MINISTERUL EDUCATIEI REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Cadastru ,Geodezie şi Construcţii
Catedra: Evaluarea şi Managementul Imobilului

Referat
La disciplina: Integrarea economică şi economia europeană
Pe tema:Piata unică şi Piaţa comună:abordări conceptuale şi
caracteristici

A efectuat: Studentul gr.EI-146,

Botnaru Inga
A verificat: Conf. univ., dr.:
Bîrdan Veaceslav

Chişinău
2018
 INTRODUCERE

Lucrarea este menită să accentueze principalele trăsaturi ale liberei circulaţii a bunurilor, a
serviciilor, a capitalului a persoanelor, precum şi direcţiile de dezvoltare a Pieţei Interne Unice.
Piaţa comună este zona în care libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor si factorilor de
producţie (capital si persoane )este deplină. Piaţa Internă Unică este una din marile realizări ale
Uniunii Europene, fiind cea mai întinsă piaţa din lume. Realizarea unei pieţe comune presupune
o serie de reglementări,care vor fi detaliate în prezenta lucrare.
Piaţa Internă este un instrument şi nu un obiectiv in sine pentru: o creştere echilibrată şi
susţinută cu respectarea mediului; nivele inalte de utilizare a fortei de munca si de protectie
sociala; nivel de trai si calitatea vietii; coeziune economica si sociala.
Deşi pacea dintre statele membre a rămas în centrul preocupărilor Comunităţii, din a doua parte a
anilor `50, aceasta a început să-şi concentreze tot mai mult acţiunile asupra obţinerii unei largi
pieţe comune. Puterea economiei Statelor Unite era un exemplu izbitor al succesului unei astfel
de pieţe.
Ideea unei pieţe comune extinse a avut o dinamică durabilă de-a lungul deceniilor trecute,
fiindcă reflecta tot mai mult realitatea independenţei economice. Pe măsură ce tehnologiile se
dezvoltau, şi alături de ele, economiile deveneau tot mai solide, tot mai multe firme de toate
mărimile doreau să aibă acces la o piaţă extinsă şi sigură. Pentru sănătatea economie şi beneficiul
consumatorilor, piaţa trebuia să fie suficient de mare pentru a furniza spatiu competiţional, chiar
şi între cele mai mari firme. Astfel că, pe măsură ce economiile europene se dezvoltau, proiectul
iniţial al CEE (Comunitatea Economică Europeană) centrat pe abolirea taxelor într-o uniune
vamală, a fost urmat in anii `80 de programul pieţei unice, apoi în anii `90 de moneda unică.
Au existat atăt motive economice, căt şi politice pentru fiecare dintre cele trei proiecte: pe de o
parte beneficiile raţionalităţii economice, pe de altă parte consolidarea sistemului comunitar ca
un cadru pentru relaţiile paşnice între statele membre. Economia şi politica au fost de asemenea,
implicate în realizarea proiectelor, deoarece integrarea economiilor moderne necesita un cadru
legal şi, deci, instituţii politice şi juridice comune.Doar succesul economic sau doar cel politic nu
ar fi fost de ajuns pentru a susţine Comunitatea. Era nevoie ca ambele să raporteze succese
pentru ca uniunea vamală şi piata unică să poată deveni realitate. Tot un amestec de motive
economice şi politice a dus la capăt cu succes lansarea monedei unice, deşi încă nu toţi membrii
participă la acest program.

Piata Interna Unica -consideratii generale

Piata Interna este definita prin:

Art.7 al Tratatului de la Roma.

* "O zona fara frontiere interne, in care este asigurata libera circulatie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor si capitalului"
* Totodata, ea este o piata cu dimensiune sociala, in care este incurajata concurenta activa.
* Toate controalele si verificarile sistematice necesare asigurarii conformitatii cu regulile au loc
pe piata si nu la frontierele nationale.
Art.6. - interzice orice discriminare pe baza de nationalitate , atat intre Statele membre, cat si
intre cetatenii acestora.
Art.8 - stabileste Dreptul cetatenilor la libera circulatie si rezidenta, pe teritoriul Comunitatii.
Art.9 - 12. - cer abolirea taxelor vamale si a impozitelor, cu efect echivalent asupra schimburilor
dintre Statele Membre
Art.30 - 36. - interzic restrictiile cantitative si masurile cu efect similar asupra schimburilor
dintre Statele Membre.
Art.37. - interzice discriminarea de catre monopolurile de stat.
Art.48 - 51. - principiile care asigura libertatea miscarii fortei de munca.
Art. 52 - 57 - libertatea miscarii si stabilirii libere a profesionistilor (SELF-EMPLOYED)
Art. 58 - libertatea miscarii si stabilirii libere a firmelor.
Art. 59 - 66 - prevad libertatea de a oferi servicii.
Art. 67 - (inlocuit prin Art.73b) se refera la abolirea restrictiilor privind libera miscare a
capitalului.
Art. 85 - 86 - interzic comportamentul anti-concurential.
(Art.90) - prevede ca regulile concurentei se aplica intreprinzatorilor publici si intreprinzatorilor
carora li s-au acordat drepturi speciale sau exclusive.
Art. 92 - stabileste conditii stricte pentru ajutoarele de stat, pentru a proteja integritatea Pietei
Interne.
Art. 95 - obligatia Statelor membre de a NU face discriminari in probleme fiscale.

Principiile stabilite de Curtea Europeana de Justitie. Deciziile de Interpretare a Tratatului.

a) 1979 "Cazul Dijon" - principiul recunoasterii reciproce

"Orice bun, circuland legal intr-unul din Statele Membre poate circula liber in orice parte a
Comunitatii, cu exceptia cazului cand un Stat Membru poate demonstra ca regulile Statului
Membru de origine nu acorda protectia echivalenta a bunului public esential.
Aplicarea acestui principiu asigura LIBERA CIRCULAtIE, fara a recurge la legislatia la nivel
Comunitar.
b) Art.30 si urmatoarele din Tratat. Interpretarea termenilor "masuri avand <efect echivalent> cu
restrictiile cantitative si interzicerile; restrictiile sau limitarile liberei circulatii - permise pe baza
diverselor aspecte ale politicii publice (art.36; art.48.3 etc.).
Aceste interpretari au inlesnit crearea si mentinerea Pietei Interne, fara alta legislatiei, intr-un
mare numar de sectoare nearmonizate.
Uniunea vamală şi piaţa unică
La 25 martie 1957 Franţa,Germania,Italia,Belgia, Olanda şi Luxemburg semneză Tratatul de la
Roma. Acesta defineşte conţinutul Pieţei Comune şi creează instituţii care să stabilească regulile
pe acestă piaţă, să lărgească competenţele europene în materie economică şi să asigure aplicarea
regulilor. Sub aspect instituţional , sunt de remarcat două instituţii cu rol esenţial, şi anume:
Consiliul de Miniştri, cu rol legislativ, şi, Comisia , care avea un rol executiv.
Iată care erau cele trei scopuri principale ale Tratatului de la Roma:
1.O uniune vamală, prin care urmau să fie înlăturate toate barierele tarifare sau de altă natură din
calea dezvoltării schimburilor comerciale dintre membrii CEE, obţinerea unui acord cu privire la
stabilirea unui tarif extern comun, astfel încăt toate bunurile importate de CEE să fie supuse
aceloraşi taxe şi tipuri de controale.
2.O piaţă europeană unică, în cadrul căreia să se promoveze libera circulaţie a persoanelor,
capitalurilor, bunurilor şi serviciilor.
3.O politică agricolă comună, prin care fermierilor să li se asigure un preţ garantat pentru
producţia obţinută, pieţele de desfacere a produselor acestora să fie stabile, iar proviziile de
hrană asigurate.
Uniunea vamala a fost finalizată fară a întămpina mari greutăţi în anul 1968, prin stabilirea unui
tarif extern comun, însă barierele non-tarifare pentru comerţul dintre statele membre au rămas.
La mijlocul anilor `70, cănd recesiunea facuse ca statele membre să simtă acut nevoia unei
protejări a pieţelor lor naţionale, perspectivele unei pieţi unice păreau imposibile. La începutul
anilor `80 devenise clar că se impuneau măsuri urgente care să restabileze relativul declin
economic al Comunităţi Europene, iar programul creării unei pieţe unice avea nevoie de un
impuls, pentru a ţine piept concurenţei străine. Economiile Europei puteau deveni mai
competitive şi mai eficiente, iar afacerile mult mai profitabile.
La Summitul de la Bruxelles din februarie 1985, Consiliul European a convenit că era momentul
să se concentreze din nou asupra unuia dinre scopurile iniţiale ale Cominităţii Europene, şi
anume constituirea unei pieţe unice, în care să nu existe niciun fel de bariere comerciale. Idealul
la care se aspira era promovarea libertăţii de acces şi de circulaţie în patru arii cheie:
1.Persoane: rezidenţii legali ai statelor membre UE să aiba dreptul să locuiască şi să muncească
în oricare dintre statele membre, iar calificările profesionale să le fie recunoscute în oricare din
aceste state.
2.Capital: moneda şi capitalul să circule liber dintr-un stat în altul, iar rezidenţii UE să poată
folosi serviciile financiare ale oricărei ţări a UE.
3.Bunuri: companiile să-şi poată comercializa produsele la nivelul întregii UE, iar consumatorii
să aibă libertatea să cumpere respectivele produse fără a trebui să plătească taxe suplimentare
sau penalităţi.
4.Servicii: orice tip de servicii, de la cele arhitecturale la serviciile bancare, asigurări, consultantă
juridică, asistenţă medicală şi nu numai, să poată fi oferită în oricare dintre Statele Membre,
indiferent de ţara de origine a furnizorului respectivelor servicii.
Cu toate acestea, în mod îngrijorător, progresul înregistrat a fost nesimnificativ, în mare masura
deoarece statele membre au mers pe calea strategiilor economice proprii, protejăndu-şi pieţele şi
corporaţiile naţionale şi luptăndu-se pe cont propriu cu probleme precum retele ridicate ale
şomajului, nivelul scazut al investiţiilor si creşterile economice lente. Monopolurile naţionale din
domenii precum transportul şi comunicaţiile şi-au orientat pe scară largă achiziţiile de servicii si
produse catre surse autohtone, în loc să vizeze furnizori mai competitivi din afara graniţelor
naţionale.
La reuniunea din februarie 1985 a liderilor Comunităţii, Jacques Delors care tocmai preluase
preşedinţia Comisiei, era hotărăt sa contribuie la progrese în constituirea pieţei unice.Comisarul
pentru comerţ şi industrie, Lord Cockfield, a supevizat redactarea Cărţii Albe care enumera
principalele schimbari care se impuneau. Acest document a stat la baza Actului Unic European (
AUE), prima modificare semnificativă adusă Tratatului de la Roma, semnat cu aproape 30 de
ani înainte. Actul Unic European a fost semnat în februarie 1986 şi a intrat în viguare în ianuarie
1987. Spre deosebire de dezbaterile ce aveau să însotească evoluţia tratatelor de la Maastricht,
Nisa şi Amsterdam, Actul Unic European nu a generat prea multe controverse. Principalul
obiectiv a fost înlăturarea barierelor non-tarifare din calea liberei circulatii a persoanelor,
capitalului, bunurilor şi serviciilor pănă la finalul anului 1992.Aceste bariere erau de trei
categorii: fizice, fiscale şi tehnice.
Directii ale dezvoltarii Pietei Interne

