Învățătorul – idealul meu

CIOBANU IONELA-CRISTINA (BUSUIOC)

Învățătorul este cel care pregătește omul de mâine. El, mai mult ca oricare altul, are
datoria de a se integra în epoca sa și chiar a o depăși. Viitorul nu poate fi pregătit prin încercări
himerice. Nici una din problemele actuale nu trebuie să-I fie străină; dacă viitorul imediat se află
în mâinile politicienilor, adevăratul viitor se află în mâinile educatorilor.
Cadrul didactic trebuie să fie o călăuză care să-i dea fiecăruia dintre elevi un ajutor
efectiv și să vegheze la coacerea în ritm prorpiu a inteligențelor și a inimilor.
Învățătorul trebuie să formeze tuturor copiilor capacitatea de a folosi cu inteligență
instrumentele muncii intelectuale și gândirea, să facî apel la resursele personalității în curs de
dezvoltare și să știe să utilizeze toate aptitudinile și toate mijloacele de exprimare pentru a le
consolida. Profesia de învățător cere celui ce o exercită calități și capacitate diverse.Mai întâi
dragostea de muncă și nu numai conștiința profesională, concepută ca o datorie, ca îndeplinirea
strictă a unui contract, ci o anumită credință, un anumit entuziasm: să creadă în ceea ce face,
chiar dacă rezultatul se manifestă doar la o scadență îndepărtată; să se considere slujitorul unui
ideal nobil, al unei mari opere.
Dragostea de muncă trebuie să fie dublată, dacă nu de dragostea pentru copii, cel puțin de
dragostea față de copilărie, care-I vor inspira devotement, răbdare, indulgență împletită de
fermitate. Pentru a-și arăta roadele, aceste calități trebuie să se înrădăcineze într-un excelent
echilibru intelectual. Pe plan intelectual, curiozitatea, gustul observației, simțul critic față de
opiniile altora și luciditatea față de sine însuți, nevoia de înnoire favorizează adaptarea dascălului
la speranțele elevilor și la evoluția rapidă a societății.
Mileniul trecut, pe când eram elevă de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam
să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care
veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată
în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu
instalatorii şi vecinii. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor
vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie
făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.Profesorul tânăr trebuie
să se redefinească şi nu ştie cum. Singurele modele pe care le are, singurele modele pe care
le avem, sunt acelea ale propriilor noştri profesori, ipostaze pământene ale lui Zeus. Profesorul
este încă, din păcate, pentru generaţii întregi de oameni ajunşi acum la maturitate, un depozitar
universal de informaţii.
Astăzi, mi se pare că nu informaţia în sine generează putere, ci capacitatea de a o selecta
şi folosi. Informaţia e azi accesibilă oricărui copil ce descoperă internetul S-a schimbat, deci, din
temelii, paradigma societăţii româneşti. Profesorul nu mai e membrul unei caste exclusiviste, el
nu mai are aură mitică, e o fiinţă umană care îşi bea cafeaua dimineaţa, care stă la coadă pentru
a-şi plăti impozitele etc.
Se spune în zilele noastre frecvent că ceea ce a dispărut în relaţia profesor-elev
e respectul. Fac din nou apel la primele mele amintiri despre şcoală. Eram profund convinsă de
două adevăruri universale: a. profesorii mei ştiu absolut totul despre materia pe care o predau şi
b. profesorii mei au întotdeauna dreptate. Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că ambele
premize sunt eminamente false. Aproape până în momentul în care am intrat în clasă pentru
prima mea oră,mi s-a părut că nu pot fi niciodată profesor. Mă cuprindea o panică teribilă.Era
teama faţă de un sistem care ni se livra ca fiind unul infailibil.În mijlocul acestui sistem ezitant
este prezentă și literatura română, o disciplină menită să ne prezinte o viziune diferită a
dascălului.
