Analiza eficientei cheltuielilor.

Recunoasterea cheltuielilor

O cheltuială este recunoscută imediat în contul de profit şi pierdere atunci

când un cost nu generează beneficii economice viitoare sau atunci când şi în măsura
în care viitoarele beneficii economice nu corespund sau încetează să mai corespundă
condiţiilor pentru recunoaşterea în bilanţ sub formă de activ.

O cheltuială este, de asemenea, recunoscută în contul de profit şi pierdere în

acele situaţii în care apare o datorie fără recunoaşterea unui activ, cum ar fi cazul în
care datoria apare ca urmare a acordării de garanţii pentru produsele vândute.

Contul de profit şi pierdere prezintă importanţă pentru o gamă largă de

utilizatori de informaţie contabilă, fiecare urmărind satisfacerea propriilor nevoi
informaţionale. Astfel, plecând de la contul de profit şi pierdere, investitorii şi
creditorii pot să evalueze fluxurile viitoare de trezorerie ale întreprinderii. Astfel,
investitorii pot să evalueze cu cea mai mare exactitate, valoarea economică a
întreprinderii unde sunt acţionari, iar creditorii pot să determine măsura în care
întreprinderea îşi va putea rambursa datoriile.

Contul de profit şi pierdere poate fi utilizat şi de alte categorii de utilizatori:

clienţii vor să fie informaţi asupra capacităţii în care întreprinderea le poate furniza
bunurile şi serviciile de care au nevoie; sindicatele sunt interesate să examineze
rezultatele în vederea negocierii de noi convenţii colective; guvernele utilizează
informaţiile privind rezultatele pentru fundamentarea politicilor economice şi fiscale;
în fine, managerii utilizează contul de profit şi pierdere pentru evaluarea eficacităţii
resurselor consumate şi proiectarea de noi strategii de firmă.

Întreprinderile trebuie să prezinte, fie în contul de profit şi pierdere, fie în notele la

contul de profit şi pierdere, o analiză a cheltuielilor utilizând o clasificare bazată pe:

-natura cheltuielilor
-destinaţia lor în cadrul întreprinderii.

NATURA CHELTUIELILOR

Cheltuielile sunt agregate în contul de profit şi pierdere conform naturii lor (de
exemplu, amortizarea, achiziţiile de materii prime, cheltuielile cu transportul,
salariile, cheltuielile de publicitate) şi nu sunt realocate pe diferitele funcţii din cadrul
întreprinderii. Această clasificare a cheltuielilor asigură facilitarea prelucrării
informaţiei contabile, deoarece înregistrările în contabilitate se fac plecând de la
natura operaţiei consemnate în documente, indiferent de destinaţia internă a
cheltuielii.

Prezentarea contului de rezultate după natura veniturilor şi cheltuielilor se

întâlneşte în ţările cu un sistem contabil de întreprindere de tip dualist, caracterizat
prin deconectarea, în diverse grade, a contabilităţii financiare de contabilitatea de
gestiune.

Această structurare a contului de profit şi pierdere prezintă informaţii globale

asupra întreprinderii privind capacitatea acesteia de a genera o valoare adăugată la
intrările în ciclul de exploatare, ca urmare a mijloacelor proprii utilizate în procesul de
producţie şi de distributie şi creează posibilitatea unor analize globale privind
performanţa întreprinderii. În practică, această prezentare are inconvenientul că
modul de determinare a valorii adăugate, util şi în contabilitatea naţională, se
limitează doar la stabilirea valorii adăugate, fără a explica modul ei de formare, ceea
ce îi limitează utilitatea în gestiunea întreprinderii.

Această metodă este simplu de aplicat în multe întreprinderi mai mici,

deoarece nu este necesară nici o alocare a cheltuielilor de exploatare pe clasificările
funcţionale.
 Norma IAS 1 furnizează următoarea structură pentru contul de profit şi
pierdere utilizând metoda clasificării dupa natura cheltuielilor:

Cifra de afaceri X
Alte venituri din exploatare X
Variaţia stocurilor de produse finite şi producţie în curs X
Materii prime consumate X
Cheltuieli de personal X
Cheltuieli cu amortizările X
Alte cheltuieli de exploatare X
Total cheltuieli de exploatare (X)
Beneficiul din exploatare X

DESTINAŢIA CHELTUIELILOR

Cea de-a doua metodă de analiză este cunoscută ca metoda clasificării după
destinaţia cheltuielilor sau metoda ”costului vânzarilor” şi clasifică cheltuielile după
funcţia lor ca parte a costului vânzarilor, distribuţie sau activităţilor administrative.
Această prezentare oferă deseori informaţii mai relevante pentru utilizatori decât
clasificarea cheltuielilor după natură, dar alocarea costurilor pe destinaţii poate fi
arbitrară şi implică în mod considerabil utilizarea raţionamentului profesional.

Norma IAS 1 furnizează următoarea structură pentru contul de profit şi

pierdere utilizând metoda clasificării după funcţii:
Cifra de afaceri X
Costul vânzarilor (X)
Marja brută X
Alte venituri din exploatare X
Costurile de distribuire (X)
Cheltuieli administrative (X)
Alte cheltuieli de exploatare (X)
Beneficiul din exploatare X

Practica prezentării contului de rezultate în forma listă verticală şi pe funcţiuni

ale întreprinderii este întâlnită, în special, în ţările anglo-saxone, cu un sistem contabil
de întreprindere de tip monist, în care contabilitatea financiară este conectată cu
contabilitatea de gestiune, cât şi în alte ţări unde normalizatorul contabil a prevăzut şi
această alternativă.

Întreprinderile care clasifică cheltuielile după funcţie trebuie să prezinte

informaţii suplimentare despre natura cheltuielilor, inclusiv cheltuielile cu
amortizarea şi personalul.

Alegerea metodei de analiză între metoda costului vânzarilor şi metoda naturii

cheltuielilor depinde atât de factori istorici şi cei aferenţi sectorului economic
respectiv, cât şi de natura organizaţiei. Ambele metode indică acele costuri care se
aşteaptă să varieze, direct sau indirect, în funcţie de nivelul vânzărilor sau producţiei
întreprinderii.

Cum fiecare dintre ele este avantajoasă în contextul diferitelor tipuri de

întreprinderi, norma IAS1 solicită o alegere pe criteriul varianta care prezintă cel mai
sincer elementele performanţelor întreprinderii.