Piata unica interna - una din marile realizari ale Uniunii Europene
 Cea mai întinsa piata din lume, o adevarata piata interna.
 Scopul: de a spori eficienta economica prin reduceri de costuri, de a face bunurile mai
competitive prin reduceri de preturi, de a crea mai multe locuri de munca, mai multe
posibilitati de optiune pentru cumpararea de bunuri si servicii, de a oferi mai multe sanse
privind dezvoltarea regiunilor, cu alte cuvinte, mai multa bunastare economica.
 Efecte atât asupra cetatenilor, cât si asupra mediului de afaceri în ceea ce priveste “ mai
buna ocupare a fortei de munca si mai multe oportunitati comerciale”.

Piata Interna se bazeaza pe reguli si legi comune: legile la nivel comunitar sunt obligatorii pentru
toti – firme si persoane fizice - , având un efect direct; directivele trebuie sa fie preluate în
legislatia nationala si create structurile necesare aplicarii acestora. Impactul va depinde de
masura în care directivele sunt transpuse în legislatia nationala.

Piata Unica intre deziderat si realitate

Programul de creare a Pietei Unice,asa cum a fost stabilit prin Carte Alba a Comisiei UE in 1985
constituie , in opinia specialistilor, cel mai ambitios proiect de stimulare a ofertei lansat vreodata
pe glob.
In opinia expertilor Comisiei UE impactul economic aferent functionarii Pietei Unice este in
general incurajator, apreciindu-se ca este totusi devreme ca masurile adoptate sa-si faca simtite
pe deplin efectul.
Aceiasi experti considera ca semnele unei transformari sensibile a economiilor tarilor membre ca
urmare a functionarii Petei Unice sunt in mod evident perceptibile si reliefate de :

 intensificarea concurentei intre intreprinderi, atat in sectorul productive cat si in

cel al serviciilor;
 acelerarea ritmului restructurarii in industrie , presupunea o inbunatatire a
competitivitatii
 gama mai vasta de produse si servicii ce sunt oferite la preturi de vanzare mai
putin ridicate, in special in sectoarele mai nou liberalizate
 rapiditate mai mare si costuri mai mici al livrarilor transfrontaliere, datorate
absentei controalelor marfurilor la frontierele interne
 mobilitate crescuta , in cadrul UE, a lucrarilor si a persoanelor incadrate in munca
  crearea de noi locuri de munca in tarile comunitare
 cresterea suplimentara a veniturilor in UE
 rate ale inflatiei mai mici cu 1-1,5 puncte procentuale decat cele care ar fi existat
in abesenta Pietei Interne Unice
 intensificarea convergentei si coeziunii intre diferitele regiuni ale UE
 asigurarea unui climat concurential propice cresterii economice, descurajand
marilor monopoluri nationale

Pentru desavarsirea Pietei Interne Unice , Comisia Europeana are in vedere :

 pregatirea Pietei Unice pentru largirea UE cu noi membrii din Europa Centrala si
Orientala
 finalizarea codului legislative si eficientizarea lui, astfel incat putinele propuneri
lecislative din Cartea Alba din 1985 care au mai ramas neadoptate de catre tarile
membre sa fie preluate in legislatia lor nationala
 urmarirea mai stricata a modului in care legislatia comunitara in domeniu este
aplicata in tarile membre; Comisia poate penalize statele care nu aplica aceasta
legislatie corespunzator
 confirmarea inportantei Pietei Unice ca piatra de temelie a Uniunii Economice si
Monetare
 consolidarea avantajelor Pietei Unice la nivelul cetateanului, prin ridicarea
standardelor de protectie a consumatorului , inbunatatirea dimensiunii sociale si
economice
 adaptarea Pietei la schimbarile tehnologice ( societatea informationala, retele
trans-europene

