UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANŢA

Primăvara arabă

Islamismul

Simina Cristiana Lupu

Masterat Psihologie militară, anul II
INTRODUCERE

0
 Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării
geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul
factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a
fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii
științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea
Geografia politică. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrina politică sau
drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie,
Sociologie și Istorie. O definiție a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în
explicarea fenomenelor politice și sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici
si demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a
"spațiului vital"(MDN-2007). O argumentare pentru îndreptățirea definiției citate, ar fi
politica Germaniei național-socialiste (naziste) sub Hitler unde doctrina „spațiului vital” a
servit justificării politicii agresive naț.-socialiste, ceea cea a dus până la urmă la
prăbușirea țării. După al 2-lea război mondial, datorită internaționalizării multor teme
(resurse, poluare, spațiu cosmic), geopolitica a devenit totuși un element luat în
considerație în relațiile interstatale.
Lucrarea de faţă îşi propune să aprofundeze lumea islamismului, doctrinele şi
legile islamice, precum şi procesul de lungă durată numit sugestiv ,,Primăvara arabă”. De
menţionat este faptul că în primele decenii ale secolului al VII-lea, intensificarea
procesului de destrămare a relaţiilor gentilice si de formare a claselor sociale a creat
premizele apariţiei statului arab. În acţiunea de consacrare a societăţii, pe plan ideologic,
şi de accelerare a formării statului unificat, prin unirea triburilor arabe, un rol deosebit l-a
avut mahomedanismul sau islamismul.

1. Obiectul geopoliticii

1
 La întrebarea ce este Geopolitica, răspunsurile diferă: de la ştiinţă sau disciplină
ştiinţifică laorie, doctrină sau numai metodă. Câteva definiţii Denis Touret, de exemplu,
specialist francez în drept internaţional, o defineşte ca fiind o ştiinţă: "Geopolitica este
ştiinţa umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparenţe, care sunt
caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi umane care condiţionează deciziile
strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică şi economică
mondială". La fel şi geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea şi
explicarea rivalităţilor de putere privind teritoriile, rivalităţile naţionale". Tot ştiinţă o
consideră şi geopoliticianul american (de origine română) Ladis Kristof, unul dintre
primii analişti care au încercat reabilitarea domeniului: "Geopolitica ... are în centrul aten
ţiei fenomenele politice şi încearcă să le dea o interpretare geografică şi, totodată,
studiază aspectele geografice ale acestor fenomene". De altfel L. Kristof este primul
analist american care a pledat pentru revenirea la termenul de Geopolitică, începând cu
studiul său din 1960. Acest lucru i s-a părut prematur unui veteran al studiilor politice
americane, Norman Pounds, autor al unei lucrări de referinţă în domeniu, intitulată
Political Geoghraphy, în care afirmă, în ediţia din 1969: "Dacă această carte este
Geografie Politică sau Geopolitică, numai cititorii vor putea răspunde.
Reînvierea termenului de Geopolitică de către Kristof este, probabil, prematură şi va
rămâne aşa atâta vreme cât multă lume asociază termenul cu inumana politică a celui de-
al Treilea Reich". Un alt american, P.O. Sullivan, consideră însă că "geopolitica este o
disciplină universitară care studiază geografia relaţiilor dintre deţinătorii puterii, fie că
sunt şefi de state, fie organizaţii transnaţionale."

Geopolitica este aşadar, o stiinţă politică, ce studiază impactul aşezării şi poziţionării

geografice a unui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi impactul
factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu. Noţiunea de geopolitică a
fost introdusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen în 1899, deşi fundamentele noii
ştiinţe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea
Geografia politică. Pornind de la faptul că geopolitica este considerată harta mentală a
lumii, un stat pentru a-şi identifica poziţia geopolitică, trebuie să-şi elaboreze o astfel de

2
hartă în care să-şi prefigureze evaluările privind poziţia şi rolul său, raportul de forţe cu
vecinii, contextul regional în care acţionează mediul internaţional şi coordonatele sale de
bază. În acest context, când stabilim poziţia geopolitică a unui stat, trebuie să avem în
vedere că, de fapt construim un tablou al fortţelor prezente şi active în diferite grade pe
scena / zona analizată, pentru a repera obiectivele majore, ţintele profunde ale actorilor
globali şi modul în care mijloacele fiecăruia sunt implicate prin geostrategii concepute
pentru a se putea apropria de scopurile fixate. Dacă poziţia geografică a unei ţări este
fixă, stabilită de forţele naturii şi exprimată după anumite repere naturale (unităţi de
relief, ape, etc), poziţia geopolitică este variabilă în timp, uneori chiar pe termen foarte
scurt, funcţie de modificarea anumitor factori socio-economici şi politici. Atunci când
stabilim locaţia geopolitică a unui stat, trebuie să avem în vedere: " punctele de interes
ale marilor puteri în zona analizată şi impactul acţiunii lor asupra funcţionării acesteia;
"ierarhia statelor din zonă şi a intereselor lor; "valorile culturale şi spirituale
predominante în zonă; "relaţiile acestor state cu marile puteri; "viziunea fiecărui stat
asupra securităţii. Există în conturarea obiectului de studiu al geopoliticii două contribuţii
româneşti de mare semnificaţie. Prima, legată de numele geografului Ion Conea, este
construită în directă legătură cu viziunea lui Kjellen despre vecinătate şi studiul
vecinătăţii. Ion Conea plasează obiectul de studiu al geopoliticii în domeniul relaţiilor
internaţionale, reţinând pentru această disciplină două seturi de preocupări. În primul
rând, el consideră că “Geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul politic dintre
state”, că “Geopolitica va fi ştiinţa relaţiilor sau – şi mai bine - a presiunilor dintre
state” (“Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. “Geopolitica”, pag.78). Înainte de a trece mai
departe la prezentarea concepţiei lui Conea, nu putem să nu menţionăm un termen nou pe
care geograful român îl foloseşte adesea, anume Druckquotient-ul, termen folosit prima
dată de Alexandru Supan. Rudolf Kjellen a vorbit de presiunea pe care un stat o suportă
în fiecare clipă la hotare, subliniind că orice stat trebuie să se considere, oarecum, asediat.
Supan a încercat să dea expresie matematică acestei presiuni recurgând la noţiunea de
Druckquotient. Acesta se obţine prin însumarea populaţiilor din ţările vecine unui stat şi
împărţirea acestei sume la numărul populaţiei statului respectiv. Astfel, pentru o serie de
state mici şi mijlocii dinainte de primul război mondial druckquotientul calculat de Supan
era: Olanda - 11,7, Belgia - 14,7, România - 30,8, iar Elveţia - 50,9. Într-o perioadă cum

3
este cea contemporană, în care tendinţa dominantă este cea de integrare, presiunea la
graniţele unui stat nu mai are relevanţa pe care o avea altădată. Totuşi, ea reprezintă un
indiciu demn de luat în seamă. Alexandru Supan vorbeşte de presiunea demografică, temă
asupra căreia vom reveni în prelegerea consacrată acestei teme de mare actualitate. Prin
extrapolare, putem vorbi de o presiune culturală, economică, informaţională. Starea de
asediu de care vorbea Kjellen reprezintă însumarea tuturor acestor elemente.

Acest nivel de analiză al relaţiilor internaţionale este extrem de important şi el nu

trebuie subestimat în nici o privinţă. Cele mai multe conflicte sau stări de tensiune
decurg, adesea, din creşterea decalajelor de presiune la graniţa dintre state, care
stimulează poftele de agresiune ale statului avantajat de noua situaţie. Nu vom căpăta o
înţelegere adecvată a dinamicii relaţiilor dintre state dacă ne vom lipsi de această analiză.
Dacă este să facem o obiecţie, ea nu priveşte importanţa problemei, ci faptul că este
oarecum unilateral formulată. Ca să studiezi jocul politic dintre state şi presiunile dintre
acestea, este, mai întâi, nevoie să existe, în prealabil, o vedere aplicată asupra a ceea ce se
întâmplă în interiorul respectivelor state. “Presiunea” şi “jocul politic” au un numitor
comun: starea internă a statelor respective. Altminteri nu prea există şanse să înţelegem
“jocul”, mai mult dacă nu ar exista prefaceri în situaţia internă a statelor, s-ar anula chiar
şi ideea de joc, pentru că acesta nu ar mai fi alimentat decât de datele geografice care sunt
fixe. Ne spune acest lucru şi Kjellen: “Obiectul politicii este Statul…Statele sunt acei
actori ai istoriei pe care îi numim Anglia, Germania etc. Ele ni se înfăţişează ca realităţi
obiective şi pline de viaţă. Aceste realităţi supraindividuale, care pot fi percepute
empiric, ne preocupă aici. Sunt fiinţele pe care le percepem în perspectivă ca patrie.
Monografia mea despre Suedia reprezintă o tentativă de a vădi şi de a descrie ştiinţific o
singură patrie cu tot ce cuprinde. În perspectiva acestui punct de vedere, politica este
ştiinţa despre patria proprie şi despre cea a altora” (“Grundriss…”, în I. Conea,
“Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. “Geopolitica”, pag. 9). Iar geopolitica este un capitol
al politicii.

