Noþiuni de teorie literarã

A. Noþiuni despre limbã ºi stil

Limba este definitã ca fiind “limbajul unei comunitãþi umane istorice, care este caracterizat prin
structurã gramaticalã, foneticã ºi lexicalã proprie lui”.
Limba literarã este “aspectul cel mai îngrijit al unei limbi, care se conformeazã, în cel mai înalt grad, tuturor
normelor gramaticale fixate, folosit în scris ºi, în mare mãsurã, în vorbirea oamenilor instruiþi” (Mic dicþionar
enciclopedic)
Literatura (din lat. Litteratura) se defineºte ca “Artã al cãrei mijloc de expresie este limba, cuvântul. De aceea
se spune cã literatura este arta cuvântului”.
Literatura naþionalã este definitã ca ansamblul creaþiilor literare care exprimã spiritualitatea unei naþiuni.
Literatura universalã însumeazã, dupã Tudor Vianu, operele literare naþionale care “au izbutit sã-ºi
prelungeascã însemnãtatea dincolo de acestea ºi, dupã probã repetatã a secolelor ºi deceniilor, sã se menþinã
în conºtiinþa de culturã a oamenilor de azi”.
Existã ºi o ºtiinþã a literaturii care cuprinde: istoria, critica literarã ºi teoria literaturii.
Istoria literaturii este ºtiinþa care se ocupã cu evoluþia unei literaturi naþionale (istoria literaturii române) sau
a literaturii întregii lumi (istoria literaturii universale).
Critica literarã este ºtiinþa aplicatã în studierea ºi evaluarea operelor literare individuale.
Teoria literaturii este ºtiinþa care studiazã trãsãturile generale ale creaþiei literare, defineºte genurile ºi
speciile literare, curentele ºi metodele artistice, elementele ºi particularitãþile de stil ºi de limbã, noþiuni de
versificaþie, etc.
Arta (lat. Ars – pricepere, mãiestrie, îndemânare) este definitã ca o activitate umanã, care are ca scop
nemijlocit producerea valorilor estetice.
În Micul dicþionar enciclopedic, termenul de artã se foloseºte cu mai multe sensuri:
 Arte frumoase – grupul de arte alcãtuit din picturã, sculpturã, graficã ºi arhitecturã, poezie, muzicã, dans
(în trecut);
 Arte plastice – artele vizuale – picturã, sculpturã, graficã;
 Artã poeticã – exprimarea sistematicã a unui ansamblu de reguli referitoare la creaþia poeticã.

&&&

Stil (lat. Stylus – care desemna condeiul de metal ºi de os folosit la scrierea pe tãbliþe cerate.) În Micul
dicþionar enciclopedic, noþiunea de stil cuprinde mai multe accepþiuni:
 Particularitãþile, caracteristice unei structuri, civilizaþii, epoci, activitãþi;
 Concepþie ºi mod de exprimare a gândirii, specific unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei
ºcoli naþionale;
 Totalitatea particularitãþilor lexicale, morfologice, sintactice, fonetice ºi topice precum ºi a
procedeelor de exprimare, caracteristice unui individ sau unei categorii de vorbitori;
 Variante ale limbii literare folosite în diferite domenii de activitate – stil ºtiinþific, stil administrativ, stil
publicistic, stil beletristic;
 Stil propriu – aspectul limbii care urmãreºte numai realizarea funcþiunii de comunicare, de informare
exactã, etc.
 Stilul figurat – aspect al limbii aparþinând artei literare, care urmãreºte realizarea funcþiunii expresive;
 Mod de comportare (în stil mare).
 Stilurile (limbajele funcþionale ale limbii române):
În funcþie de angajarea persoanei vorbitorului, stilul prezintã unele particularitãþi:
1. Exprimare ocazionalã despre anumite evenimente ce presupun o adresare în care se foloseºte pluralul
persoanei (sau chiar pronumele de politeþe), cazul vocativ, precum ºi alte expresii, numit stilul solemn.
2. Exprimarea ocazionalã de o situaþie obiºnuitã, mai degajatã, abandonând caracterul îngrijit al limbii
literare, numit stil familiar.
3. Exprimarea ocazionalã de o relatare care nu angajeazã persoana vorbitorului este cunoscutã sub
denumirea de stil neutru. Exemplu este stilul presei, prin care se aduc la cunoºtinþã diverse ºtiri.

Limba popularã se defineºte ca variantã neelaboratã a limbii comune.

