TESUTUL CONJUNCTIV DrV.

Bausic

Definitie
Ţesut conjunctiv este un ţesut de de origine mezodermală cu rol de suport şi metabolic
pentru alte ţesuturi şi organe din organism.Ţesutul conjunctiv
este cel mai bine reprezentat ţesut din organism format din celule,fibre conjunctive şi
substanţă fundamentală. Substanţa fundamentală şi fibrele conjunctive formează
matricea conjunctivă.

Histogeneza
Ţesuturile conjunctive propriu-zise şi cele cu funcţii speciale derivă din mezodermul
embrionar iar ţesuturile conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice derivă din
mezoectoderm.

Funcţiile ţesutului conjunctiv

Printre cele mai impotante funcţii enumeram:
- funcţia de suport.
Ţesutul de suport apare sub diferite forme cu diverse proprietăţi fizice. În marea
majoritate a organelor, ţesutul conjunctiv lax acţionează ca un ţesut de legătură între
celule şi alte ţesuturi cu funcţii mai speciale.Ţesutul conjunctiv dens este un ţesut de
suport pentru dermul pielii, formează capsula conjunctivă a unor organe cum sunt ficatul
şi splina şi asigură rezistenţa la întindere în ligamente şi tendoane. Cartilajul şi osul sunt
forme . susţinere.
-funcţia de nutriţie asigurată de prezenţa vaselor de sânge în structura ţesutului care
mediază schimburile de nutrienţi, metaboliţi şi produşi de metabolism dintre ţesuturi şi
sistemul circulator.
-rolul metabolic- stocajul de lipide pentru ţesutul adipos alb, apa şi electroliţi în toate
varietătile de ţesut conjunctiv, şi reglarea temperaturii corpului la noul nascut pentru
ţesutul adipos brun.
-rol în procesele de apărare ale organismului prin celulele conjunctive mobile provenite
din sânge- celule imunocompetente- care realizează imunitatea celulară şi umorală
-rol în procesul de reparaţie tisulară şi cicatrizare

MATRICEA EXTRACELULARĂ

O parte substanţială a volumului tesuturilor conjunctive este

ocupată de spaţiul extracelular care conţine o reţea complexă de
macromolecule, constituind matricea extracelulară.Această matrice
cu- prinde o mare varietate de polizaha- ride şi proteine care sunt
secretate şi asamblate local într-o reţea organizată.
Până nu demult s-a crezut că matricea extracelulară din ţesuturile vertebrate lor
alcătuieşte o masă inertă cu rolul de a stabiliza structura fizică a ţesutului.Astăzi însă,este
clar că matricea are rol mult mai activ şi mai complex: controlează mediul în care se află
celulele influenţând dezvoltarea lor, migrarea, prolife- rarea,forma şi funcţiile
metabolice.Componentele matrixului pot lega factori de creştere şi hormoni,asigurând
astfel permanent o abundenţă de semnale pentru celulele care se află aici.Celulele au
nevoie de componente specifice ale matricei pentru a se diferenţia. Morfogeneza,ultimul
stadiu pentru dobândirea formei celulare , este stâns dependentă de moleculele
matricei.În dezvoltare, moleculele matricei sunt în mod constant înlocuite,degradate şi
resintetizate,în cazul leziunilor chiar şi într-un ţesut adult.
Structura sau proprietăţile mecanice ale componentelor matriciale sunt esenţiale
pentru buna funcţionalitate a unor varietăţi de ţesut conjunctiv: exemplu:ţesutul
cartilaginos, ţesutul conjunctiv fibros din dermul pielii, tendon, ţesut osos, discurile
intervertebrale, dinţii, lamina bazală.
Cele mai multe dacă nu toate componentele matricei extracelulare apar să
interacţioneze cu celulele conjunctive, fie indirect prin proteinele fibroase(fibronectina),
fie prin receptorii de suprafaţă.

COMPOZIŢIA ŞI DIVERSITA- TEA STRUCTURALĂ

Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate local de către

celulele existente,mai puţin de celulele sanguine mature.
Compoziţia moleculară a matricei secretate depinde de: tipul de celulă implicată
în secreţie,stadiul ei de diferenţiere,precum şi statusul ei metabolic.
Componentele de bază ale matricei extracelulare sunt:
-Glicozaaminoglicanii(GAG), care sunt molecule polizaharidice şi care,legate de
proteine,formează proteoglicanii şi
-Proteinele fibroase, de două tipuri funcţionale, un tip cu rol structural,
colagenul şi elastina, iar celălalt cu rol de adezivitate (Ex:fibronectina şi laminina).
Glicozaminoglicanii şi proteo- glicanii formează o masă gelatinoasă puternic
hidratată,în care se află incluse proteinele fibroase .Faza apoasă a acestui gel permite
difuzia moleculelor nutritive, a metaboliţilor şi a hormonilor,dintre sânge şi celulele
tisulare.Fibrele de colagen măresc rezistenţa şi contribuie la organizarea matrixului, iar
fibrele de elastină îi asigură flexibilibilitatea. Proteinele de adezivitate ajută celulele să se
ataşeze la componentele matricei, de exemplu fibronectina asigură ataşarea fibroblastelor
la matricea conjunctiva, iar laminina facilitează ataşarea celulelor epiteliale de lamina
bazală.

PROTEINELE FIBROASE MULTIFUNCŢIONALE ALE MATRICEI

EXTRACELULARE:

COLAGENUL
Colagenul formează o clasă majoră de proteine fibroase din matricea
extracelulară.Este proteina cel mai bine reprezentată in organismul animal.(30% din
proteinele structurale, şi 6% din greutatea corporeală).Se cunosc 25 tipuri de colagen, din
care până in prezent s-au descris 15 tipuri de colagen, din care cinci sunt cele mai
comune (I,II,III,IV,V).
Tipurile I,II,III, V si XI se asamblează în polimeri ordonaţi numiţi fibrile
omogene(10-300 nm diametru) sau fibre de câtiva microni diametru.
Tipurile IX si X formează fibrile heterogene cu colagenul de tip II.
 Tipurile IV,VI,VII şi VIII, nu se organizează în fibrile, datorită domeniilor
globulare prezente atât la capătul carboxil cât şi la capătul amino –terminale.
Tipul IV apare stabilizat de legături covalente încrucişate între reziduurilede lizină
precum şi de punţi disulfidice intermoleculare , ceea ce îl face greu de extras din
membranele bazale,unde formează structuri reticulare bidimensionale, fiind componentul
principal al laminei bazale.