În al doilea rând, I. Conea defineşte geopolitica, într-un sens mai cuprinzător, drept
“ştiinţa mediului politic planetar”. “Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei sau a stării
politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta politică. Această hartă –

4
înţelegerea şi prezentarea ei – formează sau ar trebui să formeze obiectul ei” (I. Conea,
“Geopolitica. O ştiinţă nouă”, Extras, pag.31). Pe această hartă putem identifica puncte şi
regiuni de “maximum” şi puncte şi regiuni de “minimum”. Primele interesează cu
deosebire geopolitica, întrucât ele sunt zone “de fricţiune sau de convergenţă a intereselor
şi disputelor”, individualităţi geografice formate din acele regiuni răspândite pe suprafaţa
planetei cum ar fi Marea Roşie, Marea Mediterană, Oceanul Pacific etc. De aceea,
“geopolitica are drept obiect mai degrabă problemele politice şi economice pe care le pun
regiunile şi marile individualităţi ale planetei şi nu atât problemele politice şi economice,
care să privească un singur stat; ea analizează, aşadar, regiunile naturale care la un
moment dat pun probleme de politică şi economie mondială” (Idem, pag. 33). Este
evident că Ion Conea defineşte geopolitica tot din perspectivă geografică. De altfel el o
spune explicit: “acest mediu politic trebuie urmărit şi definit pe temei geografic” (idem,
pag. 80). De fapt, autorul îmbrăţişează cu preponderenţă o viziune strategică asupra
geopoliticii, aşa cum întâlnim cu deosebire la şcoala anglo - saxonă privitoare la această
disciplină. Important în devenirea hărţii politice a lumii este să urmărim punctele ei de
“maxim”, zonele strategice unde se întâlnesc şi intră în dispută interesele ţărilor din zonă
sau ale marilor puteri.

Cele mai de seamă teorii geopolitice, care şi-au pus profund amprenta asupra
relaţiilor internaţionale, au fost cele dezvoltate de şcoala anglo-saxonă. Teza
fundamentală pleacă de la ideea că stăpânirea lumii nu se face prin deţinerea de teritorii,
ci prin controlul asupra principalelor rute comerciale şi prin stăpânirea principalelor
puncte de pe traseul lor (insule, canale, strâmtori, puncte de aprovizionare). Primul
teoretician semnificativ este căpitanul din Marina SUA Alfred Thayer Mahan, autor în
1889 al unei lucrări extrem de importante cu titlul The Influence of Sea Power Upon
History, 1600-1783. Potrivit concepţiei lui Mahan, într-un conflict internaţional între
două puteri, întotdeauna victoria finală a fost de partea celei care a deţinut controlul
căilor maritime. De aici rezultă convingerea strategică generală, că este imposibil
câştigarea unui război în absenţa dominaţiei navale. Principalele rute comerciale care
trebuie stăpânite de o putere care doreşte să controleze fluxul economic global sunt: ruta
care leaga Oceanul Atlantic, prin Marea Mediterană, cu India şi Golful Persic, ceea ce

5
duce la controlarea unor puncte strategice precum Gibraltarul, Canalul de Suez, portul
Aden; ruta care leagă resursele petroliere din Golful Persic de economiile industriale
majore din Asia de Est; ruta comercială care leagă Atlanticul şi Pacificul prin canalul
Panama. Totusi, autorul cel mai important al geopoliticii anglo-saxone este geograful
englez Halford Mackinder care susţine că avantajul pe care l-a avut o putere maritimă
asupra uneia continentale este depăşit de apariţia şi dezvoltarea altor modalităţi şi rute de
transport în interiorul continentelor. O dată cu dezvoltarea căilor ferate din Rusia de Vest
şi Europa Centrală, zona numită heartland, acest teritoriu va deveni spaţiul cu cea mai
mare dezvoltare economică şi cine va controla această regiune, va controla şi insula-lume
(Europa, Asia si Africa). Un alt mare reprezentant al Şcolii geopolitice anglo-saxone este
americanul Nicholas J. Spykman, care a dezvoltat teoria geografică a „îngrădirii”
fundamentată ulterior de George F. Kennan. Ideea principală elaborată de Spykman este
modul în care poate fi controlat heartland-ul atunci când este ocupat de o putere
continentală ostilă puterilor maritime. O soluţie ar fi îngrădirea hearland-ului prin
stăpânirea teritorială a unei zone numite “rimland” care cuprinde ţărmurile “heartland”.
Această teorie este bazată pe considerentele blocadei navale. Astăzi, ar putea fi imaginat
un rimland cuprinzând bazele militare ale NATO din Statele Baltice, Polonia, România,
Bulgaria, Georgia, Uzbekistan şi Afganistan, cu scopul de a ingrădi Rusia.

2. Primăvara arabă, un proces de lungă durată

6
 Primăvara arabă (arabă ‫الربيع العربي‬, ar-rabīˁ al-ˁarabī) reprezintă o serie de proteste ce
au loc în mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul
anului 2010. În principal, acestea au loc în țări arabe unde domnește un regim totalitar.
Manifestări de stradă de o amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen,
Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran, având loc evenimente de mai mică
amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal,
Arabia Saudită și Oman. În același timp s-au desfășurat proteste de diferite mărimi și în
țări din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon. Punctul de
pornire al protestelor este larg recunoscut ca fiind sinuciderea prin auto-incendiere a lui
Mohamed Bouazizi în Tunisia pe data de 17 decembrie 2010. Acest act a declanșat
proteste pe scară largă împotriva regimului, ce ulterior au fost repetate în mai multe țări
din zonă. În Egipt, Yemen și Tunisia, protestele au devenit adevărate revoluții care au dus
la înlăturarea președinților tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) și egiptean (Hosni
Mubarak), în timp ce în Iordania și Cisiordania guvernele au fost dizolvate de către regele
Abdullah, respectiv președintele Mahmud Abbas. Existența mijloacelor de comunicație
modernă precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care
guvernele din mai multe țări afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la
întregul Internet. Accesul mass-media internaționale în mai multe țări a fost sever
restricționat, iar reporterii mai multor posturi internaționale (CNN, Al Jazeera etc.) aflați
pe teren au fost amenințați, reținuți de către poliție sau chiar bătuți. Primăvara Arabă a
transformat ireversibil Orientul Mijlociu, însă nu atât de mult cât s-a sperat în 2011. Din
acel moment, Primăvara Arabă a luat locul Procesului de Pace israeliano – palestinian în
ceea ce priveşte interesul cu care a fost urmărită, dezbătută şi disecată. Ca şi Procesul de
Pace, perioadă de glorie a Primăverii Arabe a fost urmată de un îngheţ total în care ţările
implicate nu au reuşit decât să se adâncească în haos şi instabilitate.

La treizeci de luni de la declanşarea ei, ciocnirile violente dintre grupările pro şi

contra islamiste din Egipt şi Tunisia, prezentate de susţinătorii regimurilor „civile” –
foarte puţini fiind cei care îşi asumă promovarea unei stat arab laic – drept o continuare a
revoluţiei din 2011, au îngropat definitiv Primăvara Arabă îndepărtând-o de scopurile

7
iniţiale. În pofida sloganului mişcării revoluţionare Tamarud potrivit căruia „Revoluţia
Continuă”, statele din Orientul Mijlociu au depăşit obsesia Primăverii Arabe care s-a
transformat dintr-un potenţial vector pentru democratizare într-un temut element de
instabilitate locală. Anterior Primăverii Arabe, Procesul de Pace israeliano – palestinian
devenise laitmotivul oricăror discuţii care aveau ca subiect Orientul Mijlociu. Absenţa
acestuia dintre revendicările revoluţionarilor, cum era obişnuit până la acel moment, a
surprins demonstrând însă că, în realitate, populaţia arabă era măcinată de alte probleme.
Recenta reluare a negocierilor dintre israelieni şi palestinieni a primit mult prea puţină
atenţie în contextul deja tradiţionalelor violenţe din Piaţa Tahrir. După luni de shuttle
diplomacy, secretarul de stat american Kerry a reuşit să îi aducă la Washington pe
negociatorii israelieni şi palestinieni într-o nouă încercare de a debloca ceea ce până la
deturnarea Primăverii Arabe părea principala criză fără ieşire din Orientul Mijlociu. Chiar
şi în statele în care s-a preconizat o iminentă desprimăvărare precum monarhiile arabe
sau Algeria, realitatea internă a bătut isteria revoluţionară. Astfel că, Algeria este
preocupată în principal de alegeri prezidenţiale din 2014. Atacul cerebral suferit de
preşedintele Bouteflika şi spitalizarea sa în Franţa au generat panică, existând numeroase
neclarităţi privind recuperarea sa. Pozele care îl înfăţişau pe Bouteflika într-un scaun cu
rotile la revenirea în ţară au intensificat zvonurile referitoare la incapacitatea acestuia de a
mai conduce ţara, speculaţiile privind succesiunea la funcţia supremă în stat devenind din
ce în ce mai intense, rolul armatei fiind decisiv în conturarea noului regim de la Alger.

Probleme interne au făcut ca şi în Maroc interesul pentru situaţia din Egipt şi Tunisia
să treacă în plan secundar. Recent, sensibilitatea populaţiei faţă de abuzul minorilor a fost
ignorată atunci când suveranul marocan a graţiat un pedofil spaniol. Reacţia extremă a
străzii a fost suficientă pentru a îl determina pe Regele Muhammad VI să anuleze
decretul de graţiere, cerând demararea unei anchete interne care nu a avut rezultate
remarcabile, dar care au fost suficiente pentru a calma strada. Aproape neatinse de
revoluţia arabă, monarhiile din Golf au amânat adoptarea de reforme radicale, optând
pentru impunerea propriului ritm. Telenovela alegerilor parlamentare din Kuweit a
depăşit de mult punctul culminant, kuweitienii fiind chemaţi la urne a şasea oară în şapte
ani. Suprapunându-se cu criza din Egipt şi perioada Ramadanului, alegerile de la sfârşitul

8
lunii iulie au trecut aproape neobservate. Noul parlament şi guvernul desemnat au ca
sarcină în primul rând identificarea unor mijloace de conlucrare, astfel încât să se ocupe
şi de altceva în afara disensiunilor politice. La fel de active şi preocupate de binele
cetăţeanului au fost şi autorităţile din Dubai. Chiar dacă hilar, recentul program naţional
de slăbire în cadrul căruia un kilogram pierdut va fi recompensat cu un gram de aur este
reprezentativ pentru relaţia conducător-condus în context rentier. Obişnuită a sta
deoparte, populaţia nu concepe implicarea în acţiuni angajante fără a fi stimulată
material, chiar şi atunci când este vorba de îngrijirea propriei sănătăţi. Limitarea
Orientului Mijlociu la Primăvara Arabă sugerează o abordare extrem de simplistă a unui
spaţiu în continuă evoluţie. Cu siguranţă „Revoluţia continuă”, doar că aceasta nu mai are
nicio legătură cu Primăvara Arabă din 2011. evoltele care au început în 2011 în şapte ţări
arabe au costat 35% din PIB-ul regiunii, potrivit unui raport al băncii HSBC, notează
ziarul spaniol ABC, preluat de Agerpres.

