Plasma sanguină

Sângele este compus din plasmă și elemente figurate. Plasma, partea lichidă a
sângelui, se obține după tratarea sângelui, în momentul recoltării cu un anticoagulant.
Dacă sângele a fost lăsat să coaguleze, după ce a fost recoltat, lichidul care se obține se
numește ser, care se separă de coagul. Plasma conține fibrinogen, pe când serul sanguin
nu conține, întrucât în timpul coagulării fibrinogenul se transformă în fibrină insolubilă,
care intră în structura cheagului.

Proprietățile plasmei sanguine

Plasma este un lichid transparent, de culoare ușor gîlbuie, datorită pigmenților

biliari. Când contitatea acestora crește în sânge, culoarea galbenă a plasmei se intensifică.
În mod obișnuit, plasma sanguină este transparentă, insă devine ușor lactescentă în
inaniție ( dimineața pe nemîncate) , întrucât conține grîsimi.
Densitatea plasmei, de 1027, depinde de proteinele plasmatice. După precipitarea
proteinelor și îndepărtarea lor, densitatea plasmei deproteinizate este de 1006, datorându-
se substanțelor micromoleculare disolvate. În funcție de densitatea plasmei poate fi
determinată cantitatea de proteine din plasmă, după formula:
P = K ( S- A ).
P= proteinele plasmatice în procent de 9 % ; K =364 ; S= densitatea alfată a
plasmei; A= 1006 ( densitatea plasmei deproteinizate).

Compoziția plasmei sanguine

Plasma este alcătuită din 90 % apă și 10 % substanțe solide, reziduu uscat. Din
acest reziduu, 9 g sunt substanțe organice, 1 g substanțe anorganice. Substantele organice
sunt la rândul lor azotatte și substante organice neazotate. Substanțele organice azotate
sunt: substanțe azotate proteice 8 g și substanțe azotate neproteice 35 mg%, exprimate în
azot1.
Substanțele organice neazottate 1 g % sunt reprezentate de glucide, lipide și
produșii lor de metabolism.

Proteinele plasmei sanguuine

Separarea proteinelor din plasma sanguină se obține prin fierberea plasmei care le
coagulează, prin precipitare cu acizi (tricloracetic, acid sulfosalicilic, acid tungstic), sau
cu unele substanțe organice ( alcool etilic, alcool metilic, acetonă).
Determinarea proteinelor din precipitantul astfel obținut se poate face după
centrifugare sau filtrare. Pentru dozările cliniice de uz curent ale proteibemiei totale se
utilizează metoda densimetrică, refractometrică și metodele colorimetrice. Valorile găsite