La baza structurii colagenului se află un triplu helix de lanţuri alfa.

O moleculă de colagen are o greutate moleculară de 28.500 daltoni, o lungime de
3oo nm şi un diametru de 1,5 nm şi este alcatuită din trei lanturi polipeptidice alfa
împletite în helix Fiecare lanţ alfa este format din 1050 de amninoacizi.Un lanţ alfa
conţine câte 3 aminoacizi per fiecare tur de helix,din care tot al treilea este glicina.
Fiecare lanţ alfa este spiralizat în jurul unui ax propriu, după care cele 3 lanţuri alfa se
spiralizeaza unul în raport cu celalalt.Triplul helix este stabilizat prin legaturi de hidrogen
şi punţi disulfidice.
Molecula de colagen în ansamblu are două domenii: un domeniu central ,
helicoidal-triplu helix , şi două domenii terminale spiralizate doar în jurul axului propriu.
Un lanţ alfa are următoarea structură: -(Y-gly-X)n - unde:
-Y= hidroxiprolina
-X=Prolina şi hidroxilizina
Glycina reprezintă 33% din greutatea moleculei de colagen,
Prolina=12%,
Hidroxiprolina=12%,
Hidroxilizina=10%
Lanţurile alfa sunt codificate pe gene de pe cromozomii 17, pentru lanţurile alfa 1 si 7
pentru lanţurile alfa2. Colagenul este considerat o glicoproteină,deoarece la reziduurile de
hidroxilizină se asociază fragmente oligozaharidice.
Grupările glucidice, nu sunt suficient de numeroase , pentru a da o reacţie PAS
pozitivă.Colagenul din fibrele de reticulina are mai multe grupări glucidice,de aceea
aceste fibre au reacţie PAS +.Având multe grupări ologozaharidice nu se va colora în
Hemalaun-eozină.
Colagenul se poate clasifica în funcţie de comportamentul faţă de matricea
extracelulară în:
1.Colagen fibrilar-cel care se agregă în fibrile şi fibre .
2.Colagen afibrilar-care nu se agregă în fibrile, ci se asociază periodic altor fibrile de
colagen,sau poate forma reţele plan bidimensi- onale în lamina densa bazalis.
O moleculă de colagen este alcătuită din trei lanţuri polipeptidi- , ce numite lanţuri
alfa, aranjate în triplu helix.Lanţurile alfa nu sunt toate la fel şi în concordanţă cu
diferenţa între lanţurile alfa, s-au descris 25 tipuri diferite de colagen, din care primele
cinci tipuri sunt prezentate mai jos:
-Colagenul tip I-[α1(I)]2α2(I)] reprezinta 90% din cantitatea totala de colagen din
organism - in piele, tendoane,os, dentina, stroma con-
junctiva a organelor parenchima-
toase. Promovează rezistenţa la tensiune.
-Colagenul de tip II –[α1(II)]3-in structura cartilajului, corpului vitros.
Promoveaza rezistenta la presiune.
 -Colagenul de tip III-[α1(III)]3 –formează fibrele de reticulină din structura pielii,
muschiului,vaselor de sânge, şi se asociază frecvent cu colagenul de tip I. Rol structural
âi elasticitate.
-Colagenul Tip IV- [α1(VII)]2α1(IV)
din structura membranelor bazale.Rol de suport al structurilor delicate, filtrare.
-Colagenul tip V [α1(V)]3 din structu- ra ţesuturilor fetale, pielii, osului, placenta cele mai
multe ţesuturi interstiţiale. Promovează rezistenţa la tensiune.
Sinteza de colagen implică mai multe etape: unele dintre ele se desfăşoară în
interiorul celulei-FAZA INTRACELULARĂ-, iar altele se desfăşoară în exteriorul
celulei-FAZA EXTRACELULARĂ-

SINTEZA DE COLAGEN (FIBRILOGENEZA)

A. Etapa intracelulară presupune:

-transcripţia şi traducerea
-hidroxilarea reziduurilor speci-
fice de prolină şi lizină
-glicozilarea reziduurilor de hidroxilizină
-formarea legăturilor bisufidice, ansamblarea lanţurilor polipep-
tidice cu formarea triplului helix
-exocitarea(secreţia)în mediul extracelular

B. Etapa extracelulară
-convertirea procolagenului în tropocolagen(colagen)
-polimerizarea moleculelor şi realizarea fibrelor de colagen

A. Etapa intracelulară
-Sinteza se face în special în fibroblaste, la nivelul ribozomilor ataşaţi RER

1.Transcripţia şi traducerea
Lanţurile polipeptidice sunt produse de către poliribozomii ataşaţi reticulului
endoplasmatic rugos,pe baza informaţiei adusă de ARN-ul mesager şi sunt trecute
simultan în cisternele RER. Genele pentru lanţul alfa I sunt localizate pe cromozomul 17,
iar pentru lanţul alfa II pe cromozomul 7. Informaţia este copiată în ARN m pentru fiecare
lanţ pro-alfa. Aceste lanţuri pro-alfa sunt mai mari decât lanţurile de colagen alfa,
deoarece prezintă la capetele amino şi carboxil peptidele de extensie(peptide –semnal la
capătul amino-150 aminoacizi şi secvenţe de aminoacizi “extra”250 aminoacizi la capătul
carboxil). Rolul peptidelor de extensie ,cunoscute sub denumirea de propeptide, este de
a iniţia asocierea prolanţurilor alfa şi de a dirija asocierea lor în triplu helix,rolul
important avandu-l peptida de extensie de la capatul carboxil.Astfel, lanţurile pro-alfa
contin o regiune centrală colagenică (x-gly-y), şi regiuni propeptidice necolagene
terminale la ambele capete.Greutatea moleculară a fiecărui lanţ pro-alfa este de
aproximativ 154.000 daltoni.
2.Modificări posttranslaţionale
În cisternele RER şi ale complexului Golgi au loc modificări posttranslaţi- onale în
lanţurile polipeptidice:
A.Scindarea peptidei semnal.Lantul polipeptidic intra in lumenul reticului cu capatul
amino-terminal.Acesta este atacat de proteaze care îndepărtează secvenţa semnal.