In Raportul Comisiei Europene din 9 februarie 2000 privind programul de lucru al acesteia ,
referitor la Piata Unica se fac urmatoarele precizari:
 noua strategie a Pietei Interne Unice cerea Comisei sa revada si acualizeze
obiectivele sale de eliminare a barierelor in scopul functionarii Pietei Interne
Unice ; partea centrala a acestei strategii este procesul de revizuire anuala si de
actualizare a tintelor prin prisma analizelor pietelor nationale si progreselor
realizate.
  Comisia va continua sa marcheze progrsele inregistrate sis a incurajeze adoptarea
masurilor celor mai bune .
 O atentie speciala va fi acordata regulilor de achizitii publice si serviciilor
postale.Se va incerca o adoptare a regulilor Pietei Interne Unice la provocarile
comertului electronic
 De asemenea se va avea in vedere asigurarea unui cadru adecvat dezvoltarii
afacerilor electronice (e-business) in stransa legatura cu asigurarea consumatorilor
a unui nivel inalt de incredere si mijloace efetive de redresare
 Dialogul cu cetatenii si mecanismele acestuia vor fi mai puternice pentru a ajuta
consumatorii si cetatenii sa devina participanti active la o piata comunitara
 O componenta de baza a activitatilor legate de Piata Unica este realizarea
planului de actiune in domeniul serviciilor financiare ( Financial Services Actoin
Plan) data fiind contributia potentiala a acestui sector la crearea de noi locuri de
munca si asigurarea competitivitatii
Libera circulatie a produselor industriale si agricole
 Liberalizarea circulatiei bunurilor a început cu formarea uniunii vamale.
 Alte bariere, altele decât cele vamale, numite generic “bariere netarifare” urmau a fi
înlaturate. Printre acestea se afla barierele tehnice, fiscale, administrative.
 Barierele tehnice – se refera, în principal, la standarde.
a) Standardele de calitate:
 Standardele de calitate au devenit una din barierele cele mai importante pentru produsele
exportate în tarile dezvoltate.
 Standardele sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor, calitatea
acestora (continut, greutate, design, performante, durabilitate, consumul de energie,
manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.).
 Scopul standardelor: asigurarea securitatii lucratorilor, protectia sanatatii consumatorilor,
protectia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.
 Standardele si normele tehnice devin bariere tehnice în calea comertului numai daca sunt
diferite de la o tara la alta sau daca nu sunt recunoscute în alte tari. Ca urmare, piata
externa este mai îngusta sau mai larga, accesul mai ieftin sau mai costisitor, si în functie
de barierele de aceasta natura. Modalitatile de a depasi barierele care decurg din existenta
unor standarde diferite în tarile respective sunt fie de a se stabili standarde comune, fie de
a se promova recunoasterea reciproca a standardelor.
 Exista organisme – de stat sau private – care elaboreaza standarde pentru produse si
servicii. Organismele care produc standarde europene sunt: CEN (Comite Europeenne de
 Normalisation), CENELEC (Comite Europeene de Normalisation Electrotechnique) si
ETSI (European Tele- communication and Standardisation Institute). Organismele
nationale de standardizare si comitetele nationale pentru electrotehnice si telecomunicatii
sunt, în acelasi timp, si membri ai organismelor europene de standarde.
 Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea si respectarea
acestora face exportul mult mai usor deoarece dovedeste conformitatea produsului cu o
calitate deja cunoscuta si acceptata a bunurilor. Ca urmare, standardele devin
“obligatorii” din punct de vedere comercial. Aceasta dovedeste si ca respectiva
întreprindere a introdus sistemul de management al calitatii, care arata si cum opereaza
compania în acest domeniu: cum asigura calitatea designului, productiei, instalarii,
service-ului, controlului si testarii. Sistemul trebuie sa fie acreditat de catre organisme
recunoscute de acreditare si înregistrat. În multe cazuri, respectivele organisme vor
proceda la o reacreditare periodica a sistemului. Asa se explica de ce se recomanda
adoptarea Standardelor Internationale ISO 9000 si a subsectiunilor acestora.
Tratatul de la Roma cu privire la barierele tehnice: se refera la armonizarea legislatiei, ceea ce
înseamna elaborarea si impunerea de norme si standarde europene. Au aparut doua probleme:
 Stabilirea de standarde comune pentru toate bunurile ar fi fost o sarcina uriasa, imposibil
de realizat într-un interval rezonabil, având în vedere marea varietate de produse si
frecventele modificari, îmbunatatiri ale parametrilor.
 Elaborarea unor standarde comune pentru toate produsele ar fi fost în buna masura inutila
deoarece, fiind vorba de tari dezvoltate, nivelul tehnic si calitativ al produselor este
apropiat.
Solutia de compromis a fost dubla abordare:
 În cadrul asa numitei “abordari sectoriale” sau a “vechii abordari”, CEE a introdus
Directive europene asupra specificatiilor privind prelucrarea si ambalarea unui anumit
numar de produse cum sunt: securitatea jucariilor, produsele de constructii,
echipamentele de protectie personala, articole medicale, materiale chimice, produse
alimentare, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele reglementate cel mai sever),
medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru telecomunicatii, toate
articolele electrice, sistemul de autorizare standard pentru vehiculele cu motor si
trailerele acestora care au devenit obligatorii pentru noile vehicule cu motor începând cu
1 ian. 1996, etc. Unele dintre acestea au fost deja introduse în legislatiile nationale. Un
produs care este acoperit de o directiva comunitara trebuie sa raspunda întocmai
prevederilor respectivei directive pentru a fi vândut legal în CEE, iar respectivul produs
poarta marca CE.
  Pentru a vinde în UE produse din categoria celor mentionate mai înainte, statele
nemembre trebuie sa creeze structuri nationale de autorizare si certificare, care sa ateste
ca bunurile produse si oferite pietei raspund criteriilor comunitare privind calitatea,
securitatea si efectele.
 În cadrul “noii abordari” privind armonizarea conditiilor pe care trebuie sa le
îndeplineasca produsele, numai cerintele esentiale precum nivelul de securitate pentru
protectia sanatatii consumatorilor si a mediului trebuie sa fie armonizate la nivel
comunitar. Pentru a înlatura interdictiile la import ale produselor care nu corespundeau
unor prescriptii nationale, dar care respectau normele comunitare privind protectia
sanatatii consumatorilor sau/si a mediului, a fost adoptat principiul recunoasterii
reciproce (mutual recognition) a standardelor. La aceasta solutie s-a ajuns ca urmare a
sentintei Curtii Europene de Justitie în faimosul caz numit “Cassis de Dijon” din 1979,
care se referea la interzicerea vânzarii în Germania a unui anumit licheur frantuzesc, pe
motiv ca nu ar raspunde prescriptiilor germane privind gradul de alcool. Alte cazuri,
devenite de referinta, sunt cele ale berii germane, ciocolatei englezesti si a pastelor
italiene.

Recunoasterea reciproca înseamna, în practica, urmatoarele:

A) Regulile echivalente, specificatiile tehnice, certificatele de control, testare si analize eliberate

de catre laboratoare recunoscute oficial în una din tarile membre trebuie sa fie acceptate de catre
alte state ale UE (detalii, în Matiera, 1990).
B) O întreprindere care a obtinut autorizarea de a produce în conformitate cu o procedura de
evaluare din partea unor organisme abilitate, cele mai multe fiind private, va avea voie sa vânda
bunul respectiv în întreaga UE.
C) Un bun care este produs si ambalat conform descrierii, având un continut sau ambalaj care
sunt legale în una din tarile UE, nu poate fi interzis la import într-o alta tara a UE, invocându-se
absenta conformitatii cu prescriptiile existente în tara de destinatie sau cu absenta unui anumit
continut.
Introducerea principiului recunoasterii reciproce a contribuit substantial la liberalizarea
circulatiei bunurilor în cadrul Pietei Interne a UE. În acelasi timp, a deschis noi oportunitati de
export în UE pentru nemembri, deoarece adoptarea standardelor existente în una din tarile UE
permite exportul bunurilor respective în oricare din celelalte tari ale Uniunii Europene.
b) Standarde ecologice:
Protectia mediului - problema globala.
  Un produs de calitate trebuie sa raspunda nevoilor consumatorilor dar fara a dauna
mediului. Paralel cu standardele de calitate, s-a dezvoltat un management ecologic.
 Primele masuri: Institutul Britanic de Standarde a elaborat primul standard în acest
domeniu. În UE, o schema Eco voluntara a fost recomandata si introdusa la 1 ianuarie
1993, dar cu intentia de a o face obligatorie fie sub presiunea pietei, fie prin includerea
acesteia într-o directiva comunitara. La început, firmele au fost doar încurajate sa
produca si sa vânda produse si servicii ecologice. Publicarea unei liste de onoare cu
respectivele companii si utilizarea unui logo specific erau singurele stimulente acordate.
 Includerea în reglementari comunitare stricte a unor domenii cu impact asupra mediului:
emisiile în aer, radiatiile, zgomotul, furnizarea apei, deseurile, ambalarea, utilizarea de
materiale si energie, modificarile urbanistice, securitatea publica, sanatatea si securitatea
persoanelor angajate etc.
 În contextul problematicii Pietei Interne, Comunitatea Europeana a elaborat reguli care se
aplica peste tot în comunitate, indiferent de originea comunitara sau necomunitara a
respectivelor companii, cu privire la protectia sanatatii si securitatii la locul lor de munca
– acesta incluzându-se în notiunea de mediu în sens larg - , la responsabilitatea
patronatului.
Piata Interna Europeana contine urmatoarele tipuri de standarde tehnice si reglementari privind
mediul:

Standarde si reguli Voluntare sau obligatorii

Apartin legislatiei nationale dar de obicei sunt

conforme standardelor internationale precum
Standarde de calitate ISO. Ele sunt standarde voluntare din punct de
vedere legal, dar în fapt sunt obligatorii din
motive comerciale.

Reglementate prin Directive europene;

Obligatorii pentru toate firmele care doresc sa
Standarde Europene
produca si sa vânda în UE, indiferent de
originea acestora.

Standardele de mediu Obligatorii

Obligatorii pentru toate firmele, nationale sau

Reguli (legi) EC privind protectia sanatatii si
straine, care opereaza în cadrul Uniunii
sigu-rantei la locul de munca
Europene
Bariere fiscale: diferentele între tari privind sistemele de impozite, tipul si marimea impozitelor
pe consum sau indirecte, variatele accize etc.
Barierele fiscale distorsioneaza fluxul de bunuri si concurenta: fluxurile de bunuri, ca
urmare a diferentelor în impozitele pe consum; orientarea capitalului si alocarea resurselor, ca
urmare a diferentelor în impozitarea firmelor; fluxul miscarii de bani, ca urmare a diferentelor în
impozitarea economiilor populatiei; preferintele consumatorilor, mai ales în zonele frontaliere,
privind cumpararea anumitor bunuri supuse accizelor (bauturi, tigari, etc).

