CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE
SECŢIA PENALĂ
Trimestrul III - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Conf.univ.dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

 Cuprins

&. Drept penal ....................................................................................................................................... 2

1. Infracţiunea de trafic de persoane şi de minori şi infracţiunea de proxenetism. Criterii

de delimitare. Respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei ....................... 2

&.Drept procesual penal ...................................................................................................................... 8

1. Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Soluţie nejustificat de blândă în raport de

gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului. Respingerea acordului şi trimiterea
cauzei la procuror în vederea continuării urmăririi penale ......................................................... 8

2. Calitatea de parte responsabilă civilmente a unității administrativ-teritoriale în raport

de infracțiunea de deturnare de fonduri reținută în sarcina primarului. Admisibilitate.
Respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de unitatea administrativ-
teritorială .......................................................................................................................................... 15

3. Contestaţia în anulare. Extinderea motivelor contestaţiei la nemotivarea opiniei

minoritare adoptată în cadrul completului de divergenţă. Inadmisibilitate. Motivul
contestaţiei în anulare privind existenţa probelor la dosarul de fond cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal. Necesitatea raportării acestui motiv la cauzele legale de
încetare a procesului penal. Extinderea la motivele de achitare. Nelegalitate. Respingerea
contestaţiei în anulare .................................................................................................................... 20

4. Infracţiunea de trafic de persoane şi de minori şi infracţiunea de proxenetism. Criterii

de delimitare. Respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei ..................... 28

5. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestării la domiciliu. Criterii de

apreciere: reducerea rezonanţei sociale a pericolului public al faptei, termenul rezonabil al
duratei arestului preventiv, administrarea întregului probatoriu, stadiul procesual al cauzei
în faţa judecătorului de Cameră preliminară .............................................................................. 34

6. Principiul loialităţii administrării probelor. Invocarea de către inculpat a provocării la

săvârşirea infracţiuni din partea organelor judiciare. Condiţiile acţiunii provocării. Criterii
legale şi jurisprudenţiale de constatare a provocării. Respingerea cererii de achitare a
inculpatului, pe acest temei ........................................................................................................... 50

Pagină 1 din 62
 &. Drept penal
1. Infracţiunea de trafic de persoane şi de minori şi infracţiunea de
proxenetism. Criterii de delimitare. Respingerea cererii de schimbare a
încadrării juridice a faptei

Codul penal : art. 210 alin. (1) lit. a), art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (1)
Codul de procedură penală : art. 386
Înalta Curte de Casație și Justiție : Decizia nr. XVI/2007, pronunțată în recurs în
interesul legii
Solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de trafic
de persoane şi trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1)
C.pen., în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen., este
nefondată.

Criteriul de diferenţiere între cele două infracţiuni îl constituie existenţa sau absenţa
elementului de viciere a poziţiei subiective (a manifestării libere de conştiinţă şi
voinţă) a persoanei care se prostituează, viciere realizabilă prin violenţă psihică sau
fizică, inducerea în eroare ori orice formă de constrângere.

Din această perspectivă, atunci cand elementul de denaturare a factorului subiectiv

există, fapta este încadrată juridic ca infracţiune de trafic de persoane, iar în ipoteza
absenţei acestuia, încadrarea juridică este ca infracţiune de proxenetism.

În cauză, din analiza întregului material probator rezultă dincolo de orice îndoială
rezonabilă faptul că inculpatul a săvărşit infracţiunea de trafic de persoane şi trafic de
minori prin recrutarea, adăpostirea şi primirea persoanelor vătămate O.V.A. şi M.P.A.
(minoră), prin constrângere – ameninţări şi loviri, în scopul exploatării prin
determinarea la practicarea prostituţiei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 733/A din 15 iulie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa penală nr. 62 din 18.02.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul
nr. 5306/108/2014, în baza art. 386 C.pr.pen., a fost respinsă cererea de schimbare
a încadrării juridice formulată de inculpat, din infracţiunile de trafic de persoane şi
trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1) C.pen., în
infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen.

În baza art. 210 alin. (1) lit. a), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), raportat la art. 76
alin. (1) C.pen., a fost condamnat inculpatul B.V.A. la 2 ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane.

În baza art. 211 alin. (1) şi alin. (2), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), raportat la art.
76 alin. (1) C.pen., a fost condamnat acelaşi inculpat, la 3 ani şi 4 luni închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
Pagină 2 din 62
În baza art. 38 alin. (1), raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite
pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 4 luni închisoare, la
care adaugă sporul de 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa
rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 397, raportat la art. 25 C.pr.pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă
exercitată de partea civilă M.P.A. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a
sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale; au fost respinse restul pretenţiilor.

Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpat, din

infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit.
a) şi art. 211 alin. (1) C.pen., în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213
alin. (1) C.pen., instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. XVI/2007, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a tranşat problema raportului dintre infracţiunea trafic de persoane
şi infracţiunea de proxenetism, stabilind că distincţia dintre infracţiunea de trafic de
persoane şi cea de proxenetism, este dată de obiectul juridic generic diferit al celor
două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor prin
textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor de trafic de persoane
aceasta fiind apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în
cazul infracţiunii de proxenetism, apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire
socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.

Drept urmare, s-a concluzionat că, în cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa
constrângeri, îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei ori trage foloase de pe
urma practicării prostituţiei de către persoane majore, recrutează persoane majore
pentru prostituţie ori trafichează persoane majore în acest scop, săvârşeşte
infracţiunea de proxenetism. Aşadar, diferenţierea dintre cele două infracţiuni o
constituie existenţa sau inexistenţa elementului de viciere a poziţiei subiective a
persoanei care se prostituează. Proxenetismul reprezintă o activitate infracţională
neagresivă, neimplicând vicierea poziţiei subiective a subiectului pasiv secundar, în
timp ce activităţile ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de persoane
constau în mijloace care presupun înfrângerea libertăţii de voinţă şi conştiinţă a
subiectului pasiv.

În actualul Cod penal, aceste infracţiuni sunt cuprinse în capitolul „Infracţiuni contra
libertăţii persoanei”, însă reglementarea lor este asemănătoare celor prevăzute de
art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001, privind prevenirea traficului de persoane.

În cauză, elementul constrângerii, al vicierii poziţiei subiective a celor două persoane

vătămate, este pe deplin dovedit, declaraţiile persoanelor vătămate, în acest sens,
coroborându-se între ele, precum şi cu cele ale martorilor Ş.I., S.A.G., M.S., care
relatează că fetele erau sechestrate în respectiva garsonieră de către inculpat sau că
prezentau urme de lovituri.

Pagină 3 din 62
Astfel, din declaraţia martorei Ş.I., rezultă că fetele „nu ieşeau din casă, stăteau doar
închise înăuntru, nici nu cred că V. le-a dat vreo cheie de la uşă. Vedeam cum vin
diferiţi bărbaţi la garsoniera lui V. (...) pentru a întreţine relaţii sexuale cu acestea.
Foarte mulţi clienţi confundau uşa garsonierei unde locuiau fetele şi din greşeală
băteau la uşa vecinilor, deranjându-i pe aceştia în miez de noapte.”

Din declaraţia martorilor M.M. şi S.A.G., rezultă că banii obţinuţi în urma raporturilor
sexuale întreţinute de cele două fete cu diverse persoane, erau daţi inculpatului,
precum şi că inculpatul le certa pe fete, le reproşa dacă nu aveau clienţi şi era tot
timpul nemulţumit de sumele de bani primite de la ele.

Martorul M.S. declară că avea cunoştinţă despre faptul că cele două fete erau
obligate de către inculpat „să practice prostituţia şi le lua banii (...), le bătea şi le
înfometa. P. mi-a arătat foarte multe vânătăi pe picioare şi mi-a spus că ele sunt
bătute frecvent de către acesta. Tot de la P. am aflat că atunci când nu făceau ce
spunea B., acesta le ţinea închise în casă zile în şir.

În ce priveşte eroarea asupra persoanei vătămate M.P.A., aşa cum a susţinut şi

procurorul, în cuvântul în dezbateri, chiar dacă inculpatul a avut un dubiu sau
îndoială cu privire la vârsta acesteia, instanţa de fond a reţinut că acest dubiu nu este
suficient pentru a fi în prezenţa cauzei de neimputabilitate prevăzute de art. 30
C.pen., astfel cum a motivat inculpatul. Mai mult, din declaraţia martorului T.D.G.
rezultă că inculpatul ştia despre partea civilă că este minoră, martorul declarând
următoarele: „după arestarea lui B., acesta m-a sunat şi m-a chemat la el acasă şi
mi-a spus că el este acuzat că a exploatat sexual pe V. şi P., moment în care mi-a
spus că P. este minoră. Eu i-am reproşat lui B. de ce m-a minţit şi nu mi-a spus că P.
este minoră.”

Este de esenţa infracţiunii de proxenetism practicarea prostituţiei, iar în modalitatea

traficului de persoane în scopul practicării prostituţiei, aceasta se realizează prin
efectuarea unor acte de comerţ cu persoane, în vederea practicării prostituţiei. Or,
din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul tocmai asta a făcut, comerţ cu
persoanele vătămate.

În contextul celor de mai sus, instanţa de fond a constatat corectă încadrarea juridică
dată faptelor prin rechizitoriu, astfel că a respins cererea de schimbare a încadrării
juridice formulată de inculpat.

Aşadar, faptele inculpatului B.V.A., astfel cum au fost descrise mai sus, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori şi
proxenetism, prevăzute de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1) şi alin. (2)
C.pen., săvârşite în concursul real de infracţiuni, reglementat de art. 38 alin. (1)
C.pen.

În speţă, elementul material al laturii obiective al celor două infracţiuni, constă în

recrutarea, adăpostirea şi primirea persoanei vătămate O.V.A. şi M.P.A. (minoră),

Pagină 4 din 62
prin constrângere – ameninţări şi loviri, în scopul exploatării prin determinarea la
practicarea prostituţiei.

Faptele au fost săvârşite cu forma de vinovăţie specifică, respectiv intenţia directă,

inculpatul prevăzând şi urmărind producerea rezultatul faptelor sale, respectiv
obţinerea de foloase patrimoniale, prin exploatarea fetelor.

Constatând, dincolo de orice dubiu, că faptele pentru care inculpatul B.V.A. a fost
trimisă în judecată există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat,
instanţa de fond a pronunţat condamnarea acestuia, rezolvând acţiunea penală
potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C.pr.pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 62 din 18.02.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. 5306/108/2014, a formulat apel inculpatul B.V.A., înregistrat pe rolul Curţii
de Apel Timişoara la data de 04.03.2015 sub nr. 5306/108/2014.

În cuprinsul motivelor de apel formulate, inculpatul B.V.A. a solicitat, în principal, în

temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) C.pr.pen., admiterea apelului formulat,
desfiinţarea sentinţei primei instanţe, iar în rejudecare, admiterea cererii de
schimbare a încadrării juridice din infracţiunile de trafic de persoane, prev. de art. 210
alin. (1) lit. a) C.pen., şi trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) C.pen.,
în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen., urmând a se
pronunţa o pedeapsă îndreptată spre minimul special prevăzut de legea penală, cu
suspendarea executării sub supraveghere a acesteia, potrivit art. 91 C.pen.

În subsidiar, inculpatul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, iar

în rejudecare, achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, în baza
art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. d) C.pr.pen., iar pentru infracţiunea de trafic de
persoane aplicarea unei pedepse îndreptate spre minim, cu aplicarea art. 91 C.pen.,
având în vedere că se află la prima abatere, fiind infractor primar, a recunoscut
săvârşirea faptelor aşa cum s-au petrecut şi nu cum au fost interpretate prin
rechizitoriu.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din
oficiu, în limitele prev. de art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:

Instanţa de apel îşi însuşeşte starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi
raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale
procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia
inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de
minori.

Vinovăţia inculpatului cu privire la fapta reţinută prin actul de sesizare a instanţei

rezultă din declaraţiile inculpatului, declaraţiile declaraţie persoanelor vătămate
O.V.A., M.P.A., declaraţiile martorilor G.C.R., C.A.D., Ş.I., M.M., P.T., S.A.G.,
M.V.G., M.S.,T.D.G., S.E.F., B.V., proces-verbal percheziţie domiciliară, înscrisuri din
care rezultă faptul că în perioada mai-august 2014, prin constrângere şi ameninţări,

Pagină 5 din 62
inculpatul le-a determinat pe persoanele vătămate O.V.A. şi M.P.A. (minoră) să
practice prostituţia, în favoarea sa, în garsoniera pe care le-a închiriat-o în acest
sens.

Solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de trafic

de persoane şi trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1)
C.pen., în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen., este
nefondată.

Criteriul de diferenţiere între cele două infracţiuni îl constituie existenţa sau absenţa
elementului de viciere a poziţiei subiective (a manifestării libere de conştiinţă şi
voinţă) a persoanei care se prostituează, viciere realizabilă prin violenţă psihică sau
fizică, inducerea în eroare ori orice formă de constrângere.

Din această perspectivă, atunci cand elementul de denaturare a factorului subiectiv

există, fapta este încadrată juridic ca infracţiune de trafic de persoane, iar în ipoteza
absenţei acestuia, încadrarea juridică este ca infracţiune de proxenetism.

În cauză, din analiza întregului material probator rezultă dincolo de orice îndoială
rezonabilă faptul că inculpatul a săvărşit infracţiunea de trafic de persoane şi trafic de
minori prin recrutarea, adăpostirea şi primirea persoanelor vătămate O.V.A. şi M.P.A.
(minoră), prin constrângere – ameninţări şi loviri, în scopul exploatării prin
determinarea la practicarea prostituţiei.

De altfel, inculpatul a recunoscut că le-a determinat şi le-a înlesnit persoanelor

vătămate practicarea prostituţiei, aducându-le clienţi. El nu recunoaşte, însă, că le-ar
fi obligat sau constrâns în vreun fel să practice prostituţia, cu toate că actele şi
probele administrate în cauză confirmă contrariul.

Astfel, declaraţiile persoanelor vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor Ş I.

(din faza de urmărire penală), S.A.G., M.S. din care rezultă că persoanele vătămate
erau sechestrate în garsoniera inculpatului sau prezentau urme de lovire, aşa cum
rezultă din declaraţia martorului M.S., potrivit căreia inculpatul „le bătea şi le
înfometa” pe cele două persoane vătămate. De asemenea persoana vătămată
M.P.A. i-a arătat foarte multe vânătăi pe picioare şi i-a spus că ele sunt bătute
frecvent de către acesta. Tot de la persoana vătămată a aflat că atunci când nu
făceau ce spunea B., acesta le ţinea închise în casă zile în şir.

Curtea înlătură apărările inculpatului referitoare la faptul că nu ar fi constrâns

persoanele vătămate la practicarea prostituţiei, deoarece nu toţi martorii ar fi declarat
în acest sens, iar unii şi-au schimbat declaraţia în faţa instanţei, deoarece instanţa de
apel constată că de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - aşa
cum este cazul în speţă - declaraţiile care reflectă cel mai exact adevărul sunt cele
pe care părţile sau martorii le-au scris în momentele iniţiale ale urmăririi penale,
precum şi cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost
încă în măsură să conceapă strategii de apărare, respectiv când nu s-au aliniat unor

Pagină 6 din 62
scenarii construite în apărarea inculpaţilor. De altfel, martora Ş.I. nu a relatat în faţa
instanţei de apel un motiv plauzibil referitor la faptul pentru care şi-a schimbat
declaraţia din faza de urmărire penală, motiv pentru care va da eficienţă declaraţiei
date de aceasta în faza de urmărire penală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de minori, solicitarea inculpatului privind

achitarea sa potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. d) C.pr.pen., pe motiv că nu
a cunoscut faptul că persoana vătămată M.P.A. este minoră, fiind dată cauza de
neimputabilitate - eroarea, este nefondată.

Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 30 C.p. privind eroarea, deoarece
inculpatul cunoştea faptul că persoana vătămată este minoră, aşa cum rezultă din
declaraţia martorului T.D.G.

Solicitările inculpatului privind reducerea cuantumului pedepsei pentru infracţiunea

de trafic de persoane şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 C.pen. privind suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei, sunt nefondate.

La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a avut în vedere criteriile generale

prevăzute de art. 74 C.pen. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă
scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea
legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce
priveşte comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în

aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi
evitarea săvârşirii altor fapte penale.

La stabilirea pedepselor s-a avut în vedere gravitatea faptelor, pericolul social care a
adus atingere relaţiilor sociale referitoare la persoanele vulnerabile, dar şi aspectele
favorabile inculpatului precum lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în
faţa instanţei la fiecare chemare, a avut o conduită bună, motiv pentru care prima
instanţa a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin.
(2) lit. b) C.pen., respectiv împrejurările legate de fapta comisă care diminuează
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, astfel încăt nu se impune
reducerea pedepselor aplicate de 2 ani închisoare, respectiv 3 ani şi 4 luni
închisoare, acestea fiind corect individualizate prin orientarea sub minimul special
prevăzut de lege ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, instanţa de apel constată că în cauză

nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 91 C.pen. privind suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, deoarece pedeapsa rezultantă aplicată ca urmare a concursului
de infracţiuni este mai mare de 3 ani.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 421 pct.1, lit. b) C.pr.pen., s-a respins
ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.V.A. împotriva sentinţei penale nr.
62/18.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5306/108/2014.

Pagină 7 din 62
 &.Drept procesual penal

1. Acord de recunoaştere a vinovăţiei. Soluţie nejustificat de blândă în

raport de gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului.
Respingerea acordului şi trimiterea cauzei la procuror în vederea
continuării urmăririi penale

Codul de procedură penală: art. 478 – art. 485

Codul penal : art. 301, art. 35, art. 5

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., instanţa va putea respinge
acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a
ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Potrivit art. 479 C.pr.pen., acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect

recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă
în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma
de executare a acesteia.

Potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., instanța admite acordul de recunoaştere a
vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) – (4), care nu
poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un
acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate
faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; iar potrivit art.
482 lit. e) și h), acordul cuprinde încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută
de lege, felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la
care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat.

Faţă de limitele de pedeapsă şi modalitatea de individualizare a executării pedepsei,

criticile vizând aprecierea de către prima instanță a soluţiei consemnate în acord ca
fiind nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului sunt neîntemeiate.

În mod corect prima instanță a apreciat ca nejustificat de blândă în principal

modalitatea de executare, constând în amânarea aplicării pedepsei, fără a i se
impune inculpatului nicio obligaţie, prevăzută de dispoziţiile art. 85 alin. (2) C.pen., în
special cea prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. j) C.pen.

Pagină 8 din 62
Chiar dacă obligaţiile prev. de art. 85 alin. (2) C.pr.pen. sunt la aprecierea organului
judiciar, greşita apreciere a oportunităţii aplicării lor în acordul de recunoaştere a
vinovăţiei poate fi cenzurată de instanţă în analiza pedepsei aplicate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 734/A din 15 iulie 2015, Conf.univ.dr. M.B.
Prin sentinţa penală nr. 108 din 26.03.2015, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în
dosarul nr. 539/290/2015, în baza art. 485 alin. (2) C.pr.pen., a fost respins acordul
de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timişoara cu inculpatul I.V., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de
interese în formă continuată (4 acte materiale), prevăzută de art. 301 alin. (1) C.pen.,
cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen., în dosarul penal nr. 140/P/2013 şi
s-a dispus trimiterea dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

În baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în
sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că:

Pe rolul Judecătoriei Reşiţa, la data de 12.02.2015, a fost înregistrat sub nr. dosar
539/290/2015, acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Timişoara cu inculpatul I.V., cercetat, în dosarul penal nr.
140/P/2013, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese în formă continuată,
faptă prev. de art. 301 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. şi art. 5
C.pen.