B. Hidroxilarea prolinei şi lizinei, în timp ce lanţurile polipeptidice nu au conformaţie

helicoidală. Hidroxilarea prolinei şi lizinei începe după ce lanţul peptidic a atins o
anumită lungime şi este legat de ribozomi. Procesul este catalizat de două enzime:
peptidilprolin-hidroxilaza care transformă prolina în 4-hidroxiprolină sau 3-
hidroxiprolină şi peptidillizin-hidroxilaza care trans- forma lizina în hidroxilizină.În
molecula de colagen se găseşte în special 4-hidroxilizină, necesară formării de legături
transversale ce stabilizează molecula de colagen în fibrile.Reacţia de hidroxilare decurge
în prezenţa vitaminei C, a ionilor de fier, alfa-cetoglutaratului şi oxigenului.
Vitamina C este absolut necesară etapei posttranslaţionale. În lipsa ei ,hidroxilarea
este insuficientă,ceea ce duce la formarea unui triplu helix instabil,neformare de
fibrile şi fibre de colagen, colagenul se va degrada intracelular, ceea ce va determina
creşterea fragilităţii vasculare, a tendoanelor şi a pielii- scorbutul, şi deficienţe în
vindecarea plăgilor.In post operatorul imediat pentru a stimula vindecarea plagii este
indicat administrarea de fier si vitamina C pentru formarea unui colagen de calitate.
(având în vedere că pacienţii postoperator cel mai adesea sunt anemici)

C.Glicozilarea hidroxilizinei, se desfăşoară în cisternele RER,la nivelul lanţurilor pro-

alfa numai în forma lor nehelicoidală. Ea este ca- talizata de două enzime : galactozil-
transferaza şi glucoziltransferaza Prin glicozilare se transfera hidroxi- lizinei galactoză şi
glicozil-galatoza.Colagenul se transforma in glicoproteina.

D.Formarea punţilor disulfidice , în interiorul lanţurilor alfa,sau între lanţurile alfa, este
esenţială pentru formarea triplului helix.La capete, lanţurile alfa rămân răsucite doar în
jurul axului propriu.Aceste punţi disulfidice,vor influenţa formarea moleculei şi vor
stabiliza interacţiu-nea între lanţurile polipeptidice.În urma acestei etape se va forma
PROCOLAGENUL.

B.Faza extracelulară. Procolagenul nou format este exocitat în exterior prin formare de
vezicule de secreţie . Microtubulii sunt implicaţi în transportul veziculelor de secreţie din
regiunea complexului Golgi către suprafaţa celulară. Deasemenea intervine interactiunea
intre microfilamentele de actina si miozina de tip 1.Dacă microtubulii sunt dezagregaţi cu
colchicină sau vinblastină,veziculele de secreţie se acumulează în regiunea nucleului.
După ce protocolagenul este secretat în spaţiul extracelular, se realizează clivajul
enzimatic (procolagen-peptidazele) a porţiunii terminale neincolăcite care contin
reziduuri de aminoacizi ducând la cu formarea tropocolagenului.. Acesta se asamblează
în fibrile nu înainte de a avea loc dezaminarea oxidativă a gruparilor amino-, ale lizinei şi
hidroxilizinei prin acţiunea lizil-oxidazei, rezultand aldehide reactive. Între aceste
grupările aldehidice se pot forma legaturi transversale intramole- culare, care stabilizează
molecula. În colagenul de tip I, II, III fibrilele se agregă spontan.La acest proces
contribuie proteoglicanii .Se formează astfel subunităţi microfibrilare , care prin asociere
cu altele ,realizează fibrilele. Între ele se stabilesc punţi de hidrogen şi legături hidrofobe
care menţin stabilitatea fibrilelor. Ulterior stabilitatea creşte şi prin formarea de punţi
covalente.
În ţesuturile tinere fibrilele de colagen pot avea diametrul de 15-20 nm,în timp ce
în unele varietăţi de ţesut conjunctiv matur pot atinge 2oo nm.Observate la microscopul
electro- nic fibrilele de colagen prezinta striaţii transversale care se repetă la 68nm, de-a
lungul fibrilei.Bandarea este o reflectare a aranjamentului moleculelor de colagen în
structura fibrilei.Aceste molecule cu lungime de 300nm şi diametrul 1,5nm.Ele sunt
aşezate în rânduri paralele şi echidistante.Într-un rand moleculele sunt dispuse la o
distanţă de 35 nm.(gap). Mărimea gap-ului este astfel aranjată incât se repetă la 5 randuri.
Fibrilele de colagen se asociază în număr diferit şi realizează fibrele de colagen
,cu grosimi diferite,între 1-20 microni. Fibrele de colagen sunt unite între ele prin hexoze,
care dau reacţia PAS pozitivă fibrelor de colagen. Carbohidratii sunt mai numerosi în
fibrele de colagen subţiri (reticulină). Fibrele de reticulină sunt formate din colagenul III
şi sunt fibre subţiri de 1 μm diametru, se ramifică şi se anastomozează, şi din cauza
cantităţii mari de glucide ataşate colagenului nu se colorează în coloraţia uzuală
Hemalaun-eozină. Fibrele de reticulină se evidenţiază prin impregnări argentice si dau
reactie PAS pozitiva.
Fibrele de colagen sunt lungi,sinuoase, cilindrice, cu capete care pierd în matricea
extracelulară. Ele sunt acidofile,se colorează în roz în coloraţia hemalaun-eozină , brun
roşcat în coloraţia Van Gieson, albastru în coloraţia AZAN, şi Mallory, şi verde în
coloraţia Masson.Fibrele de colagen nu se anastomozează,între ele ,dar pot alcatui
benzi ,sau panglici, în care fibrele de colagen se dispun paralel între ele.Ele poartă
denumirea de fibre albe, sunt foarte rezistente şi apar birefringente , la microscopul de
polarizaţie. Fibrele de colagen pot fi degradate de colagenaze ,enzime eliberate de
fibroblaste, leucocitele polimorfonucleare, macro- fage, unele celule epiteliale ale pielii,
celulele epiteliale sinoviale.
Celulele producătoare de colagen sunt:
-fibroblastele
-celulele mezenchimale
-celulele perineurale
-cementoblastele
-odontoblastele
-celulele cartilaginoase
-unele celule musculare netede
-celulele epiteliale
-adipocitele
-celulele Schwann, şi celulele gliale în general