Armonizari:
 Impozitul pe consum, în toate tarile UE este sistemul TVA, iar pentru a reduce
diferentele de marime a nivelului impunerii, s-a introdus un nivel minim de 15%.
Disparitatile care mai exista, cum sunt cele ale impozitarii produselor energetice,
urmeaza a fi înlaturate.
 În ultimii ani, s-au facut eforturi pentru o mai mare armonizare a impozitarii afacerilor,
pentru a introduce un nivel minim al impozitarii veniturilor din dobânzi platite
nerezidentilor si pentru armonizarea impozitarii indirecte.
 Diferentele cele mai mari între statele UE sub aspectul impozitarii erau cele referitoare la
accizele aplicate bauturilor alcoolice, tigarilor si produselor petroliere. În acest domeniu,
gradul de armonizare trebuie sa fie îmbunatatit.

Controlul la frontiera - un impediment important pentru libertatea de circulatie a bunurilor.

 Acest control a fost necesar chiar si dupa înlaturarea taxelor vamale, deoarece s-a
mentinut impozitarea cu TVA si accize.
 Stationarea la frontiera provoca pierdere de timp si costuri mai ridicate ale transportului.
 Raportul Cecchini a facut o evaluare a impactului economic al controlului la frontiera.
 Desfiintarea controlului vamal între tarile UE s-a pus în aplicare cu începere la 1 ianuarie
1993, asa cum fusese prevazut în programul de completare a pietei interne.
 Procesul de înlaturare a barierelor netarifare a durat o perioada destul de lunga, dar
urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale, intensificarea comertului
intra-comunitar si sporirea ponderii comertului intra-comunitar în PIB.

Liberalizarea circulatiei capitalului

Libera circulatie a capitalurilor îsi propune sa înlature restrictiile care exista în legatura cu
circulatia capitalurilor între tarile membre, sa contribuie la desavârsirea Pietei Unice europene
înlesnind celelalte libertati (libera circulatie a marfurilor, a persoanelor si a serviciilor) si sa
favorizeze progresul economic prin alocarea optima a capitalului. Ea permite crearea unui spatiu
financiar de dimensiuni internationale si contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice
si monetare a Uniunii Europene. Libera circulatie a capitalurilor deschide calea unei concurente
directe între fiscalitatea statelor membre.
Baza juridica este data de articolele 56-60 (ex-73 B - 73 G) din Tratatul de la Roma (CEE),
care opereaza o distinctie între “platile curente” si “circulatia capitalurilor”, inspirându-se din
acordurile de la Bretton Woods care au dus la crearea Fondului Monetar International în 1944.
Initial, Tratatul de la Roma nu prevedea nici o obligatie formala în ceea ce priveste
liberalizarea circulatiei capitalurilor, aceasta trebuia sa intervina progresiv „în masura necesara
unei bune functionari a Pietei comune” (articolul 67- astazi abrogat). Primele directive în materie
(din1960 si 1962) nu reuseau decât o liberalizare incompleta, însotita de numeroase clauze de
exceptare. În urma unei comunicari a Comisiei din1986 (COM(86) 292 final din 23.05.1986)
este adoptata directive 86/566/CEE care prevede o liberalizare completa a circulatiei capitalurilor
direct necesare pentru interconexiunea pietelor financiare nationale, ramân, totusi, multe
operatiuni exceptate de la aceasta liberalizare.
Actul Unic a determinat adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/CEE care prevede o
liberalizare completa a circulatiei capitalurilor începând cu 1 iulie 1990, atât în ceea ce priveste
tarile membre ale UE, cât si în ceea ce priveste tarile terte. Un regim tranzitoriu a fost prevazut
pentru Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda care puteau sa mentina restrictii pâna la 31
decembrie 1992.
Tratatul nu defineste libera circulatie a capitalurilor; ca si în cazul liberei circulatii a serviciilor
jurisprudenta CJCE ofera câteva criterii de identificare. Curtea de la Luxembourg considera ca
“circulatia capitalurilor” desemneaza acele operatiuni financiare care vizeaza în mod esential
plasarea sau investirea sumelor în cauza si nu remuneratia pentru o prestatie, în timp ce “platile”
sunt acele transferuri de devize care constituie o contrapartida în cadrul unei tranzactii adiacente.
Circulatia capitalurilor reprezinta o tranzactie cu character autonom si nu o operatiune ce ar
rezulta din alta, în timp ce procedura platilor implica un transfer de valori efectuat ca urmare a
unei tranzactii principale. Anexa I a directivei de liberalizare din 1988 (Directiva Consiliului 361
din 24 iunie 1988 pentru aplicarea Articolului 67 din Tratatul CEE) cuprinde si un nomenclator,
cu valoare indicativa în opinia CJCE, ce completeaza aceasta definitie. Circulatia capitalurilor
este numai acea deplasare a lor realizata ca operatiune financiara distincta si legata în mod
esential de investirea fondurilor respective; ea nu reprezinta o remunerare pentru un serviciu.
CJCE a precizat chiar mai mult: transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat drept o
deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligatii de plata rezultând dintr-o tranzactie
implicând circulatia marfurilor si a serviciilor, iar transferurile în legatura cu turismul ori cu
calatoriile în scopuri de comert, educatie au tratament medical constituie plati si nu o deplasare a
capitalului, chiar daca ele sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de banknote.

Beneficiarii liberei circulatii a capitalurilor

Beneficiarii acestei libertati sunt cetatenii statelor membre ale UE (în conformitate cu articolul
12 al Tratatului de la Roma care interzice orice discriminare fondata pe cetatenie), precum si
cetatenii apartinând unor terte state care au resedinta pe teritoriul unui stat membru al UE în
conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva 361 din 24 iunie 1988), de vreme ce
directiva de liberalizare din 1988 extinde câmpul de aplicare a articolului 56 din Tratatul de la
Roma (CEE). Stabilirea criteriilor dupa care se acorda dreptul la resedinta persoanelor
fizice sau juridice revine legislatiei proprii fiecarui stat membru al UE.

Forme ale miscarii capitalului:

 investitii directe - construirea de întreprinderi în diferite ramuri;
 plasamente de portofoliu (titluri: actiuni, obligatiuni, bonuri de tezaur);
 depozite bancare în strainatate.

Tratatul de la Roma - liberalizarea circulatiei capitalului ca o componenta a viitoarei Piete

comune.

 Procesul liberalizarii capitalului a avut loc lent si treptat, prioritate acordându-se

liberalizarii comertului cu bunuri.
 Primele doua directive asupra liberalizarii capitalului, din 1960 si 1962, aveau în vedere
miscarea capitalului sub forma de: investitii directe, credite comerciale pe termen scurt,
comert cu actiuni cotate la bursa.
 Restrictii: emiterea si plasarea de actiuni, restrictii pe motive de balanta de plati.
 Schimbari în sistemul monetar international: aparitia “euromonedelor”, dezvoltarea pietei
capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante,
crearea Sistemului Monetar European.
 Liberalizari ale capitalului: Germania, Olanda, Luxemburg si Belgia, urmate mai târziu
de Regatul Unit (1979) si Danemarca (1985). Franta si Italia au invocat clauze de
 salvgardare pentru o perioada mai lunga în timp ce noii veniti – Grecia, Portugalia si
Spania – au mentinut restrictii în decursul unei perioade de tranzitie.
 Cartea Alba, 1985, privind masurile pentru desavârsirea Pietei unice, interne, se refera la
înlaturarea restrictiilor care mai existau asupra miscarilor de capital si crearea unei piete
unice a serviciilor financiare.
 O directiva din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a introdus o lista
revizuita de liberalizari neconditionate de capital în care s-au inclus noi tranzactii si
transferuri. La 1 iulie 1990, circulatia capitalului în Comunitatea Europeana a devenit
libera (mici exceptii de liberalizari neobligatorii, pentru a proteja cursul valutar).
Liberalizarea prestarilor de servicii
Libera circulatie a serviciilor : inseamna acordarea dreptului de exersare a unor activitati in
spatiul comunitar, adica libertatea de acces, nondiscriminarea in raport cu autohtonii, care
practica acelasi tip de activitati, nondiscriminari legislative. Sunt considerate servicii, activitati
cu caracter industrial, comercial, artizanal si profesiunile liberale. Textul tratatului se aplica fara
a prejudicia cu nimic, regimul proprietatii in statele membre.

