Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lăcrămioara PETRESCU ∗
∗
Universtatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România.
122
BDD-A1008 © 2011 Institutul de Filologie Română „A. Philippide”
Provided by Diacronia.ro for IP 93.113.41.194 (2018-03-16 23:20:09 UTC)
G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu – critica „dialogală”
1
„Definiţia” (stilistică) a criticii estetice, după G. Ibrăileanu, care o citează ironic Ibrăileanu 1979: 372.
123
singurii care nu stăm toata ziua în genunchi la picioarele Esteticei. Cum ne-am putea
piti, când cuvintele citate mai sus [din Paul Zarifopol, Show, Wagner şi dificultăţile
criticii, în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 367, din 18 decembrie 1927, n.n.] se
raportează tot atât de special la noi ca şi, de pildă, mai anii trecuţi, „regele bălţilor” la
Terente? (Ibrăileanu 1979: 377).
Critica „dialogală” absoarbe ecourile şi temele zilei, le încorporează propriului
raţionament, se comportă relaţional faţă de texte preexistente. Desigur că speciile
publicistice predilecte – polemica, serialul replicilor şi al răspunsurilor, sau
modalitatea structural dialogată a interviurilor şi anchetelor literare – îi datorează în
exclusivitate formula. Vorbim aici însă de aspectul implicit al dialogului cu opera
unui confrate, în care întrebările criticului reflectă „paşii pe nisip” ai înţelegerii,
presupunerilor, acomodării cu logica celuilalt, dacă nu chiar cu stilul individual în
chestiune. Scena literaturii este un spaţiu de rezonanţă. Tipic, de pildă, pentru modul
în care un text se construieşte dialogal, relaţional, este articolul (unul printre numeroase
altele posibile, din cealaltă categorie, provocată de restul) Un „răspuns” (1927):
La articolul nostru defensiv din numărul trecut, Cuvîntul liber ne răspunde
printr-un articol directorial la cronică şi prin alt articol în corpul revistei. (Acesta
anunţă că «va urma») (Ibrăileanu 1979: 271).
Plin de referinţe contextuale, el are drept obiect apărarea faţă de cei care
judecă după principiile lui E. Lovinescu, aşadar implicând un al treilea reper relaţional.
Întâlnirea cu E. Lovinescu a survenit prin, dar şi în pofida premiselor
belicoase, a angajamentelor doctrinare şi a teoriilor pro domo. Esenţialul părerilor
comune şi al partiturii „dialogale” ţine de principiile generale, de recunoaşterea
marilor creaţii, cu alte cuvinte de ceea ce se poate integra sensului semnalat astăzi
prin terminologia „efectului de valoare” al operei, efect perceput intuitiv de cititor,
însă de critic într-o manieră decisiv raţională, care-l legitimează. Primatul estetic şi,
prin urmare, prezenţa judecăţii de valoare a operei nu au fost, în cazul lui Ibrăileanu,
un factor aleator, sau de negociere critică, fie ea „stiinţifică” sau „complectă”, după
cum nici E. Lovinescu nu s-a oprit la stadiul judecăţii estetice. Poziţia lor este comună
faţă de rolul de parcurs al criticii generale maioresciene. Scrie Ibrăileanu în 1932:
Oameni sensibili la opera de artă, familiarizaţi cu problemele estetice, iniţiatori
de curente, şefi şi subşefi de cenacle am avut destui, dar de aici nu urmează cu
necesitatea unei adevărate critici literare. Maiorescu a fost îndrumător, om de gust şi
estetician, dar în critica propriu-zisă – şi aceea mai mult teorie estetică pe marginea
operei literare – nu are decât puţine pagini. Iar faptul că până ieri criticul român era
teoreticianul unei estetici, un promotor, un şef sau toate la un loc, în orice caz un
partizan, valorifica talentul şi opera prin maniera literară [...] dovedeşte adevărul
afirmaţiei noastre (Ibrăileanu 1979: 381).
Critica lui Lovinescu reflectă, în acest sens, o judecată necontradictorie şi
atestă o concepţie comună privitoare la rolul catalitic al lui Maiorescu pe scena
literaturii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea:
Dacă Eminescu a împrăştiat cugetarea lui Maiorescu tot sub o formă teoretică
şi polemică, Caragiale a fixat-o sub forma mult mai sugestivă a artei. Plecând de la
ironia însăşi că ţara noastră are „chiar şi o constituţie”, el a clădit o bună parte din
Scrisoarea pierdută, parodia acestei constituţii. Întreaga sa operă, după cum s-a spus,
124
BDD-A1008 © 2011 Institutul de Filologie Română „A. Philippide”
Provided by Diacronia.ro for IP 93.113.41.194 (2018-03-16 23:20:09 UTC)
G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu – critica „dialogală”
de altfel, de atâtea ori, oglindeşte conflictul comic dintre formă şi fond, conflictul
dintre civilizaţia apuseană şi fondul nostru sufletesc oriental. Prin aceşti doi mari
scriitori, cugetarea lui Maiorescu a crescut în valoare de circulaţie (Lovinescu 1982: 23).
Privite cu atenţie, aserţiunile lui Lovinescu privitoare la critica sincronică,
influenţată de „identitatea timpului”, pentru a nu mai vorbi despre exemplele
excerptate de Ibrăileanu pentru a demonstra alunecările (logicii) criticii estetice,
întâlnesc teme ale criticii deterministe. Autorul care a scris că „în lumea morală
ideile iau culoarea vremii” adoptă, în paginile despre Octavian Goga, principiile cu
care s-a războit, fapt amendat de Ibrăileanu în recenzia volumului Paşi pe nisip...:
A analiza poezia lui Goga reducând-o la un singur principiu generator; a
explica şi fondul şi forma poeziei lui Goga până în amănunte, prin acest singur
principiu, desigur că este frumos, şi bucata de critică literară are toate şansele să apară
ca un obiect de artă armonic. Şi iată-l pe d. Lovinescu explicând toată poezia lui
Goga, chiar şi sentimentul lui Goga pentru natură, prin psihologia ardeleanului, prin
condiţiile de viaţă [...] ale românilor din Ardeal. Va să zică o aplicare, cam prea
simplistă, ni se pare şi unilaterală, a teoriei mediului. [...] A susţinea că mediul
fasonează pe scriitor e mai întâi a reedita pe Gherea (Ibrăileanu 1979: 138, 139).
Influenţat de contextul polemic, fără îndoială, războiul celor doi critici – pe
tărâmul ideilor – nu este un dialog al surzilor. Când nu este o figură retorică, încercarea
de a-l face pe adversar să recunoască pertinenţa, logica, adecvarea argumentelor
proprii sfârşeşte prin a fi o lectură, un dialog viu, o formă a empatiei paradoxale.
Bibliografie
Boquel, Kern 2009: Anne Boquel, Étienne Kern, Une histoire des haines d’écrivains. De
Chateaubriand à Proust, Paris, Éditions Flammarion.
Ibrăileanu 1979: G. Ibrăileanu, Greutăţile criticii estetice, în G. Ibrăileanu, Studii literare 2,
repere istorico-literare alcătuite de Rodica Rotaru, Bucureşti, Editura Minerva.
Lovinescu 1982: E. Lovinescu, Titu Maiorescu, în Critice 2, ediţie de Eugen Simion,
Bucureşti, Editura Minerva.
125