1
Groza P. Fiziologie, Ed. Medicală, București 1991, pg 78.

1
oscilează ușor de la o metodă la alta, însă în general, în condiții normale, fiziologice
valoarea proteinemiei totale este între 6-8 g %.
Proteinemia variază cu vârsta. Imediat după naștere, cantitatea fiziologică de
proteine se situează la nivel inferior, adică de 6 g. În pprimii trei ani se produce o creștere
progresivă a proteinelor, pentru a se stabiliza la valoarea normală care este de 7,5 g % la
adult.
Scăderea proteinelor sub 6 g se numește hipoproteinemie, iar creșterea peste 8 g
hiperproteinemie. Hipoproteinemia poate fi consecința aportului insuficient de proteine
alimentare, a sintezei insuficiente de proteine (insuficiență hepatică ), sau datorită
pierderii de proteine.
Hiperproteinemiile sunt în general mai mari și se întâlnesc în bolile de siistem
care interesează organele producătoare de proteine (plasmocite, sistem reticulo-
endotelial). În asemmenea caazuri, proteinele plasmatice pot să ajungă până la 15 g%.
Valoarea normală a proteinelor este cunoscută sub denumirea de euproteinemie.
Rolul funcțional al proteinelor plasmatice. Proteinele plasmatice îndeplinesc
numeroase roluri în organism. Au rol nutritiv în țesuturi, unde alături de acizii aminați șo
polipeptidele din sânge constituie factori ai metabolismului proteic. Formează 1/6 din
sistemele tampon ale plasmei. Prin presiunea coloidosmotică mențin compoziția sângelui,
volumul sângelui și reglează schimburile capilare. Proteinele au rol de transport. O serie
de substanțe micromoleculare, vitamine, hormoni, medicamente sunt vehiculate în
organism de proteine. Unele proteine din sânde au rol de enzime și prin acest rol participă
la catalizarea unor procese biochimice, atât în sângele circulant cât și în lichidul
interstițial.
Proteinele au rol în procesele de coagulare, de fibrinoliză, în imunitate.
Sinteza proteinelor în organism se face pe socoteala proteinelor alimentare.
Foarte puțini acizi aminați neesențiali se sintetizează în organism. Din acest motiv,
aportul proteic este indispensabil pentru menținerea euproteinemiei. Sinteza are loc în
ficat și în organele limfatice de către celulele plasmocitare și în sistemul
reticuloendotelial. Proteinele lansate din aceste organe în circuulație, după o viață de 3-5
până la 40 zile, se elimină din oorganism prin tubul digestiv în porțiunea superioară lui, la
nivelul duodenului, iar altele sunt descompuse prin procesul de catabolism, sub acțiunea
proteazelor, la nivelul țesuturilor, sau chiar în sânge.
Fracționare proteinelor plasmei sanguuine. Proteinele plasmei sunt alcătuite din
albumine, o fracțiune omogenă, care reprezintă 60 % din totalul proteinelor și globulinele
heterogene, cu funcții distincte, care constituie restul fracțiunilor.
Serumglobulinele se obțin prin precipitare cu o soluuție semisaturată de sulfat de
amoniu și sunt în general insolubile în H2O; albuminele precipită la saturație cu sulfat de
amoniu și sunt solubile în H2O. O mică parte din fracțiunea globulinică este solubilă în
apă distilată și poartă numele de pseudoglobuline.

Substanțele azotate neproteice ale plasmei

Sunt reprezentate de produșii de catabolism ai proteinelor (uree, acid uric,

amoniac, creatinină, indican), acizi aminați și polipeptide ( kinine, hormoni, glutation
etc.), pigmenți biliari. Separarea lor din plasmă sau ser se face după precipitarea
proteinelor, prin fierbere sau cu acizi. Azotul, conținut de toate substanțele

2
micromoleculare aflate în filtrat, constituie azotul neproteic sau rezidual. Normal este în
cantitatea de 25- 35 mg%, cea mai mare parte – 80%- revenind azotului ureic. Întrucât
unica cale de eliminare a azotului organic din organism e cea renală, insuficiența
excretorie a rinichiului va determina creșterea azotului neproteic în sânge. Uzual se
dozează ureea care, deși nu este toxică prin ea însăși, crește odata cu toate celelalte
substanțe azotate neproteice, majoritatea toxice.
Prin proocedeul electroforezei la înaltă tensiune pe hârtie (2000 – 6000 volți), se
poate efectua fracționarea principalelor substanțe micromoleculare azotate din plasma
sanguina, funcția – NH2 conferind acestora încărcare pozitivă , datorită căreia în mediul
acid de soluție tampon, se vor deplasa spre catod.

Substanțele organice neazotate

Sunt reprezentate de glucide și lipide, precum și de produșii de metabolism ai

acestora.
Glucidele sunt reprezentate prin glucoză, care constituie forma principală de
circulație și de utilizare a glucidelor. Se găsește în concenntrație de 80-120 mg%, reglare
fiind sub influența aparatului glicoreglator. 2
Acidul lactic, acetic, oxalic și alcoolul etilic rezultă din metabolismul glucidelor.
Lipidele plasmei se găsesc sub formă de grăsimi neutre, colesterol și combinate
cu proteinele, în cantitățile considerate fiziologice. Valoarea globală a lipidemiei este de
600 – 800 mg % . Creșteri fiziologice se întâlnesc în cursul digestiei, în inaniție, când se
mobilizează din depozite. Patologic cresc în diabet în urma mobilizărilor din țesuturi, din
cauza imposibilității utilizării glucozei. În ateromatoză cresc atât colesterolul peste 180 –
200 mg% cât șilipoproteinele, peste 80% .

