Geografia mediului – noțiuni și concepte

Geografia mediului în sens larg înglobează o problematică extrem de amplă, implicând o abordare
interdisciplinară, în care diversele ramuri ale geografiei fizice se îmbină strâns cu cele ale geografiei
umane dar care implică şi asimilarea unor informaţii din diverse alte ramuri ale ştiinţei. Este un
domeniu foarte dinamic, în care, pe măsură creşterii şi diversificării presiunii antropice, se ivesc
continuu noi probleme iar multe dintre informaţiile mai vechi îşi pierd valabilitatea.

Pentru a împiedica degradarea tot mai accentuată a mediului este nevoie pe de o parte de măsuri
administrative şi de soluţii tehnico-ingineresti dar un rol important revine şi cercetării ştiinţifice, care
poate pune în evidenţă în timp util apariţia unor dezechilibre. De exemplu subţierea stratului de ozon
din stratosfera sau creşterea concentraţiei de dioxid de carbon şi de metan din troposfera au fost
semnalate de oamenii de ştiinţă înainte că efectele să se facă clar simţite la nivelul suprafeţei
terestre. S-a tras astfel un semnal de alarmă, care din păcate a fost prea puţin luat în seamă de
factorii de decizie.

Creşterea continuă a populaţiei globului, corelată cu dezvoltarea explozivă a industriei şi

transporturilor, agricultura intensivă, puternic chimizata şi mecanizată, au determinat modificări
profunde ale circuitelor naturale ale materiei şi energiei. Specialiştii avertizează de ani de zile că dacă
omenirea nu va întreprinde acţiuni preventive şi de adaptare majore, se vor produce perturbări
profunde ale mediului la scara planetară. Deşi unele modificări au început deja să se manifeste, încă
nu se poate spune cu precizie care va fi natura lor, ce teritorii vor fi mai profund afectate, dar este
clar că vor avea o mare amploare şi implicaţii serioase asupra societăţii omeneşti.

Desigur aceste probleme nu pot fi analizate în toată complexitatea lor în cuprinsul acestui curs,
care şi-a propus să prezinte îndeosebi aspectele generale ale raporturilor dintre societatea
omenească şi mediu. S-au evidenţiat diverse faţete ale presiunii antropice asupra mediului şi
caracteristicile generale ale principalelor tipuri de mediu la nivelul globului terestru. În schimb nu ne-
am oprit asupra unor domenii care fac obiectul unor alte cursuri cum sunt cele referitoare la
hazardele naturale, managementul mediului, poluarea şi protecţia mediului şi ocrotirea naturii, iar
cele legate de efectele proceselor actuale de modelare au fost doar foarte succint semnalate.

Noţiunea de mediu geografic, în sens larg, se identifică cu însuşi obiectul geografiei

fizice, mediu însemnând de fapt tot ceea ce ne înconjoară. În sens restrâns, geografia mediului are
obiect, metode şi principii care o individualizează ca disciplina de sine stătătoare. Această disciplină a
fost definită ca o ramură a geografiei care studiază structură, funcţiile, raporturile reciproce şi
repartiţia spaţială a factorilor de mediu, naturali sau antropici, care determină modul în care oamenii
îşi duc viaţa şi îşi obţin cele necesare existenţei. În acest spirit, mediul geografic este un macrosistem
alcătuit din mai multe componente:relief, apă, aer, sol, plante şi animale, inclusiv omul între care s-au
stabilit relaţii multiple de natura spaţială, temporală, cauzala, evolutivă.

Mediul cuprinde trei categorii de componente: abiotice cele care alcătuiesc potenţialul ecologic al
mediului; biotice şi antropice . Dintre componentele abiotice, rocă, relieful, apele, climă,
constituie factori primari, pe când solul, alături de elementele biotice, intra în categoria factorilor

1
derivaţi dependenţi de factorii primari şi ale căror caracteristici sunt expresia interacţiunilor cu
aceştia şi a conexiunilor reciproce.

Locul de viaţă al unei comunităţi de plante şi animale poartă denumirea de biotop (bios –
viaţa; topos – loc); include totalitatea factorilor abiotici care determină particularităţile locului luat în
analiză. Complexul alcătuit din biotop şi biocenoza poartă numele de ecosistem şi are o structură bine
definită.