S-a reţinut în esenţă, ca situaţie de fapt, că inculpatul, în calitate de primar al

comunei Z. M., a încredinţat contracte de arendare către o societate agricolă la care
fiul său era preşedintele consiliului de administraţie, realizând astfel, în mod indirect,
un folos material pentru aceste persoane.

În cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţie s-a prevăzut felul şi cuantumul

pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, respectiv pedeapsa de 1 an
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 301 alin. (1) C.pen. cu aplicarea
art. 35 alin. (1) şi art. 5 C.pen., amânarea aplicării pedepsei pe un termen de
supraveghere de 2 ani, conform art. 83 C.pen. şi art. 84 C.pen. cu aplicarea art. 5
C.pen., cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat.

Analizând acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în data de 09.02.2015, în

dosarul penal nr. 140/P/2013, între Parchetul de pe lângă Curtea de apel Timişoara
şi inculpatul I.V., instanţa de fond a constatat că, în cauză, soluţia consemnată în
acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea
inculpatului, motiv pentru care a respins acest acord de recunoaştere a vinovăţiei
pentru următoarele considerente:

Pagină 9 din 62
În cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţie s-a prevăzut felul şi cuantumul
pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, respectiv pedeapsa de 1 an
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzute de art. 301
alin. (1) C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., art. 5 C.pen. În ceea ce priveşte
modalitatea de executare a pedepsei, în temeiul art. 83 şi art. 84 C.pen., s-a convenit
amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani,
stabilit în condiţiile art. 82 C.pen. În baza art. 85 alin. (1) C.pen., s-a dispus obligarea
inculpatului la respectarea, pe durata termenului de supraveghere, a următoarelor
obligaţii:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul

Caraş-Severin, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa;
- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 301 alin. (1) C.pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), alin. (2)
C.pen., inculpatului i s-a interzis, pe termen de un an exerciţiul dreptului de a fi ales
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., instanţa va putea respinge
acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a
ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

În primul rând, considerarea pericolului social concret al infracţiunii şi al inculpatului

se va realiza prin raportare la modalitatea de comitere a infracţiunii, starea de pericol
creată, natura şi gravitatea consecinţelor infracţiunii, precum şi natura şi frecvenţa
infracţiunilor care constituie antecedenţa penală a inculpatului, astfel cum acestea au
fost evidenţiate în cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Observând aceste criterii, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a înţeles să

încredinţeze contractele de arendare către o societate agricolă la care fiul său era
preşedintele consiliului de administraţie, realizând astfel, în mod indirect, un folos
material pentru aceste persoane. Astfel, s-a reţinut că, în baza acelor patru contracte
de arendare semnate din partea Consiliului Local al comunei Z.M. de către primarul
I.V., fără a avea acordul Consiliului Local, Societatea Agricolă Z.B. Z.M. a încasat de
la APIA plăţi în valoare de 2.152.183,91 lei, în campaniile 2008-2013.

Modalitatea concretă de comitere a infracţiunii de conflict de interese este de natură

să imprime faptei şi inculpatului un grad ridicat de periculozitate. În acest context, dar
şi prin raportare la criteriile de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74
C.pen., instanţa de fond a apreciat că pedeapsa de 1 an închisoare, pentru

Pagină 10 din 62
săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de conflict de interese nu este adecvată
şi proporţională cu gravitatea faptelor comise, fiind orientată spre minimul special
prevăzut de lege.

Prima instanţă a apreciat că în cauză lipsa antecedentelor penale ale inculpatului nu

poate fi identificată ca un element care să justifice orientarea pedepsei spre minimul
special prevăzut de lege. În acest context, lipsa antecedentelor penale dovedeşte un
grad mai redus de periculozitate al inculpatului, însă nu suficient pentru a determina
aplicarea unei pedepse cu închisoarea în cuantum redus.

În al doilea rând, observând acordul de recunoaştere a vinovăţiei prin prisma

modalităţii de executare, instanţa de fond a constatat că în cauză s-a stabilit
amânarea aplicării pedepsei, însă inculpatului nu i-a fost impusă nicio obligaţie, dintre
cele prevăzute de dispoziţiile art. 85 alin. (2) C.pen.

De asemenea, s-a remarcat faptul că, în cazul săvârşirii infracţiunii de conflict de

interese, dispoziţiile art. 301 alin. (1) C.pen. stabilesc pedeapsa cu închisoarea de la
1 la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Respectând
aceste dispoziţii legale, inculpatului i-a fost interzis, cu titlu de pedepse
complementare, pe o perioadă de un an, exerciţiul dreptului de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat.

În raport de dispoziţiile art. 68 C.pen., care stabilesc modalitatea de executare a

pedepselor complementare, instanţa de fond a constatat că, în cazul în care se
dispune amânarea aplicării pedepsei, pedepsele complementare nu se vor executa
pe durata termenului de supraveghere şi nici după expirarea acestui termen, cu
excepţia situaţiei în care intervine revocarea sau anularea măsurii.

Prin urmare s-a dedus că, în speţă, prin faptul că s-a optat pentru amânarea aplicării
pedepsei, executarea pedepsei complementare impusă inculpatului, ca pe o
perioadă de un an să nu exercite dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în
orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat nu va mai opera, inculpatul beneficiind în continuare de această
prerogativă de exercitare a drepturilor vizate.

Ori, având în vedere, pe de-o parte textul de incriminare - art. 301 alin. (1) C.pen.-,
din cuprinsul căruia se deduce intenţia legiuitorului, ca persoanelor care se fac
vinovate de comiterea infracţiunii de conflict de interese, să le fie interzise drepturile
prevăzute de dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) C.pen., iar pe de altă parte
pericolul social concret al infracţiunii şi contextul actual şi de amploarea pe care au
înregistrat-o faptele de acest gen, instanţa apreciază că interzicerea acestor drepturi,
cu titlu de pedepse complementare trebuie să fie una efectivă, care să fie aptă să
producă consecinţe juridice.

Pagină 11 din 62
În aceste condiţii, modalitatea de executare a pedepsei apare ca fiind blândă, pe de-
o parte, prin prisma faptului că executarea pedepselor complementare este
suspendată prin amânarea aplicării pedepsei, iar pe de altă parte, prin prisma
faptului că, acestuia nu i-a fost impusă executarea obligaţiei prevăzute de art. 85 alin.
(2) lit. j) C.pen., respectiv obligarea inculpatului, ca pe durata termenului de
supraveghere să nu ocupe sau să nu execute funcţia, profesia, meseria ori
activitatea de care inculpatul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.

În această ordine de idei, nu se poate face abstracţie contextul actual şi de

amploarea pe care au înregistrat-o astfel de fapte a persoanelor care deţin funcţii
publice, acest gen de infracţiuni generând un sentiment de dezaprobare din partea
societăţii civile, care resimte necesitatea unei reacţii adecvate împotriva făptuitorilor,
pe măsura tulburărilor pe care le produc în mediul social, corespunzător gradului de
pericol creat prin săvârşirea lor.

Executarea pedepsei în modalitatea stabilită prin acord – lipsa obligaţiei de a nu

ocupa sau de a nu executa funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care inculpatul
s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii - nu corespunde pe deplin funcţiei de
constrângere şi de reeducare, precum şi scopului preventiv al pedepsei, inculpatului
inducându-i-se astfel ideea că poate persevera în acest comportament contrar legii,
din moment ce, în continuare ar avea dreptul să exercite funcția publică de care s-a
folosit pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

Exemplaritatea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia trebuie să producă

efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra
altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în
situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la
săvârşirea de infracţiuni.

În al treilea rând, s-a reţinut faptul că, deşi inculpatului i-a fost interzisă, cu titlul de
pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),
lit. b) C.pen., exercitarea aceloraşi drepturi nu a fost interzisă şi cu titlu de pedepse
accesorii, astfel cum impun dispoziţiile art. 65 alin. (1) C.pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 108 din 26.03.2015, pronunţată de Judecătoria Reşiţa
în dosarul nr. 539/290/2015, a declarat apel inculpatul I.V., înregistrat pe rolul Curţii
de Apel Timişoara la data de 05.06.2015 sub nr. 539/290/2015.

În motivarea apelului inculpatul I.V. a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate ca

fiind netemeinică şi nelegală şi, pe fond, admiterea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, aplicând soluţia prev. de art. 396 alin. (4) C.pr.pen., întrucât în speţă sunt
îndeplinite condiţiile prev. de art. 480 C.pr.pen., iar modul în care este reglementat
acest acord de recunoaştere a vinovăţiei nu exclude încheierea acestuia în cazul
comiterii de infracţiuni pentru care este prevăzută şi pedeapsa complementară. La
încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei s-a avut în vedere că tragerea la
răspundere penală a inculpatului intervine după 6 ani de la comiterea ultimului act

Pagină 12 din 62
material, astfel că soluţia propusă, de amânare a aplicării pedepsei, nu poate fi
considerată nejustificat de blândă.

În ceea ce priveşte observaţia primei instanţe privind neimpunerea niciuneia din

obligaţiile prevăzute de art. 85 alin. (2) C.pen., a solicitat inculpatul să se observe că
obligaţiile cuprinse în acest articol nu sunt reglementate imperativ, impunerea lor fiind
lăsată la latitudinea organului de urmărire penală.

Referitor la limita de pedeapsă propusă prin acord, aceea de 1 an închisoare, s-a

avut în vedere că, sub aspectul limitelor pedepsei, legea penală mai favorabilă este
legea veche, iar din acest punct de vedere acordul este legal şi temeinic.

Examinând apelul formulat de către inculpatul I.V. prin prisma motivelor invocate cât
şi din oficiu, instanța apreciază că este neîntemeiat, pentru următoarele
considerente:

Potrivit art. 479 C.pr.pen., acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect

recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă
în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma
de executare a acesteia.

Instanța a fost sesizată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara cu

acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu inculpatul I.V., în sarcina căruia s-a
reținut săvârșirea infracţiunii de conflict de interese în formă continuată, cu privire la
care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat.

Criticile formulate în apel vizează greșita respingere a acordului de recunoaștere a

vinovăției, solicitându-se admiterea sesizării instanţei privind încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timişoara.

Potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., instanța admite acordul de recunoaştere a
vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) – (4), care nu
poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un
acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 – art. 482 cu privire la
toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; iar
potrivit art. 482 lit. e) și h), acordul cuprinde încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa
prevăzută de lege, felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori
soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu
privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat.

Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției se constată că pedeapsa pentru

infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, obiect al acordului a fost stabilită potrivit
prev. art. 301 alin.(1) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen., are
ca limite legale închisoarea între 1 an și 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a
ocupa o funcţie publică.

Pagină 13 din 62
Prin acordul menţionat s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de conflict de interese, prev. de art. 301 alin. (1) C.pen., cu aplicarea art.
35 alin. (1) C.pen., art. 5 C.pen.

În temeiul art. 83 şi art. 84 C.pen., modalitatea de executare a pedepsei, convenită a

fost amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani,
stabilit în condiţiile art. 82 C.pen., fiind stabilite doar obligaţiile imperative stabilite de
art. 85 alin. (1) C.pen.

În baza art. 301 alin. (1) C.pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), alin. (2)
C.pen., inculpatului i s-a interzis, pe termen de un an exerciţiul dreptului de a fi ales
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Faţă de limitele de pedeapsă şi modalitatea de individualizare a executării pedepsei,

criticile vizând aprecierea de către prima instanță a soluţiei consemnate în acord ca
fiind nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului nu pot fi avute în vedere.

Astfel, din probele administrate rezultă că inculpatul, primar al localităţii Z.M., a

semnat din partea Consiliului Local al comunei Z.M., fără a avea acordul Consiliului
Local în acest sens, patru contracte de arendare în anii 2007, 2008, 2009 cu
Societatea Agricolă Z.B. la care fiul său era preşedintele consiliului de administraţie,
prin aceste acte realizând astfel, în mod indirect, un folos material pentru aceste
persoane, întrucât Societatea Agricolă Z.B Z.M. a încasat de la APIA plăţi în valoare
de 2.152.183,91 lei, în campaniile 2008-2013.

Având în vedere caracterul continuat al actelor care s-au succedat pe parcursul

anilor 2007-2009, perioada lungă de timp pe parcursul căreia inculpatul a perpetuat
obţinerea de foloase materiale de către Societatea Agricolă Z.B la care fiul său era
preşedintele consiliului de administraţie, această societate încasând de la APIA plăţi
în campaniile 2008-2013, cuantumul mare al folosului material obţinut, respectiv plăţi
în valoare de 2.152.183,91 lei, imprimă faptelor un caracter grav şi nu pot justifica
aplicarea unei pedepse la minimul special prevăzut de lege.

Circumstanţele legate de persoana inculpatului, constând în lipsa antecedentelor

penale nu pot fi valorificate în contextul gravităţii faptelor pentru care s-a încheiat
acordul, reprezentând o rezultatul unei atitudini civice normale, mai ales faţă de
funcţia de primar din care inculpatul a acţionat în conflict de interese.

În mod corect însă prima instanță a apreciat ca nejustificat de blândă în principal

modalitatea de executare, constând în amânarea aplicării pedepsei, fără a i se
impune inculpatului nicio obligaţie, prevăzută de dispoziţiile art. 85 alin. (2) C.pen., în
special cea prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. j) C.pen.

Deşi inculpatului i s-a interzis, ca pedeapsă complementară, exerciţiul dreptului de a

fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o

Pagină 14 din 62
funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pedeapsă complementară obligatorie
potrivit art. 301 alin. (1) C.pen., prin modalitatea de executare stabilită, aplicarea
pedepsei complementare obligatorii devine lipsită de conţinut, aceasta neputând fi
executată în situaţia amânării aplicării pedepsei. Or, sistemul de pedepse principale,
accesorii şi complementare au menirea ca împreună să asigure funcţiile de
constrângere, exemplaritate, reeducare şi eliminare, iar pedepsele complementare
complinesc şi completează represiunea, fiind cu atât mia importantă efectivitatea lor
acolo unde legea prevede aplicarea obligatorie.

Prin urmare, contrar criticilor din apel, efectivitatea pedepsei complementare a

interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică în situaţia săvârşirii de către inculpat
a infracţiunii de conflict de interese în formă continuată, pe parcursul anilor 2007-
2009, din postura de primar, este la fel de importantă ca şi pedeapsa principală,
doar în acest fel putându-se realiza funcţia de reeducare a inculpatului care a
suprapus interesele personale peste cele ale autorităţii publice, încălcându-şi
obligaţia de probitate.

Chiar dacă obligaţiile prevăzute de art. 85 alin. (2) C.pr.pen. sunt la aprecierea
organului judiciar, greşita apreciere a oportunităţii aplicării lor în acordul de
recunoaştere a vinovăţiei poate fi cenzurată de instanţă în analiza pedepsei aplicate.

Prin urmare, soluția concretă din prezentul acord, a stabilit o soluție nejustificat de
blândă privită ca ansamblu.

Pentru aceste considerente, în baza art. 488 alin. (4) lit. a) C.pr.pen., s-a respins ca
nefondat apelul declarat de inculpatul I.V. împotriva sentinţei penale nr.
108/26.03.2015, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 539/290/2015.

2. Calitatea de parte responsabilă civilmente a unității administrativ-

teritoriale în raport de infracțiunea de deturnare de fonduri reținută în
sarcina primarului. Admisibilitate. Respingerea excepției lipsei calității
procesuale pasive invocată de unitatea administrativ-teritorială

Codul de procedură penală : art. 86 - art. 87

Legea nr. 273/2006 : art. V
Legea nr. 255/2012 : art. 2
Legea nr. 500/2012 : art. 22

Cu privire la excepția calității procesuale pasive invocată de Comuna S. Județul A.,

Curtea reține că potrivit art. V alin. (1) din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr.
15/08.05.2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor
sociale de sănătate şi al finanţelor publice: „1) Sumele defalcate din taxa pe valoarea
adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale acordate unităţilor administrativ-
teritoriale în anul 2012 prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 privind alocarea unei
sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de
stat pe anul 2012, pentru unele unităţi administrativ-teritoriale, pentru plata unor

Pagină 15 din 62
arierate aferente cheltuielilor curente şi de capital, precum şi pentru cofinanţarea
unor proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, neutilizate până la data intrării în
vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se restituie de către ordonatorii principali
de credite ai bugetelor locale la bugetul de stat, în contul din care acestea au fost
încasate.” În speţă, s-a reţinut că suma de 250.752.76 lei a fost folosită în alte
scopuri decât destinaţia dată de H.G. nr. 255/2012, respectiv pentru plata unor
contracte de prestări servicii încheiate tot în numele şi interesul comunei S. Conform
art. V din O.U.G. nr. 15/2012, anterior citat, această sumă trebuia să fie restituită la
data intrării în vigoare a acestei ordonanţe din bugetul local către care fusese
repartizată, ca nefolosită. Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului P.G. nu este
cea de delapidare – care presupune folosirea banilor în scop personal şi păgubirea
persoanei juridice în numele căreia acţionează inculpatul, ci de deturnare de fonduri
– astfel că unitatea administrativ teritorială nu este exonerată de obligaţia de a restitui
sumele conform art. V din O.U.G. nr. 15/2012.

Nici faptul că în art. 2 din H.G. nr. 255/2012 se prevede că: „Ordonatorii principali de
credite răspund de modul de utilizare, în conformitate cu dispoziţiile legale, a sumei
alocate potrivit prevederilor art. 1”, nu înlătură obligaţia comunei S. de a restitui
sumele în speţă., ci doar stabileşte responsabilitatea persoanei abilitatea cu utilizarea
lor. De altfel, se observă că acest text legal nu diferă de reglementarea generală
privind atribuţiile şi responsabilitatea ordonatorilor de credite prevăzută de art. 22 din
Legea nr. 500/2002 republicată privind finanţele publice.

Pe de altă parte, se constată că atâta vreme cât a existat şi o hotărâre a Consiliului

Local S. în sensul în care a acţionat inculpatul, nu se poate reţine că acesta şi-a
depăşit întru totul atribuţiile sale legale şi actele efectuate nu ar mai fi ale unităţii
administrativ teritoriale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 718/A din 1 iulie 2015, Conf.univ.dr.M.B.

Prin sentinţa penală nr. 161/29.04.2015 pronunţată de Tribunalul Arad s-a respins
excepţia lipsei calităţii de parte responsabilă civilmente formulată de comuna S., jud.
Arad.

În baza art. 80 C.pen., s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul
P.G., pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri, prevăzută de art. 307
alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) C.pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C.pen.

În baza art. 81 C.pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea avertismentului.

În baza art. 397 alin. (1), raportat la art. 25 alin. (1) C.pr.pen., s-a admis acţiunea
civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti,
şi inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente comuna S.,
jud. A., la plata sumei de 250.752,76 lei către partea civilă.