Cresterea importantei serviciilor:

 cca 60% din PIB, în tarile dezvoltate;
 cca 25% din volumul comertului mondial;
 factor de competitivitate
 varietate mare de servicii oferite pietei internationale;
 serviciile clasice plus servicii noi;
 presupun miscarea internationala a consumatorilor (ex. turisti) sau a furnizorilor de
servicii (service, servicii medicale etc.);
 prestarea unor servicii au legatura cu investitiile directe de capital sau/si cu regimul
mobilitatii persoanelor (vize, drept de rezidenta, de lucru);
 unele dintre aceste servicii au constituit monopolul statului si erau oferite de catre un
singur furnizor, asa cum a fost în general cazul întreprinderilor din sectorul public
(electricitate, apa, telecomunicatii, transporturi feroviare), în absenta oricarei concurente;
 unele servicii au fost, si sunt, în general, supuse unor reglementari foarte stricte, severe,
datorita implicatiilor mari pe care acestea le au asupra credibilitatii anumitor sectoare
(bancar, al asigurarilor etc.);

A) Transporturile:
Importanta transporturilor:
  costul final al marfurilor (cca 25% sunt cheltuieli de transport) si competitivitatea
acestora: avantaje sau dezavantaje comparative;
 contributie la producerea PIB;
 contributie la ocuparea fortei de munca;
 influenta puternica asupra dezvoltarii diferitelor sectoare;
 prezinta externalitati precum: impact ridicat asupra mediului (poluarea aerului,
zgomot, aglomerare, impact asupra pamântului), accidente.
Caracteristici:
 consumator de capital si energie;
 investitii mari si indivizibilitate ridicata;
 interventii publice sub forma de investitii, în stabilirea tarifelor si a
eventualelor subventii (mai ales în domeniul transporturilor feroviare),
stabilirea conditiilor pentru operare (calificarea operatorilor, limite de viteza,
standarde minime de lucru);
 cererea dependenta de nivelul activitatii economice si de venituri;
 oferta putin elastica sau chiar inelastica, pe termen scurt;
 permite doua abordari:

a)comerciala: transporturile sunt servicii care trebuie sa permita concurenta, pentru a avea
calitate si preturi mai mici;
b)sociala.

Politica CEE în domeniul transporturilor:

Tratatul de la Roma, în art. 78-84, a prevazut politici comune:

 Liberalizarea circulatiei marfurilor trebuie însotita de aplicarea simultana a unor politici
comune de transport, care sa serveasca piata.
 Existenta unor diferente între tarile membre (subventii, tarife, impozitare, protectie etc.)
distorsioneaza concurenta.

B) Serviciile financiare:
  au rol esential în orice economie dezvoltata, în strânsa legatura cu alte sectoare de
activitate economica (productie, comert, alte servicii);
 operatiuni traditionale ale bancilor (atragerea economiilor populatiei, efectuarea de plati,
transferuri, acordarea de credite etc.) plus noi produse ale institutiilor financiare –
bancile, bursele de valori, fondurile de pensii, fondurile colective de plasament - pentru
mediul de afaceri si populatie;
 capacitatea de a crea locuri de munca;
 contribuie cu un procent important la PIB al UE, de pâna la 7%;
 contribuie hotarâtor la succesul întregii piete interne.

Tratatul de la Roma - dezvoltarea unei piete comune a capitalului si, implicit, a serviciilor
financiare

 Tratatul a stipulat si dreptul de stabilire si libertatea de a oferi servicii peste frontiera.

 Realizarea pietei unice a serviciilor financiare presupune: prima, liberalizarea circulatiei
capitalului; a doua, armonizarea regulilor nationale astfel încât sa existe un cadru comun
minim între tarile UE (altfel, arbitraj); a treia, existenta unor reglementari de baza cu
privire la dreptul de stabilire si activitatea firmelor, contabilitate si audit, legislatie asupra
proprietatii imobiliare si a creditului ipotecar, legislatie privind emiterea si detinerea de
titluri, asupra fondurilor comune de investitii si a fondurilor mutuale.

C) Piata unica pentru asigurari

Asigurarea contra variatelor tipuri de riscuri – economic, comercial, financiar sau de viata – o
caracteristica a economiei modern.
Coordonare a reglementarilor nationale
 A început înca din 1973.
 Au urmat, trei generatii de directive comunitare care au stabilit reguli armonizate, dar s-
au mentinut anumite exigente nationale specifice (autorizarea, activitatea si
supravegherea).
 Legislatia care sa duca la o piata unica în acest domeniu a fost introdusa abia în 1992
(înfiintarea de societati de asigurare si deschiderea de sucursale pe baza unei singure
licente (home country control), abolirea controlului asupra produselor si tarifelor,
protectia asiguratilor si reducerea riscurilor de concurenta incorecta).
 Anumite diferente între tarile UE mai exista (costurile despagubirilor, în speranta de
viata, traditii si stil de viata).
Liberalizarea achizitiilor publice
Achizitiile publice:
 contractele de cumparare încheiate de catre guvernele centrale, autoritatile regionale sau
locale;
 achizitiile facute de catre sectoarele publice traditionale cum sunt: apa, energia,
transporturile si comunicatiile.

Caracteristici:

 Tranzactiile din acest domeniu sunt, de obicei, de valoare mare.

 Totodata, acestea pot fi obiect al confruntarii mai multor grupe de interese: ale
guvernului, firmelor private, platitorilor de impozite.
 Rezolvarea corecta presupune crearea unui mediu competitiv pentru oferte (licitatii),
indiferent de originea nationala sau straina a acestora.
Liberalizarea achizitiilor publice în UE
 Tratatul de la Roma – libera circulatie a bunurilor, libertatea prestarii de servicii,
libertatea de stabilire.
 Coordonarea procedurilor nationale s-a facut prin sase directive, adoptate între 1989 si
1993, amendate de mai multe ori reglementarilor adoptate si în cadrul GATT/OMC,
semnate si de catre UE.
 Progrese importante în domeniul liberalizarilor (vezi, telecomunicatiile, gazele naturale
etc.).
Libera circulatie a persoanelor
Conceptele de coeziune economica si sociala si de cetatenie europeana ofera cadrul legal pentru
libertatea de deplasare în oricare tara a Uniunii Europene
 Pot calatori în oricare dintre tarile UE asa cum ar calatori în propria lor tara (fara
controlul pasaportului, fara declaratie vamala sau control vamal, fara a fi nevoiti sa treaca
prin biroul de imigrari.).
 Pot opta pentru a-si stabili rezidenta si pentru a munci în oricare din tarile UE.
 Au dreptul de a vota si de a candida în alegerile municipale în tara în care si-au stabilit
rezidenta.
 Interesele lor, când se afla în strainatate, sunt aparate de ambasada oricarei tari a UE.
 Orice cetatean european are dreptul de a adresa plângeri institutiei numite avocatul
poporului (ombudsman) din cadrul Parlamentului european, daca acesta considera ca nu a
fost tratat corespunzator de catre autoritatile nationale sau comunitare.
Libertatea de miscare a persoanelor în calitate de forta de munca si de factor de productie este
componenta a Pietei Interne si se refera la:
 libertatea de miscare a lucratorilor, inclusiv a liber-profesionistilor;
 o anumita politica a ocuparii fortei de munca;
 calificarea profesionala;
 conditiile de munca;
 protectia sanatatii si a securitatii la locul de munca;
 libertatea de asociere, de informare, consultarea si participarea angajatilor la procesul de
luare a deciziilor;
 la tratamentul egal al barbatilor si femeilor
 la protectia sociala.
Mobilitatea lucratorilor înseamna urmatoarele:
 înlaturarea controlului la frontiere în interiorul comunitatii;
 înlaturarea altor bariere care se refera la accesul la locuri de munca în tara gazda,
la schema de securitate sociala de care vor beneficia atunci când migreaza
(recunoasterea diplomelor si a calificarilor profesionale, egalitate de tratament în
domeniul securitatii sociale).
Rezolvarea consta in aplicarea principiului recunoasterii reciproce a calificarilor profesionale,
dupa cum urmeaza:
a) Recunoasterea experientei profesionale în cazul practicarii meseriei respective un anumit
numar de ani în tara de origine, la care se pot adauga cerinte privind caracterul, sanatatea
fizica si mentala a persoanei, situatia financiara etc.
b) Recunoasterea automata a calificarilor profesionale, ceea ce presupune fie o
coordonare minima a sistemelor educationale si de calificare (ceea ce se aplica
farmacistilor, doctorilor), fie stabilirea unor criterii de recunoastere (care se aplica numai
arhitectilor);
c) Recunoasterea calificarilor persoanei care migreaza într-un alt stat al comunitatii pe
baza diplomelor de învatamânt superior, a certificatelor si titlurilor acordate dupa cel
putin trei ani de învatamânt superior. În anumite cazuri de diferente substantiale în
comparatie cu tara-gazda, poate fi necesara o perioada de adaptare sau pot fi cerute
anumite teste de aptitudini.

