Gorbuleac Ludmila

Teorii sociologice asupra handicapului

1.Perspectiva normativă
Ințelegerea fenomenului de handicap in perspectiva normativa se bazează pe comparație, folosind scala de la normal la patologic. Conceptul de
normal și patologic poate fi identificat printr-o metodă statistică, adică enumerind calitătile biologice ale populației. Aceasta idee a fost propusă
de Adolf Quetlet, care a descoperit, că in urma masurarilor efectuate pe un numar mare de populație, putem ajunge la un om mediu, caracteristic
speciei umane. Și deci aflarea gradului de normalitate poate fi făcut prin compararea parametrilor individului cu curba normalității ce este in
forma de clopot. Insă tipul mediu este o abstracție ce nu corespunde absolut cu realitatea și nu putem strict ințelege unde se termină normalul si
incepe patologia și invers. Cu cit variabila normei este mai ingustă cu atit handicapul este mai răspindit.

2.Interpretarea diferenței, a abaterii de la normal conc. E.Durkheim

Durkheim face diferențe intre faptele normale,adică cele care sint cum trebuie să fie și faptele patologice, adică cele care trebuie să fie altfel
decit sunt. El face o analogie intre faptele sociale și faptele biologice, considerind, că ceea ce este caracteristic majoritătii este normă iar cele mai
putin caracteristice (excepționale) le numește patologie. Faptele normale sunt mai frecvente și deci mai superioare, pe cind faptele patologice
fiind mai rare fac ca indivizii ce le prezintă să supravietuiască mai greu. El atribuie societății o superioritate fată de individ, deoarece anume
societatea acționează asupra individului prin manierele generale specifice. Prin urmare normal este ceea ce se intilnește mai frecvent intr-o
colectivitate, societate. Dar totodata o dificiență sau un handicap poate duce la sporirea adaptabilității, anume prin aceasta poate fi explicată
evoluția și progresul.

3.Perspectiva structural funcționalistă

In această perspectivă locul central este acordat conceptelor de status (poziția persoanei intr-un sistem social) și rol (așteptarea celorlalți față
de persoana respectivă). Aceste concepte au fost abordate de Parsons și Merton. Parsons ierarhizează și direfențiază indivizii in structura socială
bazindu-se pe statusurile și rolurile actorilor sociali. Interacțiunea lor se realizeză prin procesul de socializare formarea sistemelor, respectind
valorile generale. Comportamentul ce nu corespunde valorilor sistemului se transformă in devianță socială ce distruge sistemul. Parsons numește
boala o devianță ce deformează rolurile sociale normale. Ca aceasta sa nu duca la consecințe distructive sint necesare mecanizme de control la
nivelul diferitor sisteme sociale, deoarece boala impiedică realizarea efectiva a rolurilor sociale. Statusul de bolnav este atribuit nu asumat,
deoarece afecteaza sistemul social boala trebuie privită ca un fenomen social. Merton introduce noțiunea de status dominant, care redă cel mai
important status ocupat de o persoană și ii influiențează toate aspectele vieții.Această noțiune face mai ințeleasă situația persoanelor cu nevoi
speciale.

4.Interactionalismul simbolic
Inițiatori Cooly și Mead. Cooly a preluat conceptul de “eul social” și a elaborat o teorie a interacționalizmu -lui uman bazat pe “eul oglindă”.
Imaginea unei persoane apare in gindirea altor persoane, adica reflectată sau eul oglindă. Imaginea de sine a persoanei nu este directa ci,
constientizarea eului social se face prin preceperea modului in care se reflectă in reacția altora. Eul oglină are 3 elemente: imaginea persoanei
despre modul in care in vad altii, modul in care el crede ca il vad altii și reacția persoanei la toate aceste aspecte. Mead sa bazat pe capaciatea
oamenilor de a folosi simboluri in procesul comunicării, creării regulilor precum și ajustarea comportamentului propriu la asteptările altora.
Aceasta are loc prin dezvolatrea eului sau comportamentului propriu. Simbolurile reprezintă limbajul, mimica prin care ne impartașim gindurile
si ne indeplinim rolurile sociale.