APLICATII MEDICALE

Mutatii genetice ale lanturilor α1 si α2 conduc la osteogeneza imperfecta.

In scleroza sistemica progresiva se produce o acumulare progresiva de colagen in cele
mai multe din organe ,in principal in piele, tractul digestiv, muschi,si rinichi , afectand
functiona- litatea acestora.
Keloidul este o cauza locala determinata de productia excesiva de colagen.
Lipsa vitaminei C din alimentatie duce la boala scorbut, caracterizata printr-un colagen
de proasta calitate care duce al degenerarea tesutului conjuctiv.In cazuri minore poate
apare epistaxisul
O transcriptie sau o translatie deficitara a colagenului tip III duce la aparitia sindromului
Ehlers-Danlos tip IV care se caracterizea-
za prin rupturi aortice sau intestinale.Deficit de hidroxilare a lizinei duce la sindromul
Ehlers-Danlos tip VI-afectarea elasticitatii pielii sau ruptura globului ocular.Scaderea
activitatii procola-
genpeptidazei duce la sindromul Ehlers-Danlos tip VII –cresterea mobilitatii articulare ,
luxatii frecvente.

ELASTINA şi FIBRELE ELASTICE

Elastina este întâlnită în special în ţesutul conjunctiv în strânsă conexiune cu

colagenul. Nivele crescute de elastină sunt prezente în ligamente, pereţii vaselor (în
special artere), în ţesutul pulmonar, piele tendoane, etc.Ea este de regulă secretată de
aceleaşi celule ca şi colagenul .
Molecula de elastina este o glicoproteină, are o greutate moleculară= 72000
daltoni, iar compozitia ei în aminoacizi este:
-33% glicină
- 10-13%prolină -
- 60% reziduuri de aminoacizi nepolari,ceea ce face ca molecula de elastină să fie
hodrofobă (desmozina şi izodesmozina)
-nu contine hidroxiprolină şi hidroxilizină.
Sinteza ei începe la nivelul fibroblastului.Etapa intracelulara se suprapune ca
timpi peste etapa intracelulară a sintezei de colagen.În urma etapei intracelulare se obţine
tropoelastina, care se prezintă sub formă de moleculă incolăcită. Exocitată în spaţiul
extracelular, între molecule se formează cross-linkeri intermoleculare catalizate de
liziloxi-
daza. De regulă cam 28-34 de reziduuri de lizina pot fi implicate in cross-linkeri ceea ce
determină polimerizarea elastinei in spaţiul extracelular .Elastina este foarte rezistentă la
fierbere,la extracţia cu acizi şi baze diluate, la acţiunea tripsinei.Este hidrolizată de
elastaza secretată de pancreas. Moleculele de elastină ,sinuoase şi de forme diferite,sunt
legate între ele prin punti necovalente slabe, ca şi prin punţi covalente distanţate,care
permit reţelei elastice să se întindă şi să se stringă, întocmai ca o gumă.Aspectul elastinei
la microscopul electronic este amorf, deşi în cele mai multe cazuri se asociază la
colagenul fibrilar.(în special la colagenul VI) Formarea fibrilelor de colagen VI asociate
la elastină se face foarte aproape de suprafaţa celulară,ceea ce permite celulei să
controleze orientarea acestor fibre.Este menţionat că asocierea proteinelor fibrilare pare
să joace un rol important in organizarea moleculelor de elastină. Atracţia hidrofobă între
moleculele de elastină ,pare să joace un rol important în procesul de răsucire şi
încolacire. Asocirea fibrilelor de colagen pare să limiteze întinderea.
Sistemul de fibre elastice este compus din trei tipuri de fibre: fibrele de oxitalan,
fibrele de elaunină şi fibrele elastice.Sistemul se dezvolta în trei etape succesive care pot
fi observate atît în ţesuturile embrionare cât şi în ţesuturile adulte.
 În stadiul iniţial, fibrele sunt alcătuite din benzi de miofibrile subţiri, alcătuite din
glicoproteine (fibrilina).Fibrele oxitalanice pot fi găsite în zonula lui Zinn şi la nivelul
dermului. În stadiul următor de dezvoltare, apare o dispozitie neregulată a moleculelor de
elastină printre fibrele oxitalanice, formind fibrele de elaunină(grec.elaunem=a
conduce).Aceste fibre sunt intîlnite în jurul glandelor sudoripare şi la nivelul dermului. În
timpul celui
de-al treilea stadiu de dezvoltare, elastina se acumulează până ocupă partea centrală a
unei benzi de fibre, fiind înconjurată de un strat subţire de microfibrile glicoproteice de
fibrilina. Acestea sunt fibrele elastice, componentul majoritar al sistemului elastic.
În timp ce fibrele oxitalanice sunt rezistente la tensiune, fibrele elastice se întind
ca răspuns la tensiune. Fibrele elastice sunt denumite şi fibre galbene, au un diametru de
1-5microni.Ele se ramifica şi se anastomozeaza reali- zand reţele neregulate. Se colorează
inconstant cu eozina, în roz pal.Se pot colora electiv, cu orceină în roşu –brun întunecat,
cu rezorcin-fuxina Weigert în roşu aprins, cu aldehid-fuxina Gomori în negru.