Pagină 16 din 62
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul
întocmit la data de 30 ianuarie 2015 în dosarul nr. 1180/310/P/2012 al Parchetului de
pe lângă Judecătoria Lipova, înregistrat la data de 2 februarie, a fost trimis în
judecată inculpatul P.G., pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri,
prevăzută de art. 307 alin. (1), raportat la 35 alin. (1), cu aplicarea art. 5 C.pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 161/29.04.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. 266/108/2015 a declarat apel, în termen legal, partea responsabilă
civilmente Comuna S. solicitând ca în rejudecarea laturii civile a cauzei să se
constate lipsa calităţii sale de parte responsabilă civilmente.

În motivarea apelului au fost invocate dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 255/2012 şi s-a
susţinut că din coroborarea acestora cu prevederile art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea
nr. 215/2001 rezultă că inculpatul, în calitatea sa de primar şi de ordonator de
credite, este singura persoană responsabilă pentru alocarea nelegală a fondurilor cu
destinaţie specială. Totodată, s-a apreciat ca nerelevant faptul că în baza hotărârii
Consiliului Local al Comunei S. fondurile alocate prin H.G. nr. 255/2012 au fost
folosite în interesul comunie şi nu în interesul personal al inculpatului întrucât acesta,
în calitatea sa de primar, a fost cel care a întocmit proiectul bugetului local la finalul
anului 2012 şi în care a inclus, în mod nelegal, aceste sume. Pe de altă parte, au fost
invocate motive pentru care în cazul obligării comunei la plata în solidar cu inculpatul
a sumei de 250.752,76 lei către partea civilă Ministerul Finanţelor Publice s-ar
dezechilibra complet activitatea acesteia, fiind pus în pericol şi fondul de salarii
aferent anului 2015.

Analizând apelul declarat în cauză de partea responsabilă civilmente, prin prisma

motivelor invocate de aceasta şi în limitele în care cauza a fost devoluată, instanţa
constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum în mod corect a reţinut şi Tribunalul Arad, în speţă, inculpatul P.G., în
calitate de primar al comunei S., nu a dispus personal de fondurile alocate prin H.G.
nr. 255/2012, ci cu aprobarea dată prin Hotărârea Consiliului Local al comunei S. nr.
44 din 27.04.2012. Astfel, prin hotărârea menţionată s-a aprobat rectificarea
bugetului de venituri şi cheltuieli al comunei S. pe anul 2012 şi lista de investiţii
conform anexei, aducerea la îndeplinire a celor aprobate fiind încredinţată primarului
şi compartimentului financiar contabil propriu. În preambulul hotărârii sunt menţionate
documentele avute în vedere la adoptarea hotărârii, între acestea fiind indicată atât
H.G. nr. 255/2012 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la
dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, pentru unele unităţi
administrativ –teritoriale, cât şi adresa nr. 16360/17.04.2012 a Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice Arad.

Conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 215/2001, „unităţile administrativ-teritoriale

sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu
propriu”, acestea sunt „titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele
privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care
Pagină 17 din 62
acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în
condiţiile legii”; iar art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ relevă faptul că „autorităţile
administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi
municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi
deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive”. În acest sens, în art. 63 alin. (1) lit. c)
şi alin. (4) din Legea nr. 215/2001 se prevede că primarul îndeplineşte atribuţii
referitoare la bugetul local, iar în realizarea acestor atribuţii: a) exercită funcţia de
ordonator principal de credite; b) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local; c) iniţiază,
în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri
de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale; d) verifică, prin compartimentele
de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial,
atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar. Referitor la Consiliul local,
art. 36 din acelaşi act normativ prevede atribuţii privind dezvoltarea economico-
socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului; iar în realizarea acestor
atribuţii a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul
de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; b)
aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor,
precum şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în
numele unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii; c) stabileşte şi aprobă
impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii; d) aprobă, la propunerea primarului,
documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local, în
condiţiile legii; e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de
mediu a unităţii administrativ-teritoriale; f) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile
necesare implementării şi conformării cu prevederile angajamentelor asumate în
procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor
pentru serviciile furnizate cetăţenilor.

În lămurirea situaţiei în speţă, instanţa de apel constată că se impune a se avea în

vedere definiţiile date de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 273/29 iunie 2006 privind
finanţele publice locale unor termeni, precum: buget - documentul prin care sunt
prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai
cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice; buget local -
documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile
unităţilor administrativ-teritoriale; execuţie bugetară - activitatea de încasare a
veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii cheltuielilor aprobate prin buget;
ordonanţarea cheltuielilor - faza din procesul execuţiei bugetare, în care se confirmă
că livrările de bunuri şi servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi
că plata poate fi realizată; plata cheltuielilor - faza din procesul execuţiei bugetare,
reprezentând actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi;
proces bugetar - etapele consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi
raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului anual de execuţie a
acestuia; rectificare bugetară locală - operaţiunea prin care se modifică, în cursul
exerciţiului bugetar, bugetele, cu obligativitatea menţinerii echilibrului bugetar”. Ca

Pagină 18 din 62
atare, rezultă că unitatea administrativ teritorială are personalitate juridică, fiind
reprezentată în relaţiile cu terţii de primar, însă în anumite domenii, cum este şi cel al
bugetului local şi cheltuirea fondurilor alocate, decizia finală aparţine consiliului local.
În speţă, în vederea cheltuirii sumelor alocate comunei S. prin H.G. nr. 255/2012 s-a
operat o rectificare bugetară locală de către Consiliul Local, desigur la propunerea
primarului, însă acesta nu a procedat la etapa de execuţie bugetară fără a avea
(măcar formal) acordul organului deliberativ.

Potrivit art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 15/08.05.2012 privind stabilirea unor măsuri
financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice: „1)
Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale
acordate unităţilor administrativ-teritoriale în anul 2012 prin H.G. nr. 255/2012 privind
alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului,
prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, pentru unele unităţi administrativ-teritoriale,
pentru plata unor arierate aferente cheltuielilor curente şi de capital, precum şi pentru
cofinanţarea unor proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, neutilizate până la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se restituie de către
ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale la bugetul de stat, în contul din
care acestea au fost încasate.” În speţă, s-a reţinut că suma de 250.752.76 lei a fost
folosită în alte scopuri decât destinaţia dată de H.G. nr. 255/2012, respectiv pentru
plata unor contracte de prestări servicii încheiate tot în numele şi interesul comunei
S.. Conform art. V din O.U.G. nr. 15/2012, anterior citat, această sumă trebuia să fie
restituită la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe din bugetul local către care
fusese repartizată, ca nefolosită. Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului P.G. nu
este cea de delapidare – care presupune folosirea banilor în scop personal şi
păgubirea persoanei juridice în numele căreia acţionează inculpatul, ci de deturnare
de fonduri – astfel că unitatea administrativ teritorială nu este exonerată de obligaţia
de a restitui sumele conform art. V din O.U.G. nr. 15/2012.

Nici faptul că în art. 2 din H.G. nr. 255/2012 se prevede că: „Ordonatorii principali de
credite răspund de modul de utilizare, în conformitate cu dispoziţiile legale, a sumei
alocate potrivit prevederilor art. 1”, nu înlătură obligaţia comunei S. de a restitui
sumele în speţă., ci doar stabileşte responsabilitatea persoanei abilitatea cu utilizarea
lor. De altfel, se observă că acest text legal nu diferă de reglementarea generală
privind atribuţiile şi responsabilitatea ordonatorilor de credite prevăzută de art. 22 din
Legea nr. 500/2002 republicată privind finanţele publice.

Pe de altă parte, se constată că atâta vreme cât a existat şi o hotărâre a Consiliului

Local S. în sensul în care a acţionat inculpatul, nu se poate reţine că acesta şi-a
depăşit întru totul atribuţiile sale legale şi actele efectuate nu ar mai fi ale unităţii
administrativ teritoriale.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. s-
a dispus respingerea apelului declarat în cauză, ca nefondat.

Pagină 19 din 62
 3. Contestaţia în anulare. Extinderea motivelor contestaţiei la nemotivarea
opiniei minoritare adoptată în cadrul completului de divergenţă.
Inadmisibilitate. Motivul contestaţiei în anulare privind existenţa probelor
la dosarul de fond cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Necesitatea raportării acestui motiv la cauzele legale de încetare a
procesului penal. Extinderea la motivele de achitare. Nelegalitate.
Respingerea contestaţiei în anulare

Codul de procedură penală: art. 426

Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac, prin care pot fi

reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind
actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Un prim motiv invocat de către contestator este acela că, instanţa de apel, la
termenul deliberării din data de 19.02.2015, nefiind întrunită unanimitatea în
adoptarea soluţiei asupra chestiunilor supuse deliberării, a repus cauza pe rol potrivit
art. 394 alin.(5) C.pr.pen. pentru reluarea judecării în complet de divergentă, dar în
cuprinsul deciziei penale nr. 361/2015 din 27 martie 2015, nu se face referire la
opinia separată care a determinat neîntrunirea unanimităţii completului de deliberare
în adoptarea soluţiei, şi nu s-a făcut vorbire despre motivarea acestei opinii separate.

Acest motiv nu se circumscrie niciunui caz de contestaţie în anulare prevăzut de art.

426 alin. (1) C.pr.pen. neputând astfel fundamenta admiterea căii extraordinare de
atac formulate. Pe de altă parte, motivul invocat este şi nefondat, în condiţiile în care,
în complet de divergenţă hotărârea se poate lua cu unanimitate dispoziţiile art. 394
alin. (1) – (3) C.pr.pen. fiind aplicabile şi în cazul reluării judecăţii în complet de
divergenţă potrivit art. 394 alin. (5).

Contestatorul a invocat în continuare cazul prev. de art.426 alin.(1) lit. b) C.pr.pen.

Acest motiv al contestației în anulare vizează situaţia:„când inculpatul a fost

condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.
Se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor
probe, pe care instanța, care a pronunțat hotărârea definitivă nu le-a observat, iar pe
de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând o
cauză de nepedepsire.

Din cuprinsul normei legale mai sus enunțate, dar și din punct de vedere al
probatoriului pentru motivul contestației în anularea invocat, se cere ca, probele
referitoare la soluția de încetare a procesului penal să existe la dosar, instanța care
soluționează contestația în anulare neputând modifica încadrarea juridică ori starea
de fapt, decât dacă în urma admiterii unei contestații în anulare pentru alte motive
decât cel invocat, s-ar proceda la rejudecarea cauzei.

Pagină 20 din 62
Contestatorul invocă în sprijinul acestui caz prevederile art. 426 alin.(1) lit. b)
C.pr.pen. împrejurarea că instanţa de fond în mod corect ar fi sesizat faptul că în faza
de urmărire penală, întreg probatoriul a fost defectuos administrat, iar în cauză există
numeroase lacune şi erori, sau că instanţa de apel ar fi reţinut o cu totul altă stare de
fapt.

Aceste motive nu se circumscriu însă situaţiei de la art. 426 alin.(1) lit. b) C.pr.pen.
care vizează exclusiv cauzele de încetare a procesului penal, cu referire la art. 16 lit.
e) – h) şi j) C.pr.pen., neputând fi extinse la alte cazuri prevăzute de art. 16 alin.(1)
lit. a) – d) C.pen. care presupun pronunţarea unei hotărâri de achitare.

Faţă de claritatea textului art. art. 426 alin. (1) lit. b), C.pr.pen, dar şi faţă de
caracterul expres şi limitativ al cazurilor de contestaţie în anulare, nu este posibilă o
extindere artificială a situaţiilor în care se poate anula o hotărâre judecătorească
definitivă, pe baza unor interpretări nepermise de lege care ar fi de natură să
conducă la o rejudecare a cauzei cu ocolirea dispoziţiilor imperative ale art. 426
C.pr.pen.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 737/A din 22 iulie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, în termenul legal, procurorul şi

inculpaţii.

Prin decizia penală nr. 361/A/27.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în

dosarul nr.4467/325/2013, cu opinie majoritară, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen.
a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa împotriva
sentinţei penale nr. 129/08.05.2014 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr.
4467/325/2013.

A fost desființată integral sentinţa apelată şi în rejudecare, în baza art. 386 C.pr.pen.,
cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor
săvârşite de inculpaţii U.I.M. şi N.C., din cea reţinută în rechizitoriu - art. 211, alin.
(1), alin. ( 2), lit. b), alin. (2) ind. 1 lit. a) şi b) din vechiul Cod penal (câte două fapte),
art. 20 raportat la art. 211, alin. (1), alin. (2), lit. b) alin. (2) ind. 1 lit. a) şi b) din vechiul
Cod penal (câte o faptă), art. 240 din vechiul Cod penal (câte o faptă), cu aplicarea
art. 33 lit. a), b) din vechiul Cod penal în art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen.,
cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. (câte două fapte), art. 32 C.pen. raportat la art.
233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. (câte o
faptă), cu aplicarea art. 38 alin. (2) C.pen.

I. În baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1)
C.pen., a fost condamnat inculpatul U.I.M., la pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 6
(şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată (persoană
vătămată I.R.).

Pagină 21 din 62
În baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), b), d) C.pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1)
C.pen., a fost condamnat inculpatul U.I.M. la pedeapsa principală de 3 (trei) ani şi 6
(şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată (persoană
vătămată T.T.A.).

În baza art. 39 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (2), alin. (3) şi alin. (5) C.pen. au fost
contopite pedepsele principale, complementare şi accesorii, inculpatul U.I.M. urmând
să execute pedeapsa principală rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare (compusă din
pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni la care se adaugă sporul de 1 an şi 10 luni,
reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse principale), pedeapsa complementară
a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. h)
C.pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi
dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o durată de 5 (cinci)
ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale şi
pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1)
lit. a), lit. b) şi lit. h) C.pen., respectiv interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică
exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de
arme, pe durata executării pedepsei principale.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt ce rezultă din analiza coroborată a materialului probator relevant

este, în esenţă, următoarea:

În data de 18.01.2013, în jurul orei 16, inculpatul N.C. s-a întâlnit cu mai mulţi
cetăţeni străini (probabil de origine pakistaneză), printre care se afla şi persoana
vătămată I.R., întâlnire care a avut loc la un bar situat în P-ţa U. din Timişoara. Cu
această ocazie, inculpatul N.C. s-a înţeles cu cetăţenii străini ca în aceeaşi zi, în jurul
orelor 18, să se întâlnească în parcarea magazinului R., în vederea preluării
cetăţenilor străini şi transportării acestora în străinătate, prin trecerea ilegală a
frontierei de stat a României, serviciu pentru care cetăţenii străini urmau să îi
plătească inculpatului N.C. suma de aproximativ 800 euro pentru fiecare persoană
care era transportată la destinaţie. La ora 18 inculpatul N. s-a întâlnit cu cetăţenii
străini în locul menţionat, ocazie cu care a venit şi inculpatul U.I.M., care i-a preluat
pe 3 dintre cetăţenii străini, plecând cu aceştia într-un autoturism condus de inculpat.
Pe drum, în apropiere de municipiul Arad, inculpatul U.I.M. i-a dat jos din maşină pe
cetăţenii străini şi i-a abandonat, întorcându-se în Timişoara. Între timp, inculpatul
N.C. s-a deplasat împreună cu restul cetăţenilor străini la pensiunea „Vila N.” din
Timişoara, unde, conform înţelegerii, acesta urma să primească contravaloarea
serviciului prestat (aproximativ 2400 euro), însă doar în momentul în care cetăţenii
transportaţi de coinculpatul U.I.M. confirmau telefonic că au ajuns la destinaţie. După
ce au fost abandonaţi, cei 3 cetăţeni străini i-au informat telefonic pe conaţionalii lor
aflaţi la pensiune, de cele întâmplate, astfel încât cei din pensiune au ascuns banii pe

Pagină 22 din 62
care trebuia să îi dea inculpaţilor, având reprezentarea faptului că fuseseră induşi în
eroare de inculpaţi. Între timp cei doi inculpaţi s-au întâlnit în faţa pensiunii, iar
inculpatul N.C. i-a spus coinculpatului U.I.M. că nu a primit banii de la conaţionalii
celor transportaţi, situaţie în care ambii inculpaţi au luat hotărârea să obţină banii prin
constrângerea cetăţenilor străini cazaţi în pensiune. În acest sens, inculpatul U.I.M.
s-a înarmat cu un pistol tip airsoft (replică a unei arme de foc), care avea aparenţa
unei arme de foc adevărate, iar inculpatul N.C. s-a înarmat cu un cuţit (tip briceag) şi
un spray paralizant. La recepţia pensiunii, inculpatul U.I.M. s-a prezentat, în faţa
recepţionerului şi a administratorului localului, ca fiind poliţist, arătându-le acestora o
insignă (emisă de Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor) şi un pistol (pe care îl purta la
brâu, sub hanorac), solicitând să i se permită să urce în camerele cetăţenilor străini
(pakistanezi). Odată ajunşi în camera în care se aflau o parte din cetăţenii
pakistanezi (printre care şi cele 3 persoane vătămate), inculpatul U.I.M. li s-a
prezentat acestora în calitate de poliţist de frontieră, le-a arătat legitimaţia tip IPA şi i-
a ameninţat cu pistolul, în scopul de a-i determina să le dea (lui şi coinculpatului
N.C.) suma de 2400 euro. Coinculpatul N.C., la rândul său, le-a ameninţat cu un cuţit
pe persoanele vătămate, în acelaşi scop. Totodată, ambii inculpaţi au lovit cu mâinile
persoanele vătămate, în scopul menţionat. În realizarea aceluiaşi scop inculpaţii au
efectuat un control corporal asupra persoanelor vătămate T.T.A., I.R. şi A.T.,
respectiv au controlat camerele unde se aflau cazate persoanele vătămate, însă nu
au reuşit să găsească suma de bani menţionată. Cu toate acestea, inculpaţii şi-au
însuşit două telefoane mobile (marca Alcatel şi Nokia) deţinute de părţile vătămate
I.R. şi T.T.A. Persoanele vătămate (în special I.R.) au reuşit să-i convingă pe
inculpaţi să îi lase să sune la o cunoştinţă de a lor, în scopul de a o determina pe
aceasta să vină la pensiune cu suma de bani pretinsă de inculpaţi. Ademeniţi de
posibilitatea obţinerii banilor, inculpaţii au acceptat ca persoana vătămată I.R. să
folosească telefonul mobil, însă persoana vătămată a luat legătura cu martorul
S.A.M., şi, discutând în dialectul urdu, i-a spus martorului ce se întâmplă în pensiune,
solicitându-i ajutorul. Martorul l-a informat pe numitul P.V.G (poliţist de frontieră) care,
la rândul său şi-a alertat superiorii, aceştia dispunând ca o echipă de intervenţie a
poliţiei de frontieră să se deplaseze de urgenţă la pensiune. Până la sosirea echipei
de intervenţie, persoana vătămată I.R. i-a informat (nereal) pe inculpaţi că urmează
să sosească persoana cu banii, motiv pentru care inculpatul N.C. a coborât din
cameră şi s-a deplasat în faţa pensiunii cu intenţia de a se întâlni cu persoana
respectivă, însă a fost imobilizat de membrii echipei de intervenţie care sosiseră la
faţa locului. Imediat, echipa de intervenţie a urcat în camera unde se afla şi
coinculpatul U.I.M., procedând la reţinerea acestuia.