Substanțele anorganice ale plasmei sanguine

Substanțele anorganice ale plasmei sanguine sunt în cantitate de 0,9 g % (anioni și

cationi). Ele realizează presiunea osmotică a sângelui în valoare de 7 atmosfere ( 5300
mm Hg), pe lângă care scăderea temperaturii de congelare este de – 0,562. Aceste valori
corespund unei soluții de 0,9 % ClNa. În afară de presiunea osmotică, substanțele
anorganice ale sângelui îndeplinnesc oo serie de roluri specifice, un anume raport al
concentrațiilor lor având un important rol în polarizarea membranelor celulare și în
excitabilitate, în pH-ul umorilor, în reglarea activității unor enzime, în biosinteza unor
proteine și unor hormoni, etc.
Sodiul (Na+ ) este principalul cation al lichidului extracelular și concentrația sa
între 138 – 142 mEq/l asigură osmolaritattea lichidului extracelular.
Potasiu (K+) este anionul intracelular, unde se găsește în concentrație de 157
mEq/l, intr-o anumită combinație cu proteinele, care asigură polarizarea membranei
celulare. În plasmă, cantitatea de potasiu e mică; creșteri însemnate se produc în stările de
dezorganizare a structurilor celulare.
Calciu (Ca++) se găsește în umori sub formă de combinații insolubile și
neionizabile cu proteinele, reprezentând calciuul nedializabil (50%), sub formă de

2
Guyton A. Fiziologie , Ed Amaltea, București 1996, pg 50.

3
combinații solubile, der neionizabile, citrat, oxalat (10%) și calciul ionic (40%), ultimul
cu rol în modelarea excitabilității neuroumorale.
Magnneziul (Mg++) are rol în influențarea activității unor enzime.
Clorul (CL- ) este anionul cel mai important al lichidului extracelular unde se
găsește combinație cu Na ( 103 mEq).
Ionul bicarbonic neutralizează o parte din valențele sodiului, având rol în reglarea
pH-ului sanguin.
Fosforul și sulfatul sub formă de radicali, precum și iodul reprezintă constituienți
ai plasmei, legați mai ales de metabolismul proteic.

Reglarea compoziției plasmei sanguine

Compoziția plasmei sanguine, așa cum a fost prezentată, este compoziția plasmei
sânngelui arterial. Plasma venoasă se încarcă la nivelul organelor pe care le irigă cu
produși de catabolism: substanțele azotate neproteice, substanțele neazootate organice
etc. De asemenea, compoziția plasmei sanguine variază cu teritoriul pe care îl irigă.
Sângele care părăsește glanda tiroidă este mai bogat în iod, la fel sângele care părăsește
splina este foarte bogat în fier. Glucoza din sânge se modifică în funcție de perioadele
digestive și de intervenția sistemului glicoregulator. Eliberarea diferiților hormani în
circulație produce modificări în compoziția plasmei. Plămânii, rinichii, pielea, care au rol
în eliminarea substanțelor inutile și toxice din sânge, de asemennea modifică compoziția
sângelui care le irigă. 3

3
Baciu I. Fiziologie, Ed. Didactica si Pedagogică, București 1970, pg 129.

4
 Elementele figurate ale sângelui

Elementele figurate ale sângelui suunt reprezentate prin eritrocite, acestea fiind
anucleate, poartă numele de hematii, prin leucocite și prin plăcuțele sanguine, sau
trombocite.
Din volumul sanguin procentual, măsuratt cu hematocritul, cea mai mare parte
revine eritrocitelor (44%), proporția ca volum a celorlalte elemente figurate fiind
neglijabilă.

Hematopoeza

Formarea elementelor figurate ale sângelui începe la om în a 14-18- a zi a vieții

embrionare în mezenchimul extraembrionar. Din vasele de sânge provin hemocitoblaștii,
care dau naștere seriei roșii megaloblastice, nucleate. Granulocitele lipsesc cu certitudine
la om, în acest stadiu.
A doua fază, hepatosplenică începe în luna a doua a vieții intrauterine, o dată cu
intrarea în activitate a ficatului. Are loc înlocuirea seriei megaloblastice cu cea
eritroblastică și producerea de granulocite și de megacariocite în splină și ficat.
În faza a treia medulară, spre sfârșitul lunii a șasea, hematopoeza devine progresiv
medulară, cum se manifestă la naștere.
În măduva osoasă, la naștere, se formează eritrocite și leucocite cu excepția
limfocitelor care iau naștere în organele limfatice cu luna a patra embrionară și a
monocitelor care din luna a cincea se formează în sistemul reticuloendotelial. Faptul că
elementele sanguine primordiale își au originea în pereții vaselor mezenchimale și că
ficatul și splina au participat o dată la hematopoeză are importanță pentru patologie.