În timp ce cataclismul politic şi social provocat de Primavara Arabă a fost bine

documentat şi mediatizat, consecinţele economice ale revoltelor nu au fost consemnate.
Potrivit unui raport publicat săptămâna aceasta de banca britanică HSBC, revoltele au
costat ţările arabe cifra astronomică de 800 de miliarde de dolari. Experţii estimează că,
între 2011 şi sfârşitul lui 2014, PIB-urile Egiptului, Tunisiei, Libiei, Siriei, Iordaniei,
Libanului şi Bahrainului, cele şapte ţări cel mai afectate de revolte sau de sechelele celor
peste doi ani de instabilitate în regiune, va fi cu 35% mai scăzut decât dacă nu ar fi avut
loc aceste revolte.

“În termeni de vieţi omeneşti, rezultate economice deficitare şi fragilizare a instituţiilor

politice, costurile Primăverii Arabe au fost uriaşe şi vor continua să crească”, notează
raportul. HSBC remarcă, totodată, diferenţele existente între ţările din Golful Persic şi
situaţia mai problematică din nordul Africii. Astfel, Egiptul – o ţară unde şomajul s-a
agravat după revoluţie, iar finanţele publice sunt considerate “dezastruoase” – aşteaptă o
creştere economică de 2,2% anul acesta şi de 3% în 2014, o rată considerată de analişti
insuficientă pentru a crea noi locuri de muncă.

9
Redresarea economică nu va veni nici pentru Tunisia sau Libia, aceasta din urmă luptând
cu disperare să-şi recupereze producţia de petrol. Perspectivele sunt şi mai sumbre pentru
Siria, devastată de un interminabil război civil, ale cărui efecte au paralizat, practice,
economia ţării. Prognozele sunt, însă, mai bune pentru Golful Persic, o zonă care, cu
excepţia Bahrainului, a scăpat de agitaţia politică, în parte datorită răspunsului prompt al
guvernanţilor, care au sporit cheltuielile sociale, pentru a aplana protestele. Potrivit
raportului, Dubaiul ar fi una dintre cele mai profitabile ţări, datorită reputaţiei sale de cea
mai sigură destinaţie financiară din Orientul Mijlociu. Studiul avertizează, totuşi, asupra
dependenţei petroliere excesive suferită de aceste economii: “Dependenţa câştigurilor
derivate din petrol nu a fost niciodată atât de mare, iar rolul statului – atât de dominant în
această zonă”, conchide raportul.

10
 3. Ce este islamismul

Islamul este un cuvânt arab şi înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauză că
se bazează pe o deplină supunere faţă de Allah i se spune islam. Oricine poate constata că
Universul în care vieţuim se întemeiază pe o rânduială, pe o ordine. Există nişte legi şi
interacţiuni între toate unităţile care alcătuiesc acest Univers. Totul este dispus pe un plan
uriaş, care are o organizare perfectă şi grandioasă. Soarele, Luna stelele şi toate celelalte
corpuri cereşti sunt dispuse în Univers, într-un sistem extraordinar de bine pus la punct.
Ele acţionează conform unor legi imuabile şi evoluează în nişte coordonate fără să
cunoască nici cea mai mică deviere de la cursul lor. Pământul se roteşte în jurul axei sale
şi în evoluţia sa în jurul Soarelui urmează, cu cea mai mare stricteţe, drumul prestabilit.
Tot aşa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mişcare
permanentă, până la uriaşele galaxii, pururea acţionează conform unor legi ale lor.
Materia, energia şi viaţa, în totalitatea ei, îşi urmează propriile lor legi şi evoluează, se
transformă, trăiesc şi mor tot sub inrâurirea acestor legi. Pe scurt, Universul nostru este o
lume care se menţine, supunându-se unor legi prestabilite şi fiecare component depinde
de aceste legi. Această lege puternică şi atotcuprinzătoare, care guvernează asupra a tot ce
intră în alcătuirea acestui Univers, începând cu cele mai fine particule şi terminând cu
uriaşele galaxii, este legea lui Allah, creatorul şi suveranul acestui Univers. Toate fiinţele
se supun legii lui Allah şi de aceea toată lumea este legată de religia islamică. Pentru că
islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers voinţei lui Allah. În
această accepţiune a sensului cuvântului islam, şi Soarele, şi Luna, şi toate celelalte
corpuri cereşti sunt “musulmani”. Aceeaşi situaţie este valabilă pentru aer, apă,
temperatură, pietre, copaci şi animale. Pentru că tot ce există în lume se supune voinţei
lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuieşte acest Univers este “musulman”.
Chiar şi cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în altceva decât în Allah este, prin firea
lucrurilor, musulman, atât timp cât el există fizic.

Conceptul de “drept islamic” (saria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat

de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult mai largă, extinzându-se şi în domeniul
prescripţiilor etice, de comportare socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual religios.
Saria nu este legea reală, ci legea ideală; “semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege,

11
la drept, ci adeseori este mai amplă, apropiindu-se de sensul de “revelaţie”. Ca atare,
acest ansamblu de norme, de prescripţii, este stabilit în primul rând în textul Coranului; a
fost completat pe baza tradiţiilor hadit, iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu
dezvoltat şi enunţat în principiile de jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de drept (azi aceste
scoli sunt în număr de patru). Fără a avea la bază o concepţie juridică organică, fără o
riguroasă sistematizare şi fără a fi în mod uniform în toate ţările Imperiului, dreptul
islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme, enunţuri şi prevederi în materie
penală, de organizare a vieţii de familie, a dreptului de proprietate şi a tranzacţiilor
comerciale. Codul penal nu avea la bază o concepţie de ansamblu, ci cuprindea fie
reglementări bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric şi în
funcţie de împrejurări. De pildă, rebeliunea şi orice act care tulbură ordinea publică
puteau fi pedepsite în mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore erau lăsate
la aprecierea judecătorului, a prefectului poliţiei sau a muhtasibului. Omuciderea sau
rănirea voluntară dădeau familiei victimei dreptul la răzbunare, conform “legii talionului”
(dintotdeauna funcţionând în Arabia, şi admisă de Coran, II, 173), dar – spre deosebire de
obiceiul consacrat în societatea arabă preislamică – vendeta putea lovi numai pe cel
vinovat, nu şi pe orice membru al familiei sau tribului său. Pe de altă parte, actul de
răzbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic caută
să înlocuiască vendeta prin plata unui preţ de răscumparare (diya) – dar numai pentru
primul omor, nu şi în cazul de recidivă; căci Coranul recomandă să faci binele în locul
răului (XXIII, 98; XLI, 34), promiţând celui ce iartă fericirea raiului (II, 128). Dreptul de
proprietate era recunoscut tuturor (cu excepţia sclavilor), – bărbaţi sau femei, musulmani
sau nemusulmani. O serie de prescripţii însă îi limitau exercitarea efectivă. Astfel erau
dispoziţiile formulate extrem de minuţios care reglementau condiţiile moştenirii şi care
vizau în mod special protejarea femeilor şi a anumitor categorii de moştenitori. În orice
caz, testatorul nu putea dispune liber prin testament decât de cel mult o treime din
cuantumul succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise şi detaliate
partajări. Orice testament – şi orice act de proprietate – trebuia să fie încheiat în prezenţa
a doi martori. O prevedere, probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu tăierea
mainii drepte; iar tâlhăria, cu moartea (Coran, V, 42). Împrumutul cu dobândă este
interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile coranice (II, 276).

12
 O inovaţie juridică cu totul originală o constituia recomandarea de constituire (printr-
un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care să
servească drept sursa de întreţinere a unei fundaţii pioase, filantropice, fie cu caracter
religios, fie de utilitate publică, administrată de cadiu, – şi ale cărei venituri rămâneau,
pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului. Şi tranzacţiile comerciale erau
foarte riguros reglementate, căci prescripţiile religioase islamice impuneau o
corectitudine desăvârşită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuiau specificate, clar
şi exact, natura şi starea obiectului vândut. Legea islamică nu intervenea direct în viaţa
economică, în stabilirea sau în controlul preţurilor, – dar interzicea acapararea mărfurilor
în scop de speculă.

