semn de aserţiune pentru subordonată. Însă, în funcţie de tipul de
regent (factiv, contrafactiv, nonfactiv), aserţiunea este asumată de locutor ca adevărată
sau ca falsă sau, dimpotrivă, nu există o asumare din partea locutorului a opţiunii sale.

4.2.2. „Conectorul să1 este un semn de nonaserţiune pentru subordonată şi un indice


modal de „posibilitate”, fiind selectat de verbe cu anumite caracteristici. Să apare:
- după verbe şi construcţii de modalizare deontică (Se impune să..., Se cade să..., Se
cuvine să..., Trebuie să..., Merită să..., Este necesar/ imperios/ obligatoriu/ musai/
permis/nepermis/ îngăduit/ neîngăduit/ de dorit să...);

- după verbe care proiectează în viitor predicaţia subordonatei, multe dintre ele fiind
aspectuale şi modale (Îmi vine să..., Urmează să...) sau o proiectează în planul
posibilităţii (Când este să se întâmple., Când ar fi să-ţi fie urât, adu-ţi aminte că ce
trece e viaţa ta şi gustă măcar acest gând. – N. Iorga, Cugetări; Se întâmplă adesea
să fie obosit.)

Există regente care acceptă şi că şi să [...] În construcţiile cu conectorul că sunt asertate două
fapte: în construcţia Mă bucură că s-au amânat examenele., de exemplu, este asertat:

(a) „s-au amânat examenele”


(b) „situaţia amânării declanşează vorbitorului o stare de bucurie.”

Ibidem, vol.II: 328: În cazul lui să este asertat un singur fapt. În construcţia Mă
bucură să se amâne examenele., singurul fapt asertat priveşte starea vorbitorului de
/bucurie/ în legătură cu o situaţie posibilă.”

Conectorul să2 apare numai în discursul raportat, ca semn al transpunerii enunţului

- imperativ în vorbirea indirectă; v. Mi s-a ordonat să plec imediat.; Mi s-a spus să


plec până a doua zi. [...]... să apare în vorbirea indirectă fie dintr-un imperativ, fie
dintr-un conjunctiv sau indicativ cu valoare de imperativ.

4.2.3. „Conectorul ca... să, variantă combinatorie a lui să, este selectat de aceeaşi clasă
de regenţi care selectează pe să1 şi pe să2. Din punctul de vedere al normei
sintactice actuale, este utilizat în condiţiile în care, în limitele subordonatei, mai
multe componente din subordonată s-au deplasat în poziţie preverbală: Trebuie ca
Ion să înţeleagă... (PVC); Ni s-a ordonat ca numai împreună să plecăm.
4.2.4. „Conectorul dacă1 este semnul interogaţiei totale transpuse în vorbire indirectă,
fiind selectat de aceeaşi clasă de regenţi care acceptă SB relativ-interogative: Nu
se ştie dacă vom reuşi.; Nu ni s-a spus dacă vom reuşi.; Mă frământă dacă vom
reuşi sau nu.; Se verifică dacă informaţiile primite sunt exacte.

4.2.5. Conectorul dacă2, omonim cu cel anterior, nu are nicio relaţie cu interogaţia
indirectă, fiind un conector ipotetic, fie că predicaţia se proiectează în viitor:

(a) Încât nu ni se va lua drept lipsă de modestie dacă ne încercăm în paginile


următoare să dăm un exemplu despre modul... (T. Maiorescu, Critice)

fie în trecut, ultima situaţie prezentând o contradicţie între forma ipotetică dacă şi
asumarea de către locutor a conţinutului nonipotetic pentru predicaţia din
subiectivă:

(b) Multă lume crede că dacă actorul apare în fiecare seară e că-l încântă lumina
rampei. (N. Iorga, Cugetări)

Ibidem: 329: „... dacă2, pe lângă funcţia conectivă, devine, contextual, un marcator de
tematizare forte interfrazală. Pentru regentele care admit că şi dacă diferenţa modală
(certitudine vs. ipoteză) este transparentă: Nu contează că întârzii/ dacă întârzii.; Îmi
convine că pleci/dacă pleci.
Mai puţin transparentă este deosebirea modală dintre construcţiile ai căror regenţi admit
ambii conectori ai posibilităţii, atât pe să, cât şi pe dacă (Îmi convine să /dacă pleci.; Mă
impresionează să / dacă te văd aşa....), diferenţa fiind, în planul general al „posibilităţii”,
între „simplă posibilitate” şi „ipoteză”.
4.2.6. Alţi conectori: cum că, precum că, cum de, că să, de au, din punctul de vedere al
uzului literar actual, o situaţie periferică, fie ca registru stilistic, fie ca frecvenţă,
fie că adaugă o valoare specială modalizantă.
4.2.7. Ibidem: 330:
„De1, conector arhaizant, neutralizează distincţia asertiv vs. posibil, utilizându-se
şi în contextele lui că şi în cele ale lui să.
De2, echivalent semantic şi sintactic al lui dacă1, apare în contextele şi cu
valoarea acestuia, având deci, ca regente, verbele care admit discurs raportat."