În privinta securitatii sociale, aspectele esentiale pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:
  Persoanele care migreaza au aceleasi drepturi si obligatii pe care le au cetatenii tarii
gazda.
 Persoanele care migreaza platesc contributii la asigurarile sociale numai în unul din
statele membre.
 Drepturile dobândite în tara de origine sunt mentinute si vor beneficia de ele în tara
gazda.
 Daca pentru a beneficia de un anumit drept se cere o vechime în munca de un anumit
numar de ani, va fi luata în calcul si perioada de munca în tara de origine.

În ceea ce priveste sanatatea si securitatea locului de munca, reglementarile comunitare impun

urmatoarele:

 Întreprinderile sunt obligate sa creeze conditii corespunzatoare la locul de munca.

 Sa-i instruiasca pe angajati privind normele de protectie si securitate.
 Autoritatile trebuie sa înfiinteze organisme de control asupra aplicarii legislatiei.
 Este obligatoriu pentru patronat sa informeze si sa consulte angajatii sau reprezentantii
acestora în legatura cu concedierile.

Barierele fizice
Cea mai evidentă barieră fizica din calea creării unei pieţe unice o reprezentau controlele vamale
şi de frontieră, controale care se menţinuseră la graniţele interne ale Comunităţii Europene în
ciuda acordului cu privire la uniunea vamală din anul 1968. Statele membre îşi exercitau
controlul asupra circulaţiei persoanelor ( fiind în mod special preocupate de problema imigrării
ilegale), percepeau TVA şi taxe pe alcool ,tutun şi bunuri de lux, impuneau anumite standarde
medicale, controlau accesul produselor interzise şi căutau modalităţi de prevenire a răspăndirii
bolilor la animale şi plante.Pe lănga faptul că aceste controale erau costisitoare, inconsecvente şi
consumau mult timp, ele erau şi în contradiţie cu conceptul liberei circulaţii a persoanelor,
bunurilor şi serviciilor.
În 1984, Franta şi Germania au convenit să accelereze procesul de reducere a controalelor la
frontiere, iar în iunie 1985 au semnat Acordul Schengen alături de ţările Benelux.Numit astfel
dupa denumirea oraşului din Luxemburg lăngă care a avut loc semnarea sa, tratatul a marcat
demararea unei serii de reuniuni ale celor 5 ţări, în vederea convenirii măsurilor necesare
renunţării la controlul frontierelor interne CE precum şi a modului de implementare a acestor
măsuri. Intrarea sa în vigoare, programată pentru ianuarie 1990, a fost anulată din cauza
îngrijorării Germaniei privind statutul est-germanilor în urma reunificării şi din cauza
problemelor legate de Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), o bază de date conţinănd lista
persoanelor indezirabile pentru zona Schengen. La începutul anului 1995 s-a recurs la o aplicare
de probă a tratatului, dar el a rămas neoficial pănă la Tratatul de la Amsterdam, care l-a inclus
sub auspiciile Uniunii în 1997.
Dupa începerea perioadei de probă semnării Schengen, pană la acel moment Austria, Grecia,
Italia, Portugalia şi Spania au eliminat controalele vamale si ale paşapoarelor aproape în
totalitate. Danemarca nu a aderat decăt în 1996, din cauza potenţialului impact al acordului
asupra unificarii pasapoartelor nordice(din Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi
Suedia).După negocieri, însă toate cele 5 ţări nordice au semnat acordul, crescănd numarul
semnatarilor la 15.Nici Marea Britanie nu a semnat acordul în acel moment, invocănd îngrijorări
legate de problemele de securitate şi de situatia sa specială de stat insular,dar a optat în favoarea
anumitor aspecte, în favoarea SIS precum şi in favoarea cooperarii poliţieneşti şi juridice în
domeniul infracţionalităţii. Nici Irlanda nu s-a putut alătura în acel moment din cauza acordurilor
sale vamale cu Marea Britanie. Acordul nu s-a extins şi la ţările care au aderat în anul 2004 (
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia şi
Slovacia), cetăţenii lor avănd încă nevoie în călătorii de un paşaport sau de un document de
identitate. Celor 15 state semnatare li s-a pemis să menţină restricţii cu privire la libera circulaţie
a forţei de muncă din Europa de Est pentru cel puţin doi ani de la aderare, iar în unele cazuri
chiar păna la 7 ani. Rezultatul a fost crearea a patru zone în Europa: cele 15 ţări semnatare ale
Acordului Schengen, ţările non-semnatare, cele 10 ţări care au aderat în 2004 şi statele din afara
UE.
Barierele fiscale
Controlul asupra impozitelor directe şi asupra impozitului pe venit sau pe profit aplicat firmelor
rămăne ferm în măinile guvernelor statelor membre. în cazul unora dintre ele, în mod special
Marea Britanie, sugestia de a transfera către UE responsabilitatea politicii de impozitare a fost
respinsă din primul moment. În acest sens UE a obţinut prerogative de implicare activa numai
pentru impozitele indirecte precum accizele şi TVA. În ceea ce priveşte piaţa unică, principala
barieră fiscală a reprezentat-o existenţa unor cote diferite a impozitelor indirecte, ceea ce a
cauzat distorsiuni concurenţiale şi diferenţe de preţ artificiale, afectănd in ultimă instanţă
schimburile comerciale. Datorită, în parte, influenţei CEE, toate statele membre au introdus
TVA –ul în anii `70, dar cotele înregistrate în anii `80 variau între 12% în Luxemburg şi 22% în
Danemarca. Aceasta a fost unul din motivele pentru care controlul la frontieră asupra circulaţiei
bunurilor a fost menţinut: datorită faptului că TVA-ul se plătea la cumpărare, pentru produsele
exportate se putea solocita recuperarea lui, iar pentru importuri exista posibilitatea să fie supuse
unor taxe suplimentare.
Existau, de asemenea, diferente între nivelul accizelor stabilite de diferitele state membre, în
funcţie de gradul de preocupare pentru sănatate, la nivel national. În anii `80 de exemplu, preţul
ţigărilor era în Franţa aproape de două ori mai mare decat în Spania, în Irlanda de patru ori, iar în
Danemarca de şase ori. Aceste diferente reprezentau un stimul pentru turism, deoarece la
tranzitarea dintr-o ţară în alta, vizitatorii aveau posibilitatea să cumpere alcool şi produse pe baza
de tutun şi sa le introduca în ţara lor de origine. Totuşi accizele reprezentau o altă barieră în calea
constituirii pieţei unice.
În 1991 s-a convenit asupra unei cote minime a TVA-ului de 15%, existănd însă si cote mai mici
pentru produsele de bază, precum alimentele, iar în 1992 s-a covenit şi asupra unei cote minime
a accizelor.În iunie 1993 a intrat în vigoare un acord cu privire la aplicarea cotei de TVA
corespunzătoare ţării de destinaţie a bunurilor şi serviciilor. Astfel s-a obţinut un consens cu
privire la un sistem unitar de aplicare a TVA-ului la nivelul întregii UE. Sistemul prevede
colectarea TVA numai în ţara de origine, scopul fiind stabilirea unei cote unice a TVA sau cel
puţin variaţii căt mai mici ale acesteia.
Opinia publică precum şi cea politică au acceptat relativ uşor ideea unor cote minime ale TVA-
ului.Mult mai greu de acceptat a fost însă sugestia de cumulare a eforturilor pentru armonizarea
altor tipuri de impozite, în mod special al celor pe profit sau a unui procent minim de reţineri din
economiile personale. Sugestia în cauza a fost făcută de miniştrii de finante ai Germaniei şi
Franţei la sfărşitul anului 1998, dar s-a lovit imediat de opoziţia omologului lor din Marea
Britanie, Gordon Brown. Armonizarea impozitelor, indiferent de cota pentru care s-ar opta, este
considerată in mare măsură a fi primul pas către controlul UE asupra procesului de stabilire a
impozitelor pe profit, abordare care îi nelinişteşte pe mulţi euro-sceptici.
Barierele tehnice
Printre barierele în calea unei piete unice, cel mai greu de înlăturat au fost diferentele dintre
reglementările şi standardele tehnice ale statelor membre. Multe dintre ele foloseau standarde
diferite pentru sănătate, siguranţa în muncă, protecţia mediului şi protecţia consumatorului. În
mare măsură diferenţele erau minore şi fără consecinţe importante. De exemplu existau mai
multe definiţii ale ciocolatei, care împiedicau comercilizarea ciocolatei britanice în alte state
membre .Comunitatea a încercat să înlature astfel de bariere tehnice, concepănd standarde
europene şi încurajănd statele membre să se conformeze acestora. Această sarcină a luat însă
mult timp şi a implicat mult efort.Au existat însă trei momente care au contribuit la depăşirea
multora dintre obstacolele birocratice şi politice
1.Decizia din 1979 a Curţii de Justiţie, care introducea principiul recunoaşterii reciproce, ceea ce
însemna că dacă un anumit produs îndeplinea standardele locale dintr-o ţară, accesul său nu
putea fi interzis într-o altă ţară a Uniunii.
2.Directiva din 1983 cu privire la informarea reciprocă, care prevedea ca fiecare stat membru să
informeze Comisia precum şi celelalte state în situaţia în care intentiona să introducă noi
reglementări tehnice, iar în acest caz să acorde celorlalte state o perioada de trei luni, pentru ca
aceasta să-şi poată clarifica poziţia cu privire la potenţialul respectivei reglemetări de a crea noi
bariere comerciale.
3.Raporul Cockfield, care a introdus o nouă abordare a conceptului de reglementare tehnică. În
loc ca, Comisia sa trebuieasca să obţina acordul statelor membre cu privire la fiecare
reglementare de acest tip, Consiliul de Miniştrii urma să convină asupra unor legi cu obiective de
ordin general, iar detaliile specifice sa fie întocmite de institute de standardizare deja existente,
precum Comitetul European de Standardizare (CEN) .
De atunci s-au înregistrat progrese în procesul de înlăturare a barierelor tehnice pentru o gamă
largă de domenii, de la standarde de siguranţă şi de rulare pentru autovehicule pănă la conţinutul
alimentelor procesate.
În interiorul zonei euro
În martie 2002, după ani de controverse şi de schimbări economice, 12 dintre cele 15 state
membre au făcut unul din paşii cu cel mai mare impact din istoria integrării: au renunţat la
monedele naţionale şi le-au înlociut cu noua monedă europeană, euro.A fost o mişcare anticipată
cu mult timp înainte, care s-a confruntat de-a lungul timpului cu rezistenţă la nivel politic şi care
a cauzat anumite probleme economice unora dintre statele membere.
Tot timpul a existat convingerea că puţine bariere din calea edificării pieţei unice erau atăt de
serioase ca existenţa a 15 monede diferite, cu rate de schimb diferite.Renunţarea la monedele
naţionale a generat în acelaşi timp şi îngrijorări legate de suveranitate şi independenţă, deoarece
prin acordul lor de a renunţa la monedele naţionale, guvernele celor 12 ţări din zona euro se
