Revoluţia franceză şi fenomenul Piteşti

Părintele Gheorghe Calciu, 14 Septembrie 2004

Demult mă gândeam să pun pe internet acest articol al d-lui Mircea Platon din Convorbiri Literare
(Mai 2004). Subtilitatea psihologică a articolului şi, mai ales, şansa pe care o da cititorului de a
pătrunde mai adânc în semnificaţia mistică evenimentelor grosiere ale istorie, mă fac să cred ca
autorul este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii.
Destinul Delfinului se apropie, într’un fel, de destinul nostru, al celor care am trecut pe la Piteşti.
Mulţumesc autorului pentru pătrundere. Parintele Calciu.

Reeducarea Delfinului
Mircea Platon
Convorbiri Literare Mai, 2004

„Libertate, Egalitate, Fraternitate!” a fluturat Revoluţia Franceză. Unii încă se declară împotriva
acestui trilob. Alţii încă sunt pentru. Si unii, şi alţii greşesc. Greşesc pentru că iau în discuţie un
aspect complet lipsit de relevanţă al Revoluţiei, şi anume, proclamaţiile ei. Se uită la vorbele,
nu la faptele care au definit acel sfârşit de veac în Paris.
„Să faci ce zice popa, nu ce face popa” e un proverb mult mai puţin anticlerical decât se crede. Nu îl
incriminează pe popă, care, dacă nu se poate întotdeauna ridica la înălţimea a ceea ce predică, e din
cauză că predică sfinţenia. Adică transfigurarea persoanei în lumina Adevărului revelat. Dacă
sacerdotul nu se poate ridica întotdeauna până la trăirea celor de Sus, minima sa datorie e să
propovăduiască în continuare ceea ce lui însuşi nu i s’a dat să facă. Să meţină direcţia privirii
ridicată la Cer. Uneori, el nu poate să salte, că e îngreuiat de păcatele pe care i le deşertăm în ureche
la spovedanie, de cârtelile preotesei celei cu mulţi copii, de vastitatea pântecului rotunjit cu
merindea praznicelor. El nu poate, săracu’, da’ alţii pot. Si, propovăduind Revelaţia, el îi ajută să
poată.

Căderile persoanei nu ştirbesc cu nimic consistenţa adevărurilor revelate. Din contra, cu cât
suntem mai împiedicaţi, cu atât avem mai mare nevoie de trepte spre înălţimi; cu cât suntem mai
îndepărtaţi de învăţăturile lui Hristos, cu atât avem mai multă nevoie de ele. Când vom reuşi să
postim, să ne rugăm şi să facem milostenie „aşa cum scrie la carte”, atunci vor dispărea postul,
rugăciunea şi săracii. Deocamdată asceza e cu atăt mai de preţ cu cât are mai puţină căutare.
Goliciunea noastră nu poate aboli plinul, ci din contra. Daca asupra adevărurilor revelate căderile
mele nu se pot răsfrânge nefavorabil, în privinţa adevărurilor circumstanţiale lucrurile stau tocmai
invers. Pentru că acestea sunt adevăruri la îndemână. Sunt adevăruri care îşi au sursa doar în noi.
Dacă eu nu le trăiesc, le răpesc din consistenţă. Pentru că, dacă Dumnezeu şi dracu nu mai există,
înseamnă că nu am nici un motiv să nu fac ce-am promis. Sau, din contra, că am toate motivele să
nu duc la îndeplinire nimic, că lumea e aşa un haos de atomi că aş face mai bine să nu zidesc nimic.
Să nu-mi fixez nici un principiu. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim fiindcă El Insuşi ne iubeşte.
Noi putem să nu ne iubim, dar izvorul iubirii rămâne, neîntinat de ura sau indiferenţa noastră, în El.
Dar dacă ne edictăm în nume propriu egalitatea şi fraternitatea şi apoi facem ca porcii din
Ferma lui Orwell, se cheamă că însuşi principiul proclamaţiei e dubios şi amar. De aceea e
greşit să ne uităm la ce-a spus Revoluţia Franceză, care şi-a infirmat singură şi premisele şi
scopul când a pornit, cu mijloace sălbatice, dar în numele autonomiei raţiunii secularizate, la
reclamarea demnităţii omului.
Smalţul frunzelor vine din ţărână şi sănătatea cuvântului urca din temeiul lui. Al popii, e Dumnezeu.
Al revoluţionarului, el însuşi. De aceea nu mă interesează vorbele, conştientul Revoluţiei, ci faptele,
adică măduva sanchilotismului.