Limba literarã se defineºte ca variantã elaboratã, normatã a limbii comune.
Limba literarã cuprinde un limbaj mediu standard – respectat de cãtre toþi vorbitorii limbii comune,
precum ºi limbajele specializate, funcþionale:
1. Stilul (limbajul) tehnico-ºtiinþific – propriu comunicãrii din domeniul ºtiinþelor exacte, al tehnicii, având
o rigoare proprie: descrierea ºtiinþificã, naraþiunea ºtiinþificã, paralela, sinteza, comunicarea ºtiinþificã.
2. Stilul (limbajul) administrativ – propriu comunicãrii în domeniile social, economic, diplomatic,
administrativ: cererea, curriculum vitae, memoriul, chitanþa, etc.
3. Stilul (limbajul) publicistic – propriu presei, se caracterizeazã prin claritate, concizie.
4. Stilul (limbajul) artistic – propriu comunicãrii în operele literar-artistice, foloseºte elemente din toate
stilurile. Are ca specific imaginea artisticã.
5. Stilul epistolar – propriu corespondenþei – caracteristic prin obligativitatea folosirii unor formule
distincte, specifice, de care trebuie sã se þinã seama; sunt cerinþe referitoare la exprimarea literarã, sobrã,
academicã: biletul, telegrama, cartea poºtalã, vederea, scrisoarea, invitaþia, cartea de vizitã.
6. De asemenea, se contureazã stilul didactic – propriu manualelor ºcolare ºi activitãþii desfãºurate între
elevi ºi profesori.

Calitãþile generale ale stilului

1. CLARITATEA:
- înlãnþuirea logicã a ideilor;
- conþinutul accesibil;
- construcþii sintactice corecte;
2. PROPRIETATEA
- folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor ºi a
sentimentelor;
3. PRECIZIA
- folosirea riguroasã, precisã, a cuvintelor, a formelor, a structurilor sintactice, pentru exprimarea
ideilor ºi a sentimentelor;
- organizarea clarã, logicã;
- absenþa digresiunilor;
4. CORECTITUDINEA
- respectarea normelor limbii literare în comunicare;
5. PURITATEA
- utilizarea cuvintelor, sensurilor, formelor, structurilor sintactice admise de limba literarã.

2
Calitãþile particulare ale stilului

1. NATURALEÞEA
- exprimarea fireascã, rezultat al stãpânirii perfecte a resurselor limbii;
2. SIMPLITATEA
- pune în evidenþã valoarea sugestivã a cuvintelor ºi a structurilor sintactice simple;
3. ARMONIA
- armonizarea pãrþilor operei; echilibrul, cadenþa, ritmul;
4. DEMNITATEA
- cuvinte ºi expresii admise în limba literarã;
5. RETORISMUL
- expresia avântatã, entuziastã;
6. FINEÞEA
- subtilitatea exprimãrii;
7. UMORUL
- prezintã cu îngãduinþã aspectele ridicole ale vieþii;
8. IRONIA
- prezentarea aspectelor negative ale vieþii prin disimularea lor;
9. CONCIZIA
- utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicãrii;
10. ORALITATEA
- imitarea particularitãþilor limbii vorbite într-un anumit mediu social.

Defecte ale stilului

 Pentru calitãþi generale

0. OPUS CLARITÃÞII
a) - obscuritatea:
- text ilizibil;
- pronunþie incorectã;
- cuvinte ºi structuri sintactice neobiºnuite.
b) - nonsensul: conþine o contradicþie logicã.
c) - paradoxul: o opinie contrarã celei general acceptate.
d) - echivocul
e) - pleonasmul si tautologia.

0. OPUS PROPRIETÃÞII
- amestecul de elemente caracteristice unor stiluri diferite.

0. OPUS PRECIZIEI
a) - prolixitatea: comunicare încãrcatã cu cuvinte de prisos.
b) - digresiunea: abatere de la ideea centralã.

0. OPUS CORECTITUDINII
a) - solecism: - greºealã sintacticã;
- absenþa acordului gramatical;
- folosirea greºitã a locuþiunilor conjuncþionale.
b) - anacolut: - construcþie sintacticã incorectã, rezultatã din intersectarea a douã construcþii diferite.

0. OPUS PURITÃÞII
- folosirea cuvintelor cu sensuri arhaice, neologice, argotice.

 Pentru calitãþi particulare

0. OPUS NATURALEÞII
- afectarea ºi emfaza, folosirea de cuvinte preþioase, menite sã uimeascã.
1. OPUS SIMPLITÃÞII
- simplismul, superficialitatea.
2. OPUS ARMONIEI
- cacofonia - succesiunea unor sunete care creeazã sonoritãþi neplãcute.
2. OPUS DEMNITÃÞII
- formulare grosolanã, trivialã, vulgarã.
2. OPUS RETORISMULUI
- exaltare, exagerare.
2. OPUS FINEÞII
- depãºirea firescului.
2. OPUS UMORULUI
- sobrietate excesivã.
2. OPUS IRONIEI
- exagerare care poate duce la zeflemea.
2. OPUS CONCIZIEI
- exprimare confuzã, difuzã.
2. OPUS ORALITÃÞII
- lipsã de penetranþã, în condiþiile unor intervenþii orale, lipsite de oralitate.