Implicatii medicale
Fibrilina este o familie de proteine absolut necesara pentru constituirea fibrelor de
elastina. Mutatii genetice ale fibrilinei duce la aparitia sindro-
mului Marfan ,caracterizat printr-o scadere a rezistentei tesuturilor bogate in fibre
elastice.

GLICOZAMINOGLICANII

Reprezintă o componentă importantă a matricei extracelulare. Încărcarea negativă

de pe aceste polizaharide,dată de prezenţa grupări- lor sulfat şi carboxil asigură legarea
unei cantităţi mari de apă şi cationi.Oricum cu excepţia hialuro-nanului,
glicozaminoglicanii nu sunt găsiţi ca lanţuri libere de polizaharide , ci sunt sintetizaţi
direct pe un miez proteic.
GAG sunt lanţuri polizaharidice neramificate, foarte lungi, formate din unităţi
dizaharidice repetitive.Se numesc glicozaminoglicani, deoarece unul dintre glucidele
care formează dizaharidul repetitiv este întotdeauna un glucid aminat, N acetil-
glucozamina sau N acetilga-. lactozamina.În majoritatea cazurilor acest glucid aminat
este sulfatat.Al doilea glucid al dizaharidului repetitiv este acidul uronic.Din cauza
grupărilor sulfat şi carboxil, GAG sunt puternic încărcati negativ. În funcţie de
componentele glucidice ,de tipurile de legaturi chimice dintre acestea şi de numărul şi de
localizarea grupărilor sulfat,GAG au fost împărtiţi în patru grupe:
-Dermatansulfatul alcatuit din acid L-iduronic sau D-glucuronic si D-galactozamina
-Chondroitinsulfatul alcatuit din acid D-glucuronic si D-galactozamina
-Keratansulfatul alcatuit din D-galactoza si D-galactozamina
-Heparansulfatul alcatuit din acid D-glucuronic sau L-iduronic si D-galactozamina

Lanţurile polizaharidice sunt atît de inflexibile încât nu se pot împacheta în structuri

globulare compacte, cum o pot face lanţurile polipeptidice.De aceea aceste molecule sunt
foarte hidrofile.Astfel ,GAG au tendinţa de a adopta o conformaţie foarte extinsă,care
ocupă un volum foarte mare în raport cu masa lor,formind mase gelatinoase chiar şi cind
se află in concentraţii foarte mici. Marea densitate a sarcinilor lor negative, determină
atracţia şi legarea cationilor, de exemplu a Na+,cationi care sunt osmotic activi,ceea ce
determină sucţiunea în matrice a unei mari cantităţi de apă.Aceasta creează o presiune de
turgescenţă(turgor),ceea ce asigură o rezistenţă la forţele de compresiune(în contrast cu
fibrele de colagen, care asigură rezistenţă la forţele de tracţiune).
Cantitatea de GAG din ţesuturile conjunctive este de obicei mai mică de 10% din
greutatea totală a proteinelor fibroase.Din cauză că formează un gel poros,puternic
hidratat,GAG ocupă totuşi cea mai mare parte a spaţiului extracelular ,asigurând un suport
mecanic pentru ţesuturi şi permiţând difuzia rapidă a moleculelor hidrosolubile precum şi
migrarea celulelor.

ACIDUL HIALURONIC(HIALURONANUL)

Impropriu denumit proteoglican, deoarece lanţurile polizaharidice nu sunt legate covalent

de un miez proteic, cu toate că formează legături non-covalente cu aceste miezuri proteice
Este o componentă majoră a matrixului extracelular care încon- joara celulele proliferative
şi migra- toare,în particular din ţesuturile embrionare .Acesta este deasemenea
componentul structural major al proteoglicanilor care se găsesc în matrixul extracelular al
cartilajelor.
O moleculă de acid hialuronic este formată din aproximativ 50.000 de unităţi
repetitive ale unui dizaharid format din acid glucuronic şi N-acetilglucozamină.Din cauza
legăturilor de tip beta dintre monozaharide, precum şi din cauza existenţei legăturilor de
hidrogen din interiorul moleculei, acidul hialuronic are aspectul unui bastonas lung şi
rigid.Repulsia mutuală dintre grupările carboxil încărcate negativ ,care se află dispuse la
intervale regulate,contribuie de asemenea ,la stabilizarea structurii rigide.
O singură moleculă poate astfel atinge lungimea de 2o microni.

Acidul hialuronic este unic printre glicozaminoglicani pentru câteva motive:

-Are greutatea moleculară cea mai mare dintre toţi glicozaminoglicanii
-Nu este sulfatat şi nu se epimerizează în timpul sintezei
-Nu este legat covalent de miezul proteic
-Nu este sintetizat în complexul Golgi,ca şi ceilalţi glicozaminoglicani

Acidul hialuronic este sintetizat direct prin membrana plasmatică, iar elongarea
lanţurilor sale se face prin addiţie de grupări glucidice la capetele reduse.
Prin comparaţie cu acidul hialuronic,toţi ceilalţi GAG :
-Prezintă zaharuri sulfatate
-Conţin unităţi dizaharidice diferite, aranjate în secvenţe mult mai complexe
-Sunt formaţi din lanţuri mult mai scurte,cu mai puţin de 3oo unităţi glucidice
-Sunt legaţi covalent la proteine

Hialuronanul este prezent în ţesut pe suprafaţa celulară.Datorită încărcăturii sale negative

şi legăturilor de hidrogen dintre reziduurile glucidice adiacente, există o rigiditate inerentă
în cadrul moleculei rezultind o structură încolăcită expandată cu greutatea moleculară
mare.
Oricum la concentraţii mai mari, lanţurile de acid hialuronic se pot încolaci şi pot
da naştere unor structuri dublu sau triplu helicoidale, fomând o reţea continuă,ce fixează în
ochiuri, molecule de apă.
Abilitatea chiar şi la concentraţii mici de a forma o reţea continuă este dependentă
de greutatea moleculară mare a polizaharidului. Din cauza structurii sale hidratate, naturii
“poroase”, învelişul celular acoperit cu acid hialuronic, “ţine la distanţă “ celulele, una faţă
de cealaltă ,asigurând libertatea lor de mişcare şi de proliferare.
Suprimarea mişcării celulare şi iniţierea ataşării intercelulare,este frecvent corelată
cu scăderea concen-tratiei de acid hialuronic. Când migra-rea celulară este
oprită,moleculele de acid hialuronic, sunt degradate de catre enzima hialuronidază.