13
 4. Dreptul islamic

Dreptul islamic constitutie al treilea mare sistem juridic mondial alături de

Common-law şi dreptul cutumiar. Este “un fenomen atât de diferit de toate celelalte
forme de drept, încât studiul acestuia este indispensabil unei evaluări pertinente a întregii
arii a posibilelor fenomene juridice.” Conceptul de “drept islamic” (saria) nu presupune
un ansamblu sistematic organizat de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult mai
largă, extinzându-se şi în domeniul prescripţiilor etice, de comportare socială, de igienă
chiar, şi bineînţeles, de ritual religios. Saria nu este legea reală, ci legea ideală;
“semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci adeseori este mai amplă,
apropiindu-se de sensul de “revelaţie”. Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescripţii,
este stabilit în primul rând în textul Coranului; a fost completat pe baza tradiţiilor hadit,
iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat şi enunţat în principiile de
jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de drept (azi aceste şcoli sunt în număr de patru).
În sharia convieţuiesc reguli teologice, morale, de rit şi de drept privat, alături de
norme fiscale, penale, procesuale şi din dreptul războiului. Sharia semnifică “calea de
urmat” sau cum o numim noi “legea divină. Profund legat de textul sacru, dreptul Islamic
este subordonat ritualului religios. Prin urmare, ştiinţa este strâns legată de teologie.
Categoriile juridice şi ritualurile sunt mai nuanţate decât cele europene: în timp ce pentru
dreptul nostru este în vigoare logica binară a licitului şi ilicitului, pentru cel Islamic actul
juridic poate fi obligatoriu, recomandat, permis sau interzis. Atât în ritual, cât şi în drept,
nu există corespondenţă între obligatoriu şi valid, nici între interzis şi nul.
Imbinarea preceptelor religioase cu cele juridice, proprie dreptului islamic pot fi
întâlnite şi în dreptul nostru. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care
guvernează întreaga viaţă a unui musulman: datoria obligatorie, care trebuie îndeplinită
întocmai, aşa cum a fost prescrisă. Fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie
este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viaţa de Apoi şi pedepsei legiuitorului în această
viaţă; îndatorirea sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele
profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplineşte îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu
o îndeplineşte nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent; lucrul îngăduit, ceva ce
este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);

14
lucrul nerecomandabil, un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra
acestei interziceri ; lucrul interzis , un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvirea lui
atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât şi o pedeapsă în lumea aceasta.
Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde la
conducere se află un guvern islamic. Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul islamului
care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe
măsură ce multe culturi l-au adoptat. În acelaşi timp totuşi, se pot decela anumite
constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât şi spaţiul.
Explicaţia acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a
Legii islamice, şi deşi aceasta din urmă este interpretabilă şi modernizabilă, ea comportă
totuşi anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind şi dificultăţile majore cu
care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare şi democratizare
drepturile omului. Izvoarele dreptului islamc coincid cu izvoarele teologiei islamice.
Dreptul Islamic, situat in contextul unei religii fara ierarhii ecleziastice, a fost intotdeauna
o activitate individuala si informala. Izvoarele teologico-juridice canonice sunt patru:
Coranul , Sunna , opinia concordantă şi interpretarea prin analogie. Se pot adăuga şi alte
izvoare, dar necanonice, ce sunt folosite doar în anumite state de facto.
Superioritatea elementului religios asupra celui juridic presupune supunerea
credinciosului în ceea ce priveşte dreptul islamic, independent de apartenenţa sa la un stat
cu un sistem juridic diferit.
Pluralitatea structurilor de norme nu modifică, prin urmare, unitatea formală a
dreptului islamic. Originea sa divină făcea indispensabilă teoretizarea genezei unei
ramuri autonome de drept, dictate de exigenţe.
Bergstraser a identificat trei sectoare, cu diferite grade de rigoare: normele relative la
rituri, la familie şi la ereditate, care sunt cele mai legate de preceptele sacre; normele de
drept public sunt eliberate de preceptele sacre şi pot fi considerate de-a dreptul în afara
noţiunii islamice de drept sacru;

15
 5. Doctrina Coranului

Coranul este, în realitate un îndreptar de viaţă pentru omul obişnuit, o predică bazată
pe cumpătare şi pe bun-simţ. Dispreţuirea bogăţiei, umilitatea, generozitatea, sunt mereu
recomandate, - dar cu condiţia să nu fie exagerate. Nu îndeamnă spre ascetism, ci doar
spre moderaţie: „Mâncaţi, beţi, însă nu fiţi îmbuibaţi” ( VII ,29). În locul ascetismului,
Coranul recomandă activităţi folositoare oamenilor, ca ajutorarea săracilor, a văduvelor şi
a orfanilor. Coranul, care, alături de Biblie, este cartea cel mai larg citită din câte s-au
scris vreodată, este şi textul de bază la care s-au făcut cele mai frecvente referiri, în toate
domeniile, căci teologia, jurisprudeaţa, educaţia, morala, ştiinţa, sunt considerate de
musulmani ca fiind tot atâtea aspecte ale unuia şi aceluiaşi „adevăr”. Îndatoririle
inderogabile ale oricărui musulman sunt cuprinse la celebra învăţătură a „celor cinci
stâlpi” (arkan), - stâlpii care susţin edificiul islamismului.

Prima regulă a cultului musulman este mărturisirea de credinţă (şahada). Constă în

rostirea zilnică - psalmodiată de cinci ori pe zi şi de muezin din înălţimea minaretului
moscheii - a formulei: „Allah este singurul Dumnezeu, iar Mohamed este profetul său””.
Prin rostirea acestei formule credinciosul devine un om care „se dăruieşte lui Dumnezeu”
(în arabă muslim; în limba turcă musulman), - căci ea implică declaraţia de “supunere”
(islam), de adeziune la cele 6 dogme: credinţa în Allah, în îngeri, în cărţile sfinte, în
Profet, în Judecata de Apoi şi în predestinare.

A doua regulă este rugăciunea canonică (salat), rostită de 5 ori pe zi, şi numai în limba
arabă, oricare ar fi limba maternă a credinciosului. Este scurta rugăciune cu care se
deschide Coranul, cu care începe slujba religioasă, şi care conţine elementele
fundamentale ale doctrinei islamice. Ea trebuie rostită cu faţa îndreptată spre oraşul sfânt
Mecca. - Înainte de rugăciune, musulmanul trebuie „să se purifice”, să facă o ablaţiune
rituală; dacă nu îmbăindu-se total („abluţiunea mare” - gusl), măcar „mica ablaţiune”
(halat) - spălându-şi faţa, braţele până la coate, picioarele, şi trecându-şi mâinile umede
pe creştet.

16
 Al treilea act ritual obligator - elementul esenţial al credinţei islamice - este opera de
binefacere, ajutorarea aproapelui; act de solidaritate umană şi socială, asigurând celui ce
„dăruieşte” mântuirea, în timp ce „Zgârcitul care caută averi” - previne Coranul – „va fi
aruncat în focul iadului” (XCII.5-11). Acest act filantropic constă fie într-un impozit
obligator - dania rituală, zakat - fie într-o contribuţie voluntară (sadaqa). De fapt, zakat-ul
nu este propriu-zis o „milostenie”, ci are un sens mai profund: este un gest care face ca
solidaritatea credincioşilor să devină efectivă a „credincioşilor” - adică a celor care ştiu
să-şi învingă egoismul şi avariţia” şi un gest care să le reamintească în permanenţă că
orice lucru, deci şi orice bogăţie, îi aparţine lui Dumnezeu şi că, deci, individul au poate
dispune de bogăţii după bunul său plac, pentru că fiecare om este un membru al
comunităţii” (R.Gsraudy). Chiar şi cei săraci erau sfătuiţi să plătească un oricât de mic
zakat, iar soldaţii - o parte din solda lor. Este un act de devoţiune care le asigură ajutorul
lui Allah. Cât priveşte contribuţia voluntară (sadaqa) - contribuţie care consta în alimente
şi se împărţea nevoiaşilor la sfârşitul sărbătorilor Ramdanului - şi aceasta a fost
considerată de unele şcoli juridice musulmane ca obligatorie pentru cei bogaţi.

A patra îndatorire, absolut obligatorie, era (şi este) postul Ramadanului (siyam). Timp
de 3o de zile, de la răsăritul până la apusul soarelui, toţi adulţii musulmani, bărbaţi,
femei, de la vârsta de 14 ani, erau (şi sunt) obligaţi să se abţină de a lua ceva în gură, sau
de a avea raporturi sexuale. (În ultimul timp - cf. A. Mazahery - s-a adăugat şi interdicţia
de a inhala fumul de tutun, şi de a administra injecţii (în afara situaţiilor foarte grave). Se
recomandă chiar şi abţinerea de a mirosi vreun parfum (inclusiv o floare!). Dacă prin
nerespectarea acestor cerinţe fuseseră obligaţi să întrerupă postul, musulmanii erau datori
să recupereze zilele nepostite, imediat după terminarea Ramadanului. Credinciosului i se
recomanda ca, în acest timp, să evite certurile, calomniile, bârfelile şi conversaţiile
indecente; să aibă o atitudine conciliantă în raporturile cu ceilalţi, să facă acţiuni
caritabile, şi să citească mereu Coranul. Nu erau obligaţi să ţină acest post: muribunzii,
soldaţii în timpul unei campanii militare, bătrânii, femeile gravide sau cele care alăptează.
În schimb, toţi aceştia vor da pomeni pentru zilele nepostite, ei sau o rudă în locul lor. -
De asemenea, erau scutiţi de acest post bolnavii obligaţi de medic să bea sau să mănânce;
cei care efectuau munci grele şi cei care se aflau într-o călătorie de cel puţin două zile,

17
dar toţi aceştia trebuiau să recupereze zilele nepostite. În timpul lunii Ramadanului
moscheile erau pline (în marile oraşe, unele erau deschise toată noaptea) iar în localurile
publice şi în familii, aveau loc petreceri şi ospeţe, bine înţeles - după apusul soarelui. În
fine, un pelerinaj (hadji), cel puţin o dată în viaţă, la Mecca şi la locurile sacre din
împrejurimi era a cincea obligaţie pe care musulmanii de ambele sexe, care aveau
posibilitatea materială să o facă şi dacă starea sănătăţii o permitea.