B. Figuri de stil

ALEGORIE – folosirea unei suite de comparaþii, metafore, personificãri care, împreunã exprimã într-o formã
figuratã idei, atitudini prin intermediul lucrurilor, întâmplãrilor, etc.
(ex. “A statelor greoaie care trebuie împinse / ªi trebuiesc luptate rãzboaiele aprinse.” – M. Eminescu)

ALITERAÞIE – repetarea aceleiaºi litere, de obicei consoane (sau silabe), cu efect imitativ (onomatopeic)
(ex. “ªi-n creasta coifului înalt / Prin vulturi vântul viu vuia” – G. Coºbuc)

ALUZIE – folosirea unui cuvânt printr-o comparaþie sugeratã pentru a caracteriza o situaþie.
(ex. “Mã tem de… viaþã chiar când mi-aduce daruri” – G. Galaction)

AMBIGUITATE – constã într-o construcþie echivocã, dar expresivã.

(ex. “Încaltea þi-au fãcut ºi bãieþii bisericã aici pe loc, dupã cheful tãu” – I. Creangã)

ANACOLUT – constã în întreruperea neaºteptatã a continuitãþii enunþului dintr-un anumit motiv.

(ex. “Sãrãcia un s-a-ncuibat / Anevoie-i de scãpat” – Pop)

ANAFORÃ – repetarea aceluiaºi cuvânt (aceloraºi cuvinte) în fruntea a cel puþin douã unitãþi sintactice sau
metrice (membre ale propoziþiei, ale frazei, ale versului sau ale strofei)
(ex. “Singuri cei mari judecãtori, singuri pârâþi ºi singuri plinãtorii legii.”)

ANAGRAMÃ – cuvânt realizat prin inversarea sunetelor din alt cuvânt. Se realizeazã de obicei dintr-un
nume propriu un pseudonim: COªBUC – C. BOSCU

ANTITEZÃ – constã în asocierea unor idei, imagini cu sens contrar pentru a se explica reciproc
(ex. “Cãci voi murind în sânge, ei pot sã fie mari” – M. Eminescu)

ASONANÞÃ – repetarea vocalei accentuate în mai multe cuvinte, de obicei în vers

(ex. “Cãci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaºte.” – M. Eminescu)

CALAMBUR – figurã cu efect umoristic datorat echivocului ºi similitudinii de sunete

(ex. “Înþelepciunea se obþine scump, dar ºi prostia costã.”)

COMPARAÞIE – exprimã un raport de asemãnare dintre douã obiecte cu efect reciproc

(ex. “Din alb iatac de foiºor / Ieºi Zamfira-n pas isteþ, / Frumoasã ca un gând rãzleþ” – G. Coºbuc)

4
DATIV ETIC – pronume personal, singular, persoana I, cazul D, forma neaccentuatã, prin care se exprimã
interesul vorbitorului pentru acþiunea din propoziþie
(ex. “Dar Corbea ce mi-ºi fãcea, / El la masã nu ºedea…”)

EMFAZÃ – constã în acordarea unei importanþe aparte, prin intonaþie, unui cuvânt sau unui pasaj
(ex. “ªi de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-n toiag? / ªi purtat de biruinþã sã mã-mpiedic de-un moºneag? / -
De-un moºneag, da, împãrate, cãci moºneagul ce priveºti / Nu e om de rând, el este Domnul Þãrii
Româneºti” – M. Eminescu)

ENUMERAÞIE – descompunerea unui întreg în pãrþile componente, enunþându-le apoi

(ex. “Iar în patru pãrþi a lumii vede ºiruri munþii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul ºi Balcanii seculari; / Vede
Eufratul ºi Tigris, Nilul, Dunãrea bãtrânã” – M. Eminescu)

EPITET – determinarea unui substantiv sau verb prin adjectiv, adverb, etc. menit sã exprime acele însuºiri
ale obiectului care înfãþiºeazã imaginea lui aºa cum se reflectã ea în simþirea ºi fantezia scriitorului
(ex. “Undeva pe câmp / A murit fratele vânt” – L. Blaga)

EXCLAMAÞIE – enunþ – în prozã sau în versuri – care exprimã sentimente puternice de surprizã, mânie,
bucurie, etc.
(ex. “N-avem oºti, darã iubirea de moºie e un zid / Care nu se-nfioreazã de-a ta faimã Baiazid!” – M.
Eminescu)

HIPERBOLÃ – exagerarea expresiei, prin mãrirea sau micºorarea imaginii obiectului

(ex. “…boiul ei era aºa de gingaº, încât îþi venea sã-l bei dintr-o bãrdãcuþã de apã” – P. Ispirescu)

IMPRECAÞIE (blestem) – enunþã pedepsirea persoanei vinovate

(ex. “Îþi arãt eu coc, valþ ºi bluzã, ardã-te-ar para focului sã te ardã!” – M. Sadoveanu)

INVERSIUNE – abatere de la topica propoziþiei

(ex. “Dar aflasem prin vecine / Neamuri c-ar avea puþine” – T. Arghezi)

INVOCAÞIE – rugãciune adresatã unei muze, divinitãþi, etc.

