Sunteți pe pagina 1din 5

Eseu-Povestea lui Haraap Alb

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în Convorbiri literare,
1877.

Basmul cult este specia narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice înfăţişând drumul
maturizării eroului. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Personajele secundare se raportează la protagonist şi au diferite funcţii ca în basmul
popular, dar individualizate prin atribute exterioare şi limbaj. În basmul cult stilul este
elaborat, se îmbină naraţiunea cu descrierea şi dialogul: „Creangă nu dă naraţiunii sale
simpla formă a expunerii epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din
convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor.” (Tudor Vianu, Studii
de literatura română).

Naraţiunea la persoana a III-a e realizată de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv,


deoarece intervine adesea prin comentarii şi reflecţii. Naraţiunea e dramatizată prin dialog,
are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor. Dialogul are dublă
funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele. Astfel,
spectatori ai maturizării eroului sunt atât celelalte personaje cât şi cititorii.

Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar motivele narative: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului,
pedeapsa, căsătoria.

Acţiunea se desfăşoară linear, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, nedeterminate, caracterizate prin
atemporalitate şi aspaţialitate: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei
feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o ţară, mai
depărtată…Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a
pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”. Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează
încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului de a ajunge de la
un capăt la celălalt al lumii ( de la imaturitate la maturitate).

În basm, identificăm formule specifice: formula iniţială („ Amu cică era odată într-o ţară
un craiu care avea trei feciori.”) şi ce finală („…şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai
ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă,
iar cine nu, se uită şi rabdă.”). Formulele mediane („ Şi merg ei o zi, merg două şi merg
patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”) realizează trecerea de la o secvenţa
narativă la alta şi întreţin suspansul.

La sfârşit autorul îşi dezvăluie identitatea de narator – povestitor, găsindu-se printre


invitaţii la nuntă: „Şi un păcat de povestitoriu / Fără bani în buzunariu”. Cititorul este
invitat să participe la nunta „care mai ţine încă; cine se duce acolo, bea şi mănâncă.”

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni: o situaţie


iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment care dereglează echilibrul (intriga),
apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata
eroului (deznodământul).

Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează teme de circulaţie universală, dar le


organizează conform propriei viziuni, într-un context narativ mai complex. Cele trei
ipostaze ale mezinului corespund în plan compoziţional, unor părţi narative, etape ale
drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – fiul
craiului, mezinul(naivul), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap – Alb (novicele, cel supus
iniţierii), răsplata – împăratul (iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului
presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale(concretizat în trecerea probelor)
şi modificarea statutului social al protagonistului.

Eroul nu are de trecut doar trei probe, ci serii de probe. Răul nu este întruchipat de făpturi
himerice, ci de omul însemnat, de o inteligenţă vicleană, în două ipostaze: Spânul şi omul
roş. Nici protagonistul nu este un Făt – Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar
calităţile dobândite aparţin planului psiho-moral.

„Cartea” primită de la Împăratul Verde, care, neavând fete, are nevoie de un moştenitor la
tron (motivul împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi
determină parcurgerea drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului( motivul
superiorităţii mezinului). Destoinicia fiilor e probată mai întâi de tată, care impune o
condiţie iniţială obligatorie celui care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează
trecerea la altă etapă a vieţii. Trecerea podului însă a fost pregătită anterior. Drept răsplată
pentru milostenia arătată Sf Duminici deghizată în cerşetoare, mezinul primeşte sfaturi de
la aceasta să ia calul, armele şi hainele tatălui său pentru a izbândi. Astfel, tânărul va
repeta iniţierea tatălui. Calul, descoperit cu tava de jăratic după trei încercări, va deveni
tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, dar are şi puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura.
Întâmplările cu cerşetoarea şi calul pun în evidenţă naivitatea şi nepriceperea tânărului de
a distinge realitatea de aparenţă.