Ecosistemele se încadrează în unităţi spaţiale mai largi, numite geosisteme, care implică nu numai
legăturile dintre biotop şi biocenoza, ci şi interacţiunea complexă a factorilor de mediu care
constituie cadrul existenţei societăţii omeneşti

Geosistemul este un sistem deschis, aflat într-un schimb permanent de materie şi energie cu
sistemele tot mai complexe în care se încadrează, până la nivelul sistemului planetar. Este un sistem
organizat, cu o structură verticală şi orizontală clară, incluzând diverse subsisteme. În cadrul
geosistemului se produce un flux permanent de materie şi energie, între componentele biotice şi cele
abiotice şi între sistemul respectiv şi sistemele subordonate şi supraordonate, ceea ce asigură
echilibrul dinamic al său. Sursa primordială de energie este radiaţia solară. Principalele modalităţi
prin care se realizează transportul materiei în interiorul geosistemului şi în relaţiile acestuia cu
sistemele învecinate sunt pe calea aerului, prin apă şi prin intermediul organismelor. Aerul furnizează
plantelor şi vieţuitoarelor gazele vitale, iar prin procesele de convecţie şi circulaţia maselor de aer
transfera energie calorică şi transportă diferite particule. Apa transporta materia în formă solidă,
coloidala sau dizolvata, atât ca urmare a infiltrării în sol , cât şi a scurgerii de suprafaţă. Prin
intermediul organismelor materia circula de-a lungul lanţurilor trofice .

Noţiunea de mediu geografic este considerată de unii autori sinonimă cu cea de peisaj geografic, pe
când alţii fac o distincţie clară între acestea, definind peisajul ca o manifestare concretă, vizibilă în
teritoriu, a interacţiunilor complexe din natură.Starea de echilibru a unui geosistem consta în
capacitatea acestuia de a efectua schimburi de materie şi energie cu mediul înconjurător, fără a-şi
pierde individualitatea. Fenomenele de autoreglare, prin mecanisme complexe, realizează un
echilibru între cantitatea de energie intrată în geosistem, producţia primară de biomasa,
consumatorii de diferite ordine şi descompunatori. Omul a urmărit în general optimizarea proceselor
ce au loc în natură, obţinerea unei producţii mai ridicate de biomasa sau a unor produse adecvate
nevoilor sale de consum. Efectele acţiunii antropice au fost în general pozitive, transformarea
antropică a peisajului fiind în ansamblu o acţiune care a permis o dezvoltare crescândă a societăţii
omeneşti. În aceste cazuri putem vorbi de o dezvoltare durabilă, în care resursele naturii sunt
utilizate raţional, ele asigurând în mod corespunzător necesităţile materiale ale societăţii pentru
generaţiile actuale şi viitoare. Adesea, însă, acţiuni omeneşti defectuoase şi suprasolicitarea
resurselor au produs dezechilibre, uneori de foarte mare amploare, mergând până la diminuarea
substanţială a a bioproductivitatii şi declanşarea unor fenomene cu profunde repercusiuni asupra
vieţii oamenilor.

Protecţia mediului are în vedere totalitatea factorilor de mediu, implicând protecţia calităţii aerului,
a apei, a solului, în toate tipurile de peisaj, inclusiv, şi chiar prioritar, în cele intens antropizate. În

2
cadrul ei se individualizează însă şi o direcţie aparte, conservarea naturii, care are în vedere acţiunile
de ocrotire a ecosistemelor naturale şi a biodiversităţii.

Geografia mediului trebuie să fie înţeleasă ca analiză a geosistemului şi numită ca atare. În cadrul
geografiei ea presupune acumulări specifice oricăror discipline analitice, în primul rând geografice şi
geologice ca:meteorologia şi climatologia, hidrologia, geomorfologia, geografia populaţiei şi
aşezărilor, geografia producţiei şi serviciilor, geologia generală; care constituie cadrul ştiinţific
fundamental de realizare a sintezei geografice şi argumentează variabilitatea spaţială a
geosistemului, variabilitate abordată apoi prin intermediul altor discipline geografice, că geografia
regională a lumii, a diferitelor teritorii naţionale, a nivelului de organizare local.

Bibliografie

1. Mac, I., (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.