Împotriva deciziei penale nr. 361/A/27.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel

Timişoara în dosarul nr. 4467/325/2013, a declarat contestaţia în anulare
contestatorul U.I.M. înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de
10.06.2015, sub nr. 842/59/2015.

Pagină 23 din 62
În motivarea contestaţiei, petentul a solicitat, admiterea contestaţiei, desfiinţarea
deciziei penale nr. 361 /2015 pronunţata de Curtea de Apel Timişoara la data de 27
martie 2015 în dosar nr. 4467/325/2013, şi să se dispună rejudecarea apelului.

În fapt, a arătat că, a fost cercetat si trimis in judecata, iar ulterior a fost condamnat
de către instanţa de apel pentru săvârşirea a 3 infracţiuni, respectiv 2 infracţiuni de
tâlhărie forma agravantă şi o infracţiune de tentativă la tâlhărie, la o pedeapsa de 5
ani şi patru luni în regim de detenţie.

Instanţa de fond a dedus în mod concis faptul că, în actul de sesizare al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Timişoara, a fost reţinută o altă stare de fapt, decât cea
rezultată în urma administrării probelor în faţa acesteia. În acest sens instanţa de
fond, respectiv Judecătoria Reșița, a reţinut în sarcina sa săvârşirea unei singure
infracţiuni de tentativă la infracţiunea de tâlhărie, aplicându-i o pedeapsă prevăzuta
de art. 32 C.pen., raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a), lit. d) C.pen. cu aplicarea
art. 5 C.pen., şi a dispus condamnarea sa la o pedeapsă de 3 ani închisoare, iar ca
modalitate de executare, sub supraveghere şi un termen de încercare de 7 ani.

În etapa apelului, instanţa de apel, la termenul deliberării din data de 19.02.2015,

nefiind întrunită unanimitatea în adoptarea soluţiei asupra chestiunilor supuse
deliberării, a repus cauza pe rol potrivit art. 394 alin. (5) C.pr.pen. pentru reluarea
judecării în complet de divergentă, iar astfel a stabilit termen de judecată la data de
23.03.2015. În baza art. 54 alin. (3), alin. (4) din Legea nr. 304/2004 a trimis cauza
preşedintelui de secţie pentru desemnarea unui judecător, complet de divergentă.

Având în vedere faptul că, instanţa de apel a pronunţat şi o opinie separată, în

cuprinsul deciziei penale nr. 361/2015 din 27 martie 2015, nu se face referire la
opinia separată care a determinat neîntrunirea unanimităţii completului de deliberare
în adoptarea soluţiei, mai mult decât atât nu s-a făcut vorbire despre motivarea
acestei opinii separate.

Cu privire la cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din noul Cod de procedură penală,
solicită a se observa faptul că instanţa de fond în mod corect a sesizat faptul că în
faza de urmărire penală, întreg probatoriul a fost defectuos administrat, iar în cauză
există numeroase lacune şi erori în temeiul cărora a fost condamnat, fără a exista o
certitudine că ar fi comis vreuna din faptele descrise şi reţinute în sarcina sa prin
rechizitoriu, sens în care instanţa de fond a constatat că inculpaţii în scopul însuşirii
de bani, au întrebuinţat acte de ameninţare, utilizând arme, în scopul de a determina
persoanele vătămate să remită o anumită sumă de bani, însă acţiunea de sustragere
a sumei de bani nu s-a putut realiza, întrucât suma de bani lipsea de la locul unde
inculpaţii credeau că se află, actele de executare fiind întrerupte ca urmare a
intervenţiei lucrătorilor de poliţie de frontieră.

Mai arată că, instanţa de apel a reţinut o cu totul altă stare de fapt, respectiv a
apreciat în mod eronat, faptul că inculpatul ar fi sustras telefoanele mobile aparţinând
părților vătămate, respectiv acţiunea principală (deposedarea) şi acţiunea secundară

Pagină 24 din 62
(ameninţarea), ar fi alcătuit latura obiectiva a infracţiunii de tâlhărie faţă de toate cele
3 părți vătămate, fără a lua în considerare declaraţia singurei părți vătămate
identificate şi audiate în faza de judecată, care declara în mod cert faptul că
telefonul său mobil nu i-a fost sustras. Mai susţine că, instanţa de apel nu a luat în
considerare aceste probe care ar fi determinat o cauză de încetare a procesului
penal, raportat la infracţiunea de tâlhărie.

Însăşi instanţa de fond a reţinut în mod corect, faptul că telefoanele mobile au fost
luate din posesia persoanelor vătămate şi depuse pe o masă aflată în apropierea lor,
astfel încât acestea nu au ieşit nici un moment din sfera de stăpânire a persoanelor
vătămate, aspect relatat de către inculpaţi, prin declaraţiile lor, şi susţinute prin
declaraţiile persoanelor vătămate şi a martorului ocular F.V., coroborat cu procesul
verbal de ridicare a bunurilor găsite la faţa locului, cu ocazia controlului corporal
efectuat asupra inculpaţilor, în cursul căreia nu au fost evidenţiate acele telefoane
mobile, considerate obiect material al infracţiunii de tâlhărie.

Se mai arată că, instanţa de fond a schimbat în mod corect încadrarea juridică a
faptelor reţinute prin rechizitoriu, motivând si argumentând această schimbare de
încadrare pe baza unor probe clare şi existente.

Învederează instanţei faptul că din punctul său de vedere, probele administrate în

prezenta cauză nu au forţa probantă şi sunt doar simple presupuneri ale organelor
de cercetare penală pentru a putea dovedi presupusa faptă de tâlhărie prezentată
de parchet ca fiind comisă de el şi pentru a justifica toate actele de urmărire penală şi
demersurile efectuate de către organele abilitate, demersuri care au fost începute în
baza unei informaţii telefonice şi în baza unei prezumţii de vinovăţie insuflată de către
așa zisele victime. Prin prisma tuturor declaraţilor date de către martorii audiați în
prezenţa cauză, în faţa instanţei de fond, se poate constata printr-o simplă lecturare
faptul că organele de cercetare penală nu au sesizat nici un act de tâlhărie, doar au
presupus, iar angajaţii de la Poliţia de Frontieră audiaţi în cauza au confirmat în mod
expres acest aspect precum şi că părţile vătămate nu au avut o atitudine de temere
sau de panică specifică unei tâlhării prin folosirea unei arme. Problema care se pune
constă în aceea că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că nu s-ar fi
săvârşit această faptă de către el, motiv pentru care acea faptă a rămas în stare de
tentativă, că inculpatul N.C., ar fi reţinut acea sumă de bani, care nu a fost găsită.
Toţi martorii audiaţi în cauză, nu au sesizat săvârşirea infracţiunii de tâlhărie de către
el.

Mai mult decât atât, la dosarul de urmărire penală nu există o planşa foto cu cele
două telefoane, iar singura parte vătămată audiată de către instanţa de judecată, a
declarat că nu i-a lipsit nimic în seara incidentului.

Instanţa de apel în motivarea deciziei penale contestate a reţinut greşit că a discutat

cu prietenul părţii vătămate I.R., şi apoi cu așa zisul taximetrist care era de fapt un
poliţist, însă acest aspect nu este probat în dosarul cauzei prin interceptările
convorbirilor telefonice şi nici nu a existat o astfel de conversaţie. Mai mult decât atât
Pagină 25 din 62
nu există nici un indiciu de unde să rezulte faptul că a discutat telefonic cu poliţistul.
Această interpretare eronată are la bază probabil doar declaraţia poliţistului de
frontieră şi a părţilor vătămate, declaraţiile date în faza de urmărire penală, în
prezenţa unui traducător neautorizat, aspect observat şi de către prima instanţă.
Solicită a se avea în vedere faptul că singura parte vătămată audiată în faza de
judecată, a dat o declaraţie diametral opusă, faţă de declaraţia dată în etapa urmăririi
penale.

Mai mult decât atât, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut din declaraţiile martorilor,
faptul că inculpaţii ar fi exercitat acte de violenţă şi ameninţare asupra celor trei
persoane vătămate, însă așa cum a specificat mai sus, declaraţiile acestor martori
sunt contradictorii. Există o declaraţie a părţii vătămate I.R. din cuprinsul căreia
rezultă fără nici un fel de dubiu faptul că partea vătămata deţinea telefonul asupra sa
la poliţie.

Analizând legalitatea şi temeinicia deciziei penale atacate în raport de actele şi

lucrările dosarului, dar şi în raport de criticile invocate de apelantul intimat, conform
dispoziţiilor art. 426 C.pr.pen., Curtea constată că contestaţia în anulare este
nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac, prin care pot fi

reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind
actele de procedură şi nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că
pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare,
respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă a controla condiţiile
în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de

atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă şi limitativă a cazurilor în care se poate
ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestaţiei în anulare, ceea ce reprezintă
o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricui şi oricând de înlăturare a
efectelor pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.

Un prim motiv invocat de către contestator este acela că, instanţa de apel, la
termenul deliberării din data de 19.02.2015, nefiind întrunită unanimitatea în
adoptarea soluţiei asupra chestiunilor supuse deliberării, a repus cauza pe rol potrivit
art. 394 alin. (5) C.pr.pen. pentru reluarea judecării în complet de divergentă, dar în
cuprinsul deciziei penale nr. 361/2015 din 27 martie 2015, nu se face referire la
opinia separată care a determinat neîntrunirea unanimităţii completului de deliberare
în adoptarea soluţiei, şi nu s-a făcut vorbire despre motivarea acestei opinii separate.

Acest motiv nu se circumscrie niciunui caz de contestaţie în anulare prevăzut de art.

426 alin. (1) C.pr.pen. neputând astfel fundamenta admiterea căii extraordinare de
atac formulate. Pe de altă parte, motivul invocat este şi nefondat, în condiţiile în care,

Pagină 26 din 62
în complet de divergenţă hotărârea se poate lua cu unanimitate dispoziţiile art. 394
alin. (1) alin. (3) C.pr.pen. fiind aplicabile şi în cazul reluării judecăţii în complet de
divergenţă potrivit art. 394 alin. (5).

Contestatorul a invocat în continuare cazul prev. de art.426 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.

Acest motiv al contestației în anulare vizează situaţia: „când inculpatul a fost

condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.
Se observă pe de o parte, că textul de lege face referire la existența la dosar a unor
probe, pe care instanța, care a pronunțat hotărârea definitivă nu le-a observat, iar pe
de altă parte, aceste probe ar conduce la încetarea procesului penal, existând o
cauză de nepedepsire.

Curtea constată că în etapa admiterii în principiu, verificările nu trebuie să aibă

caracter pur formal, respectiv că s-a invocat unul din motivele contestației în anulare,
ci instanța, trebuie să verifice dacă temeiurile faptice se încadrează în concret în
cazul de contestație în anulare invocat.

Din cuprinsul normei legale mai sus enunțate, dar și din punct de vedere al
probatoriului pentru motivul contestației în anularea invocat, se cere ca, probele
referitoare la soluția de încetare a procesului penal să existe la dosar, instanța care
soluționează contestația în anulare neputând modifica încadrarea juridică ori starea
de fapt, decât dacă în urma admiterii unei contestații în anulare pentru alte motive
decât cel invocat, s-ar proceda la rejudecarea cauzei.

Contestatorul invocă în sprijinul acestui caz prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.
împrejurarea că instanţa de fond în mod corect ar fi sesizat faptul că în faza de
urmărire penală, întreg probatoriul a fost defectuos administrat, iar în cauză există
numeroase lacune şi erori, sau că instanţa de apel ar fi reţinut o cu totul altă stare de
fapt, respectiv ar fi apreciat în mod eronat, că inculpatul ar fi sustras telefoanele
mobile aparţinând părților vătămate, respectiv acţiunea principală ( deposedarea) şi
acţiunea secundară (ameninţarea), ar fi alcătuit latura obiectiva a infracţiunii de
tâlhărie faţă de toate cele 3 părți vătămate, fără a lua în considerare declaraţia
singurei părți vătămate identificate şi audiate în faza de judecată, care declara în
mod cert faptul că telefonul său mobil nu i-a fost sustras, iar aceste probe ar fi
determinat o cauză de încetare a procesului penal, raportat la infracţiunea de
tâlhărie.

Aceste motive nu se circumscriu însă situaţiei de la art. 426 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.
care vizează exclusiv cauzele de încetare a procesului penal, cu referire la art. 16 lit.
e) – h) şi j) C.pr.pen., neputând fi extinse la alte cazuri prevăzute la art. 16 alin.(1) lit.
a) – d) C.pen care presupun pronunţarea unei hotărâri de achitare.

Faţă de claritatea textului art. art. 426 alin. (1) lit. b), C.pr.pen., dar şi faţă de
caracterul expres şi limitativ al cazurilor de contestaţie în anulare, nu este posibilă o
extindere artificială a situaţiilor în care se poate anula o hotărâre judecătorească

Pagină 27 din 62
definitivă, pe baza unor interpretări nepermise de lege care ar fi de natură să
conducă la o rejudecare a cauzei cu ocolirea dispoziţiilor imperative ale art. 426
C.pr.pen.

Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive nu trebuie să sufere atingeri

decât în cazurile în care garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel
încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.
Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi condiţiilor în care poate fi utilizată
contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinară de atac nu
va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma
într-o posibilitate - la îndemâna oricui şi oricând - de anihilare a efectelor principiului
lucrului judecat şi al stabilităţii hotărârilor definitive.

Pentru considerentele expuse, s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare

formulată de contestatorul U.I.M. împotriva deciziei penale nr. 361/A din 27.03.2015
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 4467/325/2013.

4. Infracţiunea de trafic de persoane şi de minori şi infracţiunea de

proxenetism. Criterii de delimitare. Respingerea cererii de schimbare a
încadrării juridice a faptei

Codul penal : art. 210 alin. (1) lit. a), art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (1)
Codul de procedură penală : art. 386
Înalta Curte de Casație și Justiție : Decizia nr. XVI/2007, pronunțată în recurs în
interesul legii
Solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de trafic
de persoane şi trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1)
C.pen., în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen., este
nefondată.

Criteriul de diferenţiere între cele două infracţiuni îl constituie existenţa sau absenţa
elementului de viciere a poziţiei subiective (a manifestării libere de conştiinţă şi
voinţă) a persoanei care se prostituează, viciere realizabilă prin violenţă psihică sau
fizică, inducerea în eroare ori orice formă de constrângere.

Din această perspectivă, atunci cand elementul de denaturare a factorului subiectiv

există, fapta este încadrată juridic ca infracţiune de trafic de persoane, iar în ipoteza
absenţei acestuia, încadrarea juridică este ca infracţiune de proxenetism.

În cauză, din analiza întregului material probator rezultă dincolo de orice îndoială
rezonabilă faptul că inculpatul a săvărşit infracţiunea de trafic de persoane şi trafic de
minori prin recrutarea, adăpostirea şi primirea persoanelor vătămate O.V.A. şi M.P.A.
(minoră), prin constrângere – ameninţări şi loviri, în scopul exploatării prin
determinarea la practicarea prostituţiei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Pagină 28 din 62
 Decizia penală nr. 733/A din 15 iulie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa penală nr. 62 din 18.02.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul
nr. 5306/108/2014, în baza art. 386 C.pr.pen., a fost respinsă cererea de schimbare
a încadrării juridice formulată de inculpat, din infracţiunile de trafic de persoane şi
trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1) C.pen., în
infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen.

În baza art. 210 alin. (1) lit. a), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), raportat la art. 76
alin. (1) C.pen., a fost condamnat inculpatul B.V.A. la 2 ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane.

În baza art. 211 alin. (1) şi alin. (2), cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b), raportat la art.
76 alin. (1) C.pen., a fost condamnat acelaşi inculpat, la 3 ani şi 4 luni închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.

În baza art. 38 alin. (1), raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite
pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 4 luni închisoare, la
care adaugă sporul de 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa
rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 397, raportat la art. 25 C.pr.pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă
exercitată de partea civilă M.P.A. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a
sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale; au fost respinse restul pretenţiilor.

Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpat, din

infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit.
a) şi art. 211 alin. (1) C.pen., în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213
alin. (1) C.pen., instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. XVI/2007, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a tranşat problema raportului dintre infracţiunea trafic de persoane
şi infracţiunea de proxenetism, stabilind că distincţia dintre infracţiunea de trafic de
persoane şi cea de proxenetism, este dată de obiectul juridic generic diferit al celor
două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor prin
textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracţiunilor de trafic de persoane
aceasta fiind apărarea dreptului la libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei, iar în
cazul infracţiunii de proxenetism, apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire
socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.

Drept urmare, s-a concluzionat că, în cazul în care o persoană, fără a întrebuinţa
constrângeri, îndeamnă sau înlesneşte practicarea prostituţiei ori trage foloase de pe
urma practicării prostituţiei de către persoane majore, recrutează persoane majore
pentru prostituţie ori trafichează persoane majore în acest scop, săvârşeşte
infracţiunea de proxenetism. Aşadar, diferenţierea dintre cele două infracţiuni o
constituie existenţa sau inexistenţa elementului de viciere a poziţiei subiective a

Pagină 29 din 62
persoanei care se prostituează. Proxenetismul reprezintă o activitate infracţională
neagresivă, neimplicând vicierea poziţiei subiective a subiectului pasiv secundar, în
timp ce activităţile ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de persoane
constau în mijloace care presupun înfrângerea libertăţii de voinţă şi conştiinţă a
subiectului pasiv.

În actualul Cod penal, aceste infracţiuni sunt cuprinse în capitolul „Infracţiuni contra
libertăţii persoanei”, însă reglementarea lor este asemănătoare celor prevăzute de
art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001, privind prevenirea traficului de persoane.

În cauză, elementul constrângerii, al vicierii poziţiei subiective a celor două persoane

vătămate, este pe deplin dovedit, declaraţiile persoanelor vătămate, în acest sens,
coroborându-se între ele, precum şi cu cele ale martorilor Ş.I., S.A.G., M.S., care
relatează că fetele erau sechestrate în respectiva garsonieră de către inculpat sau că
prezentau urme de lovituri.

Astfel, din declaraţia martorei Ş.I., rezultă că fetele „nu ieşeau din casă, stăteau doar
închise înăuntru, nici nu cred că V. le-a dat vreo cheie de la uşă. Vedeam cum vin
diferiţi bărbaţi la garsoniera lui V. (...) pentru a întreţine relaţii sexuale cu acestea.
Foarte mulţi clienţi confundau uşa garsonierei unde locuiau fetele şi din greşeală
băteau la uşa vecinilor, deranjându-i pe aceştia în miez de noapte.”

Din declaraţia martorilor M.M. şi S.A.G., rezultă că banii obţinuţi în urma raporturilor
sexuale întreţinute de cele două fete cu diverse persoane, erau daţi inculpatului,
precum şi că inculpatul le certa pe fete, le reproşa dacă nu aveau clienţi şi era tot
timpul nemulţumit de sumele de bani primite de la ele.

Martorul M.S. declară că avea cunoştinţă despre faptul că cele două fete erau
obligate de către inculpat „să practice prostituţia şi le lua banii (...), le bătea şi le
înfometa. P. mi-a arătat foarte multe vânătăi pe picioare şi mi-a spus că ele sunt
bătute frecvent de către acesta. Tot de la P. am aflat că atunci când nu făceau ce
spunea B., acesta le ţinea închise în casă zile în şir.