Pelerinajul era un obicei practicat şi de arabii epocii preislamice, dar Mahomed l-a
islamizat, centrându-1 pe sanctuarul Kasba şi pe muntele Arafat (în realitate, o colină
înaltă de doar 30 m.). În centrul oraşului Mecca se află “Moscheea sacră” - un spaţiu
întins de aproximativ 165 m. pe 110 m., înconjurat de o colonadă acoperită, datând - în
forma sa originară - din secolul al VIII-lea. În această curte interioară se afla: o fântână
pentru ablaţiunile rituale, o construcţie mică numită „casa lui Abraham”, patriarhul biblic
considerat strămoşul comun şi al arabilor şi al evreilor, iar la mijloc templul Kaaba (în
traducere: „cub”, „zar”). Templul este o construcţie simplă din piatră vulcanică, înaltă de
15 m. şi cu laturile de 12 m. şi de 10 m. Într-un colţ exterior al clădirii este încastrată
faimoasa „piatră neagră” (un aerolit), spartă de secole în trei bucăţi mari, recompusă şi
prinsă într-o montură de argint. În interior, nimic altceva decât o scară şi câteva
lampadare. Încă din timpul lui Mahomed, Kaaba era acoperită cu o uriaşă învelitoare,
prelată, a cărei culoare varia da la domnia unui calif la altul. Azi, învelitoarea este din
brocat negru, având brodate cu fir de aur versete din Coran. În fiecare an învelitoarea este
înlocuită cu alta nouă, cea veche este tăiată în bucăţi mici, vândute ca relicve pelerinilor,
al căror număr depăşeşte cu mult cifra de un milion în fiecare an. Ritualurile „marelui
pelerinaj” erau (şi sunt) multe şi complicate, dar stabilite cu precizie şi minuţiozitate,
până la cele mei mici amănunte. Constau - în linii generale - în următoare: pelerinii vin
îmbrăcaţi în veşmânt alb, fără cusătură; fac înconjurul Kaabei de şapte ori, după
prealabila abluţiune rituală; de fiecare dată sărutau „piatra neagră”, beau din apa sărată şi
amară a fântânii din incinta moscheii; apoi se rugau la alte două locuri sfinte, situate pe
două coline din imediata apropiere. În zilele următoare pelerinii mergeau în satul Mina, la
8 km. de Mecca. Seara porneau spre „muntele” Arafat, la 20 km. de Mecca, la poalele
căruia petreceau noaptea, în corturi sau sub cerul liber rugându-se.

18
 6. Jihadul islamic

Jihad (ǧihād ‫ )جهاد‬sau Djihad este un cuvânt de origine arabă, din rădăcina jahada,
care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. O definiție improprie, care a ajuns
însă să înlocuiască semnificația originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din
vocabularul cruciaților. Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în
particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ
religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea.
Astfel musulmanii înteleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a
urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces
continuu. În prima sa faza un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și
intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei si este baza Jihadului profund, adică
aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate.
Rădăcina cuvântului – JHD – înseamnă „a se strădui, a se zbate, a se sili”.

Din aceeași familie lexicală provin alte două cuvinte importante din vocabularul
islamic. Primul este ijtihad (‫)اجتهههاد‬, însemnând literal „străduință” și desemnând un
concept al dreptului islamic, referitor la necesitatea unui „efort de interpretare personală”
în vederea unui sistem juridic coerent, în condițiile diferențelor dintre școlile juridice
sunnite, diferențe sporite de prevederile dreptului cutumiar. Acest concept s-a materializat
în cele din urmă într-un cod juridic neterminat. În acest sens, ijtihad-ul are un caracter
universal și poate fi asemănat în principiu, mutatis mutandis, ecumenismului creștin. Al
doilea cuvânt este mujahid, participiul activ al verbului (‫)مجاه د‬, însemnând așadar „cel
care (se) luptă, se zbate, se străduiește”, sau „participantul la Jihad”.
Este, desigur, un cuvânt cu un referent particular, individual; iar aceste două cuvinte
sugerează deja existența a două forme de Jihad.

Unitatea lumii islamice este una stabilă și ea decurge, desigur, din unitatea
mărturisirii de credință (shahadah, ‫)شهادة‬, care afirmă unicitatea lui Allah și a Trimisului
său:‫ ل إلهههه إل اههه‬La illaha illa ‘Llah (Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeu)
‫محمد رسول ا‬Muhammadun Rasulu ‘Llah (Mohamed este Profetul lui Dumnezeu).

19
 Seyyed Hossein Nasr afirmă că „Islamul însuși se întemeiază pe ideea stabilirii
echilibrului înlăuntrul ființei umane, ca și în societatea în care acesta funcționează…
Acest echilibru, care este reflecția pământească a Justiției Divine și condiția necesară a
păcii în domeniul uman, este baza de la care sufletul își ia zborul către acea pace care, ca
să folosim termenii creștini, «covârșește toată mintea»”. În ciuda acestor afirmații, nu
putem să facem abstracție de însăși mărturisirea de credință amintită, care conține două
propoziții diferite și afirmă două unicități: a lui Allah și a Profetului; cum remarcă marele
gânditor alsacian Frithjof Schuon, „una (dintre propoziții) se referă la Principiu, care e
totodată Ființă și Supra-Ființă, iar cealaltă la manifestarea formală și supraformală”,
numind prima aserțiune „formula discernământului sau a «abstracțiunii (tanzih)»”, iar a
doua „formula integrării sau a «analogiei».” Potrivit cu aceasta, apar, desigur, două
Jihaduri, fără a mai vorbi de variantele intermediare:
(i) Jihadul major, interior; (ii) Jihadul minor, exterior. Această clasificare există în Islam
pe temeiul unui hadith, care istorisește că Mahomed, întorcându-se de la o bătălie, a rostit
cuvintele „Ne-am întors de la micul jihad (al-jihad al-asghar) la marele jihad (al-jihad al-
akhbar)”. Întrebat în continuare: „Ce este marele jihad?”, profetul a răspuns: „Este lupta
împotriva sinelui”. Lupta se duce așadar pe două fronturi – unul invizibil, interior, pur
spiritual, individual și altul vizibil, exterior, (spiritual și) material, comunitar.

Jihadul minor nu înseamnă numai un război sacru, asocierea războiului (qital) cu

jihadul minor în special și cu jihadul în special fiind opera a ceea ce numim cu un termen
impropriu fundamentalism islamic. Unii autori musulmani consideră că e vorba de o
neînțelegere a autorilor occidentali, care au încercat să găsească în Islam un termen
analog Cruciadei creștine. Întreaga concepție despre jihadul minor pleacă de la diviziunea
proclamată de jurisprudența islamică, diviziune care împarte lumea în două părți
antagonice: (i) Dar al-Islam (reședința Islamului), lumea musulmană, care trăiește după
revelația pretins autentică dată de Allah, prin Arhanghelul Djabrail (Gavriil), profetului
Mahomed. Această lume trebuie să se extindă, potrivit credinței musulmane, cât mai mult
posibil, însă nu cu orice preț, i. e. prin constrângere. Furkânul afirmă: „Nu este silă în
credință” (II, 257); (ii) Dar al-Harb (reședința Războiului), restul lumii, care se împarte

20
în două: - Ahl al-Kitab – „Poporul Cărții”, format din Evrei și Creștini; [15] - Mushrikun –
politeiștii, idolatrii (sau kafirun - păgânii).

Cei dintâi păstrează o revelație adevărată, chiar dacă incompletă sau

nedesăvârșită, de aceea beneficiază de toleranță, cu condiția să accepte statutul de
subordonați (dhimmi) și să plătească un tribut (jizya). Acesta este sensul în care este
interpretat îndeobște versetul: „Luptați-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu și în
ziua de apoi și nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu și nu mărturisesc mărturia adevărată –
dintre cei cărora li s-a dat Scriptura (s. n.) – până ce nu dau tributul (jizya) din mână și
sunt umiliți” (IX, 29). Există versete în Coran chiar mai binevoitoare față de harbis decât
acesta. De exemplu: „Cei ce cred, fie Iudei, fie Creștini, fie Sabei, dacă numai cred în
Dumnezeu și fac bine vor primi răsplata lor de la Domnul lor și nu va veni frică peste ei
și nu se vor întrista.” (II, 59) „Credem în Dumnezeu și în ceea ce ni s-a trimis nouă și s-a
trimis lui Avraam, Ismael, Isaac, Iacob și semințiilor și ce s-a dat și lui Moise, lui Iisus și
profeților din partea Domnului lor. Nu facem deosebire cu ei; suntem doar moslemi.” (III,
78)

Totuși, aversiunea lui Mahomed față de Evrei și de Creștini nu poate fi pusă la

îndoială:„Într-adevăr, Mesia Iisus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu și cuvântul
Său pe care l-a pus în Maria și duhul Său. Credeți în Dumnezeu și în trimisul Său și nu
spuneți nimic despre Treime… Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu… El să aibă un
fiu?” (IV, 169) „Zic jidovii: Ezra este fiul lui Dumnezeu și Nazarinenii zic: Mesia este
fiul lui Dumnezeu! Acesta este cuvântul lor în gurile lor… Bată-i Dumnezeu. Cât sunt de
proști!” (IX, 30)

În ce privește pe mushrikun, aici lucrurile sunt ceva mai dure, aceștia având cel
mult trei alternative – îmbrățișarea credinței musulmane, sclavia sau moartea. „Dacă
întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor! Și
după aceea sau îndurare, sau răscumpărare, până ce a depus războiul sarcina sa.” (XLVII,
4 sq.).