(ex. “Cum nu vii tu, Þepeº Doamne, ca, punând mâna pe ei / Sã-i împarþi în douã cete, în smintiþi ºi în
miºei!” – M. Eminescu)

IPOTEZÃ – se presupune un lucru din care poate urma o consecinþã

(ex. “Dar în fine, curent ori nu curent, aceastã poate pãrea pânã la un punct o simplã discuþie de cuvinte” – T.
Maiorescu)

JURÃMÂNT – este o autoimprecaþie, în vorbirea obiºnuitã se foloseºte jurãmântul vulgar

(ex. “Sã n-am parte de Zoiþica!” – I. L. Caragiale)

MAXIMÃ – se subliniazã ideea printr-o reflecþie generalizatoare

(ex. “De obicei florile ºi poeziile sunt vestmintele de galã ale minciunii” – I. Minulescu)

METAFORÃ – este figura de stil prin care se trece (de regulã, prin intermediul unei comparaþii subînþelese)
de la sensul obiºnuit al unui cuvânt la un sens nou; ea exprimã doar rezultatul unei comparaþii
(ex. “O, tu nici visezi, bãtrâne, câþi în cale mi s-au pus! / Toatã floarea cea vestitã a întregului Apus” – M.
Eminescu)

PERSONIFICARE – se atribuie unor obiecte neînsufleþite însuºiri, calitãþi omeneºti

(ex. “Un vânt rãzleþ îºi ºterge lacrimile rece pe geamuri. Plouã…” – L. Blaga)

PLEONASM – constã în folosirea mai multor cuvinte pentru exprimarea unei idei, a unei imagini
(ex. “Este chiar el însuºi în persoanã” – I. L. Caragiale)

SIMBOL – exprimã o idee abstractã printr-un obiect din lumea fizicã, prin analogie

5
(ex. “Ca sã schimbãm, acum întâia oarã, / Sapa în condei ºi brazda-n cãlimarã” – T. Arghezi)

SINECDOCÃ – denumirea unui obiect cu numele altuia aflat în raport, de tipul partea pentru întreg, specia
pentru gen ºi invers
(ex. “Românul e nãscut poet” – V. Alecsandri)

TAUTOLOGIE – repetarea cuvântului subiect sau predicat cu altã funcþie gramaticalã

(ex. “Crima nu e politicã…Crima e crimã” – L. Rebreanu)

C. Opera literarã

Opera literarã este o creaþie artisticã cultã sau popularã care exprimã realitatea prin imagini artistice,
cu ajutorul ficþiunii. Exprimã unitatea dintre conþinut ºi formã.

Structura operei literare

Tema – Aspectul fundamental de viaþã pe baza cãruia scriitorul îºi construieºte subiectul prin transpunere
artisticã. Teme fundamentale sunt: viaþa, moartea, dragostea, ura, parvenitismul, copilãria, natura, rãzboiul,
etc.
Motivul – reprezintã o situaþie cu caracter de generalitate, un personaj, un obiect sau un numãr simbolic ori o
maximã sau o formulã care se repetã în momente variate ale aceleiaºi opere sau în creaþii diferite. În creaþia
eminescianã se reþin ca fiind semnificative urmãtoarele motive: codrul, teiul, trestia, salcâmul, plopul,
floarea-albastrã, izvorul, lacul, marea, luna, soarele, luceafãrul, etc.
Laitmotivul – Denumeºte motivul (sau tema) care revine pentru caracterizarea personajelor, a situaþiilor.
Idee – Atitudinea scriitorului faþã de tema abordatã, semnificaþiile operei.
Subiect – este o succesiune de evenimente reflectate artistic; cuprinde faptele ºi întâmplãrile dintr-o operã
literarã. Subiectul cuprinde: expoziþiunea, intriga, conflictul, desfãºurarea acþiunii, punctul culminant ºi
deznodãmântul (eventual prolog sau epilog).

Momentele subiectului operei literare

Subiectul operei literare este constituit din succesiunea faptelor, a evenimentelor la care participã personaje
literare caracterizate tocmai prin intermediul întâmplãrilor relatate. Se întâlneºte la operele epice ºi
dramatice.
Aceste momente sunt:
Expoziþiunea – este partea introductivã în care autorul prezintã locul, timpul acþiunii ºi unele dintre
personaje.
Intriga – este momentul sau faptul important care determinã întreaga desfãºurare a acþiunii.
Desfãºurarea acþiunii – partea cea mai întinsã care cuprinde faptele, întâmplãrile determinate de intrigã.
Punctul culminant – partea care cuprinde momentul de maximã încordare, intensitate în desfãºurarea acþiunii.
Deznodãmântul – este ultima parte care cuprinde sfârºitul acþiunii, al evenimentelor.
Nu toate operele literare au momentele subiectului în aceastã ordine (de exemplu romanele poliþiste). Unele
momente cum ar fi expoziþiunea sau deznodãmântul pot lipsi, autorul începând cu intriga sau înlãturând
deznodãmântul pentru a lãsa cititorului posibilitatea de a-ºi imagina sfârºitul întâmplãrilor.