În ce priveşte eroarea asupra persoanei vătămate M.P.A., aşa cum a susţinut şi

procurorul, în cuvântul în dezbateri, chiar dacă inculpatul a avut un dubiu sau
îndoială cu privire la vârsta acesteia, instanţa de fond a reţinut că acest dubiu nu este
suficient pentru a fi în prezenţa cauzei de neimputabilitate prevăzute de art. 30
C.pen., astfel cum a motivat inculpatul. Mai mult, din declaraţia martorului T.D.G.
rezultă că inculpatul ştia despre partea civilă că este minoră, martorul declarând
următoarele: „după arestarea lui B., acesta m-a sunat şi m-a chemat la el acasă şi
mi-a spus că el este acuzat că a exploatat sexual pe V. şi P., moment în care mi-a
spus că P. este minoră. Eu i-am reproşat lui B. de ce m-a minţit şi nu mi-a spus că P.
este minoră.”

Este de esenţa infracţiunii de proxenetism practicarea prostituţiei, iar în modalitatea

traficului de persoane în scopul practicării prostituţiei, aceasta se realizează prin

Pagină 30 din 62
efectuarea unor acte de comerţ cu persoane, în vederea practicării prostituţiei. Or,
din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul tocmai asta a făcut, comerţ cu
persoanele vătămate.

În contextul celor de mai sus, instanţa de fond a constatat corectă încadrarea juridică
dată faptelor prin rechizitoriu, astfel că a respins cererea de schimbare a încadrării
juridice formulată de inculpat.

Aşadar, faptele inculpatului B.V.A., astfel cum au fost descrise mai sus, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de minori şi
proxenetism, prevăzute de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1) şi alin. (2)
C.pen., săvârşite în concursul real de infracţiuni, reglementat de art. 38 alin. (1)
C.pen.

În speţă, elementul material al laturii obiective al celor două infracţiuni, constă în

recrutarea, adăpostirea şi primirea persoanei vătămate O.V.A. şi M.P.A. (minoră),
prin constrângere – ameninţări şi loviri, în scopul exploatării prin determinarea la
practicarea prostituţiei.

Faptele au fost săvârşite cu forma de vinovăţie specifică, respectiv intenţia directă,

inculpatul prevăzând şi urmărind producerea rezultatul faptelor sale, respectiv
obţinerea de foloase patrimoniale, prin exploatarea fetelor.

Constatând, dincolo de orice dubiu, că faptele pentru care inculpatul B.V.A. a fost
trimisă în judecată există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat,
instanţa de fond a pronunţat condamnarea acestuia, rezolvând acţiunea penală
potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C.pr.pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 62 din 18.02.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. 5306/108/2014, a formulat apel inculpatul B.V.A., înregistrat pe rolul Curţii
de Apel Timişoara la data de 04.03.2015 sub nr. 5306/108/2014.

În cuprinsul motivelor de apel formulate, inculpatul B.V.A. a solicitat, în principal, în

temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. a) C.pr.pen., admiterea apelului formulat,
desfiinţarea sentinţei primei instanţe, iar în rejudecare, admiterea cererii de
schimbare a încadrării juridice din infracţiunile de trafic de persoane, prev. de art. 210
alin. (1) lit. a) C.pen., şi trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) C.pen.,
în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen., urmând a se
pronunţa o pedeapsă îndreptată spre minimul special prevăzut de legea penală, cu
suspendarea executării sub supraveghere a acesteia, potrivit art. 91 C.pen.

În subsidiar, inculpatul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, iar

în rejudecare, achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, în baza
art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. d) C.pr.pen., iar pentru infracţiunea de trafic de
persoane aplicarea unei pedepse îndreptate spre minim, cu aplicarea art. 91 C.pen.,
având în vedere că se află la prima abatere, fiind infractor primar, a recunoscut

Pagină 31 din 62
săvârşirea faptelor aşa cum s-au petrecut şi nu cum au fost interpretate prin
rechizitoriu.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din
oficiu, în limitele prev. de art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:

Instanţa de apel îşi însuşeşte starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi
raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale
procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care rezultă vinovăţia
inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de trafic de persoane şi trafic de
minori.

Vinovăţia inculpatului cu privire la fapta reţinută prin actul de sesizare a instanţei

rezultă din declaraţiile inculpatului, declaraţiile declaraţie persoanelor vătămate
O.V.A., M.P.A., declaraţiile martorilor G.C.R., C.A.D., Ş.I., M.M., P.T., S.A.G.,
M.V.G., M.S.,T.D.G., S.E.F., B.V., proces-verbal percheziţie domiciliară, înscrisuri din
care rezultă faptul că în perioada mai-august 2014, prin constrângere şi ameninţări,
inculpatul le-a determinat pe persoanele vătămate O.V.A. şi M.P.A. (minoră) să
practice prostituţia, în favoarea sa, în garsoniera pe care le-a închiriat-o în acest
sens.

Solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de trafic

de persoane şi trafic de minori, prevăzut de art. 210 alin. (1) lit. a) şi art. 211 alin. (1)
C.pen., în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) C.pen., este
nefondată.

Criteriul de diferenţiere între cele două infracţiuni îl constituie existenţa sau absenţa
elementului de viciere a poziţiei subiective (a manifestării libere de conştiinţă şi
voinţă) a persoanei care se prostituează, viciere realizabilă prin violenţă psihică sau
fizică, inducerea în eroare ori orice formă de constrângere.

Din această perspectivă, atunci cand elementul de denaturare a factorului subiectiv

există, fapta este încadrată juridic ca infracţiune de trafic de persoane, iar în ipoteza
absenţei acestuia, încadrarea juridică este ca infracţiune de proxenetism.

În cauză, din analiza întregului material probator rezultă dincolo de orice îndoială
rezonabilă faptul că inculpatul a săvărşit infracţiunea de trafic de persoane şi trafic de
minori prin recrutarea, adăpostirea şi primirea persoanelor vătămate O.V.A. şi M.P.A.
(minoră), prin constrângere – ameninţări şi loviri, în scopul exploatării prin
determinarea la practicarea prostituţiei.

De altfel, inculpatul a recunoscut că le-a determinat şi le-a înlesnit persoanelor

vătămate practicarea prostituţiei, aducându-le clienţi. El nu recunoaşte, însă, că le-ar
fi obligat sau constrâns în vreun fel să practice prostituţia, cu toate că actele şi
probele administrate în cauză confirmă contrariul.

Pagină 32 din 62
Astfel, declaraţiile persoanelor vătămate se coroborează cu declaraţiile martorilor Ş I.
(din faza de urmărire penală), S.A.G., M.S. din care rezultă că persoanele vătămate
erau sechestrate în garsoniera inculpatului sau prezentau urme de lovire, aşa cum
rezultă din declaraţia martorului M.S., potrivit căreia inculpatul „le bătea şi le
înfometa” pe cele două persoane vătămate. De asemenea persoana vătămată
M.P.A. i-a arătat foarte multe vânătăi pe picioare şi i-a spus că ele sunt bătute
frecvent de către acesta. Tot de la persoana vătămată a aflat că atunci când nu
făceau ce spunea B., acesta le ţinea închise în casă zile în şir.

Curtea înlătură apărările inculpatului referitoare la faptul că nu ar fi constrâns

persoanele vătămate la practicarea prostituţiei, deoarece nu toţi martorii ar fi declarat
în acest sens, iar unii şi-au schimbat declaraţia în faţa instanţei, deoarece instanţa de
apel constată că de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - aşa
cum este cazul în speţă - declaraţiile care reflectă cel mai exact adevărul sunt cele
pe care părţile sau martorii le-au scris în momentele iniţiale ale urmăririi penale,
precum şi cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost
încă în măsură să conceapă strategii de apărare, respectiv când nu s-au aliniat unor
scenarii construite în apărarea inculpaţilor. De altfel, martora Ş.I. nu a relatat în faţa
instanţei de apel un motiv plauzibil referitor la faptul pentru care şi-a schimbat
declaraţia din faza de urmărire penală, motiv pentru care va da eficienţă declaraţiei
date de aceasta în faza de urmărire penală.

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de minori, solicitarea inculpatului privind

achitarea sa potrivit art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. d) C.pr.pen., pe motiv că nu
a cunoscut faptul că persoana vătămată M.P.A. este minoră, fiind dată cauza de
neimputabilitate - eroarea, este nefondată.

Astfel, în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 30 C.p. privind eroarea, deoarece
inculpatul cunoştea faptul că persoana vătămată este minoră, aşa cum rezultă din
declaraţia martorului T.D.G.

Solicitările inculpatului privind reducerea cuantumului pedepsei pentru infracţiunea

de trafic de persoane şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 C.pen. privind suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei, sunt nefondate.

La individualizarea judiciară a pedepsei instanţa a avut în vedere criteriile generale

prevăzute de art. 74 C.pen. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă
scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea
legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce
priveşte comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în

aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi
evitarea săvârşirii altor fapte penale.

Pagină 33 din 62
La stabilirea pedepselor s-a avut în vedere gravitatea faptelor, pericolul social care a
adus atingere relaţiilor sociale referitoare la persoanele vulnerabile, dar şi aspectele
favorabile inculpatului precum lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în
faţa instanţei la fiecare chemare, a avut o conduită bună, motiv pentru care prima
instanţa a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin.
(2) lit. b) C.pen., respectiv împrejurările legate de fapta comisă care diminuează
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, astfel încăt nu se impune
reducerea pedepselor aplicate de 2 ani închisoare, respectiv 3 ani şi 4 luni
închisoare, acestea fiind corect individualizate prin orientarea sub minimul special
prevăzut de lege ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, instanţa de apel constată că în cauză

nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 91 C.pen. privind suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, deoarece pedeapsa rezultantă aplicată ca urmare a concursului
de infracţiuni este mai mare de 3 ani.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 421 pct.1, lit. b) C.pr.pen., s-a respins
ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.V.A. împotriva sentinţei penale nr.
62/18.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5306/108/2014.

5. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestării la domiciliu.

Criterii de apreciere: reducerea rezonanţei sociale a pericolului public al
faptei, termenul rezonabil al duratei arestului preventiv, administrarea
întregului probatoriu, stadiul procesual al cauzei în faţa judecătorului de
Cameră preliminară

Codul de procedură penală : art. 202, art. 223, art. 242

Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: art. 5

Dreptul la libertate şi siguranţă al persoanei este ocrotit de Convenţia europeană a

drepturilor omului în art. 5 care prevede că: „Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă şi reprezintă un drept inalienabil, la care nimeni nu poate renunţa, iar
garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în stare de
detenţie. Scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului
autorităţilor statale, motiv pentru care în paragraful 1 al art. 5 se enumeră limitativ
circumstanţele în care o persoană poate în mod legal fi privată de libertatea sa.
Aceste circumstanţe trebuie să fie interpretate riguros, întrucât ele reprezintă excepţii
privitoare la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale.

Articolul 5 paragraful 1 impune ca privările de libertate pe care le autorizează să fie

conform cu normele interne de drept, iar normele interne trebuie să fie conforme cu
dispoziţiile Convenţiei, inclusiv cu principiile pe care le enunţă sau care rezultă din
ele.

Potrivit art. 202 C.pr.pen. măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau
indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o

Pagină 34 din 62
infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală
sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Orice măsură
preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă
de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea
acesteia.

Potrivit art. 223 alin. (2) C.pr.pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi
luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o
infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale
prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante,
trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj
judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor
de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se
constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică.

Condițiile prevăzute de art. 223 trebuie să fie îndeplinite și în cazul în care, față de
inculpat se dispune o măsură privativă de libertate mai puțin restrictivă, respectiv
arestul la domiciliu, astfel cum rezultă din prevederile art. 218 alin. (1) C.pr.pen.,
judecătorul trebuind să verifice în plus și dacă această măsură este nu numai
necesară dar și suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1)
C.pr.pen., respectiv în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Potrivit art. 242 alin. (2) C.pr.pen. „măsura preventivă se înlocuieşte cu o măsură mai
uşoară dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în
urma evaluării concrete ale cauzei şi conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului
prevăzut de art. 202 alin. (1) C.pr.pen.

Curtea reţine că, potrivit art. 5 alin. (2) CEDO, orice persoană arestată are dreptul de
a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în
libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în
cauză în cursul procesului.

Având în vedere aceste aspecte, prin raportare la stadiul procesual şi la durata

arestului preventiv în detenție executat până în prezent de către inculpat, Curtea
apreciază că motivele ce iniţial au justificat luarea măsurii arestării preventive în
detenție faţă de inculpat, datorită trecerii timpului, nu mai sunt suficiente pentru
Pagină 35 din 62
menţinerea arestului preventiv, acest interval de timp scurs de la data săvârşirii
presupusei fapte şi arestării preventive a inculpatului fiind în mod evident suficient
pentru a reduce rezonanţa socială a faptelor şi a înlătura starea de temere şi
nesiguranţă generată societăţii, precum şi de a corija un eventual fond infracţional al
inculpatului, acesta înţelegând în prezent care sunt consecinţele săvârşirii unor fapte
de natură penală.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Încheierea penală nr. 83/CP/CO din 21 august 2015, Conf.univ.dr. M.B

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 august 2015 pronunţată în dosar nr.
6310/30/2015, Judecătorul de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Timiş, a
constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului I.N.P.

În baza art. 207 alin. (2) C.pr.pen. raportat la art. 223 alin. (2) C.pr.pen. a menţinut
măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpatul I.N.P., prin Încheierea penală
nr. 147/DL din data de 25.07.2015 a Judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul
Tribunalului Timiş, urmând ca legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării
preventive să fie verificate înainte de expirarea termenului legal de 30 de zile,
respectiv înainte de 15.09.2015.

În temeiul art. 242 alin. (1) C.pr.pen. a respins cererea inculpatului de revocare a
măsurii arestării preventive, iar în temeiul art. 242 alin. (2) C.pr.pen. a respins
cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o măsură
preventivă mai uşoara, respectiv arestul al domiciliul sau controlul judiciar.

Pentru a pronunţa această încheiere, Judecătorul de Cameră Preliminară din cadrul

Tribunalului Timiş a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia

Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timiş din data de 14.08.2015, emis în
dosarul cu nr. 79/P/2015 al acestui parchet, inculpatul I.N.P., a fost trimis în judecată,
în stare de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art.
291 alin. (1) C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr.78/2000.

În concret, s-a reţinut că inculpatul I.N.P., în calitate de președinte al Consiliului

Județean Arad, și-a exercitat influența în cadrul procedurii organizate la nivelul
Consiliului Județean Arad pentru atribuirea contractului de achiziție publică privind
"Furnizarea în leasing de echipamente medicale pentru dotarea Spitalului Clinic
județean de urgență Arad" pentru ca acest contract să fie câștigat de asocierea în
participațiune SC A.L.I. SA (finanțator) – SC M.T. SA (furnizor). Procedura a fost
viciată de către inculpatul I.N.P. – președinte al C.J. Arad și de către inculpatul N.A. –
director tehnic în cadrul C.J. Arad prin solicitarea și determinarea întocmirii unui caiet
de sarcini care să fie favorabil asocierii formate din cele două societăţi comerciale
mai sus arătate, astfel încât aceștia să câștige contractul. De asemenea, influența
celor doi funcționari publici reprezentativi la nivelul județului Arad s-a manifestat și

Pagină 36 din 62
asupra membrilor comisiei de evaluare a ofertelor depuse pentru achiziția publică
având ca obiect "Furnizarea în leasing de echipamente medicale pentru dotarea
Spitalului Clinic județean de urgență Arad", astfel încât aceștia să stabilească ca și
câștigător al procedurii asocierea formată din cele două societăți. De altfel s-a stabilit
că această comisie a fost numită prin Dispoziția președintelui C.J. Arad – I.N.P. nr.
186/23.04.2012 și că valoarea contractului a fost estimată la suma de peste
1.600.000 euro. Urmare a acestei influențe exercitate contractul a fost câștigat în
anul 2014 de către asocierea amintită și s-a înregistrat cu numărul 123/23.10.2014.

La data de 22.07.2015 denunțătorul colaborator D.C.I. din suma de 10.000 euro și

45.000 lei primită de la inculpatul P.A.M. – administrator la SC M.T. SA la data de
16.07.2015 a remis suma de 35.000 lei lui I.N.P., cu precizarea că această sumă a
fost dată de P.A.M. – administrator la SC M.T. SA pentru ajutorul și sprijinul dat în
atribuirea contractului 123/2014. În cursul aceleiaşi zile, martorul D.C.I. i-a remis şi
inculpatului N.A. suma de 10.000 lei, reprezentând folosul propriu al acestuia primit
din partea inculpatului P.A.M. pentru sprijinul direct acordat în câştigarea contractului
de furnizare aparatură medicală la care s-a făcut referire supra.

Totodată, la data de 24 iulie 2015, inculpatului I.N.P. i s-a mai remis de către
denunţătorul colaborator şi suma de 10.000 euro, din suma ce i-a fost lăsată în acest
scop de către P.A.M..

Faţă de inculpatul I.N.P., prin ordonanţa din data de 24.07.2015 s-a dispus reţinerea
acestuia pe o durată de 24 ore, începând cu data de 24 iulie 2015 ora 2130, până la
data de 25 iulie 2015, ora 2130.

Prin încheierea cu nr.147/DL, Tribunalul Timiş – Secţia Penală a dispus arestarea

preventivă a inculpatului I.N.P., pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 25
iulie 2015 şi până la data de 23 august 2015 inclusiv, fiind emis mandatul de arestare
preventivă nr. 59/UP din 25.07.2015.Contestaţia formulată de inculpat împotriva
acestei încheieri a fost respinsă prin încheierea nr.106/DL/CO din data de 28 iulie
2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia Penală.

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia

Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timiş din data de 14.08.2015, emis în
dosarul cu nr. 79/P/2015 al acestui parchet s-a propus menţinerea măsurii preventive
dispusă faţă de inculpatul I.N.P.

S-au avut în vedere prevederile art. 348 C.pr.pen., raportat la art. 207 alin. (2)
C.pr.pen., potrivit cărora după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care
inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, judecătorul de cameră preliminară
este dator să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive, înainte de expirarea duratei acesteia.

De asemenea, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 207 alin. (4) C.pr.pen., atunci
când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există

Pagină 37 din 62
temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară
dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat, iar conform
art. 207 alin. (5) C.pr.pen., în cazul în care se constată că au încetat temeiurile care
au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri
noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă
nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin
încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este
arestat în altă cauză.

La luarea măsurii arestării preventive, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de art. 223 alin. (2) C.pr.pen., respectiv existența unor probe din care să
rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune de corupție, iar
măsura arestului preventiv este, raportat la gravitatea faptei, a modului și a
circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provine
inculpatul, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, potrivit dispoziţiilor

art. 207 alin. (2) C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a reţinut
că măsura arestului preventiv a fost luată în mod legal, iar temeiurile care au stat la
baza luării acestei măsuri nu s-au schimbat, impunând în continuare menţinerea
acestei măsuri preventive.

În acest sens, s-a avut în vedere că potrivit art. 202 C.pr.pen. – scopul, condiţiile
generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive - măsurile preventive pot fi
dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului
ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii
unei alte infracţiuni. Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu
gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru
realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

Potrivit art. 223 alin. (2) C.pr.pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi
luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o
infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale
prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante,
trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj
judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor
de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se

Pagină 38 din 62
constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică.