21
Acestea toate sunt consecințele implicării religiei în domeniile politic și social implicare,
care cunoaște trei tendințe clasice. Una este tendința moderată, îmbrățișată de majoritatea
islamicilor. Potrivit acesteia, Jihadul este o obligație a comunității (fard kifaya) de a
păstra și de a extinde aria Islamului. El devine o obligație individuală (fard ‘ayin) atunci
când este cerut ajutorul fiecărei persoane, d. ex. atunci când un stat islamic este
agresat[26]. În aceste situații se declanșează războiul: „Li s-a dat voie celor ce fură atacați
[să se apere], pentru că li s-a întâmplat nedreptate și Dumnezeu are putere să le ajute:
aceia care fură alungați din locuințele lor pe nedrept numai pentru că zic: «Domnul nostru
este Dumnezeu»”. (XXII, 40 sq.) A doua este tendința activistă, ca să nu o numim altfel,
al cărei exponent de vârf este Ibn Taymiya (1268-1328). Acesta îi considera până și pe
moslemii care nu-și duceau viața în credință drept necredincioși și recomanda disidența
ca formă de jihad împotriva conducătorilor musulmani care nu impuneau shari’a sub
toate aspectele. El și discipolul său condamnau și sufismul, iar hadith-ul care vorbea
despre jihadul major îl considerau drept o invenție a sufiților. A treia tendință este în
sfârșit cea sufită, care atribuie jihadului un sens mai mult spiritual. Se amintește de
metafora lui Abu Hamid Muhammad al-Ghazali (1059-1111), care „descrie trupul ca o
cetate guvernată de suflet și asaltată de ego-ul abisal”. Pentru sufiți, jihadul major este cel
care contează și nu cel minor. Caracterul mistic al sufismului îl face să nu aibă o voce
hotărâtoare în societatea în care el s-a dezvoltat. Jihadul minor (al-jihad al-asghar) nu se
limitează la război (qital). Amir Ali, doctor în filosofie, găsește mai multe semnificații ale
cuvântului jihad, toate întemeiate pe Coran și pe sunna, și toate diferite de sensul curent:
(i) recunoașterea Creatorului și iubirea desăvârșită față de El (cf. Coranul, IX, 23sq.) (ii)
rezistența la presiunile societății: „Nu asculta de cei necredincioși, ci te luptă împotriva
lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare.” (XXV, 54) (iii) consecvența în urmarea căii
celei drepte: „Și luptați-vă pentru Dumnezeu (Allah) cu lupta dreaptă.” (XXII, 77) (iv)
sârguința pentru împlinirea faptelor bune. Un hadith spune că „Aisha, soția lui Mahomed,
l-a întrebat pe acesta: «O, trimisule al lui Allah, jihadul ni se pare cel mai bun; dar cum
putem lua parte la el?» El a răspuns: «Cel mai bun jihad este un pelerinaj (hajj)
desăvârșit»”

22
(v) curajul și statornicia în răspândirea mesajului Islamului: „Credincioși sunt numai cei
ce cred în Dumnezeu și în trimisul său și nu se îndoiesc și se luptă cu avere și putere pe
drumul lui Dumnezeu.” (vi) apărarea Islamului și a comunității: „Li s-a dat voie celor ce
fură atacați [să se apere], pentru că li s-a întâmplat nedreptate și Dumnezeu are putere să
le ajute: aceia care fură alungați din locuințele lor pe nedrept numai pentru că zic:
«Domnul nostru este Dumnezeu»”. (XXII, 40 sq.) (vii) ajutarea popoarelor aliate care nu
sunt neapărat musulmani;(viii) îndepărtarea trădătorilor: „și dacă te temi de viclenie din
partea unui popor, poartă-te cu ei întocmai așa; Dumnezeu nu-i iubește pe cei
vicleni”(VIII, 60) etc. Sistematizând aceste nuanțări, un hadith pune în gura Profetului
Mahomed cuvintele: „Luptați (jahidu) împotriva necredincioșilor cu mâinile și cu
limbile”. Sheikh Abdullah bin Muhammad bin Humaid afirmă că „Allah a decretat
Jihadul (lupta sfântă pentru cauza lui Allah) cu inima (intențiile și senzațiile), cu mâna
(armele etc.), și cu limba (cuvintele etc.)” Dificultatea pe care o întâmpină Jihadul major
în recunoașterea sa de către întreaga comunitate musulmană pleacă de la faptul că își
întemeiază întreaga legitimitate pe un hadith și nu pe un verset al Coranului.
În acest sens, putem remarca diferențe de opinii la nivelul școlilor juridice ale Islamului,
așa cum am arătat anterior. Seyyed Hossein Nasr afirmă că „marele jihad sau jihadul
interior pe care omul trebuie să-l poarte în permanență, înlăuntrul său, în virtutea nobleței
firii umane, constă în tensiunea constantă între ceea ce părelnic și ceea ce realmente
suntem și nevoia de a ne transcede pe noi înșine de-a lungul acestei călătorii a vieții
pământești, ca să devenim ceea ce suntem.” Pentru același autor, câmpul de bătălie al
jihadului constă în împlinirea obligațiilor moslemului (Cei cinci stâlpi ai Islamului):
Mărturisirea de credință: „Invocarea celor două mărturisiri în forma limbajului sacru în
care ele au fost revelate înseamnă a practica jihadul lăuntric și a lua aminte cine suntem,
de unde venim și unde este sălașul nostru cel mai de pe urmă” [41]. Un site sufit dă câteva
indicații practice în acest sens, pornind de la observația că prima shahadah conține o
negație (La ilaha – Nu este dumnezeu) și o afirmație (illa’ Llah – afară de Dumnezeu). De
aici rezultă faptul că jihadul major are o latură negativă, constând în renunțarea la orice
gând care ar putea strecura îndoiala în sufletul moslemului, și una pozitivă, manifestată în
„îmbrățișarea… prezenței lui Dumnezeu, în orice formă ar apărea ea în conștiința” acelei
persoane. Această din urmă precizare este extrem de interesantă, deoarece o asemenea

23
bivalență de sens poate implica, în opinia autorului, și gânduri precum: „Dumnezeu
lipsește”, „Sunt deprimat”, „Sunt departe de Dumnezeu”, care au rolul de a-l invoca și
readuce pe Allah în imanența credinciosului. Rugăciunea zilnică „este un jihad nesfârșit
care imprimă în existența umană un ritm continuu în acord cu ritmul cosmosului.” Postul,
justificarea viziunii acestuia ca bătălie spirituală fiind de domeniul evidenței; Pelerinajul
(hajj), consacrat de binecunoscutul hadith care spune că este cel mai potrivit jihad;
Seyyed Hossein Nasr arată că „asemeni cavalerului aflat în căutarea Graalului Sfânt,
pelerinul către locuința Celui Iubit trebuie să se angajeze într-o luptă spirituală a cărei
finalitate face ca orice sacrificiu și orice vicisitudine să pălească în semnificație, întrucât
pelerinajul către Casa lui Dumnezeu implică, pentru cel ce practică jihadul lăuntric,
întâlnirea cu Stăpânul Casei, Cel așezat în centrul celeilalte Kaa’bah care este inima”;
Milostenia – constând în taxa religioasă (zakat) – este socotită de autorul citat drept un
jihad întrucât ea „contribuie la stabilitatea justiției economice în societate”. Astfel, autorul
arată, în contradicție cu unele secte islamice, care au adăugat jihadul la „cei cinci stâlpi ai
Islamului”, că jihadul lăuntric este însăși îndeplinirea acestor acte de devoțiune, care duc
la bun sfârșit „bătălia interioară împotriva tuturor forțelor care ar putea să abstragă omul
de la viețuirea în conformitatea normei sale teomorfice, care este natura sa originară,
dăruită de Dumnezeu”. O asemenea perspectivă asupra jihadului este mai puțin politică și
mai aproape de înțelesul unui concept teologic autentic, în spiritul spuselor lui Mahomed:
„Nu este silă la credință” (II, 257) sau „Pacea e mai bună” (IV, 127), spirit al toleranței și
al pacifismului.

24
 7. Expansiunea islamismului

Una dintre marile religii ale lumii, islamismul a fost răspândit cu ajutorul forţei
armelor din Spania până în India. Într-un timp mai scurt de un secol a apărut în urma sa o
cultură extraordinară. Arabia era în mare parte alcătuită din deşert. Pe ţărmul Mării Roşii
şi Oceanului Indian existau zone fertile cu multe aşezări înfloritoare. Drumurile acestora
duceau în Siria şi Mesopotamia (Irakul de azi). În calea acestor drumuri comerciale se
găseau oaze care datorita comerţului prosperau, de exemplu Mekka şi Medina, acestea
fiind de o importanţă fundamentală în istoria islamismului. Profetul Mahomed s-a născut
în Mekka, tatal său se ocupa cu mânatul cămilelor. Şi-a pierdut părinţii încă de foarte
tânăr şi a fost crescut de un unchi. Până la vârsta de 25 de ani călăorea ca negustor cu
caravanele, până când a luat-o de soţie pe stăpâna sa. Islamismul l-a învăţat de la alte
culturi şi a creat cultura sa individuală înfloritoare. Fiul mânătorului de cămile a devenit
profet şi întemeietorul religiei islamice. Considera punctul de origine al perioadei
islamismului. Mahomed şi-a găsit adăpost în oraşul apropiat Meqina, unde a devenit un
om important, fiind judecător, şi unde şi-a găsit noi discipoli.
Moartea lui Ali a pus capăt perioadei califatului "clasic" sau ortodox. Sub domnia
lui Muavia (661-680) califul a devenit un conducător asemănător regelui, care domnea în
capitala Siriei, Damasc. Titlul era moştenit de fiul său sau de o rudă foarte apropiată, iar
domnia era exercitată cu ajutorul unei structuri sociale centralizate, aceasta nefiind o
caracteristică a statelor arabe. Singurul Stat Muavia a înfiinţat până la urmă prima
dinastie a califilor, dar puterea lor s-a cristalizat doar după ce califul Abdal-Malik a ieşit
victorios din războiul intern de 30 de ani. Cu instaurarea ordinii s-a continuat
expansiunea islarnismului. Forţele musulmane au pătruns până in Takent, cucerind Sindul
şi o parte din Pandjab, teritoriul Pakistanului din prezent. În vest au cucerit coasta Africii
de Nord şi prin strâmtoarea Gibraltar au pătruns pană în sanctuarul de la Piatra Kaba.
Primul pas în expansiune în afara Arabiei a avut loc în timpul domniei Califului Abu
Bahr (632 – 634), dar adevărata perioadă a cuceririlor a fost perioada califatului lui Omar
(634 – 644). În anul 635 a fost cucerit Damascul, iar în anul următor marele conducător
arab Halidibn-al-Valid a nimicit oastea bizantină în lupta de la Iarmuc şi a alungat-o în