Literatura română este oglinda în care se reflectă dascălul bun sau rău, iubit sau urât de
elevi, este locul unde întâlnim exemple pozitive sau negative. Scriitorii au fost şi ei copii, au
simpatizat sau antipatizat pe cel aflat dincolo de catedră, pus acolo să creeze deprinderi de
învăţare, să modeleze personalităţi în formare. Cu mintea de copil se văd altfel lucrurile, se
percep fără menajamente defectele umane. Niciodată un copil traumatizat de dascălul rău nu-şi
va aminti alte întâmplări din anii de şcoală decât cele negative. Dacă devine scriitor, transpune în
personajele sale defectele dascălului. Nuvela „Domnul Vucea” este un adevărat strigăt de revoltă
al unui elev chinuit, o critică adusă învăţământului de altădată, cu „generali”, „monitori”, „primi”
şi „şcolari fără grad”, cu „interes” dat pentru obţinerea unor calificative care să implice pedepse
mai puţin aspre.
Lipsit de tact pedagogic, fără vocaţie şi fără dragoste pentru elevi, Vucea este un sadic.
Stăpânit numai de gândul de a pedepsi şi de a chinui, are plăcerea diabolică de a asista la
aplicarea pedepselor. Om superficial, Vucea nu este preocupat de pregătirea elevilor: „Lecţiile
mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic”. Stăpânit el însuşi de răutate, învăţătorul îi face pe elevi
să fie răi la rândul lor şi chiar să se pârască unii pe alţii.
Nuvela „Domnul Vucea”, scrisă de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, are la bază un fapt
real. Autorul, elev în clasa a IV-a la Şcoala Domnească, îl are ca învăţător pe Ion Vucitescu.
Defectele acestui dascăl au ajuns model negativ pentru întreaga categorie profesională pe care o
reprezentăm. Copilul percepe subtilităţile sufletului uman, fără a le putea înţelege şi exprima la
vârsta fragedă. Ajuns adult, judecă şi condamnă abuzurile făcute de cei care sunt plătiţi să educe,
nu să traumatizeze.
Un alt scriitor, Costache Negruzzi, o altă operă inspirată din propriile trăiri ale autorului:
„Cum am învăţat româneşte”, un alt dascăl: Alboteanu. Profesor pedant, Alboteanu este dispus să
impresioneze prin gesturi teatrale pentru a lăsa impresia unei profunde erudiţii. Acesta
reprezintă, de fapt, tipul omului limitat, convins că numai metodele lui de predare sunt corecte.
În accepţiunea sa, limbile străine sunt dăunătoare pronunţării corecte a limbii române. Negruzzi
îl prezintă cu antipatie, făcându-i portretul fizic şi moral prin prisma copilului care nu-l agreează
pe dascăl: „Nasul era cu totul antiromân şi grozav de mare, semănând cu o proboscidă (trompă)”.
Copilul este nerăbdător să înveţe să citească româneşte, dar în momentul în care
profesorul îi prezintă metoda sa, aceasta i se pare pedantă şi complicată elevului care urma să ştie
pe de rost slovele. Tânărului ambiţios, care ştia limbile greacă şi franceză, nu îi este greu să
descifreze într-o zi cele 41 de litere ale alfabetului chirilic, luând ca text „Istoria românilor”, de
Petru Maior, ambiţionat de dascălul meschin şi unilateral, pregătit să-i demonstreze profesorului
că nu ştie să-i înveţe pe elevi, în ciuda reputaţiei sale de „profesionist”. Dorind să se răzbune pe
profesorul său, va născoci, împreună cu un grup de prieteni, cinci întrebări pentru dascălul
atoateştiutor, umilindu-l astfel.
Uneori realitatea aduce în faţa copiilor şi astfel de indivizi, sursă de batjocură pentru
elevii inteligenţi şi inventivi. Vreau să cred că sunt rare cazurile de „Alboteni” care ar păta
profesia noastră.
La antipodul celor doi dascăli este alt model inspirat din realitate: dascălul Busuioc, din satul
moldovenesc Verşeni, devenit sursa de inspiraţie pentru personajul central al povestirii
sadoveniene „Domnu’ Trandafir”. Pe copilul de la ţară, dascălul, el însuşi om simplu, ştia să-l
atragă povestind din faptele eroilor neamului sau prezentând operele scriitorilor români. Dăruit
meseriei şi conştient de răspunderea pe care o are, învăţătorul se detaşează de griji, de necazuri şi
îşi face datoria cu plăcere. Este privit ca un apostol. Condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea
sunt improprii, dar domnul Trandafir predă din pasiune şi dragoste pentru copii. Nu are
conştiinţa propriei valori, se consideră un om simplu şi se comportă ca atare, fără solemnităţi.