Proteoglicanii sunt formaţi din lanţuri de GAG legate colavalent de un miez proteic
Proteoglicanii sunt macromolecule existente în toate ţesuturile conjunctive.Aceste
molecule sunt formate dintr-un miez proteic,la care se ataşează covalent una sau mai
multe molecule de glicozaminoglicani ,de acelaşi tip sau de tip diferit. Ca şi în cazul
celorlalte glicoproteine ,lanţul polipeptidic,sau miezul proteic al proteoglicanilor este
sintetizat pe ribozomii de pe membranele RER şi introdus în lumenul acestuia. Lanţurile
polizaharidice sunt ansam- blate pe acest miez proteic, mai ales în aparatul Golgi.In
lumenul RER în primul rind la radicalii serinici ai polipeptidului se ataşează un trizaha rid
de legătură care serveşte ca primer pentru creşterea polizaharidu- lui ulterior , prin
intervenţia unei glicoziltransferaze,se adaugă succesiv radicalii glucidici.
În decursul alungirii lanţului polizaharidic în aparatul Golgi,o parte a glucidelor
polimerizate sunt modificate covalent prin reacţii de sulfatare şi de epimerizare care
modifică configuraţia monomerilor Sulfatarea creşte foarte mult incărcătura negativă a
proteoglicani-lor. Proteoglicanii prezintă o remarcabilă diversitate.Se cunosc următoarele
tipuri de proteoglicani:

A.-Proteoglicanii din matricea cartilaginoasă-Agrecanul- sunt cele mai mari

agregate moleculare cunoscute.O singură molecula poate fi mai lungă de 4
microni.Asemenea proteoglicani confera cartilajului proprietăţile sale caracteristice:
consistenţă asemănătoare unui gel şi rezistenţă la deformare. Componenta centrală a
agregatelor de proteoglicani ,o formează o moleculă foarte lungă de acid hialuronic.La el
se leagă strâns ,dar nu covalent,la intervale de 4o nm, proteinele miez ale proteoglicanilor
de condroitin-sulfat şi cheratan sulfat. Legarea proteoglicanilor la acidul hialuronic este
asigurată de o proteină linker.
B-“Proteoglicani simpli” care se află în laminele bazale.Aceştia sunt formţi dintr-
un miez proteic cu greutate moleculară de 20000-40000daltoni ,la care se ataşează lanţuri
de heparan sulfat.
C-Proteoglicani neagregati care sunt conţinuţi în toate ţesuturile conjunctive
inclusiv în tesutul cartilaginos, conţin un miez proteic cu unul sau trei lanţuri covalent
likate de condroitin-sulfat,dermatan-sulfat si keratan-sulfat. Au greutate mica, 4oooo
daltoni, iar funcţia lor nu este clară,dar moleculele lor apar asociate cu fibrilele ordonate
de colagen.
 D.-Proteoglicanii de pe suprafaţa celulară-“syndecan”, Sunt prezenti pe multe
tipuri de celule , particular pe celulele epiteliale. Prezinta un miez proteic inserat în
bistratul lipidic membranar, care fixează moleculele polizaharidice de GAG doar pe
suprafaţa extracelulară .Sunt întâlniţi pe suprafaţa celulelor endoteliale, vasculare.La
miezul proteic se asociază pe suprafaţa extracelulara 3-8 molecule de heparan sulfat.Aceşti
proteoglicani sunt capabili să lege colagenul tip I, III, IV, V ,dar nu şi tipul II. Deasemenea
au abilitatea de a lega fibronectina şi a moleculelor de adezivitate, mediind adezivitatea
celulă-celulă.Controlează coagularea, metabolismul lipoproteinelor creste-rea muşchiului
neted, formarea neuriţilor,permeabilitatea membrane- lor bazale.
IMPLICATII MEDICALE
Proteoglicanii sunt degradati de citeva tipuri celulare prin intermediul enzimelor
lizozomale. Afectarea degradarii glicozaminoglicanilor prin deficiente ale enzimelor
lizozomale duce la acumularea acestora in tesut.Lipsa unor hidrolaze lizozomale stau la
baza unor sindroame cum ar fi: Sindromul Hurler, sdr.Hunter, sdr.Sanfilippo si sdr.
Morquio.
Datorita viscozitatii ei, substanta fundamentala actioneaza ca o bariera pentru penetrarea
bacteriilor si a altor microorganisme. Bacteriile ce produc hyaluronidaza –o enzima ce
hidroli-
zeaza acidul hialuronic si alti GAG au putere mare de invazie deoarece reduc viscozitatea
substantei fundamentale .
LICHIDUL INTERSTITIAL
In tesutul conjunctiv, in paralel cu substanta fundamentala puternic hidratata exista o mica
cantitate de lichid liber numit lichid interstitial,ce este similar cu plasma in ceea ce
priveste continutul in ioni si substante difuzibile.Lichidul interstitial contine un mic
procent de proteine cu greutate molecular mica ce trec prin peretele capilar ca urmare a
presiunii hidrostatice a singelui.Se apreciaza ca cca o treime din proteinele plasmatice sunt
stocate in tesutul conjunctiv.
IMPLICATII MEDICALE
Edemul este datorat acumularii de apa in spatiile extracelulare. Apa provine din singe si
trece prin peretele capilar.Edemeul poate fi generat de obstructia venoasa sau limfatica sau
din descresterea fluxului venos. Deficienta proteica generata de inanitie duce la scaderea
presiunii coloid-osmotice iar apa se va acumula in interstitiu.O alta posibilitate cauzatoare
de edem,este crestrea permeabilitatii endoteliului capilar generata de o serie de substante
chimice , cum ar fi histamina