25
Siria. Au invadat şi Mesopotamia, care se afla sub dominaţia Persiei, iar din 642 au
cotropit şi Persia. În acelaşi an, prin cucerirea Alexandriei, s-a predat şi Egiptul, acesta
fiind mai departe un câmp de plecare pentru campaniile duse până în Africa de Nord. Al
treilea calif, Ozman (644 – 656 ) a fost ucis, succesorul lui a devenit vărul şi succesorul
lui Mahomed, Ali. şi sub domnia lui (656 – 661) s-au continuat mişcările religioase şi
tulburările dintre triburi care au condus până la războaie, lupte şi la uciderea lui Ali.
Discipoli lui nu au vrut să se supună califului succesor Muavia şi şi-au proclamat
autonomia. Astfel a avut loc despărţirea definitivă dintre sunniţii majoritari şi cei
minoritari. Moartea lui Ali a pus capăt perioadei califatului „clasic” sau
ortodox. Sub domnia lui Muavia (661 – 680) califul a devenit un
conducător asemănător regelui, care domneşte în capitala Siriei, Damasc.
Titlul era moştenit de fiul său de o rudă foarte apropiată, iar domnia era
exercitată cu ajutorul unei structuri sociale centralizate, aceasta nefiind o
caracterstică a statelor arabe.
De obicei musulmanii au fost toleranţi faţă de credinciosii care nu erau
musulmani, mai ales cu “Popoarele Cărţii’’ care erau creştinii şi evreii, cu tradiţii blibice
asemănătoare lor. Din punctul de vedere a Islamului, Avram şi Moise au fost profeţi
adevăraţi, a căror operă a fost dusă la capăt de Mahomed. Musulmanii erau scutiţi de
taxe, spre deosebire de cei nemusulmani. Această dispoziţie a constituit o motivaţie pe o
perioadă lungă pentru mulţi oameni de a se converti la islamism. Deoarece traducerea
Corannului în alte limbi a fost interzisă, noii adepţi au învăţat repede araba, astfel că
popoarele cucerite au fost asimilate mai uşor. Când acesta s-a realizat, un arab însemna
un om care vorbea această limbă şi mare parte a lumii islamice a ajuns să aibă religie,
limbă şi cultură comună. Însă tocmai această toleranţă a acuzat căderea dinastiei
Omaiada. Deoarece dinastia nu s-a ocupat destul de convertirea celor care nu erau
musulmani, nemulţumirea creştea în rândurile supuşilor. Din cauza nemulţumirilor
religioase şi a supărării arabilor care trăiau in Iran si Mesopotamia, deoarece erau condusi
din Damasc, a izbuncnit o revoltă în 747, al cărei conducător a fost descendentul
profetului Abdul-Abbas. În trei ani a spulberat puterea omaidienilor şi a şters fără milă
orice urmă a lor de pe pământ. Doar o singură personalitate a familiei a scăpat, Abdar-

26
Rahman, care s-a refugiat în Spania şi a intemeiat o dinastie autonomă care a dăinuit
aproape 300 de ani.
Dinastia Abbasida a privat Damascul de rangul de capitală şi a înfiinţat o altă
capitală în Mesopotamia, Bagdad, care în scurt timp a devenit un oraş cu un milion de
locuitori. Centrul califatului Abbasaida a devenit regiunea estică, mai bogată, unde există
o puternică influenţă personală. În aceasta perioadă s-a pus accentul pe convertirea la
islamism şi adoptarea limbii arabe, religia islamică devenind mai puternică. Până la urma
doar Iranul a păstrat limba originală, limba persană şi identitatea culturală, deşi s-a
convertit la islamism.
Islamismul a păşit într-o nouă etapă, în care nu doar a preluat din alte culturi, ci
şi-a creat măreaţa sa cultură individuală. Califul Al-Mansur a întemeiat “Palatul
Cunoaşterii’’ unde savanţii traduceau operele filozofilor greci antici, studiau practica
medicală antică, învăţau matematica indiană, - o parte a acesteia sunt numerele “arabe’’
folosite şi în prezent. Gânditorul arab Ibn-Sina a devenit cunoscut în Europa sub numele
de Avicenna, filozof şi medic de mare prestigiu. Matematicianul Al-Hvarzimi a fost
pionerul algebrei, pe cand persanul omar Hajjiam a fost în acelasi timp matematician,
astrolog şi poet. Literatura şi artele infloreau. Din pamant s-au înălţat moschee având
cupole strălucitoare, palate minunate, cu pereţi împodobiţi cu materiale ceramice
colorate. Olăritul şi prelucrarea metalelor au ajuns la un nivel înalt. În arabescurile
folosite pentru înfrumuseţare se împleteau motivele care reproduceau anumite forme de
plante şi motivele abstracte cu linia elegantă a scrierii cursive arabe. Universul poeziei
islamice a fost îmbogăţit şi de poveşti populare originare din Asia, colecţia clasică de
renume universal fiind “ O mie şi una de nopţi”. Ştiinţa şi cultura islamică au început în
câteva secole tot ce cunoscuse Europa creştină. Vestul a preluat multe din sursele arabe în
domeniile ştiinţelor, filozofiei, matematicii şi medicinii. Cultura islamică înflorea, dar
după nici un secol de dominare şi greu de guvernat a început să decadă, sfărâmându-se în
bucăţi. Deoarece în noua capitală, Cairo, dinastia Fatimida (909-1171) , nu putea controla
eficient teritoriile nord africane, le-a pierdut.
Califatul era cel mai amenitat de la Est. Puterea politică a Iranului a crescut, califii
Abbasida au devenit marionete domnitorilor persani. Situaţia s-a schimbat şi mai mult,
când turcii, proveniţi din Asia Centrală, au preluat puterea peste o mare parte a lumii

27
islamice şi o exercitau în numele califilor Abbasida-cel mai mare conducător al lor fiind
devenit sultan. Turcii au fost luptători talentaţi şi astfel l-au forţat pe împăratul bizantin să
ceară ajutorul cavalerilor din Europa de Vest.Unitatea sub domnia turcească a fost la fel
de scurtă ca şi în timpul domnitorilor Abbasida, in secolul al-VII-lea. Orientul s-a
împărţit în sultanate autonome. Istanbulul însă s-a dovedit a fi suficient de puternic pentru
a rezista şi a riposta la cruciade. La fel ca şi mai devreme, noua şi principala ameninţare
venea tot de la Răsărit. Hoardele de tătari au pus capăt califatului Abbasida prin jefuirea
Bagdadului şi au început un nou capitol în istoria islamismului.

28
 8. Orientul Mijlociu, dincolo de Primăvara Arabă

La trei ani de la debutul revoltelor ce aveau să creeze Primăvara Arabă, Orientul

Mijlociu încă se află într-o continuă schimbare. Rebelii au răsturnat guverne, după cum a
dictat voinţa popoarelor, însă au apărut şi o serie de consecinţe neprevăzute, potrivit unei
analize a corespondenţilor postului de televiziune BBC. Familiile regale din Orientul
Mijlociu au avut parte de o Primăvară Arabă care ar fi putut fi mai problematică decât
cum s-a manifestat deja. Guvernele răsturnate au fost construite mai ales după modelul
sovietic: la conducere se afla partidul unic, susţinut de instituţiile de securitate investite
cu putere. Liderii au încercat să aplice metode diferite, fiecare dintre ele menite să
calmeze spiritele; Bahrain a apelat la intervenţiile în forţă ale armatei, pe când Qatarul a
decis să majoreze salariile bugetarilor în primele luni ale revoltelor. Însă majoritatea
slujbelor prost plătite din ţările Golfului Persic sunt ocupate de imigranţi, iar în cazul în
care încearcă să obţină drepturi suplimentare şi măsuri de siguranţă asigurate de stat riscă
să fie expulzaţi. La acestea se adaugă faptul că, de multe, ori, oamenii se simt mai ataşaţi
emoţional de monarhi în comparaţie cu autocraţii. Primăvara Arabă nu a contribuit foarte
mult la îndeplinirea intereselor Statelor Unite ale Americii. Iniţial, Washingtonul a mizat
pe imaginea unui Orient Mijlociu stagnant, care să păstreze alianţele cu Egiptul, Israelul
şi Arabia Saudită. Însă SUA nu au reuşit să ţină pasul cu evenimentele din Egipt, ţară care
l-a ales democratic pe islamistul Mohamed Morsi, ulterior îndepărtat de la putere de către
armată. Cu toate acestea, preferă totuşi acest regim, atât timp cât este dispus să menţină
pacea cu Israelul. Statele Unite reprezintă în continuare o putere mondială, însă nu mai
dictează evoluţia evenimentelor în Orientul Mijlociu, subliniază corespondenţii BBC.
Protestele paşnice faţă de guvernelor autoritare au involuat rapid spre adevărate războaie
civile cu implicarea motivelor religioase, zguduind întreaga comunitate internaţională. În
regiunea Orientului Mijlociu se manifestă o accentuare a tensiunilor între adepţii
sunnismului şi cei ai şiismului (două ramuri ale islamului), ceea ce riscă să prelungească
violenţele sângeroase şi să mărească numărul victimelor.