Personajul literar

Personaj sau imagine-personaj, erou, figurã. În operele literare aparþinând genului epic personajele se
contureazã direct, de cãtre autor; prin autocaracterizare; de cãtre celelalte personaje. În operele literare
aparþinând genului dramatic, caracterizarea de cãtre autor apare în indicaþiile scenice ºi în tabela de
personaje. Indirect personajele se caracterizeazã prin faptele lor.

6
 Personajele literare pot fi:

1. dupã locul ocupat în operã

e) principale
e) secundare
e) episodice
e) figurante
1. dupã modul de prezenþã în operã
h) individuale
h) colective
1. dupã raportul cu realitatea
b) reale
b) imaginare (miraculoase)
b) simbolice
b) alegorice
1. dupã metoda de creaþie folositã de autori
d) romantice
d) realiste
d) clasice

Modalitãþi de expunere în opera literarã

b) Naraþiunea – Procedeu literar propriu genului epic. Naraþiunea (prezentarea faptelor) se desfãºoarã în
timp, identificându-se momente principale sau momente secundare.
b) Descrierea – Procedeu literar ce constã în zugrãvirea unor trãsãturi ale obiectelor, fenomenelor,
personajelor. De ex. Pastelurile sunt opere literare descriptive.
b) Dialogul – Procedeu literar care presupune alternarea de replici între douã sau mai multe persoane,
caracteristic operelor literare epice ºi dramatice.
b) Monologul – Procedeu literar prin care un personaj vorbeºte cu sine însuºi.

Dicþionar de termeni literari

Conotaþie – termen care se referã la extinderea sau la restrângerea sensului cuvântului, în funcþie de context.
Denotaþie – termen care “se referã la denumirea sensului propriu, obiºnuit al cuvântului”.
Esteticã – disciplinã a filosofiei care studiazã arta ca forma cea mai înaltã de creare ºi de apreciere a
frumosului.
Etica – denumeºte ºtiinþa care studiazã morala, din punct de vedere teoretic ºi practic.
Imaginea artistica – reprezintã specificul artei ºi este consideratã “un produs al imaginaþiei, având valoare
esteticã.

Categoriile estetice în opera literarã

Categoriile estetice sunt noþiuni de maximã generalitate care concretizeazã operele de artã, natura sau viaþa
socialã.
 FRUMOSUL – categorie esteticã fundamentalã, care provoacã satisfacþie, emoþie, datoritã armoniei,
proporþiei ºi echilibrului dintre conþinut ºi formã.
 GRAÞIOSUL – categorie esteticã ce numeºte un anumit tip de impresii estetice declanºate de
contemplarea unei opere de artã: delicateþe, gingãºie, fineþe, eleganþã, armonie, sugestie de joc, etc.
 SUBLIMUL – categorie esteticã ce sugereazã sentimente de admiraþie ºi de veneraþie în faþa mãreþiei
naturii sau faþã de faptele excepþionale ale unor oameni.
 URÂTUL – categorie esteticã ce reflectã aspecte ale realitãþii lipsite de armonie, respingãtoare ºi care
determinã un sentiment de neplãcere.
7
  TRAGICUL – categorie esteticã ce se referã la sacrificiul unor eroi excepþionali sau la dispariþia unor
valori umane, în confruntãri cu forþe potrivnice – producând sentimente puternice de groazã sau de
urã.
 COMICUL – categorie esteticã ce implicã conflict comic, situaþii, personaje comice, provoacã râsul.
(Comicul are mai multe variante: comicul buf – râs spontan provocat de bufon, arlechin, mãscãrici,
etc.; comicul burlesc – imitarea unor personaje, fapte; comicul tragic sau tragicomic – împletirea
comicului cu tragicul; comicul umoristic – compasiune, simpatie, înþelegere între oameni, faþã de
unele defecte ale lor; comicul sarcastic – neînduplecat, necruþãtor, incisiv faþã de situaþii, personaje;
comicul grotesc – se evidenþiazã urâtul fizic ºi moral, se exagereazã trãsãturile negative. Comicului îi
sunt caracteristice: satiricul, ironia, sarcasmul, persiflarea, grotescul, umoristicul. Comicul poate fi:
de caracter, de situaþie, de limbaj, de moravuri, de intrigã.)
 FANTASTICUL – categorie esteticã ce se caracterizeazã prin miraculos, fantezie. Realul se îmbinã
cu supranaturalul. Fabulosul reprezintã o categorie a fantasticului, care cultivã enormul, incredibilul.
 ABSURDUL – categorie esteticã ce caracterizeazã dezacordul dintre om ºi mediul sãu social.

D. Elemente de prozodie

Prozodia este acea parte a poeticii care studiazã versificaþia ºi normele ei sub raportul structurãrii versurilor
ºi al numãrului de accente sau al lungimii silabelor unui vers.