Eritrocitele

Se formează în măduva osoasă roșie, din hemocitoblast, prin procese de diviziune,

maturație și de lansare. În sângele circulant se găsesc în mod normal ca elemente
anucleate. Apar la microscop sub forma unor discuri biconcave, cu diametrul de 8, 5 u , în
stare proaspătă și 7,2 u după uscare, de culoare roșie-verzuie. În condiții patologice apar
modificări de culoare, în raport de conținut în hemoglobină, de dimensiuni și de formă.
Reticulocitele sunt eritrocite tinere, cu vechime în circulație de 1-3 zile, ce
păstrează în citoplasmă resturi de acid ribonucleic, colorabil vital. Pproporția lor în
sângele periferic este de 0,5 – 1,5 % . În hiperfuncții ale măduvei eritropoetice, proporția
lor poate depăși 50%, sau în hipofuncții scade .
Numărul hematiilor poate fii determinat prin citire directă la microscop, într-un
volum dat de sânge. Recent se utilizează cu mare randament aparate electronice, a căror
funcționare în principiu constă în a lăsa să treacă dintr-un compartiment A în al doilea B
un volum definit de sânge diluat, printr-un orificiu cu diametru de câteva zeci de microni.
Între cele două compartimente se stabilește un câmp electric. Trecerea hematiilor prin

5
microorificiu determină creșteri bruște ale rezistenței electrice, care sunt astfel numărate
electronic și prin ele elementele figurate din volumul datt de sânge.
Numărul hematiilor este de 5.ooo.ooo; la bărbat și 45oo.ooo/mm la femei.
Scăderea numărului de eritrocite simultan cu scăderea hemoglobinei se numește anemie.
Altitudinea, datorită hipoxiei, determină intensificarea eritropoezei și creșterea numărului
de hematii. Creșterea hematiilor peste 6.5oo.ooo este numită poliglobulie. În cursul zilei,
în legătură cu digestia, efortul fizic, termoreglare, apar variații ale hematiilor.
În efort fizic crește numărul hematiilor prin pierderea de lichid plasmatic în spațiu
interstițial și prin splenocontracție, cu lansarea de hematii în circulație.
În condiții patologice, numărul hematiilor crește aparent ori de câte ori se reduce
volumul plasmatic și scade după hemoragii în faza de refacere a plasmei care precede
refacerea hematiilor, mai tardivă.
Constituentul principal este hemoglobina, cu rol în fixarea și transportul pe calea
sângelui al O2 și CO2, expresie a funcției respiratorii a sângelui.
Hemoglobina este o cromoproteidă. Grupul său prostetic este același pentru toate
hemoglobinele și mioglobinele: protohhemul, o feroprotoporfirină. În prezența aerului,
protohemul se oxidează rapid într-o combinație ferică de protoporifină: hemina. În
structura hemoglobinei, hemul este combinat cu o proteină din grupul histonelor, cu
specificitate de specie. Ea are rolul de a preveni oxidarea fierului, la fixarea O2 pe
hemoglobină.
Fierul este constituentul mineral indispensabil sub raport funcțional al
hemoglobinei, reprezentând 0,336 g %. În lipsa fieruului din organism, apare o anemie
gravă, care se caracterizează prin scăderea numărului eritrocitelor, simultan cu cantitatea
de hemoglobină pe eritrocit. 4
Organismul unui om adult 60- 70 kg conține 4 g fier. Cea mai mare parte,
reprezentând 3 g, se găsește în hemoglobina circulantă, 0,13 g în mioglobină, 8-10 mg în
sistemele enzimatice heminice, cum ar fi citocromul C, catalaza și 3-4g în transferină. O
cantitate variabilă în jur de 1,5 g se gasește sub formă depozitată ca feritină și posibil ca
hemosiderină. În sfârșit 0-10% din fier se poate găsi sub formă ferro- sau ferri, în
combinație cu fosfați, aminoacizi, etc.
Pierderi de fier se produc prin bilă, celulele mucoase descuamate și leucocitele ce
trec în lumenul intestinal. Zilnic se elimină în acest fel 0,5 mg. Eliminarea prin
descuamări cutanate, păr, sudoare și urină este aproximativ de 0,3 mg zilnic, în asa fel că
în total pierderile de fier nu depășesc la bărbat 1 mg în 24 ore. La femeie sumarea
pierderilor menstruale mărește absorbția de fier la 2-3 mg, pentru menținerea echilibrului.
În anemiile feriprive absorbția poate crește de 2-10 ori față de normal.
Absorbția fierului redus se face în cea mai mare măsură în mucoasa duodonală,
unde se fixează pe apoferitină. Fixând fier , apoferitina se transformă în feritină, substanță
proteică incoloră.
Stroma globulară a eritrocitelor este o rețea lipoproteică și glicoproteică ce
conține și lipide libere. Stroma reprezintă structura celulară anucleată, diferențiată, a
hematiei. Respiră, deși consumul de O2 al hematiilor în același volum este mai mic de
100 ori decât al leucocitelor. Fermenții de oxidație cu fier lipsesc din eritrocite. Se găsesc
numai catalaze, precum și anhidrază carbonică. La exterior, stroma formează o membrană
lopoproteică. Cu îmbătrânirea hematiilor, conținutul de lipide și colesterol al stromei
4
Baciu I. Fiziologie, Ed Didactica si Pedagogică, București 1970, pg 135 .