29
Iranul, Arabia Saudită şi Irakul sunt unele dintre ţările afectate de această „plagă” a urii
între secte. Aceasta ar putea fi una dintre cele mai marcante „moşteniri” ale acestor ani de
schimbare în lumea arabă. Nimeni nu ar fi crezut la începutul Primăverii Arabe că Iranul
va avea de câştigat de pe urma ei. Iniţial, Iranul era aproape paralizat din cauza
sancţiunilor economice dure, impuse de comunitatea internaţională pentru a-i pedepsi
ambiţiile nucleare. Astăzi însă, nu poate exista o soluţie pentru războiul din Siria decât cu
acordul şi cu implicarea Teheranului. Un exemplu sugestiv este Frăţia Musulmană din
Egipt – după 80 de ani în care a acţionat din umbră, Frăţia a reuşit să-l îndepărteze de la
putere pe dictatorul Hosni Mubarak şi şi-a arătat intenţiile de a reface imaginea celei mai
mari ţări din Orientul Mijlociu. Astăzi însă, membrii Frăţiei sunt vânaţi de armată în timp
ce unii dintre ei au de ispăşit pedepse cu mulţi ani de închisoare. Acum un an, Frăţia
Musulmană era declarată câştigătoare, însă acum este considerată una dintre ele mai mari
pierzătoare dintre actanţii implicaţi în Primăvara Arabă. Acest rezultat a afectat şi ambiţiile
de putere ale Qatarului, care a susţinut Frăţia. Micul stat a sprijinit şi rebelii din Libia la
începutul Primăverii Arabe, cu scopul de a-şi extinde influenţa în regiune, însă eforturile
s-au dovedit a fi zadarnice. Oamenii din Kurdistanul irakian par să fie din ce în ce mai
clar unii dintre câştigătorii Primăverii Arabe şi pare că nu sunt departe de a-şi îndeplini
visul de a obţine independenţa. Fiind localizat în nordul ţării, unde se dezvoltă industria
petrolieră şi legăturile economice independente cu Turcia, Kurdistanul are un steag
propriu, un imn şi o armată proprie. Kurzii din Irak obţin propriile avantaje de pe urma
dezintegrării lente a ţării, care funcţionează din ce în ce mai puţin ca un stat unitar. La
începutul protestelor din Egipt, în Piaţa Tahrir din Cairo, au venit numeroase femei
curajoase care au militat pentru respectarea drepturilor lor fundamentale, cât şi pentru
drepturile politice, însă au fost profund dezamăgite. Cazurile de abuz sexual în public
sunt şocant de dese, notează BBC. Mai mult, Fundaţia Thomson-Reters a întocmit un
studiu potrivit căruia cel mai ostil loc în care poate trăi o femeie este Egiptul, stat depăşit
până şi de ultraconservatoarea Arabie Saudită. La începutul protestelor, a existat un
entuziasm general printre mass-media din Occident, care profitau de avantajele reţelelor
sociale, în special Facebook şi Twitter. Acestea au jucat un rol important în ţări precum
Arabia Saudită, unde oamenii s-au exprimat fără cenzura canalelor oficiale de presă şi
care au lansat astfel dezbateri naţionale. Însă televiziunea rămâne în continuare cel mai

30
important canal de propagare a informaţiilor în ţările cu un numărmare de oameni
nealfabetizaţi şi unde accesul la internet este slab reprezentat. Urmările evenimentelor
care au marcat Orientul Mijlociu sunt resimţite dincolo de graniţele ţărilor ce alcătuiesc
acea regiune. Printre observatori circulă o teorie potrivit căreia piaţa imobiliară din Dubai
a înflorit datorită bogaţilor din Egipt, Libia, Siria, Tunisia, care şi-au căutat un mediu mai
stabil pentru a-şi păstra banii. Rezultatele acestui fenomen ar putea fi resimţite până în
Paris şi Londra. O hartă a Orientului Mijlociu, desenată de Marea Britanie şi de Franţa la
mijlocul Primului Război Mondial, pare că se desluşeşte abia în zilele noastre. Nimeni nu
poate însă dacă Siria şi Irak vor avea aceleaşi graniţe ca în prezent şi peste cinci ani şi
dacă îşi vor păstra statutul de ţări unitare. Istoria ne-a dat o lecţie valoroasă: revoluţiile
sunt imprevizibile şi ar putea dura mai mulţi ani până când primele consceinţe să iasă la
suprafaţă şi să se manifeste în mod vizibil.

31
 CONCLUZII

După terminarea “războiului rece” au început să se multiplice ideile conflictelor

între diferite confesiuni, în cele din urmă a conflictelor între civilizaţii, care stau la baza
dezvoltării mediului la nivel global. A fost răspândită pe scară largă concluzia cu privire
la ciocnirea civilizaţiilor, în principal, a celei islamice şi a celei occidentale. În lumea de
astăzi se acumulează într-adevăr o mulţime de evenimente care ar putea fi luate în
considerare în favoarea acestei concluzii. În culoare Islamică sunt vopsite multe
organizaţii teroriste. Prea lent şi foarte controversat decurge procesul de integrare a
milioanelor de emigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa în societatea europeană. Periodic
apar confruntări sângeroase între musulmanii şi creştinii din Egipt. Lupta de mulţi ani a
oamenilor divizaţi pe caractere religioase şi etnice a dus deja la împărţirea Sudanului, în
partea de nord arabo-musulmană şi partea de sud, un nou stat – Sudanul de Sud, locuit de
triburi nilotice negroide, dintre care doar o parte sunt creştini. Cu toate acestea, putem
oare spune că toate evenimentele ilustrează dezvoltarea unor conflicte între civilizaţii.

Cel mai important proces în lumea musulmană de astăzi a devenit aşa-numita

“primăvară arabă”, la începutul anului 2011 valul revoluţionar a cuprins Tunisia, Egipt,
Yemen, Bahrain, Siria. Exploziile acestor revoluţii au ajuns şi în alte câteva ţări
arabe. Dar cel mai important – “primăvara arabă” confirmă caracterul inadecvat al teoriei
ciocnirii civilizaţiilor, ca fiind o contradicţie fundamentală în lumea de astăzi. Această
teorie, al cărui autor este omul de ştiinţă american Samuel Huntington, în fapt, ignoră
însăşi apropierea civilizaţiilor, culturilor, care de fapt cresc sub influenţa
globalizării. Astăzi diferite civilizaţii, menţinând principalele caracteristici ale identităţii,
s-au pomenit implicate într-un singur torent, care modifică fundamentele vieţii şi
activităţii omeneşti. Ce impact au avut toate acestea asupra “primăverii arabe”? Nu este
întâmplător faptul că televiziunile au creat un sistem de “domino” – evenimentele
revoluţionare din Tunis s-au răspândit în curând în Egipt şi apoi în alte ţări. Principala
forţă motrice în spatele acestor evenimente a fost tineretul, care s-a putut organiza prin
Internet pentru acţiuni împotriva regimurilor, fapt care s-a manifestat deosebit de evident

32
în Egipt. Este foarte important să observăm că cerinţele exprimate la Cairo în piaţa “At-
Tahrir” şi în alte ţări arabe nu au fost religioase, nu au fost ostile pentru alte civilizaţii,
revendicările au fost de altă esenţă: alegeri libere, libertatea de exprimare şi a
demonstraţiilor, respingerea autoritarismului, care induce corupţia în toate sferele vieţii
sociale şi economice. Chiar şi în Bahrain, unde ciocnirile au fost între două curente
islamice – şiiţii majoritari şi suniţii minoritari aflaţi la putere, evenimentele nu au avut
caractere religioase: erau cerinţe sociale, de egalitate, de non-discriminare, de
anticorupţie.

Forţele revoluţionare în diferite ţări arabe diferă una de alta. Dar în niciuna dintre
aceste ţări manifestanţii nu au fost conduşi de extremişti islamici. Însă acest lucru nu
înseamnă că organizaţiile islamice, cum ar fi influenta organizaţie egipteană “Fraţii
musulmani”, s-au transformat în organizaţii marginalizate. Acestea îşi păstrează poziţiile
lor importante, care într-o formă sau alta se vor manifesta în viitor. Dar astăzi putem
ajunge la două concluzii: în primul rând, trecerea lumii arabe într-o nouă etapă a
dezvoltării sale, iar aceasta este concluzia mai multor observatori, nu s-a desfăşurat sub
drapele islamice, şi nu a fost generată de conflictele între civilizaţii. De fapt, această
concluzie poate fi retroactiv extinsă în a doua jumătate a secolului XX, atunci când în
Egipt, Siria, Irak, Algeria, Tunisia, Libia au venit la putere revoluţionari naţionalişti,
schimbare care a însemnat sfârşitul etapei coloniale. În al doilea rând, “primăvara arabă”
nu poate să nu influenţeze înseşi organizaţiile islamice, creând un puternic impuls pentru
diferenţierea lor, pentru consolidarea aripii moderate. Pe “Fraţii musulmani” din Egipt
evenimentele i-au dus în principal spre activităţi constituţionale şi politice.

33
 Bibliografie

George, G. ,,Jihadul în islamul clasic”, Caietele Institutului Romano-

Catolic nr.2-3, 2003

Lidové, N. ,,Primăvara arabă nu este 1989”, Revista Press Europ, Praga, 10

februarie 2011

Primakov, E. “Primăvara arabă și teoria ciocnirii civilizațiilor”, Revista

Cotidianul rusesc Rossiiskaea Gazeta, Rusia, 13 martie 2004

www.mediafax.ro, “Primăvara Arabă, un proces ireversibil, dar de lungă

durată” de Iuliana Enache - Mediafax

ro.wikipedia.org, ,,Geopolitica”, “Primăvara arabă”, ,,Islamismul”

34
Anexe

35
36
37