Elemente de prozodie:

Vers – unitate prozodicã formatã dintr-unul sau mai multe cuvinte potrivit unor reguli de rimã, ritm, mãsurã;
un rând dintr-o poezie.
Versul poate fi:
 Metric – bazat pe cantitatea silabelor, ca în poezia greacã ºi latinã.
 Ritmic – de accent, ca în poezia românã, germanã.
 Silabic – dupã numãrul silabelor, ca în poezia francezã.
Pe lângã versul clasic mai sunt: versul alb, care nu are rimã; versul liber, a cãrui mãsurã variazã în cuprinsul
aceleiaºi poezii.

Mãsura – reprezintã numãrul silabelor dintr-un vers.

Metrul – este o unitate ritmicã alcãtuitã din silabe accentuate ºi neaccentuate, care asigurã cadenþa sau ritmul.
Principalele picioare metrice sunt: troheul (format dintr-o silabã accentuatã ºi una neaccentuatã), iambul (o
silabã neaccentuatã ºi una accentuatã), dactilul (trei silabe – prima accentuatã, urmãtoarele neaccentuate),
amfibrahul (trei silabe – o silabã accentuatã între douã silabe neaccentuate), anapestul (douã silabe
neaccentuate ºi o silabã accentuatã).

Rima – este procedeul poetic care constã în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începând cu ultima
silabã accentuatã. Poate fi: monorimã (aceeaºi rimã), împerecheatã (a-a, b-b), încruciºatã (a-b, a-b),
îmbrãþiºatã (a-b, b-a).

E. Genuri ºi specii literare

Genul literar este definit ca o categorie a teoriei literare care reuneºte opere asemãnãtoare prin
raportul dintre artist ºi realitatea obiectivã exprimatã, prin modalitatea specificã de a înfãþiºa omul,
acþiunile ºi stãrile sale sufleteºti, prin specificul de structurã compoziþionalã, prin procedee artistice
comune, devenite tradiþionale.

În teoria literaturii s-au încetãþenit, drept mijloace de expresie artisticã, trei genuri literare fundamentale: liric
(sentimentele, atitudinea, convingerile ºi ideile sunt exprimate direct, subiectivat), epic (sentimentele,
gândurile, ideile sunt exprimate indirect prin intermediul acþiunii, al povestirii ºi al personajelor), dramatic
(scrise pentru a fi reprezentate pe scenã).

8
Specia literarã defineºte subdiviziunea unui gen literar.

Speciile fundamentale ale genurilor literare

GENUL LIRIC cuprinde:

4. Lirica oralã (popularã), cu speciile:
DOINA – operã literarã popularã în versuri, prin care sunt exprimate cele mai puternice ºi mai variate
sentimente.
doinã de jale – Unde-aud cucul cântând
doinã de dor ºi de dragoste – Frunzã verde lãcrãmioare
doinã de haiducie – Mult mi-e dor ºi mult mi-e sete
doinã de cãtãnie – Maicã, maicã draga mea
doinã de înstrãinare – Cântecul singurãtãþii

CÂNTECUL (haiducesc, de leagãn, ritual, de muncã, al obiceiurilor, al miresei, de lume)

Altele: ghicitoarea, strigãtura, proverbul, zicãtoarea.

4. Lirica scrisã (cultã), cu speciile:

ELEGIA – operã liricã cultã în versuri în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristeþe, de regret
-– Mai am un singur dor, de M. Eminescu
PASTELUL – operã liricã descriptivã în versuri în care sunt înfãþiºate un tablou din naturã, o priveliºte, un
fenomen al naturii, aspecte din viaþa plantelor sau a animalelor. – Iarna, de V. Alecsandri
ODA – este o specie a genului liric care exprimã sentimente de admiraþie, de laudã faþã de patrie, o
personalitate, naturã, etc. – Odã ostaºilor români, de V. Alecsandri
SATIRA – este o specie a genului liric în care se ridiculizeazã sau se condamnã cu dispreþ aspecte negative
ale caracterului omenesc sau al societãþii – Satirã. Duhului meu, de Gr. Alexandrescu
MEDITAÞIA – este o specie a genului liric; aparþine liricii filosofice ºi dã o expresie poeticã unor experienþe
intelectuale fundamentale în legãturã cu teme majore ale universului ºi ale vieþii umane – La Steaua, de M.
Eminescu
Altele: idila, cântecul, imnul, pamfletul, epigrama. Poezii cu formã fixã: sonetul, rondelul, madrigalul, glosa,
gazelul.

(SONETUL – poezia cu formã fixã aparþinând genului epic care este alcãtuitã din 14 versuri fiind organizatã
în douã catrene ºi douã terþine. În catrene rima este îmbrãþiºatã, versurile sunt de 11 silabe, iar ritmul este
iambic. De obicei ultimul vers este o concluzie a întregii poezii. – M. Eminescu: Sonete. RONDELUL – este
o poezie cu formã fixã , specie a genului liric având un refren care se reia la începutul, la mijlocul ºi la
sfârºitul poeziei. Are 13 versuri, cu douã catrene ºi ultima strofã cu cinci versuri, din care ultimul este o
concluzie asupra întregului conþinut al poeziei. – Al. Macedonski: Rondelul rozelor de august. GAZELUL –
este o poezie cu formã fixã, specie a genului epic, alcãtuitã din strofe cu câte douã versuri. Al doilea vers din
fiecare strofã rimeazã cu cel din prima. – M. Eminescu.)