GLICOPROTEINELE STRUCTURALE DE ADEZIVITATE

Au fost studiate prin doua metode:

1.Prima este bazată pe producţia de anticorpi, ce sunt capabili să inhibe sau să rupă
joncţiunile celulare. Moleculele, cu care aceşti anticorpi interacţionează sunt apoi
identificaţe prin diferite tehnici: imunoprecipitarea si tehnicile cromatografice.
2.Se utilizează un component matricial purificat, imobilizat pe un mediu
cromatografic cum ar fi: agaroza sau poliacril amida. Afinitatea cromatografică a unor
celule sau extracte tisulare sunt apoi utilizate să identifice proteinele ce interacţionează cu
componentul imobilizat.Această tehnica poate identifica şi receptorii de suprafaţă posibili
pentru componentele matricei extracelulare.
 Aceste tehnici au identificat două clase diferite de molecule implicate în joncţiunile
de adezivitate de tip celulă-matrice:
-1.Receptorii de membrană

Glicoproteinele structurale sunt e este similarmolecule multifuncţionale, care

uzual interacţionează cu câteva componente ale matricei extracelulare, şi cu suprafaţa
celulară prin domenii specifice de legare, şi prin aceasta au rol in interacţiunile celula-
matrice=ca proteine de ancorare.Au abilitatea de a se asocia între ele, de a se lega de alte
componente matriciale şi deasemenea mediază organizarea matricei celulare.
Sunt reprezentate de: FIBRONECTINĂ
LAMININĂ
ENTACTINĂ
TENASCEINĂ
TROMBOSPONDININĂ
CONDRONECTINĂ
Cele mai bine cunoscute din punct de vedere structural şi funcţional sunt
fibronectina şi laminina.

FIBRONECTINA

Fibronectinele sunt o clasa mare de glicoproteine cu GM= 450 000, sunt prezente
în toate ţesuturile conjunctive.Sunt descoperite în 1970, ca o proteină celulară de
suprafaţă prezentă numai la fibroblastele normale , nu şi tumorale, care promovează
ataşarea celulară.
Molecula este alcatuită din două subunităţi cu GM=220000, şi respectiv 250000
linkate în dimeri prin punţi disufidice. Lanţurile polipeptidice sunt alcătuite din 3 tipuri
de unităti repetitive: I, II, III.
Tipul I conţine 45-50 reziduuri de aminoacizi menţinuţi prin punţi disulfidice.
Tipul II are 60 reziduuri de aminoacizi.
Tipul III are 90 reziduri de amninoacizi.
2 subunitati tip II interacţionează cu 9 subunităti tip I, la capetele aminoterminale
ale moleculei de fibronectină pentru a forma domeniile de fixare ale colagenului.Restul
moleculei, în partea centrală este formată din 15-27 subunităţi tip III. În acestă portiune
pot exista 2 grupări sulhidril libere ,care sunt implicate în formarea de multimeri cu
greutăţi moleculare mari.
Fibronectina poate există în două forme:
1.Forma dimerică solubilă secretată de hepatocite, celule endoteliale, gasită în
plasmă
2.Forma multimerică, secretată de marea majoritate a celulelor conjunctive, este
depozitată uzual în matricea extracelulară sub formă de fibrile lungi insolubile.

FUNCŢII
Fibronectina are următoarele domenii de legare:
a.-domenii ce interacţionează cu suprafeţele celulare şi cu câteva componente ale
matricei(fibrinogen, heparina, stafilococ, gelatina )
b.-2 situsuri pentru corss-likeri la alte proteine, catalizate de transglutaminază
 c.-situsuri pentru asociere proprie
Tipurile II , leagă gelatina şi colagenul , iar Tipurile III are situsuri de legare la
suprafaţa celulara, pentru glicozaminoglicanii sulfataţi (heparan sulfatul,
dermatansulfatul, condroitinsulfatul). Fibronectina poate interactiona cu receptorii
celulari de suprafaţă, prin intermediul domeniilor de ataşare şi deasemenea prin
intermediul proteoglicanilor.Această abilitate de a se cupla cu proteoglicanii sau cu
suprafeţele celulare poate juca un rol semnificant în ordonarea matricei extracelulare.

LAMININA

Este o glicoproteină cu GM=900000 , izolată iniţial din matricea extracelulară a

tumorilor.În ţesuturile normale este glicoproteina majoră non-colagenică din membranele
bazale şi este localizată în lamina rara.Are o lungime de 70nm,cit laina bazala.
Laminina este alcătuită din 2 subunităti likate prin punţi disulfidice
a.-subunitatea A cu GM=440000
b.-2 subunităţi B cu GM=205000-230000
Molecula de laminină are aspectul unei “cruci” cu 1 braţ lung şi trei braţe
scurte.Pe fiecare braţ scurt apar două domenii globulare la capete, iar la capătul braţului
lung apare un singur domeniu globular.
Subunitatea A intră în structura unui braţ scurt, a capetelor globulare ale moleculei
indiferent de localizare şi partea terminală a braţului lung
Subunitatea B formeaza restul bratului lung, şi doua braţe scurte.