declarau de accord cu renunţarea la controlul asupra unora dintre deciziile importante din politica
economică internă, cum ar fi cea legată de ajustarea ratelor de schimb. Criticii euro au văzut în
trecerea la moneda unică europeană un nou pas către crearea unui sistem de guvernare unificat.
Încă din anii`50 s-a concretizat ideea că obţinerea unor rate de schimb stabile ar asigura o parte
importantă din funcţionarea pieţei unice. Stabilitatea în cauză la acel moment era asigurată de
sistemul de rate fixe de după război .Atunci cănd acest sistem a început sa se clatine, spre
sfărşitul anilor `60, şi apoi cănd s-a prăbuşit, odată cu decizia din 1971 a Statelor Unite de nu a
mai face nicio legătură între dolarul american şi preţul aurului, uniunea monetară – adică acordul
asupra unor rate de schimb fixe şi asupra unei monede unice europene – a urcat pe lista de
priorităţi a integrării europene. în 1969-1970 s-a reunite un comitet , condus de Pierre Werner (
prim ministru luxemburghez ) pentru a discuta acest aspect , şi s-a ajuns la concluzia ca pănă în
anul 1980 Comunitatea ar trebui să parcurgă toate etapele de realizare a uniunii monetare. Şefii
de guverne din ţările Comunităţii au fost de acord şi s-au făcut primele încercări pentru a
menţine ratele de schimb ale unui stat membru faţă de celelalte la un nivel stabil pe de o parte , şi
a monedelor europene faţă de dolarul american , pe de alta. Problemele legate de valutele
internţionale în pragul crizei energetice din anii `70 le-au subminat însa eforturile şî în 1977
numai 5 din cei 12 membri ai Comunităţii mai erau încă implicaţi.
O nouă încercare de a obţine stabilitatea ratelor de schimb s-a făcut în martie 1979 prin lansarea
Sistemului Monetar European ( SME ) . A fost creată o monedă artificial, numită unitatea
monetară europeană ( ecu ) a cărei valoare a fost calculată ca o medie ponderată a valutelor
europene, proporţia fiecareia fiind stabilită pe baza raportării la puterea economic a fiecăruia
dintre statele membre. Astfel , marca germană reprezenta 30% din ecu , lira sterlină aproximativ
11-15%, lira italină circa 9% etc.Cursul de schimb dintre statele membre era stabilit în ecu, ele
avănd ca ţel ca fluctuaţia schimbului să nu depăşească 2.25% conform unei scheme de
regularizare cunoscută sub numele de mecanismul cursului de schimb ( MCS ). Cu toate că
unora dintre statele membre le-a fost dificil să menţină un curs relativ stabil faţăde ecu, acest
mecanism a contribuit la instaurarea unei stabilităţi a ratei de schimb în anii `80 şi la
instaurarea celei mai lungi perioade de expansiune economică constantă de după război. În plus
ecu a contribuit la obişnuirea europenilor cu ideea unei monede unice.
În 1989 un plan iniţiat sub conducerea preşedintelui Comisie, Jacques Delors, propunea un alt
pas către introducerea monedei unice: introducerea In toate statele membre a MCS , restrăngerea
fluctuaţiilor cursului de schimb şi apoi fixarea sa la o cotă irevocabilă, precum şi folosirea ecu ca
singură monedă de schimb. În ciuda faptului că în 1992-1993 sistemul MCS a fost aproape de
colaps, în urma retragerii Marii Britanii şi a Italiei, a deprecierii monedelor altor căteva ţării şi a
măririi fluctuaţiei ratei de schimb cu 15%, Tratatul de la Maastricht a definit principiile de bază
care susţineau planul Delors. Statele membre care doreau sa adopte moneda unică europeană
trebuiau să îndeplinescă o serie de ``criterii de convergenţă`` considerate cerinţe esenţiale: un
deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, o datorie publică mai mică de 60% din PIB, o rată a
inflaţiei de consum stabilită într-o limită de 1.5% din media a 3 ţări cu cea mai mică rată, o rată a
dobănzilor pe termen lung stabilită într-o limită de 2% din media a 3 ţării cu cea mai mică rată,
menţinerea ratelor de schimb din ultimii 2 ani între limitele de fluctuaţie aprobate de MCS.
La reuniunea de la Madrid din decembrie 1995 a Consiliului European, liderii UE au decis să dea
noii monede numele de euro şi au convenit ca introducerea sa să parcurgă trei etape.
Prima a avut loc în mai 1998, cănd s-a stabilit care ţări erau pregătite. În ciuda faptului că nu
toate ţările au reuşit să întrunească ``criteriile de convergenţă`` , toate ţările si-au anunţat intenţia
de a adopta moneda euro. Au existat şi excepţii : Grecia a ramas in afara zonei euro datorita unor
considerente economice ( nu a indeplinit cele cinci criteria de convergenta ) iar Danemarca ,
Suedia ,Marea Britanie nu a aderat la U.E.M. datorita unor considerente politice ( desi au
indeplinit criteriile de convergenta , in urma referendumului au vota impotriva adopatarii
monedei euro ). Euroscepticii au ridicat problema seriozităţii cu care statele membre tratau
aceste criterii de convergenţă ,a căror înţelepciune fusese déjà pusă sub semnul întrebării de
mulţi economişti.
A doua etapă a început la 1 ianuarie 1999, cănd a fost lansat ofical euro. Ţările participante şi-au
fixat cursurile de schimb ,iar noua Bancă Centrală Europeană si- aînceput acţiunea de
supervizare a politicii monetare unice .Din acel moment toate tranzacţiile sale cu celelte bănci
comerciale şi toate actiunile sale de schimb valutar s-au tranzacţionat în euro. Moneda unică
europeană era cotată în raport cu dolarul american şi cu yenul japonez. În septembrie 2000
danezii au votat prin referendum naţional împotriva adoptării euro în ţara lor.Sondajele arătau ca
şi majoritatea suedezilor erau împotriva adoptării euro, iar în Marea Britanie opoziţia era de 3 la
1. Îngrijorarile au crescut şi mai mult atunci cănd valoarea euro a început sa înregistreze o
scadere constant faţă de celelalte valute.Cu toate acestea planurile de trecere la moneda unică
europeană au continuat, iar în ianuarie 2001 Grecia a devenit cel de-al 12-lea membru al zonei
euro, reuşind să îndeplinească criteriul de reducere a ratei inflaţiei şi a deficitului bugetar.
Ultima etapă a început la 1 ianuarie 2002, cănd toate monedele şi bancnotele euro au fost
introduse pe piaţă .Iniţial s-a convenit ca euro să circule împreună cu celelalte monede naţionale
timp de 6 luni de la introducerea sa pe piaţă. Ulterior perioada a fost redusa la 2 luni, monedele
naţionale încetănd să mai fie valabile de la 1 martie 2002. Dupa secole de independenţă
financiară, 12 ţări membre ale zonei euro au făcut pasul irevocabil de a renunţa la monedele
naţionale.
În septembrie 2003, referendumul naţional din Suedia s-a pronunţat împotriva adoptării euro în
această ţară. În aceeaşi perioadă , administraţia Blair din Marea Britanie s-a declarat în favoarea
introducerii euro şi a promis organizarea unui referendum în acest sens, data rămănănd însa
incertă. Însa opinia publica din Marea Britanie a rămas fermă pe poziţie, împotriva introducerii
euro.
Ţările din ultimul val de aderari sunt în favoarea introcerii monedei unice europene, însa ele
trebuie să demonstreze mai întăi implicarea activă pe piaţa unică, să înregistreze progrese în
îndeplinirea condiţiilor necesare trecerii la euro şi a criteriilor de convergenţă. Este vorba de un
proces care va dura ani de zile.
Cănd este vorba despre avantajele şi riscurile introducerii euro , părerile sunt împărţite.
Printre avantaje se numără:
1.În loc să fie nevoiţi sa schimbe banii de care dispun în diferite monede naţionale, ori de căte ori
călătoresc, şi să plătesca bunurile pe care le cumpără cu bani pe care nu-I cunosc, europenii din
zona euro folosesc aceeasi monedă.
2.Există o mai mare transparenţă a preţurilor, toate preţurile fiind exprimate în euro iar
consumatorii le pot compara cu mai multă uşurinţă. Această tranparenţă promovează
concurenţa, producătorii trebuind să ofere bunuri şi servicii la aceleaşi preţuri în zona euro
3.Există mai puţine bariere birocratice pentru transferurile de bani dintr-o ţară în alta, iar firmele
nu mai trebuie să piardă timp şi bani prin schimburi valutare.
4.Pieţele financiare şi bursele din zona euro îşi vor continua drumul spre unificare, iar investitorii
în loc să se concentreze numai pe pieţele financiare naţionale,se vor obişnui cu idea unei burse
europene unice.
5.Euro reprezintă în prezent o monedă de clasa mondială, asigurănd astfel zonei euro un
instrument ce permite mai multă infuienţă asupra politicii economice globale.
În acelaşi timp, riscurile sunt incomparabil mai mari decat cele pe care le-a presupus piaţa
unică.Toate deciziile cheie cu privire la euro s-au luat la cel mai înalt nivel , acordăndu-se foarte
puţină atenţie opiniei publice, de cele mai multe ori ostilă ideii si nesigură în ceea ce priveste
impactul unui astfel de pas.Printre potenţialele riscuri ale introducerii se pot enumăra:
1.Fiecare ţară are ritmul şi ciclul său economic, iar existenţa unei monede proprii îi permite să
deprecieze, să împrumute, să-si ajusteze ratele dobănzilor ori să ia alte măsuri ca reacţie la
diferitele situaţii economice. O astfel de flexibilitate nu mai există în zona euro, Banca Centrală
Europeană nepermiţănd diferenţe de politică monetară în UE.
2.Dacă europenii nu vor învăţa limbile celorlalte ţări din Uniune şi dacă nu vor putea circula
liber dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă, atunci tot ce va face moneda euro va fi sa
perpetueze diferenţele dintre săraci şi bogaţi , deja existente în UE, perturbănd astfel dezvoltarea
pieţei unice. Existenţa unei monede unice pe teritoriul unei ţări atăt de întinse precum Statele
Unite este benefică tocmai datorită liberei circulaţii a americanilor. Nu aceasta este situaţia în UE
,unde mai există bariere de natură fizică, monetară, tehnica şi social în calea liberei circulaţii.
 Concluzii
Crearea pietei unice europene are repercursiuni asupra mai multor domenii. Efectele existenţei
unei pieţe unice sunt şi pozitive dar şi negative. Integrarea economică a însemnat înlăturarea
controlului persoanelor şi bunurilor la frontiere, convenirea asupra nivelului impozitelor
indirecte, alinierea standardelor a mii de produse şi servicii, stabilirea de standarde comune
legate de protecţia consumatorului, introducerea dreptului europenilor de a-şi transfera capitalul
şi pensile în oricare ţară s-ar muta, deschiderea pieţei europene pentru fuziuni şi companii mixte,
dezvoltarea de reţele transeuropene de transport.Toate deciziile care s-au luat în anii `60,`70 si
`80 au fost un preludiu pentru cea mai importantă dintre ele, şi anume conversia la moneda
unică europeană. Piata Interna a Uniunii Europene este o piata uriasa pentru firmele capabile sa
respecte cerintele voluntare sau obligatorii – referitoare la calitate sau mediu.