GENUL EPIC cuprinde:

7. Oral (popular):
- în versuri:
BALADA – operã epicã narativã în versuri în care se povestesc fapte, întâmplãri neobiºnuite din
trecut sãvârºite de personaje cu trãsãturi caracteristice deosebite
- balade istorice – Constantin Brîncoveanu
- balade vitejeºti – Novac ºi Corbul
- balade haiduceºti – Toma Alimoº
- balade pãstoreºti – Mioriþa
LEGENDA – operã epicã narativã în versuri sau în prozã, în care se dã o explicaþie
imaginarã unui fapt real , unui fenomen, etc.
- legende mitologice – Mãnãstirea Argeºului
- legende istorice – legendele despre ªtefan cel Mare
- legende toponimice – Povestea Vrancei

9
 - în prozã:
LEGENDA (vezi mai sus)
BASMUL – operã epicã narativã în prozã de mare întindere în care întâmplãrile reale se împletesc
cu cele fantastice, fiind sãvârºite de personaje obiºnuite sau mai ales cu puteri supranaturale ce reprezintã
forþele binelui ºi ale rãului ºi din a cãror confruntare ies învingãtoare forþele binelui – Greuceanu
SNOAVA – operã epicã narativã în prozã de facturã umoristicã ºi de scurtã întindere în care se
ironizeazã ºi se face haz pe seama unor defecte omeneºti cum sunt lenea, prostia, îngâmfarea, minciuna,
hoþia – Boierul ºi Pãcalã

8. Scris(cult):
- în versuri:

BALADA, LEGENDA (vezi mai sus)

POEMUL – operã epicã narativã în versuri, alcãtuitã din mai multe episoade, cu unul sau mai
multe personaje care sunt însufleþite de sentimente nobile ºi sãvârºesc fapte mãreþe – Dan, cãpitan de plai, de
V. Alecsandri
FABULA – operã epicã în versuri sau în prozã cu caracter satiric sau moralizator în care autorul
criticã anumite defecte omeneºti, punând întâmplãrile pe seama animalelor, a plantelor sau a unor obiecte –
cuprinde o povestire alegoricã ºi morala – Câinele ºi cãþelul, de Grigore Alexandrescu
EPOPEEA – este o specie a genului epic, în versuri, de mari dimensiuni, care nareazã episoade
istorice sau legendare cruciale pentru existenþa unui popor, antrenând un mare numãr de personaje, eroi cu
însuºiri deosebite ºi fiinþe supranaturale (zei) care intervin în acþiunile oamenilor – Iliada, de Homer
- în prozã:
POVESTIREA – este o specie a genului epic, în prozã, care relateazã faptele din punctul de
vedere al unui narator care este participant sau martor la evenimentul povestit – Hanu Ancuþei, de Mihail
Sadoveanu
SCHIÞA – operã epicã narativã în prozã de micã întindere, cu o acþiune mai simplã, concentratã,
înfãþiºând un moment semnificativ din viaþa unuia sau a câtorva personaje – Vizitã, de I. L. Caragiale
NUVELA – operã epicã narativã în prozã cu o acþiune mai complicatã decât a schiþei, la care
participã mai multe personaje prezentate în mediul lor de viaþã ºi ale cãror însuºiri se dezvãluie treptat – La
Vulturi, de Gala Galaction
ROMANUL – operã epicã narativã în prozã, de mare întindere, cu o acþiune complexã ce se
desfãºoarã în mai multe episoade ºi planuri narative, cu conflicte puternice ºi numeroase personaje, oferind o
imagine amplã ºi profundã asupra vieþii
- romane sociale – Rãscoala, de L. Rebreanu
- romane istorice – Fraþii Jderi, de M. Sadoveanu
- romane psihologice – Pãdurea spânzuraþilor, de L. Rebreanu
- romane de aventuri – Toate pânzele sus, de Radu Tudoran
- romane ºtiinþifico-fantastice – Ocolul Pãmântului în 80 de zile, de Jules Verne
- romane poliþiste – Martorul acuzãrii, de Agatha Christie

Alte specii literare epice: anecdota, reportajul, eseul, amintirea, memoriile, jurnalul, etc.