Trecerea podului e urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, loc al morţii şi al regenerării,


căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta: „de la un loc i se închide calea şi
încep a i se încurca cărările”. Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului
îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în ţara spânilor, îl tocmeşte
slugă. Naiv, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl său şi coboară în fântână fără a se gândi la
urmări.

Coborârea în fântână reprezintă spaţiul naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui


marchează începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră în
fântână, ca un naiv fecior de crai pentru a deveni Harap – Alb, rob al Spânului. Răutatea
Spânului îl va pune în situaţii dificile, trebuind să demonstreze calităţi morale. Jurământul
din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii).

Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din
Grădina ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria
Spânului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sf Duminici care-l sfătuieşte cum să
procedeze. A treia probă este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare care au puteri
supranaturale. Drumul spre împăratul Roş începe cu trecerea altui pod. Astfel, dând peste
un alai de furnici, cruţă viaţa acestora, alegând să treacă înot o apă mare. Drept răsplată ,
crăiasa furnicilor îi dă o aripă. Aceeaşi răsplată primeşte de la crăiasa albinelor. Cel care
va deveni cândva împărat dovedeşte pricepere, curaj şi înţelepciunea de a ajuta popoarele
gâzelor.
Pentru a-i da fata, împăratul Roş îl supune la o serie de probe, trecute datorită puterilor
supranaturale ale ajutoarelor: casa de aramă – cu ajutorul lui Gerilă, ospăţul pantagruelic
– cu ajutorul lui Flămânzilă şi Setilă, alegerea macului de nisip – cu ajutorul furnicilor,
straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre – cu ajutorul lui
Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei.

Fata împăratului Roş, „o farmazoană cumplită”, impune o nouă probă: calul lui Harap-
Alb şi turturica ei să aducă „trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă de unde se bat
munţii în capete”. Proba e trecută de cal şi fata îl însoţeşte la curtea împăratului Verde. Pe
drum, eroul se îndrăgosteşte de fată, dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte
adevărata identitate. Fata îl demască pe Spân care-l acuză pe Harap-Alb că a dezvăluit
secretul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea s-a
încheiat. Calul este acela care distruge întruchiparea răului: „ zboară cu dânsul în înaltul
ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.

Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în
infern, a morţii iniţiatice. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor magice aduse
de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi se căsătoreşte cu fata de împărat, primind şi
împărăţia drept recompensă. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea
eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului iniţial şi răsplata eroului.

În basm, sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, semne ale totalităţii.

Personajele – oameni dar şi fiinţe himerice cu trăsături omeneşti – sunt purtătoare ale unor
simboluri: binele şi răul.

Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte, prin
trecerea probelor, o serie de calităţi psiho-morale, necesare unui împărat: mila, bunătatea,
generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul. Sensul didactic al basmului e
exprimat de Sf Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce-i
necazul”. Numele personajului reflectă condiţia sa duală: rob, slugă(Harap), de origine
nobilă(Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare între
naivitate şi învierea spirituală.
Spânul nu e doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar”:
„ Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte”.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează. Cu excepţia eroului care
parcurge un drum iniţiatic, celelalte personaje pot fi încadrate în anumite tipologii
reductibile la o trăsătură dominantă. Portretele celor cinci tovarăşi ai eroului ascund
defecte umane. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă.

Personajele se individualizează prin limbajul care cuprinde expresii populare, regionalisme


fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe. Registrele stilistice popular, oral şi regional
conferă originalitate limbajului şi diferă de stilul naratorului popular: „Creangă restituie
povestirea funcţiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui
auditor”.

Plăcerea zicerii, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului –


exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu cea alaltăieri”, diminutive cu valoare
augumentativă: „băuturică, buzişoare”, expresii: „dă-i cu cinstea să peară ruşinea”,
caracterizări pitoreşti – portretul lui Ochilă, Gerilă.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi reflectarea concepţiei
despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul
şi specificul limbajului. Ca orice basm însă, Povestea lui Arap-Alb pune în evidenţă idealul
de dreptate, cinste şi adevăr.