Una dintre cele mai lipsite de apărare victime ale Revoluţiei e micul Louis-Charles, duce de
Normandia, Delfin al Franţei. Născut la Versailles în 1785, devine moştenitor al tronului în 1789, la
moartea fratelui sau mai mare. In 13 august 1792 e închis împreună cu familia sa în Temple. Toate
mărturiile epocii ni-l prezintă ca pe un băieţaş extrem de simpatic. Petion, unul din deputatii trimişi
de Adunarea Naţională la Varennes să escorteze familia regală înapoi în Paris, nota în jurnalul său,
după ce mersese o zi întreagă în trăsură înghesuit între Rege şi Regină: „Eram foarte înghesuiţi.
Tânărul Prinţ mi-a stat pe genunchi şi s’a jucat cu mine; era plin de voioşie şi foarte neastâmpărat”.
După întemniţarea în Temple, Ludovic al XVI-lea s’a folosit de biblioteca Ordinului Ioanit, care
rămăsese acolo, pentru a-i face educaţia micului prinţ. L-a învăţat să recite pasaje din Racine şi
Corneille, l-a învăţat să deseneze hărţi, Regele însuşi fiind un pasionat al geografiei. „Inteligenţa
precoce a tânărului Prinţ”, nota J.-B. Clery, „răspundea perfect atenţiei tatălui”. Incercarea lui Clery
de a-l învăţa pe Delfin tabla înmulţirii s’a lovit de vigilenţa gărzilor care au obiectat că băiatul e
învăţat să comunice cifrat. In 20 Ianuarie 1793, când familiei regale i s’a îngăduit să-şi ia rămas bun
de la Rege, care urma să fie executat a doua zi, micul Louis-Charles, înşelând vigilenţa temnicerilor,
s’a strecurat până în curtea închisorii şi a început să fugă cât îl ţineau picioarele spre ieşire. Oprit de
strajă şi întrebat unde se duce, el a răspuns: „Mă duc să vorbesc poporului şi să-l conving să nu-l
ucidă pe dragul meu papa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă împiedicaţi să-i vorbesc poporului”.
Bineînţeles că l-au trimis la loc în celulă.

După moartea Regelui, singurul lucru care i-a mai rămas Reginei a fost micul prinţ. S’a străduit să-i
continue educaţia cu ajutorul abatelui Davaux care a devenit tutorele băiatului. Deşi regularitatea
lecţiilor era deseori întreruptă de intruziuni politice, inteligenţa sa nu se dadea bătută. F. Hue îşi
aminteşte că, după o asemenea lungă întrerupere a lecţiilor, abatele Davaux i-a spus Delfinului:
„Ultima noastră lecţie, dacă nu mă înşel, a fost despre cele trei grade de comparaţie – pozitiv,
comparativ şi superlativ.Dar cred că ai uitat”. „Ba nu, i-a răspuns Delfinul. Ascultă şi vei vedea.
Pozitiv e când spun abatele meu e bun; comparativ e când spun abatele meu e mai bun decât ceilalţi
abaţi; iar superlativ e când spun mama e cea mai iubitoare şi bună dintre toate mamele”.