GENUL DRAMATIC cuprinde:

- oral (popular): vicleimul, irozii, jocurile cu mãºti ºi pãpuºi.
- Scris (cult): comedia, farsa, vodevilul, melodrama ºi
TRAGEDIA – este o specie a genului dramatic în versuri sau în prozã, ale cãrei personaje se aflã in
luptã cu destinul potrivnic, sfârºind prin a fi înfrânte sau a muri. – Hamlet, de W. Shakespeare

10
 COMEDIA – este o specie a genului dramatic, în versuri sau în prozã, prezentând personaje,
întâmplãri care stârnesc râsul ºi care are un sfârºit fericit ºi un sens moralizator – O scrisoare
pierdutã, de I. L. Caragiale
DRAMA – operã dramaticã în versuri sau în prozã care înfãþiºeazã conflicte puternice între personaje,
cu o acþiune încordatã, trezind în spectator sentimente grave
- drame sociale – Nãpasta, de I. L. Caragiale
- drame istorice – Vlaicu-vodã, de Al. Davila

Alte genuri ºi specii

- Oratoric: discursul (academic, religios, ocazional, solemn, politic, judiciar), predica, precuvântarea,
predoslovia, alocuþiunea, disertaþia, toastul.
- Istoric: amintirea, memoriul, biografia, autobiografia, monografia, cronica ºi istoria.
- Didactic: poemul didactic, fabula, proverbul, snoava, ghicitoarea.
- Epistolar: telegrama, biletul, cartea poºtalã ilustratã, scrisoarea (oficialã, familialã, amicalã, de
mulþumire, de felicitare, de rugãminte, de dragoste, de invitaþie, de condoleanþe, de justificare).

F. Curente literare

UMANISMUL
- Încrederea în libertatea, demnitatea ºi perfectibilitatea fiinþei umane.
- Încrederea în raþiune.
- Omul universal (multilateral).
- Armonia dintre om ºi naturã.
- Admiraþia faþã de antichitate.

Reprezentanþi: Petrarca, Boccaccio, Ariosto, Rabelais, Ronsard, Tasso, Th. Morus, Erasmus,
Shakespeare, D. Cantemir.

ILUMINISMUL
- Promoveazã raþionalismul.
- Caracter laic, anticlerical.
- Combaterea fanatismului ºi dogmelor.
- Ideea emancipãrii poporului prin culturã.
- Rãspândirea culturii în popor.

Reprezentanþi: Swift, Montesquieu, Voltaire, Diderot, Rousseau, Lessing, S. Micu, Gh. ªincai, P. Maior,
Budai-Deleanu, Dinicu Golescu.

CLASICISMUL
- Curent raþionalist.
- Interesul acordat naturii umane.
- Ordine, armonie, echilibru ºi rigoare.
- Puritatea genurilor.
- Sobrietatea stilului.
- Regula celor trei unitãþi (de timp, de loc, de acþiune).

Reprezentanþi: Boileau, Corneille, Racine, Moliere, La Bruyere, La Fontaine, C. Negruzzi, Gr.

Alexandrescu.

ROMANTISMUL
- Cultivarea sensibilitãþii ºi fanteziei creatoare.
- Complexitatea personalitãþii umane.
- Evaziunea în trecut, istorie, vis.
- Contemplarea naturii; culoarea localã.
- Interes pentru folclor.

11
 - Personaje din toate mediile sociale.
- Eroi excepþionali în împrejurãri excepþionale.
- Libertate totalã în creaþie.

Reprezentanþi: Novalis, Tieck, Hoffmann, Byron, Shelley, Lamartine, de Vigny, Hugo, Leopardi, Puºkin,
Lermontov, Poe, Petöfi, Mickiewicz, C. Negruzzi, M. Eminescu.

REALISMUL
- Reprezentarea veridicã a realitãþii.
- Obiectivitatea scriitorului.
- Personaje tipice în împrejurãri tipice.
- Lipsa idealizãrii.
- Atitudinea criticã faþã de societate.
- Stil sobru ºi impresional.

Reprezentanþi: Stendhal, Balzac, Dickens, Gogol, Flaubert, Tolstoi, Ibsen, Caragiale, Slavici, Rebreanu,
G. Cãlinescu.

SIMBOLISMUL
- Respingerea prozaismului.
- Cultivarea simbolului (înþeles ca imagine expresivã).
- Folosirea sugestiei pentru a exprima corespondenþele, legãturile ascunse dintre lucruri.
- Înclinaþia spre stãrile sufleteºti nedefinite (predispoziþia pentru reverie).
- Muzicalitatea interiorizatã.
- Preferinþa pentru anumite teme ºi motive (iubire, nevrozã, naturã, târg provincial).
- Deschiderea faþã de inovaþiile formale.

Reprezentanþi: Moréas, Samain, Kahn, Maeterlinck, Ruben Dario, Mallarmé, Rainer Maria Rilke,
Macedonski, Ion Minulescu, G. Bacovia.

PARNASIANISMUL
- Curent literar din Franþa, care acordã o atenþie deosebitã virtuozitãþilor stilistice ºi era împotriva
sentimentalismului ºi a retorismului.
- Poezia parnasianã este fundamental decorativã ºi antiromanticã în conþinut, neîngãduind elanuri
sufleteºti.

Reprezentanþi: Leconte, Lisle, Hérédia, Ion Barbu.

12