Susţine o lecţie obişnuită când vine pe neaşteptate însuşi ministrul în inspecţie. Este
evidentă impresia profundă pe care dascălul a făcut-o copilului de odinioară, care rememorează
detalii din viaţa domnului Trandafir pe care le-a reţinut atunci şi le înţelege acum, după mulţi ani.
Când un elev „vede” ce spune profesorul, este cea mai mare realizare pedagogică. Acel profesor
este modelul peste veacuri al dascălului perfect, dăruit meseriei sale, care trezeşte sentimente de
respect şi preţuire. Ajuns în faţa copiilor, se detaşează de toate problemele, nemaiexistând decât
auditoriul care soarbe fiecare cuvânt venit din inimă şi pătruns în inimi. Meseria de dascăl este
însă şi mesianică.
În viziunea lui Octavian Goga, dascălul este cel care ţine nestins prin timp „focul
dragostei de ţară”.Dăscăliţa este cea care alină durerile sătenilor, este „muceniţa” care îşi
jertfeşte anii tinereţii pentru binele semenilor. Nu numai copiii, ci şi bătrânii sunt beneficiarii
cunoştinţelor dăscăliţei. Întreaga comunitate o consultă, ea desluşeşte tainele cărţilor.
Chipul dăscăliţei, de o puritate angelică, având frumuseţea unei icoane, reprezintă, la Goga,
oglinda sufletului ardelenilor. Modelul este însăşi sora poetului, Victoria, învăţătoare, care a
murit la vârsta de 21 de ani. Prin ochii lui Goga dascălul şi dăscăliţa sunt încununaţi parcă de
nimburi, asemenea unor sfinţi. Ei suferă pentru alţii, se jertfesc în numele comunităţii, sunt
„mucenici”. Compasiunea care reiese din versurile poetului este evidentă, el jelindu-şi sora
sacrificată pe altarul profesiei.
Un alt dascăl rămas etalon pentru genialul sau elev este Aron Pumnul, profesorul lui
Mihai Eminescu. Rămâne un mister al adolescenţei lui Eminescu legătura poetului cu profesorul
lui de limba română Aron Pumnul, de la Cernăuţi. Poetul a stat în gazdă la profesor, între ei
stabilindu-se o legătură profundă.
Putem spune că „Lepturariul” lui Aron Pumnul a apărut ca un moment crucial în viaţa
poetului, pentru formarea personalităţii literare a lui. Dar, murind Pumnul, Eminescu este
profund impresionat şi scrie poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” cu lacrimile în ochi, citind-
o la înmormântarea profesorului.
 Poate că, fără Aron Pumnul, Eminescu, deşi talentat, ar fi întârziat cu debutul literar.
Profesorul l-a însufleţit şi i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor,
luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice şi chiar teme literare. După moartea
profesorului, Eminescu exclama, regretând: „Pumnul nu mai este…” şi părăseşte gimnaziul
pentru totdeauna. Aici se observa sentimentul reciproc de afecţiune dintre profesor şi elev care
marchează destinul tânărului poet. Relaţia lor este cu mult peste regulile obişnuite, se ridică la
rang de adoraţie, Eminescu folosindu-l pe Pumnul ca ideal uman. Este greu să fii model, dar şi
mai greu să te menţii ca etalon în ochii elevului care vrea să-şi imite discipolul.
În zilele noastre uneori dascălul nu mai este modelul, etalonul pentru elevi. Este un
angajat bugetar, sufocat uneori de greutăţi, cu spaima zilei de mâine. Este dascăl şi atât! Fără a se
putea detaşa de problemele cotidiene, este om presat de griji şi neîmpliniri, acrit de viaţă şi fără
suport emoţional. Tratează profesia ca pe o meserie, consideră că datoria şi-o face stând dincolo
de catedră şi perorând pe diverse teme. Sper că aceste excepţii se vor reorienta spre adevăratele
meserii, pentru care nu este nevoie de suflet.
Şi vreau să cred că suntem o categorie socială aparte, cu un cod deontologic pe care îl
respectăm, cu principii şi bagaje de cunoştinţe pe care le împărtăşim elevilor noştri, cu
disponibilităţi de relaţionare şi alte calităţi pe care le cultivăm din dorinţa de perfecţionare
continuă. Avem vocaţia de dascăl în sânge, altfel n-am rezista presiunilor psihice la care meseria
ne supune.