Conceput sa suprime ‘rigiditatile” pietei comunitare precum si barilerele din calea mobilitatii
factorilor de productie , de care sufereau operatorii din tarile UE , in anii ’85 , acest proiect si-a
dovedit din plin eficacitatea, atat pe planul dezvoltarii industriale, cat si pe cel al schimburilor
comerciale reciproce.

Desi Piata Unica este unul dintre succesele incontestabile ale UE, ea nu este nicidecum un
capitol incheiat. Adancirea continua a integrarii statelor membre ale UE face ca noi si noi
domenii sa fie integrate in Piata Unica

Intrarea spectaculoasa a societatii informationale pe agenda tuturor economiilor avansate

necesita dezvoltarea unei legislatii coerente in UE, astfel incat sa se poata mobiliza in mod
eficient investitiile masive in infrastructura si serviciile cerute de acest sector in plina
expansiune .

Bilantul de functionare a Pietei Unice este considerat , cu unele reserve , a fi pozitiv , desi atat
mediul intern cat si extern si-au pus amprenta asupra acestuia, in special asupra dinamicii Pietei
Unice.
Deoarece consider că realizarea unei pieţe comune care să asigure libera circulaţie a persoanelor
, a bunurilor , a serviciilor şi a capitalului este una dintre cele mai mai importante realizări a
Uniunii Europene, mi-am propus să analizez etapele constituirii acesteia , precum şi beneficiile
care rezultă din existenţa acestei pieţe unice europene.
Deşi pacea dintre statele membre a rămas în centrul preocupărilor Comunităţii, din a doua parte a
anilor `50, aceasta a început să-şi concentreze tot mai mult acţiunile asupra obţinerii unei largi
pieţe comune. Puterea economiei Statelor Unite era un exemplu izbitor al succesului unei astfel
de pieţe.
Ideea unei pieţe comune extinse a avut o dinamică durabilă de-a lungul deceniilor trecute, fiindcă
reflecta tot mai mult realitatea independenţei economice. Pe măsură ce tehnologiile se dezvoltau,
şi alături de ele, economiile deveneau tot mai solide, tot mai multe firme de toate mărimile
doreau să aibă acces la o piaţă extinsă şi sigură. Pentru sănătatea economie şi beneficiul
consumatorilor, piaţa trebuia să fie suficient de mare pentru a furniza spatiu competiţional, chiar
şi între cele mai mari firme. Astfel că, pe măsură ce economiile europene se dezvoltau, proiectul
iniţial al CEE (Comunitatea Economică Europeană) centrat pe abolirea taxelor într-o uniune
vamală, a fost urmat in anii `80 de programul pieţei unice, apoi în anii `90 de moneda unică.
Au existat atăt motive economice, căt şi politice pentru fiecare dintre cele trei proiecte: pe de o
parte beneficiile raţionalităţii economice, pe de altă parte consolidarea sistemului comunitar ca
un cadru pentru relaţiile paşnice între statele membre. Economia şi politica au fost de asemenea,
implicate în realizarea proiectelor, deoarece integrarea economiilor moderne necesita un cadru
legal şi, deci, instituţii politice şi juridice comune.Doar succesul economic sau doar cel politic nu
ar fi fost de ajuns pentru a susţine Comunitatea. Era nevoie ca ambele să repurteze succese
pentru ca uniunea vamală şi piata unică să poată deveni realitate. Tot un amestec de motive
economice şi politice a dus la capăt cu succes lansarea monedei unice, deşi încă nu toţi membrii
participă la acest program.

Bibliografie:

1.Bîrdan Veaceslav-Integrarea Economică Europeană

2.Curs de Economia Europeană - PROF.UNIV.DR. STELIAN SAON

3.U.E. foarte scurtă introducere – JOHN PINDER

4.Să înţelegem U.E. , o introducere concisă – JOHN MC CORMICK

5.Economia Europeană – GHEORGHE H. POPESCU