Coroborând aceste dispoziţii, judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a

verificat dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru menţinerea măsurii
preventive: să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind
săvârşirea unei infracţiunii; infracţiunea să fie din cele menţionate în art. 223 alin. (2)
C.pr.pen., măsură preventivă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia, respectiv pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea
publică. La acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele
art. 5 paragraf 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia, odată cu ratificarea de către România
în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi
condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. c) al
Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în
aplicarea acesteia.

În privinţa primei condiţii necesare în luarea şi menţinerea măsurii arestării

preventive, s-a constatat că, din punctul de vedere al dreptului intern – existenţa unor
probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiunii –
dar şi din punctul de vedere al Convenţiei Europene – existenţa unor motive
verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârşit
o infracţiune – este îndeplinită, raportat la probele administrate în cauză.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, s-a reţinut că subzistă şi în prezent motivele
care au determinat arestarea iniţială a inculpatului.

Astfel, s-a constatat că există probe din care să rezultă suspiciunea rezonabilă în
sarcina inculpatului privind săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de
art. 291 alin. (1) C.pen. raportat la art. 6 din Legea nr.78/2000; avându-se în
vedere că în sarcina inculpatului s-a reţinut că în cursul anului 2012 a acceptat
promisiunea remiterii de către inculpatul P.A.M. a sumei totale de 40.000 euro şi a
primit efectiv prin intermediul martorului D.C. sumele de 35.000 lei în data de 22 iulie
2015 şi 10.000 euro în data de 24 iulie 2015, în nume personal, în scopul
determinării unor funcţionari asupra cărora îşi exercita autoritatea funcţiei în cadrul
C.J. Arad, în vederea satisfacerii intereselor SC M.T. SA în a câştiga contractul
nr.123/2014 încheiat între C.J. Arad și Asocierea SC A.L.I. SA – SC M.T. SA, având
reprezentarea faptului că, în acest fel, viciază procedurile legale ce reglementează
achiziţiile publice.

Sub acest aspect, s-a reţinut că, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în cauzele Brogan şi Murray contra Marea Britanie, luarea măsurii arestului
preventiv aţă de o persoană nu presupune ca autorităţile să dispună de probe
suficiente pentru a formula acuzaţii complete încă din momentul arestării. În
consecinţă, s-a dedus că însuşi legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se
Pagină 39 din 62
putea dispune luarea şi menţinerea măsurii arestului preventiv faţă de o persoană
este suficientă existenţa unor probe din care să rezultă suspiciunea rezonabilă în
sarcina inculpatului privind săvârşirea unei infracţiunii pentru care este cercetat.

În consecinţă, s-a opiniat că, spre deosebire de condamnare, când instanţa de

judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, la luarea şi
menţinerea măsurii arestului preventiv sunt suficiente anumite probe care să
conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârşit o
infracțiune. Rolul detenţiei preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau,
dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană
care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumţiei de
nevinovăţie, este considerată nevinovată.

Având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul de

cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş, a considerat că în prezenta cauză
există suficiente probe cu privire la o posibilă comitere de către inculpatul I.N.P. a
unei fapte de corupție, probe care să convingă un observator independent că
inculpatul este posibil să fi comis această faptă.

Astfel, s-a reţinut că, la data de 05.06.2015 denunțătorului D.C.I. a depus un denunț
prin care a arătat că în urmă cu aproximativ o lună de zile a purtat o discuție cu
inculpatul, care s-a arătat nemulțumit de faptul că, în contextul derulării unui contract
având ca obiect furnizarea de echipamente medicale pentru Spitalul Județean de
Urgență Arad, reprezentanții SC M.T. SA nu i-au dat nicio sumă de bani, deși
înțelegerea a fost ca inculpatul să primească un procent de 5 % din valoarea
contractului încheiat în 2014.

Această discuție a avut loc în contextul în care la data de 08.06.2015 a fost termenul
limită de depunere a ofertelor pentru un alt contract de furnizare a echipamentelor
medicale pentru Spitalul Județean de Urgență Arad.

După această discuție, denunțătorul a fost contactat de numitul P.A.M. –

reprezentantul SC M.T. SA, cu care s-a întâlnit atât la București, cât și la Arad, iar în
cursul acestei întâlniri această persoană i-a confirmat înțelegerea existent cu
inculpatul I. și i-a transmis că va plăti sumele convenite în două tranșe.

Ulterior, la data de 15.07.2015 P.A.M. s-a întâlnit cu denunțătorul la locuința

acestuia, ocazie cu care i-a și lăsat denunțătorului suma de 20.000 euro pentru a fi
predate inculpatului.

La data de 16.07.2015 denunţătorul a predat banii primiți de la P.A. organelor de

urmărire penală, ocazie cu care bancnotele au fost individualizate fiecare în parte, la
data de 21.07.2015 banii fiindu-i restituiți pentru a fi predate mai departe inculpatului.

În seara zilei de 22.07.2015 inculpatul s-a deplasat la locuința denunțătorului, unde a

primit suma de 35.000 lei din banii primiți de denunțător de la P.A.M. D.C.I. a mai

Pagină 40 din 62
arătat că banii au fost predați după ce în prealabil i-a pus într-o cutie în care se afla și
o sticlă de whisky.

În sfârșit, denunțătorul a mai precizat că la data de 24.07.2015, în timp ce se deplasa

cu autoturismul personal de la Lipova la Arad, în mașină aflându-se și inculpatul, i-a
comunicat numitului I.N.P. că restul banilor primiți de la P.A., respectiv suma de
10.000 euro, se află în torpedoul mașinii, situație în care inculpatul i-a cerut să
meargă până la locuința sa pentru a lăsa banii. După ce a oprit autoturismul,
inculpatul a luat banii și i-a introdus într-o coală de hârtie, iar după ce a coborât din
mașină a fost oprit de organele de cercetare penală.

S-a remarcat că susținerile denunțătorului sunt confirmate și de celelalte dovezi

existente la dosar.

În acest sens, s-a observat că potrivit procesului verbal întocmit de organele de

urmărire penală la data de 16.07.2015, denunțătorul a predat organelor de urmărire
penală, la data de 16.07.2015 suma de 10.000 euro și 45.000 lei primiți de la numitul
P.A. pentru a fi predați inculpatului I.N.P. Conform procesului verbal banii au fost
înseriați și fotografiați după care au fost restituiți denunțătorului pentru organizarea
flagrantului.

De asemenea, s-a constatat că la dosarul de urmărire penală se regăsesc și

procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice și a discuțiilor purtate în mediul
ambiental între denunțătorul D.C.I. și numitul P.A., procese verbale care confirmă
existența întâlnirilor dintre denunțător și reprezentantul SC M.T. SA, precum și
destinația banilor primiți de denunțător, precum şi procesul verbal de redare a
discuțiilor purtate în mediul ambiental, discuții purtate la data de 22.07.2015 la
locuința denunțătorului. Din cuprinsul acestora s-a reţinut că în cursul acestor discuții,
denunțătorul îi comunică inculpatului împrejurarea că a primit de la P.A. o primă
tranșă de bani, ocazie cu care inculpatul îi răspunde că a înțeles. De asemenea, deși
inculpatul a negat acest lucru, se poate observa că în prezența inculpatului
denunțătorul a luat dintr-o piesă de mobilier din dulap o sumă de bani pe care a pus-
o pe masă, inculpatul cerându-i denunțătorului să nu lase banii pe masă. În acest
context, denunțătorul a adus dintr-o camera alăturată o plasă, din care a scos o sticlă
de whisky pe care i-a arătat-o inculpatului, după care a reintrodus-o în cutie, a luat
teancul de bani și i-a introdus în aceeași cutie cu sticla.

S-a mai remarcat că la dosarul de urmărire penală se regăsește și procesul verbal de

redare a discuțiilor purtate între D.C.I. și I.N.P. la data de 24.07.2015, în autoturismul
denunțătorului, pe drumul dintre Lipova și Arad. Cu această ocazie, denunțătorul i-a
indicat inculpatului că în torpedoul mașinii se află suma de 10.000 într-un plic, aspect
pe care inculpatul a arătat că l-a înțeles și i-a cerut denunțătorului să se oprească la
el acasă. De asemenea, s-a reţinut că după cum rezultă din procesul verbal de
redare, denunțătorul a deschis torpedoul mașinii, a luat un plic pe care i l-a remis
inculpatului. Inculpatul a luat plicul cu mâna stângă, l-a așezat peste o coală de
hârtie pe care o avea în mână și a coborât din autoturism, după care a avut loc
Pagină 41 din 62
intervenția organelor de urmărire penală şi că, potrivit procesului verbal de constatare
a infracțiunii flagrante, în momentul intervenției organelor de urmărire penală
inculpatul a aruncat plicul pe care l-a primit de la denunțător pe capota mașinii, el
arătând inițial că nu știe nimic despre acel plic, după care a revenit și a arătat că l-a
primit de la denunțător, dar că nu cunoaște conținutul acestuia.

Procedând la verificarea conținutului plicului, organele de urmărire penală au

constatat că acesta conține suma de 10.000 euro, după care s-a constatat că seriile
de identificare a bancnotelor sunt identice cu seriile bancnotelor primite de
denunțător de la P.A.

Totodată, s-a constatat că inculpaţii N.A. şi P.A.M. au avut în cursul urmăririi penale
o atitudine sinceră, recunoscând săvârşirea faptelor, iar inculpatul I.N.P. nu a
recunoscut săvârșirea faptei. El a arătat că nu-și poate explica declarațiile
denunțătorului, în contextul în care niciodată nu i-a cerut acestuia să facă ceva ilegal.
În legătură cu sumele de bani despre care se afirmă că le-ar fi primit, inculpatul a
arătat că în seara zilei de 22.07.2015 nu a primit niciun ban de la denunțătorul D.C.I.,
iar la data de 24.07.2015, în timp ce cobora din autoturismul denunțătorului, acesta i-
a cerut să ia un pachet despre care a afirmat că-i aparține, fără ca el să cunoască
conținutul acestui pachet, ulterior constatând că în plic se afla o sumă de bani.

Având însă în vedere procesul - verbal de constatare a infracțiunii flagrante,

procesele - verbale de redare a măsurilor de supraveghere tehnică, declarația
martorului denunţător D.C.I., ale martorilor R.G.M., P.D.O., H.C., O.M.I., T.B.D.,
L.S.D., M.V.A., declaraţiile inculpaţilor N.A. şi P.A.M., judecătorul de camera
preliminară de la Tribunalul Timiş a apreciat că în prezenta cauză subzistă suficiente
probe care să conducă la suspiciunea rezonabilă că inculpatul I.N.P. a săvârşit
infracţiunea de corupţie reţinută în sarcina sa.

În continuare, tribunalul a reţinut că în speţa dedusă judecăţii, celelalte condiţii

obligatorii – măsură preventivă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia, respectiv înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică
vor fi analizate de instanță, potrivit art. 223 alin. (2) C.pr.pen., pe baza evaluării
gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi
a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări
privitoare la persoana inculpatului.

S-a reţinut astfel că starea de libertate este starea normală a unei persoane, aspect
reiterat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff împotriva
Germaniei, însă, în momentul analizei stării de arest a inculpatului, instanţa trebuie
să ţină seama de eventualele consecinţe ale acestei măsuri, astfel încât să existe un
echilibru just între interesul particular al inculpatului de a fi cercetat în stare de
libertate şi interesul general al societăţii de a fi descoperite faptele antisociale şi
sancţionate persoanele responsabile de comiterea acestora.

Pagină 42 din 62
În acest context, s-a constatat că în momentul în care a fost dispusă măsura
preventivă faţă de inculpat, judecătorul a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului
ar genera o stare de pericol concret pentru ordinea publică, pericol apreciat prin
prisma gravităţii deosebite a faptei pentru care este cercetat inculpatul, a modalităţii
concrete în care a fost comisă fapta. Pe de altă parte, s-a reţinut că, aşa cum a
subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kemmache împotriva
Franţei, în situaţia în care măsura preventivă fost dispusă pentru protejarea ordinii
publice, aceasta este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv
ameninţată.

Analizând actele existente la dosar, s-a constatat că aceste aspecte nu s-au

modificat, iar măsura dispusă este proporțională cu gravitatea acuzaţiei adusă
inculpatului şi necesară în continuare pentru înlăturarea stării de pericol pentru
ordinea publică.

De asemenea, s-a constat că potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului

(cauza Labita contra Italiei sau Neumeister contra Austria) detenţia preventivă poate
fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care,
fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea
a regulii generale a cercetării în stare de libertate.

În egală măsură s-a reţinut că, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a
acceptat faptul că datorită gravităţii deosebite şi a reacţiei publicului faţă de acestea,
unele infracţiuni pot determina tulburări reale a ordinii publice care pot justifica luarea
unor măsuri privative de libertate cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, iar
privarea de libertate continuă să fie legitimă dacă ordinea publică va fi pe mai
departe ameninţată.

La aprecierea caracterului proporțional şi necesar al măsurii,judecătorul de cameră

preliminară are în vedere, raportat la criteriile prevăzute de art. 223 alin. (2)
C.pr.pen., faptul că în sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea unei infracţiuni de o
gravitate deosebită, gravitate accentuată de limitele mari de pedeapsă pentru aceste
infracţiuni, de modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, precum şi de impactul
social al infracţiunilor de acest gen, care necesită luarea unor măsuri de prevenire şi
combatere ferme.

Judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Timiş a reţinut că într-o societate

democratică buna desfăşurare a activităţilor instituţiilor publice şi de interes public
este incompatibilă cu acreditarea ideii că funcţionarii publici sunt coruptibili, că pot fi
influenţaţi în modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu de persoane care au trecere
asupra lor doar prin simpla oferire a unor foloase care nu li se cuvin.

Astfel, s-a opiniat că prin infracţiunea reţinută în sarcina sa, inculpatul I.N.P. a
încălcat în mod grav deontologia funcției publice deținute, producând un prejudiciu
de imagine instituţiei pe care o conduce şi aducând o atingere importantă nu numai

Pagină 43 din 62
activităţilor de serviciu ale Consiliului Județean Arad, ci şi intereselor legale ale
persoanelor.

De asemenea, s-a considerat că fapta inculpatului, dată fiind funcția deținută de

inculpat și cuantumul foloaselor primite este de natură să determine în rândul opiniei
publice o reacţie de nesiguranţă, de revoltă, care justifică luarea şi menținerea în
continuare a unor măsuri ferme împotriva inculpatului având în vedere şi intervalul de
timp scurs de la luarea acestei măsuri preventive.

Pentru motivele redate, s-a menţinut măsura arestului preventiv luată faţă de
inculpat, iar cererea de revocare a măsurii arestării preventive, a fost respinsă de
tribunal, constatând că se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii
arestării preventive şi nu au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea
măsurii preventive.

Totodată, pentru argumentele expuse la analiza caracterului proporţional şi necesar

al măsurii arestării preventive, s-a respins cererea inculpatului de înlocuire a măsurii
arestării preventive cu o măsură preventivă mai uşoară, respectiv arestul al domiciliul
sau controlul judiciar.

Împotriva încheierii penale, pronunţate de Judecătorul de cameră preliminară din

cadrul Tribunalului Timiş, la data de 17.08.2015 a formulat contestaţie inculpatul
I.N.P., contestație ce a fost susţinută oral de către apărătorii săi aleşi, care au
solicitat, în principal, revocarea măsurii arestului preventiv luată faţă de inculpat, iar
în subsidiar înlocuirea acesteia cu măsura arestului la domiciliu sau a controlului
judiciar, pentru motivele susţinute oral şi redate în partea introductivă a prezentei
încheieri.

Analizând încheierea contestată, se reţin următoarele:

Dreptul la libertate şi siguranţă al persoanei este ocrotit de către Convenţia

europeană a drepturilor omului în art. 5 care prevede că: „Orice persoană are dreptul
la libertate şi la siguranţă şi reprezintă un drept inalienabil, la care nimeni nu poate
renunţa, iar garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în
stare de detenţie. Scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva
arbitrariului autorităţilor statale, motiv pentru care în paragraful 1 al art. 5 se enumeră
limitativ circumstanţele în care o persoană poate în mod legal fi privată de libertatea
sa. Aceste circumstanţe trebuie să fie interpretate riguros, întrucât ele reprezintă
excepţii privitoare la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale.

Articolul 5 paragraful 1 impune ca privările de libertate pe care le autorizează să fie

conform cu normele interne de drept, iar normele interne trebuie să fie conforme cu
dispoziţiile Convenţiei, inclusiv cu principiile pe care le enunţă sau care rezultă din
ele.

Potrivit art. 202 C.pr.pen. măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau
indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o

Pagină 44 din 62
infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală
sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Orice măsură
preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă
de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea
acesteia.

Potrivit art. 223 alin.(2) C.pr.pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi
luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o
infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea
corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale
prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante,
trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de
monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultra,j ultraj
judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor
de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se
constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică.

Condițiile prevăzute de art. 223 trebuie să fie îndeplinite și în cazul în care, față de
inculpat se dispune o măsură privativă de libertate mai puțin restrictivă, respectiv
arestul la domiciliu, astfel cum rezultă din prevederile art. 218 alin. (1) C.pr.pen.,
judecătorul trebuind să verifice în plus și dacă această măsură este nu numai
necesară dar și suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1)
C.pr.pen., respectiv în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Potrivit art. 242 alin. (2) C.pr.pen. „măsura preventivă se înlocuieşte cu o măsură mai
uşoară dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în
urma evaluării concrete ale cauzei şi conduitei procesuale a inculpatului, se
apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului
prevăzut de art. 202 alin. (1) C.pr.pen.

Judecătorul de cameră preliminară, din cadrul Tribunalului Timiş a avut în vedere

faptul că în cauză inculpatul se află în continuare în situaţia prevăzută de art. 223
alin. (2) C.pr.pen. și, aşa cum rezultă din probele administrate, există suspiciunea
rezonabilă că acesta a săvârşit fapta pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea
penală și s-a dispus trimiterea în judecată.

În ceea ce priveşte critica adusă hotărârii tribunalului referitoare la neanalizarea

probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis fapta de care
este acuzat, Curtea constată faptul că în cadrul hotărârii primei instanţe se face
Pagină 45 din 62
referire la probele administrate respectiv denunţul numitului D.C.I., transcrierea unor
convorbiri purtate între inculpat şi denunţător precum şi procesele verbale întocmite
cu ocazia predării de către denunţător a sumelor de bani primite de la inculpatul P.A.,
şi ce urmau a fi date inculpatului I., şi procesul verbal întocmit cu ocazia prinderii în
flagrant.

În ceea ce priveşte denunţul formulat, Curtea constată faptul că acest denunţ vizează
pe inculpatul I., despre care denunţătorul D.C.I. are şi avea cunoştinţă de comiterea
unor fapte de natură penală, atât anterioare formulării denunţului cât şi ulterioare.

Este adevărat faptul că denunţul regăsit în primele file ale dosarului de urmărire
penală cuprinde o formulare generală „formulez denunţ privind fapte de corupţie
săvârşite de către preşedintele Consiliului Judeţean Arad I.N.P., precum şi de alţi
funcţionari din cadrul aceleiaşi instituţii”, însă textul legii nu prevede vreo cerinţă
referitoare la modalitatea prin care anumite fapte să fie denunţate în mod expres.