5.Teoria etichetării
Teoria etichetarii este o perspectiva sociologică dominantă asupra devianței. Devianța este procesul ce implică, pe de o parte persoane ce incalcă
reguli, și persoane ce respectă normele pe de altă parte. Devianța apare daca este percepută de societate. Nu săvirșirea primului act de devianță
este determinant, ci declanșarea mecanismelor de etichetare de catre societate a indivizilor ca devianți duc la schimbarea atitudinior față de sine a
acestora și față de rolurile sociale de devianți, pe care trebuie sa le joace in continuare, drept rezultat al etichetării. Procesul etichetării este
esențial pentru continuitatea devianței, intru cit eticheta face sa se intăreasca comportamentele respective. Etichetarea generează devianța, o
menține și are impact asupra tuturor domeniilor vieții individului (familia, prietenii, munca etc.) Eticheta devine ca un statut dominant al
persoanei. Persoane cu competența de a eticheta pot fi agenți sociali, instituții responsabile pentru controlul comportamentului deviant etc.
6.Perspectiva etnometodologică
Concept dezvoltat de Garfinkel, care il numeste studiul metodelor ,unde persoanele sau grupurile sociale elaborează concepte asupra realităților
lor sociale. Ideea principala a conceptului este, ca orice individ este un sociolog, aducind in lumea stiinței realitatea vieții cotidiene. Studiul
etnometodologic se centrează pe evidențierea modalităților de activități cotidiene a membrilor societății, care devin metode practice in
cunoașterea spontană a societății. Adica anumite comportamente sau acțiuni pot deveni drept sursă de informație sau obiect de studiu practice.
Garfinkel descrie problematica trecerii de la un status al sexului la altul, fapt controlat de orice societate. Tot aici poate fi aplicată și trecerea
persoanelor de la categoria normali la cea de invalizi.

7.Perspectiva dramaturgiei sociale

Concept analizat și susținut de sociologul Erving Goffman, care recurge la o analogie intre interacțiunea socială și reprezentarea teatrală. Prin
urmare interacțiunea socială este o serie de mici drame unde actorii sociali iși prezintă imaginile de sine, manipulind reacțiilie altora (publicul).
Inividul recurge la modalități prin care controlează imaginile de sine pe care alții le formează despre el. Precum un actor ar juca o scenă
individul pe parcursul zilei joaca mai multe roluri, expunindu-se la diferite riscuri, deci viașa socială este o serie de provocări imprevizibile.
Actorii sociali sint in scena deschisă (sub presiunea publiculu), sau in culise (cu sine insăși, cum nu ar vrea sa apara in public). Fiecare persoană
iș-i construiește o prezentare de sine unde exista un eu real si un eu virtual. Gofmann analizează termenul de stigmat, prin care se atribuie o
identitate socială anumitor indivizi ce se deosebesc de cei ce se consideră normali.

8.Normalizarea
Prima aparitie a conceptului a avut loc in Danemarca in Legea privind retardul mintal (1959), unde se defineau obiectivele servicilor speciale, ca
fiind acelea “ de a crea persoanelor cu retard o existenta cit mai apropiata de conditiile de viață obișnuite”. Ulterior au fost facute trimiteri la
conceptele de “caliatea vietii” “stilul vieții” “mod de viață”. Conceptul de normalizare era centrat pe modul in care serviciile de suport se
raportau la drepturile fundamentale a persoanelor cu dificultați intr-o sociatate bazată pe principii de egalitate. Conceptul era cu un conținut
umanist ce se baza pe egalitate, libera alegere cit si dreptul la autodeterminare. Obiectivul fundamental al definiției normalizării era ca
persoanele cu dificultăți sa beneficieze de drepturi si calitate a vieții similare cu persoanele obisnuite sau valide, normale.