Şi GBLR vorbeşte despre trei tipuri de relative cu funcţie de SB: 414-415: relativa
interogativă, relativa propriu-zisă şi relativa infinitivală.
* Relativa infinitivală – tip de construcţie arhaică, parţial fixă, în care infinitivul
conservă o formă fără marca a, construcţie restrânsă numai la doi regenţi: a fi
impersonal şi a avea impersonal:
Nu-i ce mânca/ cu cine pleca.
N-are ce se întâmpla/ ce surveni.

5. Topica
E. Teodorescu, 1972: 11: „Unele subiective au topica specifică subiectului gramatical, se
află, deci, în prepoziţia verbului..., altele, dimpotrivă, se află în postpoziţia acestuia.
Inversiunile, posibile şi într-un caz şi în celălalt, sunt determinate, ca orice inversiune, fie
de necesităţi de ordin obiectiv intelectual, fie, de cele mai multe ori, de necesităţi de ordin
afectiv, stilistic.”
Ibidem: 14: „Organizarea formală, mai exact, construcţia celor două categorii de
subiective, ca şi deosebirile de conţinut se explică prin natura verbului regent, verb
personal în cazul celor dintâi, verb aşa-numit impersonal în cazul celor din urmă.”

a) „Lasă că nici nu se putea să n-o iubeşti. Cine a cunoscut-o a îndrăgit-o.” (L.


Rebreanu, Ciuleandra)

„Dar ceea ce citea în ochii lui îi întrecea toate aşteptările, inspirându-i încredere, dându-i
bucuria de a se vedea iubită din creştet până-n tălpi cu o inocenţă de adolescent.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – Dumneata poţi să glumeşti, domnule Rodean, dar ce susţin eu e rezultatul multor


cercetări ştiinţifice şi al multora metafizice, zice Pascu.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)
b) „Părea că viaţa lui se oprise pentru totdeauna în acel punct mort.” (Simona
Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„– Corina, ajunge să pocneşti din degete şi totul se poate schimba.” (Mirela-Ioana


Borchin, Punctul interior)

În general, sunt plasate înaintea regentei nu doar subiectivele care determină un verb
personal, ci şi cele care determină de la stânga un verb copulativ personal (a fi, a
însemna):

„... cine a venit între noi e iremediabil pierdut.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război)

Numărul şi frecvenţa subiectivelor postpuse regentei sunt mult mai mari. Intră în această
categorie SB care determină:

- un adverb predicativ:

„Poate că nu-l arestează în noaptea asta...” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

- o expresie verbală impersonală:

„Era înfiorător să aibă alături un om despre care nu numai că nu prea ştia nimic, dar nici nu-şi
dorea să ştie prea multe.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- un reflexiv impersonal:

„Se vede că vrei să mă bagi în bucluc.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

- un verb impersonal (unipersonal prin formă şi impersonal prin conţinut):

„Pentru unii merită să facă bani, pentru alţii nu, răspunse el, vrând să fie obiectiv.” (Mirela-
Ioana Borchin, Punctul interior)

Inversiunile sunt folosite cu scopul de a se reliefa conţinutul subiectivei, care este adusă în prim
plan:

„Spre ce necunoscută destinaţie


Se-ndreaptă e un semn de întrebare.” (Radu Stanca)

„Să fii sortit desăvârşirii-i greu –

O cumpănă în zile de durere.” (I. Pillat)

„Ce se întâmpla era intolerabil, deşi nu se întâmpla nimic, aparenţele erau încă salvate...”
(N. Breban, Îngerul de gips)

Construcţii fixe:

- a) structura proverbelor:

„Cine fură azi un ou mâine va fura un bou.”; „Cine fuge după doi iepuri nu prinde
niciunul.”; „Cine sapă groapa altuia cade într-însa.”; „Cine se scoală de dimineaţă
departe ajunge.”; „Cine poate oase roade.”; „Cine adună la tinereţe are la bătrâneţe.”
(Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită de George Muntean)

- v. şi: „Ce se scrie cu condeiul nu se taie cu toporul.”; „Ce naşte în întuneric creşte la
lumină.”, „ Ce e în inima treazului stă în gura beatului.”; „Ce a mâncat lupul e bun
mâncat.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită de George
Muntean)