Atât vechea reglementare cât şi actuala reglementare prevăd că denunţul este

încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei
infracțiuni.

În cuprinsul denunţului se poate face vorbire atât despre fapte petrecute cât şi
despre fapte prezente şi chiar viitoare, despre care persoana denunţătoare aluat la
cunoştinţă prin diferite metode şi mijloace, organele judiciare fiind obligate să dea
eficienţă denunţului şi să efectueze verificări în acest sens, fără a trebui să aştepte
ca infracţiunea despre care au luat la cunoştinţă să fie terminată.

Aşteptarea organelor judiciare ca inculpatul să finalizeze activitatea infracțională ar

putea avea consecinţe deosebit de grave nu doar în cazul infracțiunilor comise cu
violenţă ci şi în cadrul infracțiunilor de corupţie sau chiar a celor îndreptate împotriva
patrimoniului unei persoane.

Ca urmare a acestui fapt, se poate aprecia că denunţul formulat de către D.C.I., chiar
dacă a fost redactat la modul general, a constituit o primă probă din care judecătorul
de cameră preliminară a putut trage concluzia existenţei unei suspiciuni rezonabile
că persoana arătată în denunţ a săvârşit o faptă de natură penală.

În ceea ce priveşte procesul verbal de prindere în flagrant, astfel cum s-a arătat şi de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Timişoara, acesta a
fost semnat şi de către denunţătorul D.C.I., textul legii nefăcând nicio menţiune în
ceea ce priveşte obligaţia celor ce întocmesc şi a celor de a semna procesul verbal,
ca fiecare parte din procesul verbal să fie redactat şi semnat cu aceeaşi formă
grafică de scriere.

În situaţia în care avocaţii aleşi ai inculpatului de la momentul respectiv (momentul

semnării de către aceşti avocaţi a procesului verbal) aveau îndoieli sau dubii cu
privire la modalitatea întocmirii acestui proces verbal, sau a persoanelor ce au

Pagină 46 din 62
semnat respectivul proces verbal, aveau posibilitatea inserării unor obiecţiuni şi a
semnării procesului verbal cu respectivele obiecţiuni.

Cu privire la provocarea invocată de către apărătorii aleşi ai inculpatului, Curtea

constată că activitatea denunţătorului D.C. se înscrie în limitele prevăzute de lege şi
de jurisprudenţa CEDO, denunţătorul oferind inculpatului o ocazie obişnuită (ce nu a
avut caracter excepţional) de a comite o infracţiune, organele judiciare oferind „o
tentaţie obişnuită”) o oportunitate ce nu a avut caracterul excepţional de a încălca
legea de către inculpat.

Deşi inculpatul nu a deschis plicul, pentru a verifica conţinutul acestuia, din cuprinsul
discuţiilor purtate între inculpat şi denunţător se putea aprecia ceea ce cuprindea
respectivul plic, ce a fost primit de către inculpat (nu a fost refuzat) chiar şi pe lângă
alte înscrisuri.

Rămâne a analiza dacă mai este îndeplinită și condiția necesității și proporționalității

acestei măsuri cu gravitatea acuzației.

Judecătorul apreciază că, la acest moment procesual se impune luarea măsurii

arestului la domiciliu, prevăzut de art. 202 alin. (4) lit. d) C.pr.pen., fiind apreciată ca
o măsură necesară dar și suficientă în scopul asigurării bunei desfășurări a
procesului penal, prin aceea că este restrictivă de libertate, iar inculpatul trebuie să
se supună obligațiilor de a se prezenta în fața organelor judiciare și de nu lua
legătura cu celelalte părţi şi participanţi din cauză.

Este adevărat faptul că judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului

Timiş nu a procedat la analizarea efectivă a proporţionalităţii menţinerii măsurii
arestării preventive prin raportare la persoana inculpatului şi la caracteristicile cauzei
având în vedere numai gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi a limitelor de
pedeapsă.

Cu toate acestea, se poate reţine faptul că până la această dată în cauză urmărirea
penală a fost finalizată în întregime, iar inculpatul a fost trimis în judecată, iar
raportat la specificul cauzei se poate constata că inculpatul nu mai poate influenţa
probatoriul administrat, sau cel puţin prin impunerea unor restricţii, acesta nu mai are
posibilitatea influențării probatoriului, astfel că instanţa, reţinând atât circumstanţele
personale ale inculpatului (lipsa antecedentelor penale, persoană bine integrată
social, având studiile finalizate şi o viaţă profesională bogată), cât şi faptul că în mare
parte probatoriul se întemeiază pe procesele verbale de transcriere a convorbirilor
purtate de către inculpat cu diferite persoane, pe denunţul efectuat precum şi pe
procesul verbal de prindere în flagrant, înscrisuri ce nu ar putea fi modificate de către
inculpat, apreciază faptul că în speţă, măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu
măsura arestului la domiciliu, însăşi substanţa art. 5 din Convenţie prevăzând dreptul
inculpatului de a rămâne în libertate în aşteptarea unei soluţii ce se va pronunţa.

Pagină 47 din 62
În cauză, temeiurile care au stat la baza luării şi, ulterior, menţinerii arestării
preventive la primirea dosarului au vizat faptul că există probe sau indicii temeinice
că inculpatul a săvârşit o infracţiune de trafic de influenţă şi că privarea sa de
libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică,
gravitate accentuată de limitele mari de pedeapsă pentru această infracțiune de
modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, precum şi de impactul social al
infracţiunilor de acest gen, care necesită luarea unor măsuri de prevenire şi
combatere ferme şi că dată fiind funcția deținută de inculpat și cuantumul sumelor
primite este de natură să determine în rândul opiniei publice o reacţie de
nesiguranţă, de revoltă.

În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică, Curtea reţine că acesta
este ulterior săvârşirii faptei şi are un caracter limitat în timp, presupunând existenţa
unor riscuri de natură a pune în primejdie funcţionarea normală a instituţiilor statului,
menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora, fără a putea fi
confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.

Ca atare, este evident că odată cu timpul petrecut în detenţie preventivă, gradul de

pericol pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă pentru ordinea publică
descreşte, astfel că anumite motive ce iniţial puteau justifica luarea unei măsuri
privative de libertate, este posibil ca odată cu trecerea timpului să nu mai fie
suficiente pentru menţinerea acestora în stare de arest.

În acelaşi timp, Curtea reţine că, conform art. 5 alin.(2) CEDO, orice persoană
arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului.

Având în vedere aceste aspecte, prin raportare la stadiul procesual şi la durata

arestului preventiv în detenție executat până în prezent de către inculpat, Curtea
apreciază că motivele ce iniţial au justificat luarea măsurii arestării preventive în
detenție faţă de inculpat, datorită trecerii timpului, nu mai sunt suficiente pentru
menţinerea arestului preventiv, acest interval de timp scurs de la data săvârşirii
presupusei fapte şi arestării preventive a inculpatului fiind în mod evident suficient
pentru a reduce rezonanţa socială a faptelor şi a înlătura starea de temere şi
nesiguranţă generată societăţii, precum şi de a corija un eventual fond infracţional al
inculpatului, acesta înţelegând în prezent care sunt consecinţele săvârşirii unor fapte
de natură penală.

Nu în ultimul rând, instanţa are în vedere şi stadiul actual al procedurii, în condiţiile în

urmărirea penală este finalizată, dosarul aflându-se în faza camerei preliminare, fiind
administrat întreg probatoriul.

Pe de altă parte, având în vedere că, conform dispozițiilor art. 5 alin. (3) din CEDO,
punerea în libertate a inculpatului în cursul procedurii poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului,

Pagină 48 din 62
constatând că este în interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi al aflării
adevărului a fi asigurată prezenţa inculpatului la judecată precum şi pentru a garanta
aflarea adevărului şi a nu exista riscul denaturării adevărului, Curtea apreciază ca
necesară luarea măsurii arestului preventiv la domiciliu, stabilind în sarcina
inculpatului o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le respecte, sub sancţiunea
revocării acestei măsurii.

Având în vedere că măsura preventivă a arestării preventive în detenție se impune a

fi înlocuită pentru considerente ce ţin de termenul rezonabil, durata procedurii şi
reducerea rezonanţei sociale a faptelor, în temeiul art. 425 1 alin. (7) pct. 2 lit. a) din
Codul de procedură penală va admite contestația formulată inculpatul I.N.P.
împotriva încheierii penale din data de 17.08.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. 6310/30/2015.

În consecință, va desființa încheierea contestată, şi rejudecând:

În temeiul art. 242 alin. (2) C.pr.pen. raportat la art. 205 alin. (10) C.pr.pen. raportat la
art. 220 C.pr.pen., art. 218 C.pr.pen. şi art. 222 C.pr.pen. înlocuieşte măsura
arestului preventiv dispusă faţă de inculpatul I.N.P. cu măsura arestului la domiciliu
pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 21.08.2015, până la data de
19.09.2015, inclusiv.

În baza art. 221 alin. (1) C.pr.pen. va impune inculpatului I.N.P. obligaţia de a nu
părăsi imobilul din comuna V., str. T., jud. A., fără permisiunea organului judiciar care
a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza.

În baza art. 221 alin. (2) C.pr.pen., pe durata arestului la domiciliu, inculpatul I.N.P.
va avea următoarele obligaţii:

a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi

libertăţi, sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice direct sau indirect, pe nicio cale cu alţi participanţi la comiterea

infracţiunii, respectiv coinculpaţii N.A. şi P.A.M., precum şi cu martorii din dosar
D.C.I., R.G.M., P.D.O., H.C., L.N., N.Ş.F. şi T.B.D.

În baza art. 221 alin. (4) C.pr.pen.. va atrage atenţia inculpatului I.N.P. că, în caz de
încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la
domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

Va încredința supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu a inculpatului

I.N.P., Poliţiei Municipiului Arad.

De asemenea, va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului I.N.P. de sub

puterea mandatului de arestare preventivă nr. 59/UP/25.07.2015 dacă nu este reţinut
sau arestat în altă cauză şi punerea de îndată în executare a măsurii preventive a
arestului la domiciliu.

Pagină 49 din 62
În temeiul art. 242 C.pr.pen. va respinge cererea de revocare formulată de către
inculpat prin apărătorii aleşi.

6. Principiul loialităţii administrării probelor. Invocarea de către inculpat a

provocării la săvârşirea infracţiuni din partea organelor judiciare.
Condiţiile acţiunii provocării. Criterii legale şi jurisprudenţiale de
constatare a provocării. Respingerea cererii de achitare a inculpatului,
pe acest temei

Codul de procedură penală: art. 101 alin. (1) – alin. (3)

Codul penal : art. 289
Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului : art. 6
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului: cauzele Ramanauskas c.
Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian
împotriva României

Principala critică a inculpatului susţinută de către ambii apărători aleşi este motivată
pe existenţa provocării în cauză şi solicitarea ca în acest temei să se dispună
achitarea, în baza art.16 lit. a) C.pen., pe motiv că fapta nu există, sau art.16 alin. (1)
lit. b) C.pr.pen., fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, aspecte
neconfirmate de probatoriul administrat.

Potrivit art. 101 alin. (1), alin. (3) C.pr.pen., „ este oprit a se întrebuinţa violenţă,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în
scopul de a se obţine probe.

Este interzis organelor judiciar penale sau altor persoane care acţionează pentru
acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei
fapte penale, în scopul obţinerii unei probe”

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 C.pen., „fapta funcţionarului

public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani
sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu au în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta”.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă

dispoziţiile art. 101 C.pr.pen., activitatea desfăşurată de denunţătoare neputând fi
subsumată noţiunii de „ determinare” a inculpatului să săvârşească sau să continue
comiterea faptei penale de care este acuzat în scopul obţinerii de probe, aşa cum
prevede textul de lege invocat de apărare.

Pagină 50 din 62
Sub acest aspect, Curtea arată că, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de
contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu dispoziţiile art. 101 C.pr.pen.,
activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor
persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este martorul denunţător,
respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată,
neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a
activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare
pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a
exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni
care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii
(cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza
Constantin şi Stoian împotriva României).

De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de

către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată,
existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea
organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze
activităţile ilicite ale persoanei respective.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 741/A din 22 iulie 2015,

Prin sentinţa penală nr.186/12.05.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

5952/30/2014, în baza art. 48 C.pen., raportat la art. 289 C.pen. şi art. 396 alin.(10)
C.pr.pen., a fost condamnată inculpata B.R.M., la 2 (doi) ani închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită.

Pe durata şi în condiţiile art. 65 C.pen., i-au fost interzise inculpatei exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C.pen.

Pe durata şi în condiţiile art. 54 C.pen., i s-a aplicat aceleiaşi inculpate pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C.pen., pe o
durată de 2 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 91 C.pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a

pedepsei aplicată inculpatei B.R.M. şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4
(patru) ani, conform dispoziţiilor art. 92 C.pen.

S-a dispus ca supravegherea să fie efectuată de Serviciul de Probaţiune de pe lângă

Tribunalul Arad.

În baza art. 93 alin.(1) C.pen. a fost obligată inculpata, ca pe durata termenului de

supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la
Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, la datele fixate de acesta; să
primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea lor; să

Pagină 51 din 62
anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să
comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de
natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) C.pen. pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata

B.R.M. va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei
Municipiului A. sau Consiliului local al comunei V., jud. A., pe o perioadă de 80
(optzeci) zile.

În baza art. 91 alin. (4) C.pen. i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96
C.pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul
în care pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat săvârşeşte o nouă
infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii.

În baza art. 289 C.pen., a fost condamnat inculpatul B.R.M., la 3 (trei) ani închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

Pe durata şi în condiţiile art. 65 C.pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g) C.pen.

Pe durata şi în condiţiile art. 54 C.pen., i s-a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., pe
o durată de 3 ani, după executarea pedepsei.

Din probele administrate în cauză, coroborate cu probele administrate în cursul

cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 20.01.2014, numita F.I. a depus un denunţ la sediul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timişoara cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de
influenţă prev. de art. 291 C.p. de către numita B.R.M., angajată a Penitenciarului
Arad.

În denunţul formulat, F.I. a declarat că inculpata B.R.M., angajată a Penitenciarului

Arad, i-a pretins suma de 2000 de euro, susţinând că are influenta asupra membrilor
comisiei din cadrul Penitenciarului Arad, care hotărăşte cu privire la acordarea
dreptului de munca deţinuţilor, pentru a-i acorda fiului martorei, încarcerat in
Penitenciarul Arad, dreptul de munca.

Prin ordonanţa din data de 22.07.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru
săvârşirea infracţiunii de trafic de influenta prevăzută şi pedepsită de art. 291alin. (1)
C.pen.

În urma solicitării adresate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara

judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Timiş, prin încheierea
nr.172/ST/22.07.2014, s-a dispus autorizarea interceptării comunicaţiilor şi a oricărui
tip de comunicare la distanţă efectuate de posturile telefonice aparţinând inculpatei şi

Pagină 52 din 62
martorului denunţător, precum şi supravegherea video, audio şi prin fotografiere faţă
acestea.

Din cuprinsul declaraţiei martorei F.I. rezultă că în anul 2012, fiul acesteia, martorul
R.D.V., a fost încarcerat în Penitenciarul Arad ca urmare a unei condamnări privind
executarea unei pedepse de 9 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de
tâlhărie.

În încercarea de a-l ajuta, prin intermediul unei cunoştinţe, aceasta a luat legătura
cu inculpata B.R., despre care ştia că lucrează ca şi agent de penitenciare în cadrul
Penitenciarului Arad.

În cursul anilor 2012-2013 martora s-a întâlnit de câteva ori cu inculpata B.R.,
vizitând-o şi la domiciliu şi aceasta i-a spus că îl poate ajuta pe fiul ei, în sensul de a
fi scos la muncă, beneficiind astfel de reducerea pedepsei pe care o execută.
Inculpata i-a spus că acest lucru se poate rezolva în schimbul sumei de 2000 euro,
bani pe care însă martora nu îi avea la momentul respectiv.

Martorului R.D.V. i-a fost acordat dreptul la munca în perioada mai 2013-februarie
2014, fiindu-i retras acest drept ca urmare a aplicării unei sancțiuni. Ulterior retragerii
acestui drept, acesta a declarat că a formulat mai multe cereri de a fi scos la munca,
care însă nu i-au fost aprobate.

La data de 18.07.2014, martora F.I. a luat legătura din nou (telefonic) cu inculpata
B.R. şi i-a spus că a reuşit să facă rost de bani, stabilind să se întâlnească în zilele
următoare pentru a discuta.

Conform probatoriului administrat în cauză rezultă că în cadrul unei întâlniri care a

avut loc în data de 23.07.2014, între martora denunţătoare F.I. (care avea asupra sa
tehnică de înregistrare audio-video, activitate autorizată conform celor menţionate
mai sus) şi inculpaţii B.D.M., comisar sef de penitenciare, împuternicit sef serviciu
siguranţă în cadrul Penitenciarului Arad şi B.R., agent șef de penitenciare în cadrul
Penitenciarului Arad, la domiciliul acestora, situat în A., str. D., i s-a solicitat din nou
denunţătoarei suma de 2000 de euro, în vederea rezolvării favorabile a situaţiei fiului
ei, in sensul de a fi scos efectiv la munca.

Solicitarea a fost făcută de inculpata B.R.M. dar din evoluţia discuţiilor rezultă că cel
care trebuia să dispună scoaterea la muncă a fiului martorei era inculpatul B.D.M.,
acesta acceptând să facă demersurile necesare în acest scop.

La finalul acestei întâlniri, martora a stabilit cu cei doi inculpaţi să îi contacteze a

doua zi, pentru a se întâlni cu aceştia şi a le înmâna suma de 2000 de euro, conform
celor discutate.

Din ansamblul probelor administrate a rezultat faptul că inculpatul B.D.M.,

împuternicit şef serviciu siguranţă în cadrul Penitenciarului Arad, persoană cu atribuţii
şi în ceea ce priveşte repartizarea deținuților la punctele de lucru, urma să dispună

Pagină 53 din 62
cu privire la repartizarea deţinutului R.D.V. la un loc de muncă, după primirea banilor
solicitaţi iniţial de soția sa, inculpata B.R.M., de la martora denunțătoare F.I.

Aceste concluzii rezultă din activităţile ulteriore ale inculpatului. Astfel, a doua zi,
inculpatul B.D.M. s-a deplasat la punctul de lucru coordonat de martorul M.M. unde a
solicitat acestuia ca în locul deţinutului N.Ş. ce urma să intre în analiza comisiei de
propuneri în vederea liberării condiţionate, să fie scos la muncă fiul martorei
denunţătoare.

Potrivit declaraţiilor martorului M., inculpatul a solicitat deţinutului N. să nu mai iasă la

muncă, practică neîntâlnită până atunci, ca de altfel şi solicitarea inculpatului era o
noutate.

După efectuarea acestor demersuri, aşa cum rezultă din procesul verbal de redare a
discuţiilor telefonice dintre inculpatul B.D. şi soţia sa, inculpata B.R., acesta a
comunicat faptul că problema fiului denunţătoarei era rezolvată şi s-a interesat dacă
a fost contactată de denunţătoare.