Chiar şi cruntul Hebert a simţit şarmul copilului şi îi scria unui prieten: „Am văzut micul copil din
Turn; e frumos ca lumina zilei şi extrem de interesant”. Drept urmare, s’a hotărît să-i ia Reginei
copilul. In data de 3 Iulie, la nouă jumătate seara, o echipa de comisari ai poporului au intrat în
apartamentul „văduvei Capet”, i-au citit un decret al Comitetului de Salvare Publică şi i-au luat
copilul. Lacrimilor şi disperatelor încercări ale Reginei de a-şi apăra fiul li s’a răspuns cu ameninţări
cu asasinarea Delfinului şi a unicei lui surori. Luat de sub aripa mamei lui, Louis-Charles a fost pus
sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar beţiv, unul din cei mai exaltaţi iacobini,
recomandat pentru această slujbă de Marat şi Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul
Capet într’un bun cetăţean al noii republici, să-l dezbare de prejudecăţile trecutului. Drept urmare,
Simon a purces la reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn. Noaptea, dupa ce
Charles-Louis adormea, Simon începea să strige: – Capet! Capet! Si prinţul trebuia să răspundă: –
Aici sunt, cetăţene! – Vino aici, să te văd! răcnea Simon. După ce prinţul dădea fuga la el, Simon îl
trimitea înapoi cu un şut, strigând: – Du-te la loc, pui de căţea ce eşti! Si tot aşa, de mai multe ori,
noapte de noapte. Când s’a revoltat şi a întrebat în virtutea cărei legi a fost el despărţit de mama sa,
Simon i-a răspuns: – Tacere, Capet! Sau am să le arăt acestor cetăţeni cum te pocnesc când o meriţi!
Până şi acest nume, „Capet”, nu era decât o ficţiune iacobină, o încercare de spălare de creier şi o
înjosire.
Ludovic al XVI-lea, la procesul său, protestase că numele său nu e Capet. Copilul era obligat să
cânte cântece revoluţionare, La Marseillaise şi La Carmagnole, cu voce tare, ca să-l audă gărzile. A
fost învăţat să-şi înjure familia, aristrocraţia, şi să hulească. A fost forţat să bea şi, în cele din urma,
s’a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate şi a fost forţat să se culce cu ele. S’a molipsit de
boli venerice. Suferea de diaree continuă. Hebert îl ameninţa constant cu ghilotina, provocându-i
bietului copil frecvente leşinuri. In cele din urmă, l-au pus să semneze o declaraţie prin care
recunoştea că mama sa îl învăţase să se masturbeze şi că s’a culcat cu ea. L-au luat şi l-au pus să
repete aceste lucruri în faţa mamei şi a mătuşii sale şi mărturia lui a fost folosită la procesul în urma
căruia Regina a fost condamnată la moarte.
La proces, Hebert a oferit şi interpretarea ideologică a presupuselor relatii incestuoase: „Avem
motive să credem că aceste relaţii criminale au fost instigate nu de plăcere, ci din speranţa de a slabi
constituţia acestui copil despre care familia sa încă mai credea că va putea ocupa tronul şi pe care
voia să fie sigură că-l poate domina moral”. In 16 Octombrie, 1783, Maria-Antoaneta a fost
ghilotinată. Delfinul, sau Louis XVII cum îl numeau monarhiştii, s’a stins în sordida mizerie, în
anul 1795.

A adus Revoluţia franceză libertatea, egalitatea şi fraternitatea între oameni? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e
că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s’au mai văzut în epoca Reformei;
asasinarea regelui, în lovituri de palat; masacre, în războaie civile. Dar înjosirea sistematică,
pângărirea minuţioasă a chipului lui Dumnezeu din om, nu s’a mai văzut. Inchizitia şi alte instituţii
asemănătoare te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire şi apoi te ucideau sau te lăsau în plata
Domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, până la Revoluţia Franceză, nu a căutat să
pervertească omul. E prima dată în istorie când găsim această intenţie pusă în aplicare cu
metodă, vreme de luni de zile, şi încă asupra unui copil. Acolo, în inima Parisului, nu în
îngheţata Rusie, s’a născut fenomenulPiteşti. Nu e vorba de libertate, egalitate, fraternitate. Nu e
vorba de meritele democraţiei atee. Nu e vorba de sângeroasele gratii ale lui Nero sau de
milităroasele stângăcii ale unui dictator nătâng. Sau de lăcomia unui fanariot. Nu e vorba de lucruri
rele. Ci de abolirea binelui. De întunecarea diferenţei dintre victimă şi călău. Intunecare făcând
imposibilă ipocrizia şi pe toţi la fel de naturali în monstruozitatea lor. Dumnezeu a lăsat răul pentru
ca noi să avem libertatea şi meritul de a alege binele. Dracul nu vrea să ne lase nici o libertate. Vrea
să nu putem respira decât răul. Să piară până şi amintirea frumuseţii ascunsă în suspinul victimei.
Diluată în vasele comunicante ale mass-media, şcolii şi tribunalului, reeducarea a devenit principiul
lumii în care trăim. Pângărirea sistematică, impersonală, pietrificată, a binelui strălucind în oameni,
fapte, locuri. Nimeni nu mai e bun, nimeni nu mai e rău. Toţi suntem inverşi.