Ca visurile-ntunecate

Clădirile se-nșiruiesc,
Și singur, învelit în manta-mi,
Tăcut pe trotuar pășesc.

Acuma-n turnul catedralei

Se bate tainic miez de noapte...
M-așteapt-acasă adorata
Cu sărutări, vrăjite șoapte.

Prietenoasă trece luna

Călăuzindu-mi pas cu pas;
Dar eu m-opresc în umbra porții,
Strigîndu-i vesel: — Bun rămas.

Îți mulțumesc, amică veche,

Că-mi luminași frumos pe drum;
Treci mai departe, luminează
Și celorlalți pribegi, de-acum.

Iar de găsești pe vreun ibovnic

Ce plînge, tu să nu mi-l lași;
O, mîngîie-l, precum pe mine
De-atîtea ori mă mîngîiași...