Observaţie: În proverbe, adeseori stereotipia în topică e sursa unor anacoluturi: „Cine


bate la poarta altuia, o să bată şi altul la poarta lui.”; „Cine doarme cu undiţa în mână
fuge peştele din mână.”; „Cine doarme nu-i e foame.”; „Cine îţi zvârle o piatră, zvârle-i o
pâine.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed. îngrijită de George
Muntean)

- SB – v. copulativ – PR:

„Dacă nu vii înseamnă că ceva rău s-a întâmplat.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui
Dali)

„Şi dacă n-a revenit încă e că a avut imprudenţa să se îndepărteze prea mult şi acuma
nu-mi mai nimereşte sectorul.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)
„Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atât de încet.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Licăriri de speranţă îi înfloreau în inimă: dacă nu vine înseamnă că poate Madelaine totuşi n-a
murit.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Dacă doctorul s-a crezut obligat să vie la înmormântare înseamnă că-şi dă seama cu cine are
de-a face...” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

6. Punctuaţia
Subiectiva nu se desparte prin virgulă de regentă.
Dacă subiectul nu se desparte prin virgulă de predicat, în mod analog, SB nu se separă
prin virgulă de regentă, indiferent de poziţia ei faţă de aceasta:

„Dar mi-e cu neputinţă să-i prind ochii, care scapă necontenit, alături, de sub puterea
ochilor mei.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

– Domnilor, le spuse el, cine a fost până acum legionar trebuie să se decidă şi să iasă la
lumină.” (M. Preda, Delirul)

Şi în privinţa punctuaţiei SB, putem semnala câteva excepţii:


a) Se foloseşte virgula între SB şi regentă, în situaţia în care, antepusă fiind regentei,
SB este reluată printr-un pronume deictic:

„Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l...” (M. Eminescu)

„ – Ba, pardon, noi înţelegem arta, dar ceea ce fac ei, aceşti domnişori, s-avem
iertare, asta nu mai e artă; e curată scălâmbăială!” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Să te baţi pentru o femeie, să fii admonestat pentru o femeie, asta era ceva cu totul
fermecător, neverosimil, iată un cadou pentru vârsta lui, o adevărată aventură.” (N.
Breban, Îngerul de gips)

- în proverbe: „Cine lucrează, acela se cade să mănânce.” (Apa trece, pietrele rămân.
Proverbe româneşti – ed. îngrijită de George Muntean)
- „Ce pui în pământ, aia răsare.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti – ed.
îngrijită de George Muntean)

b) Al. Graur (1974: 39) se referă la alte două situaţii, în care, pentru dezambiguizare
semantică, trebuie introdusă o virgulă între SB şi regenta sa:

-situaţia în care verbul din SB urmează nemijlocit celui din regentă:

„... fără virgulă, cele două verbe succesive ar face o impresie curioasă. De exemplu: Cine cere capătă.
Mai grav este că cel de-al doilea verb poate fi luat drept infinitiv, de exemplu când e la persoana a III-a
singular a prezentului de la conjugarea a III – a sau la imperfect, la conjugările I şi a II – a: Cine poate
merge sau Cine putea mânca.

-situaţia când între regentă şi subiectivă figurează un complement care ar putea aparţine oricărora dintre
ele şi care, în absenţa virgulei, ar genera confuzii:

„De asemenea, este ocazie de confuzie când între cele două predicate se intercalează un complement
care ar putea ţine de oricare dintre ele: Cine nu munceşte toamna nu va culege nimic. Trebuie să
înţelegem că nu munceşte toamna, sau că toamna nu va culege nimic?” (Ibidem)

Observaţii finale
1. SB coordonate, introduse prin elemente de relaţie diferite:

„Pentru mine n-are nicio importanţă care dintre noi a vrut-o sau dacă am vrut-o
împreună.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

2. SB dependentă de 2 regenţi diferiţi:

„ Nu le păsa şi nu intra în calculele lor că un om care n-are ce declara seamănă tot atât
de mult cu unul care are.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

„Îi era greu şi-i era ruşine să se întâlnească cu cineva.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

3. Din perspectivă logico-semantică, Ştefania Popescu, 1966, p. 351-373,


distinge SB concrete de SB abstracte şi ia în discuţie aşa-zisele SB
circumstanţiale, motivate semantic. Astfel, SB concrete desemnează un obiect
concret, putând fi substituite de substantive sau pronume cu valoare personală
(Să intre cine urmează. „ Să intre următorul.”), în vreme ce SB abstracte
redau un fapt, putând fi substituite de substantive abstracte (faptul ,lucrul
acesta) ori prin pronume demonstrative cu valoare neutră (aceasta, asta) sau,
mai rar, prin verbe la infinitiv sau supin (Se ştie cine e vinovat. „Se ştie
asta/lucrul acesta.”)
4. Subiectivele pot dezvolta valori circumstanţiale:
- Condiţionale: Dacă mergi spre duşman, înseamnă că mergi în patrulare.
- Concesive: De mori târziu ori de mori curând, totuna e.