6
scade și odată cu acesta scade și densitatea hematiilor, ceea ce permite separarea lor în
raport de vârstă, prin centrifugare diferențiată.
Proprietățile hematiilor. Proprietățile cele mai importante ale hematiilor sunt:
elasticitatea, permeabilitatea selectivă, au important rol în menținerea pH-uluii sanguin și
în transportul gazelor. Mai prezintă proprietatea de a hemoliza și de a se menține
suspendate în plasma sangvină, deși au densitatea superioară a acesteia, sedimentarea lor
producându-se cu oarecare încetinire.
Pentru medicina clinică sunt de mai mare interes hemoliza și viteza de
sedimentare.
Hemoliza se produce sub influența factorilor mecanici :agitare mecanică,
ultrasunet, factori termici ( încălzirea sângelui la 48 ), fizico- chimici, chimici și a
factorilor biologici (veninuri de șerpi, toxine bacteriene).
Viteza de sedimentare a hematiilor este inversul procesului stabilității de
suspensie a acestora. Sedimentarea, determinată de greutatea specifică a hematiilor
superioare plasmei variază în raport cu numărul de hematii, fiind mai încetinită în
poliglobulii.
Eritropoeza și reglarea ei. Eritrocitele se formează în măsuva osoasă. La naștere,
întreaga măduvă osoasă este hemopoetică; la adult, din cele 1500-3 000 g măduvă,
aproximativ 50% păstrează această proprietate. Se numește eritron organul eritropoetic
medular împreună cu eritrocitele circulante având o greutate totală de aproximativ 4,5
kg. Lunar se formează la om 550 ml eritrocite, aadică 160 milioane pe minut. Decursul
normal al eritropoezei necesită factori plastici și catalitici. În inaniție eritropoeza se
reduce.
În măduva osoasă, în perioada adultă, celula primordială, hemocitoblastul, se
poate divide într-un element identic cu sine și în proeritroblast. Prin diviziuni și maturații
succesive constând în acumularea de hemoglobină în citoplasmă și în ultima etapă
pierderea nucleului, proeritroblastul dă naștere în final hematiilor care sunt lansate în
circulație. Hematiile sunt eritrocite anucleate.
Durata vieții uneii hematii, determinată cu hematii O sau cu hematii marcate cu
Fe, este de 100- 120 zile, reducerea la ½ a proporției hematiilor injectate, timpul de
înjumătățire fiind de 60 de zile.
În organism, distrugerea hematiilor bătrâne se produce mecanic, prin fragmentare
în urma traumelor circulatorii.

7
Bibliografie

1. Baciu I. Fiziologie, Editura Didactică și pedagogică, București 1970.

2. Groza Petru, Fiziologie , Editura Medicală, București 1991.
3. Guyton Arthur, Fiziologie, Editura Amaltea, București 1996.