Inculpata B.R., în încercarea de a evita un contact direct cu denunţătoarea F.I. în

momentul primirii banilor, a contactat-o telefonic pe acesta în data de 24.07.2014 şi i-
a solicitat să lase plicul cu bani în cutia poştală, spunându-i că a părăsit domiciliul,
deşi din nota de supraveghere operativă rezultă că la acel moment se afla împreună
cu soţul ei acasă.

După ce martora denunţătoare a lăsat banii în cutia poştală a imobilului în care se

aflau inculpaţii, situat în A., strada D., la acest imobil a fost efectuată o percheziţie
domiciliară, în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul
Tribunalului Timiş, fiind găsit în cutia poştală un plic conţinând suma de 2000 de
euro, în 4 bancnote a câte 500 de euro, cu privire la care inculpaţii au declarat că nu
au cunoştinţă cum a ajuns acolo.

Suma de bani fiind pusă la dispoziţia denunţătoarei de către organele de urmărire

penală, fost reţinută de acestea.

În prima fază, inculpaţii nu au recunoscut săvârşirea faptelor, declarând că nu au

cunoştinţă de modul în care a ajuns plicul cu suma de 2000 de euro în cutia poştala
a imobilului în care locuiesc.

Inculpata B.M. a refuzat iniţial să dea declaraţii pentru ca în faţa instanţei să declare
că banii respectivi reprezentau în fapt un împrumut acordat de denunţătoare, iar
ulterior, în faţa procurorului, să-şi nuanţeze declaraţia, recunoscând parţial săvârşirea
faptei. Astfel, aceasta a declarat că soţul ei, inculpatul B.D.M., nu a avut cunoștință
de înţelegerea dintre ea şi denunţătoare, iar banii respectivi urmau să fie folosiţi doar
de ea, fără a încerca în fapt să-l ajute în vreun fel pe fiul martorei.

După trimiterea în judecată, inculpata a recunoscut starea de fapt reţinută în sarcina

sa, solicitând judecarea în condiţiile art. 375 şi urm. C.pr.pen.

Pagină 54 din 62
Inculpatul B.D.M. a negat săvârşirea faptei, declarând că nu a avut cunoștință de
înţelegerea dintre martora şi soţia sa şi că a încercat doar să-l ajute pe fiul
denunţătoarei prin mijloace legale.

Susţinerile inculpatului sunt contrazise însă atât de declaraţiile martorilor F.I. şi M.M.
cât şi de discuţiile înregistrate în mediu ambiental sau a discuţiilor telefonice.

O altă apărare formulată de inculpatul B.D.M. a fost aceea că ar fi fost provocat prin
atitudinea denunţătoarei şi în concluzie s-a apreciat că probatoriul astfel administrat
ar fi nul.

Analizând această apărare, prima instanţă a constatat că textul legal aplicabil ar fi cel
al articolului 101 C.pr.pen., potrivit căruia este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în
scopul de a se obţine probe.

Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea

persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care
constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă
consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

Potrivit aceluiaşi text legal, este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane
care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să
continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Textul de lege, întrucât nu distinge, are în vedere provocarea din partea organelor de
urmărire penală, a agenţilor statului, dar şi din partea oricărei persoane private - de
exemplu denunţător - în scopul obţinerii de probe care să ducă la incriminarea
făptuitorului.

Sintagma „a provoca” presupune o instigare la comiterea infracţiunii (îndemn,

încurajare, în sensul reglementării formei de participaţie a instigării prevăzute de art.
47 C.pen.), dar se poate aprecia că intră sub incidenţa textului de lege de mai sus şi
provocarea sub forma vicleniei, înşelăciunii, în urma căreia persoanei i se sugerează
într-un mod neechivoc săvârșirea unei infracţiuni.

Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a

cerceta în mod pasiv activitatea infracţională, ci exercită o asemenea influenţă
asupra persoanei vizate, încât să determine săvârşirea unei fapte penale care fără
aceasta intervenţie nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracţiune,
respectiv de a obţine probe şi de a declanşa urmărirea penală.

Legislaţia română nu prevede o definiţie a acestei provocări, dar pe baza art. 101
C.pen. şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine existenta
acesteia dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: situaţia presupus infracţională
tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să
descopere infracţiunea sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni

Pagină 55 din 62
din partea unui denunţător sau a unui martor anonim; lipsa oricărui indiciu că fapta ar
fi fost săvârșită fără această intervenţie.

Ori în cauză aceste condiţii nu sunt îndeplinite, rezultând din probatoriu că banii au
fost solicitaţi de inculpată cu mult timp înainte şi că la un moment dat inculpatul a
făcut demersurile necesare pentru ca fiul său să fie scos la muncă, dar pentru că
„aşteptările nu au fost satisfăcute” deţinutul a fost retras de la muncă.

Textele legale aplicabile în cauză sunt: art. 289 C.pen.: Fapta funcţionarului public
care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau
alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta; art. 48 C.pen.: Complice este
persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală.

Analizând starea de fapt reţinută, prima instanţă a apreciat că faptele inculpatului

B.D.M., comisar sef de penitenciare, împuternicit şef serviciu siguranţă în cadrul
Penitenciarului Arad de a accepta primirea de la martora denunţătoare F.I. a sumei
de 2000 de euro pentru a dispune ca deţinutul R.D.V., fiului martorei, încarcerat in
Penitenciarul Arad, să fie scos efectiv la un post de muncă din cadrul Penitenciarului
Arad, chiar dacă banii ar fi fost folosiţi exclusiv de soţia sa, constituie infracţiunea de
luare de mita prevăzută şi pedepsită de art. 289 C.pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 186 din 12.05.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în
dosarul nr.5952/30/2014 a declarat apel inculpatul B.D., înregistrat pe rolul Curţii de
Apel Timişoara la data de 10.06.2015, sub nr. 5952/30/2014.

În motivarea apelului inculpatul, a solicitat, să se dispună achitarea sa în baza

art.396 alin. (4) C.pr.pen., raportat la art.16 alin.(1) lit. a) C.pr.pen., iar în subsidiar
condamnarea la o pedeapsă în limitele legale, iar ca modalitate de executare să se
dispună suspendarea executării sub supraveghere, pentru săvârşirea infracțiunii
prevăzute de art. 289 C.pen.

S-a mai arătat că existenţa infracţiunii de luare de mită nu rezultă din probele
administrate, în condiţiile în care în mod real inculpatul a fost provocat să comită
infracţiunea de luare de mită, deşi nu există nicio probă care să dovedească
implicarea sa anterioară în comiterea unei astfel de infracţiuni, şi, chiar provocat fiind,
a respins în mod explicit şi repetat oferta de mită.

S-a mai arătat că nu poate fi reţinută ca modalitate de comitere a infracţiunii nici

primirea efectivă a banilor, nici direct, nici indirect, din moment ce aşa-zisul flagrant
s-a concretizat în lăsarea banilor în poştă de către denunţătoare ca urmare a unei

Pagină 56 din 62
discuţii telefonice purtate exclusiv cu inculpata B.R., banii fiind găsiţi în aceeaşi stare
şi în acelaşi loc cu ocazia percheziţiei domiciliare, prin urmare, nu există vreo
dovadă că inculpatul B.D. a asistat la discuţia soţiei sale cu denunţătoarea, că a ştiut
de lăsarea lor în poştă, că soţia urma să-i dea ori să-i spună de existenţa lor, că a
avut vreun moment contact cu ei, singura concluzie posibilă este în sensul că
inculpatul nu a primit aceşti bani.

În ceea ce priveşte provocarea s-a mai arătat că denunţătoarea a fost ameninţată de

către organele de urmărire penală pentru a-l provoca pe inculpat, aşa cum rezultă din
declaraţia dată în faţa primei instanţe, prima instanţă nu s-a sesizat cu privire la
infracţiunea de mărturie mincinoasă faţă de martorul R.D.V., invocând practică
CEDO privind provocarea şi dispoziţiile art. 101 C.pr.pen.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din
oficiu, în limitele prev. de art.417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:

Critica inculpatului, prin apărător, referitoare la faptul că acesta ar fi fost trimis în

judecată pentru infracţiunea de luare de mită în varianta pretinderii sumei de 2000
Euro de la denunţătoare, iar instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia pentru
infracţiunea de luare de mită în variata primirii, este nefondată, întrucât aşa cum
rezultă din considerentele rechizitoriului la încadrarea juridică inculpatul a fost trimis
în judecată pentru aceeaşi variantă a infracţiunii de luare de mită pentru care a şi fost
condamnat.

Apărarea inculpatului referitoare la faptul că soluţia primei instanţe este netemeinică

şi nelegală, întrucât prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 403 C.pr.pen.,
hotărârea fiind nemotivată, deoarece nu s-au înlăturat aspectele favorabile
inculpatului încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 6 din practica CEDO, privind
dreptul la un proces echitabil, nu au suport probator în condiţiile în care pe de o parte
aspectele invocate nu se încadrează în cazurile de nulitate absolută limitativ
prevăzute de art. 281 C.pr.pen., pentru ca hotărârea să fie nulă, aşa cum se susţine,
iar pe de altă parte aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate prima
instanţă a analizat apărările inculpatului şi a motivat soluţia dată în cauză,
nemulţumirile inculpatului vizând de fapt condamnarea sa, fapt care nu poate duce la
concluzia că soluţia este nemotivată pe considerentul că nu s-a reţinut de către prima
instanţă provocarea.

Principala critică a inculpatului susţinută de către ambii apărători aleşi este motivată
pe existenţa provocării în cauză şi solicitarea ca în acest temei să se dispună
achitarea, în baza art.16 lit. a) C.pr.pen., pe motiv că fapta nu există, sau art.16
alin.(1) lit. b) C.pr.pen., fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege,
aspecte neconfirmate de probatoriul administrat.

Potrivit art.101 alin.(1), alin. (3) C.pr.pen., „este oprit a se întrebuinţa violenţă,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în
scopul de a se obţine probe.

Pagină 57 din 62
Este interzis organelor judiciar penale sau altor persoane care acţionează pentru
acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei
fapte penale, în scopul obţinerii unei probe”

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 289 C.pr.pen., „fapta funcţionarului

public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani
sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu au în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta”.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă

dispoziţiile art. 101 C.pr.pen., activitatea desfăşurată de denunţătoare neputând fi
subsumată noţiunii de „ determinare” a inculpatului să săvârşească sau să continue
comiterea faptei penale de care este acuzat în scopul obţinerii de probe, aşa cum
prevede textul de lege invocat de apărare.

Sub acest aspect, Curtea arată că, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de

contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu dispoziţiile art. 101 C.pr.pen.,
activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor
persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este martorul denunţător,
respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată,
neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a
activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare
pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a
exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni
care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii
(cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza
Constantin şi Stoian împotriva României).

În jurisprudenţa sa recentă, CEDO a dezvoltat conceptul de „provocare" distinct de

folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligaţia
instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în
cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei.

De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de

către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată,
existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea
organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze
activităţile ilicite ale persoanei respective.

În ceea ce priveşte prima condiţie în raport cu care instanţele naţionale apreciază

asupra existenţei provocării în lumina jurisprudenţei CEDO, referitoare la probarea

Pagină 58 din 62
situaţiei infracţionale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la
existenţa unei invitaţii exprese la comiterea faptei din partea unui denunţător ori a
unui martor anonim, se constată, din probele administrate în cauză în ambele faze
procesuale, că, dimpotrivă, inculpatul cunoştea despre discuţiile pe care martora F.I.
le avusese cu coinculpata B.R.M. cu privire la solicitarea sumei de 2000 Euro pentru
ca fiul denunţătoarei să fie scos la muncă, aşa cum rezultă din declaraţia martorei
denunţătoare dată inclusiv în faţa primei instanţe, (fila 180) precum şi din denunţul
formulat.

Mai mult decât atât în data de 23.07.2014 când martora denunţătoare (care avea
asupra sa tehnică de înregistrare audio – video, autorizată potrivit legii) s-a întâlnit
acasă cu cei doi inculpaţi, inculpatul B.D.M. nu a fost surprins sau indignat de
prezenţa mamei unui deţinut la domiciliul personal şi nu a anunţat autorităţile cu
privire la solicitările acesteia şi nici nu i-a solicitat să părăsească de urgenţă
domiciliu, semn că nu era străin de întâlnirile pe care soţia acestuia, coinculpata
B.R.M., le avusese anterior cu martora denunţătoare la domiciliul acestora şi în
cadrul cărora s-a discutat despre suma de bani pe care trebuia să o primească
pentru a-l scoate pe fiul denunţătoarei la muncă.

Faptul că inculpatul nu a fost provocat de către denunţătoare să comită infracţiunea,

rezultă şi din depoziţia martorului R.D.V., care arată că inculpatul a mai solicitat şi
altor deţinuţi sume de bani pentru a fi scoşi la muncă, precum şi din declaraţia
martorei denunţătoare care a arătat că fiul acesteia a mai fost scos la muncă iniţial.

Nu poate fi reţinută susţinerea inculpatului referitoare la faptul că, cu privire la

martorul R.D.V. instanţa trebuia să se sesizeze cu privire la săvârşirea infracţiunii de
mărturie mincinoasă, întrucât a refuzat să indice numele condamnatului care i-ar fi
spus că inculpatul i-ar fi solicitat bani, întrucât sesizarea cu privire la infracţiunile de
audienţă este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, potrivit art. 360 C.pr.pen.,
iar instanţa nu poate fi obligată să facă astfel de sesizări ori de câte ori inculpaţii sunt
nemulţumiţi de declaraţiile pe care martorii le dau în defavoarea acestora.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului, prin apărători, referitoare la faptul că

martora denunţătoare ar fi fost ameninţată de către anchetatori să-l provoace pe
inculpat să comită infracţiunea şi să se deplaseze la domiciliul acestuia atunci când
inculpatul este acasă, în caz contrar urmând ca aceasta să fie inculpată pentru
infracţiunea de dare de mită, Curtea constată că în cauză nu s-a dovedit existenţa
vreunei ameninţări din partea organelor de urmărire penală cu privire la martora
denunţătoare în condiţiile în care aşa cum rezultă din probele administrate, respectiv
declaraţia martorului R.D.V., declaraţia denunţătoarei şi declaraţia coinculpatei, care
a recunoscut starea de fapt descrisă prin rechizitoriu şi întreg probatoriul administrat,
inculpatul nu era străin de activitatea infracţională, acesta desfăşurând astfel de
activităţi şi anterior înregistrării discuţiei ambientale din data de 23.07.2014, acesta l-
a mai ajutat anterior pe martorul R.D.V. să iasă la muncă, iar ulterior i-a fost retras
acest drept, cunoştea discuţiile anterioare pe care soţia sa le-a avut cu martora

Pagină 59 din 62
denunţătoare în cadrul căruia i-au fost solicitaţi bani denunţătoarei pentru care
inculpatul B.D.M. să permită fiului denunţătoarei să iasă la muncă, astfel încât acesta
nu a fost provocat de către denunţătoare la data de 23.07.2014 să comită
infracţiunea de dare de mită.

De altfel, martora denunţătoare nu putea fi ameninţată de către organele de urmărire

penală cu săvârşirea infracţiunii de dare de mită, întrucât tocmai în scopul
descoperirii infracţiunii de corupţie legiuitorul român a prevăzut posibilitatea ca
denunţătorul să nu fie condamnat pentru această faptă dacă denunţă fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, potrivit
art.290 alin. (3) C.pen.

Faptul că martora denunţătoare a discutat cu organele de urmărire penală despre

prezenţa acesteia în domiciliul inculpaţilor în vederea înregistrării discuţiilor
ambientale se încadrează în operaţiunile specifice de investigare a acestor infracţiuni
de corupţie în condiţiile prevăzute de lege, întrucât denunţătoarea a purtat asupra sa
tehnică de înregistrate audio – video, activitate autorizată prin încheierea
judecătoriului de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Timiş nr. 172/ST/22.07.2014, iar
prin declaraţia dată în faţa primei instanţe, martora denunţătoare a arătat că anterior
discuţiei pe care a avut-o cu organele de urmărire penală, a discutat cu inculpata
B.R.M. în vederea unei întâlniri cu privire la rezolvarea situaţiei fiului său, discuţii pe
care le-a avut şi în anii 2012 – 2013, când inculpata B.R.M. i-a cerut suma de 2000
Euro, chiar şi în tranşe, pentru a-i da soţului său în vederea scoaterii la muncă a fiului
denunţătoarei.

După formularea denunţului, organele judiciare având indicii ale comiterii unei fapte
de corupţie şi cu privire la posibila implicare a inculpaţilor, au efectuat activităţile
specifice pentru stabilirea adevărului şi tragerea la răspundere a persoanelor
vinovate, constatând că aspectele relevate de martora denunţătoare sunt confirmate
de probatoriul administrat. Pe de altă parte, folosirea înregistrărilor în mediu
ambiental realizată de către martora denunţătoare, nu constituie o încălcare a normei
penale, având în vedere faptul că inculpatul a comis infracţiunea de luare de mită
fără vreo intervenţie a denunţătorului.

Faptul că inculpatul B.D.M. nu a fost provocat de denunţătoare în data de

23.07.2014, rezultă şi din neîndeplinirea celei de a doua condiţii a provocării
respectiv existenţa unor indicii că fapta nu a fost săvârşită fără intervenţia martorului
denunţător.

Astfel, a doua zi, în data de 24.07.2014, inculpatul B.D.M. s-a deplasat la punctul de
lucru coordonat de martorul M.M. unde a solicitat acestuia ca în locul deţinutului N. Ş.
ce urma să intre în analiza comisiei de propuneri în vederea liberării condiţionate, să
fie scos la muncă fiul martorei denunţătoare, martorul R.D.V.

Pagină 60 din 62
Aceste aspecte sunt confirmate de declaraţiile martorului M.M. care arată că
inculpatul i-a solicitat deţinutului N. să nu mai iasă la muncă, practică neîntâlnită
până atunci, ca de altfel şi solicitarea inculpatului faţă de un deţinut.

De asemenea, inculpatul B.D.M. nu a adus la cunoştinţa conducerii penitenciarului

sau organelor de urmărire penală faptul că mama unui deţinut i-a solicitat o sumă de
bani pentru a-i facilita dreptul la muncă al fiului acestuia deţinut în Penitenciarul Arad,
ci în desfăşurării activităţii infracţionale i-a solicitat altui deţinut să nu iasă la muncă
pentru a putea ieşi martorul R.D.V., iar în urma demersurilor efectuate, aşa cum
rezultă din procesul – verbal de redare a discuţiilor telefonice dintre cei doi
coinculpaţi, inculpatul B.D.M. i-a comunicat soţiei sale că problema fiului
denunţătoarei era rezolvată şi s-a interesat dacă a fost contactată de denunţătoare,
astfel încât nu poate fi vorba de o provocare în cauza de faţă.

În cauză nu sunt aplicabile cauzele CEDO invocate de către inculpat în apărare,

întrucât nu s-a dovedit provocarea şi au fost respectate atât de organele de urmărire
penală cât şi de instanţa de fond dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea
procesului penal.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 421 pct.1 lit. b) C.pr.pen. s-a respins
ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.D.M. împotriva sentinţei penale nr.186 din
12.05.2015 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5952/30/2014.

Pagină 61 din 62