N.B. În aceste situaţii, SB se separă prin virgulă de regentă, în virtutea conţinutului ei


circumstanţial de natură condiţională şi concesivă.

Temporale: „E bine când stai acasă şi-ţi vezi de treburi.” (G. Galaction, Papucii lui Mahmud)

„E greu când ajungi să cumperi orz de la gâşte.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

- Modale: E bine cum spune unchiaşul.


5. Verbul a trebui este exclus din seria regenţilor SB, din moment ce GLR3 i-a
recunoscut calitatea de semiauxiliar de modalitate, care contractează o relaţie
cu subiectul în condiţiile coparticipării predicative pe care o presupune funcţia
de predicat verbal compus.
În gramatica tradiţională, ca „termen regent” pentru o SB, a trebui impersonal era
separat în analiza sintactică de orice „posibil” subiect, care revenea subordonatei:
„Familia ei/ nu trebuia/ să ia parte la viaţa ei, la cea de-a doua viaţă a ei, născândă.”
(N. Breban, Don Juan)

„ – Oricum, dumneata/ trebuie/ să fii foarte mângâiat că ai de tată un preot aşa de


deosebit de alţi preoţi.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„ – Dumneavoastră, oameni tinări,/ ar trebui/ să vă vedeţi de joc.” (I. Agârbiceanu,


Arhanghelii)
6. Locuţiunile verbale a-i părea bine/rău nu regizează subiective, ci completive.
„Clericul se gândi mult la cuvântarea tatălui său şi îi păru foarte bine că nu plecase de
dimineaţă.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)
„Cine poate explica acest mărunt mister al firii umane, care ne face să ne pară rău că un
lucru, care nu voiam să se producă, nu s-a produs cu adevărat?” (N. Breban, Don Juan)

7. Ecaterina Teodorescu, 1972, 1978: combate p.d.v. al GLR2 cu privire la


adverbele predicative care ar forma predicate verbale, pe care le tratează ca
adverbe modale nepredicative, chiar şi când sunt asociate cu conjuncţiile că
sau să. Argumentul: adverbele fireşte, desigur, pesemne, poate etc. nu
contractează în niciun context relaţii cu un subiect propriu (deci nu admit nici
întrebarea cu care se identifică SB), nu pot să fie predicativizate cu a fi, sunt
termeni determinanţi, iar nu determinaţi; prezenţa conjuncţiei (că / să) nu
constituie un indiciu suficient în favoarea predicativităţii acestor adverbe,
deoarece sunt în variaţie liberă cu formele fără conjuncţie; conjuncţia că se
poate aglutina cu alte cuvinte (parcă, cică) sau figurează ca expletivă în
propoziţii principale: Că bine zici!

8. Cel ce, substituibil cu cine, e considerat de unii lingvişti inanalizabil şi, prin
urmare, element introductiv pentru o SB:

„Cel ce nu lucrează ziua flămânzeşte noaptea.” (Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti
– ed. îngrijită de George Muntean)

„Cel ce are avere e mai zgârcit ca cel ce n-are.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„Cel ce dă de milă nu sărăceşte.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„Cei ce-şi împlinesc datoria nu se tem de moarte.” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii)

„Cei ce fură, aceia mai tare jură.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)

„Cei ce se potrivesc lesne se împrietenesc.” (Apa trece, pietrele rămân – proverbe româneşti)
Bibliografie minimală

***, Gramatica limbii române, ed. a III – a, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2005.
***, Gramatica de bază a limbii române (coord. Gabriela Pană Dindelegan), Bucureşti,
Ed. Univers enciclopedic gold, 2010.
Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iaşi, Ed. Junimea, 1982.
Idem, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002.
Guţu-Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti,
EDP, 1973.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, ed. a III – a, Bucureşti, Ed.
Albatros, 1984.
Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia,D., Gramatica limbii române, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.
Idem, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Junimea, 1983.
Metea, Al., Limba română actuală, Deva, Ed. Emia, 2008.
Şerban, Vasile, Curs practic de sintaxă a limbii române, Bucureşti, EDP, 1970.
Teodorescu, Ecaterina, Propoziţia subiectivă, Bucureşti, EŞ, 1972.
Trandafir, G.I., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale,
Craiova, Editura Scrisul românesc, 1982.
Trandafir, G. I., Alte probleme controversate, Craiova, Editura Universitaria, 1996.