FUNCŢII
Intră în structura laminelor bazale care conţin un set comun de proteine şi
glicozaminoglicani:colagen de tip IV, heparan-sulfat, entactina , precum şi laminină.
Lamina bazală mai este denumită şi matrix de tip IV,datorită tipului de colagen
care îl contine. Celulele , în general, nu se pot lega direct de colagenul de tip IV sau de
proteoglicani.Laminina însă, asigură ancorarea suprafeţei celulare la membranele bazale.
Diferitele celule care sunt mărginite de lamine bazale, cum ar fi celulele adipoase,
celulele musculare netede şi striate, pot utiliza pentru aceasta diferiţi receptori de
suprafaţă.Laminina posedă cel puţin două regiuni de care se pot lega asemenea
receptori.Acesti receptori sunt reprezentati de integrine. Integrinele sunt proteine
transmem-branare ce leaga pe deoparte proteinele matriciale si pe de alta parte
citoscheletul celular prin intermediul talinei si vinculinei.

IMPLICATII MEDICALE

Fibronectina si laminina intervin in dezvoltarea embrionara si cresterea abilitatii celulelor

canceroase de a invada alte tesuturi.Inactivarea genelor pentru fibronectina la soarecii de
experienta duce la moartea acestora in embriogeneza timpurie.

TENASCEINA
 Este un hexamer alcătuit din 6 subunităti dispuse radiar în jurul unui miez
proteic.Fiecare subunitate are aspectul unui “băţ de toboşar” cu o porţiune liniară şi una
globulară.Din punct de vedere al rolului îndeplinit, tenasceina se fixează pe membrana
celulară prin intermediul unui proteoglican, neavând receptor de membrană, deci va
interveni alături de alte proteine structurale ale matricei celulare în organizarea matricei şi
în proliferarea celulară.

ENTACTINA

Glicoproteina cu greutate moleculară mică, are aspectul unui “băţ de toboşar”.Se leagă de
laminină la porţiunea neramificată.

TROMBOSPONDININA

Glicoproteină cu GM=420000 identificată iniţial în plachetele umane.Ulterior s-a

arătat a fi secretată de fibroblaste, celulele endoteliale, si înglobată în matricea
extracelulară.O serie de cercetări recente au arătat că trombospondini-na are locusuri
specifice de legare a:fibrinogenului,fibrinectinei, lami-
ninei , heparinei,colagenului de tip V.

CONDRONECTINA

Glicoproteina izolată iniţial din ser, şi mediază practic ataşarea condrocitelor în

matricea cartila-
ginoasa.Se leagă specific de : colagenul tip II, fibronectină, laminină, agrecan.

CELULELE CONJUNCTIVE

Tesutul conjunctiv face legătura între alte tipuri de ţesuturi.Este un ţesut

heterogen, fiind alcătuit din celule, fibre şi substanţă fundamentală.Substanţa
fundamentală şi fibrele conjunctive alcătuiesc matricea conjunctivă extracelulară, se află
in spaţiile intercelulare.Ţesutul conjunctiv este bogat inervat şi conţine terminaţii
nervoase libere şi incapsulate.
Celulele conjunctive nu prezintă polaritate ,ele intervin în producerea matricei
extracelulare, prin secreţia de macromolecule pe toata suprafaţa celulară în comparaţie cu
celulele epiteliale care secretă numai la polul apical. Intervin deci în organizarea matricei
extracelulare, care este foarte importanta, pentru migrarea celulara, diviziunea
proliferarea, diferenţierea, determinismul formei şi funcţiei celulare( este absolut
indispensabilă în fazele finale ale morfogenezei ) .
Concomitent cu producerea matricei extracelulare, celulele conjunctive intervin
şi în distrucţia ei, prin secreţia de protein-enzime care degradează macromoleculele
matri-ciale.În condiţii fiziologice există un echilibru dinamic între producerea şi
distrugerea matricei.
Celulele conjunctive rămân ataşate de moleculele matriciale prin intermediul unor
receptori de tip integrine, receptori integrin-like şi receptori non-integrine.
Integrinele sunt receptori alcătuiţi din două subunităţi:alfa şi beta.Subunităţile alfa există
în şase variante alfa 1-alfa 6, care asigura adezivitatea celulelor conjunctive la
macromeolecule matriciale, prin contacte focale , în cadrul joncţiuni-lor focale.
Integrinele beta2 sunt exprimate pe suprafaţa celulelor migrate în ţesutul
conjunctiv (limfocite mari cu conţinut granular, leucocite polimorfonucleare). Acestea
conferă adezivitate de tip celula- matrice şi de tip celulă – celulă.Integrinele B3 sunt
prezente pe megacariocite şi pe membrana plachetelor sanguine. Asigură adezivitatea de
fibrinogenul plasmatic, şi de factorul Wilebrand subendotelial.
Celulele conjunctive se pot găsi in două forme: activă şi inactivă(relaxată). Cele
care se găsesc în formă activă conferă stabilitate ţesutului conjunctiv prin contactele
focale pe care le stabilesc.Cele inactive relaxate sunt detaşate de matrice, au mare
capacitate de proliferare şi migare celulară
Celulele conjunctive por fi clasificate după mai multe criterii:

CLASIFICAREA CELULELOR CONJUNCTIVE

1.Din punct de vedere al originii:

CELULE FIXE
-Fibroblastul-fibrocitul
-Condroblastul-condrocit
-Osteoblastul-osteocitul
-Adipocitul

CELULE MOBILE
-Leucocitele granulare
-Limfocitele B
-Limfocitele T circulante
-Monocitele-macrofage
-Mastocitul
-Celula pigmentară(melanocitul)

Celule fixe se mai numesc şi celule propriu-zise ale ţesutului conjunctiv. Ele
participă la secreţia macromoleculelor componente ale matricei extracelulare. Ele conferă
stabilitate ţesutului conjunctiv prin joncţiunile focale pe care le stabilesc cu matricea.
Aceste celule prezintă proprietatea de interconvertibilitate pe orizontală şi pe verticală.De
exemplu fibroblastul devine fibrocit, dar in acelasi timp el se poate transforma în
condroblast, osteoblast sau adipocit.
Celule fixe se mai numesc şi celule propriu-zise ale ţesutului conjunctiv. Ele participă la
secreţia macromoleculelor componente ale matricei extracelulare. Ele conferă stabilitate
ţesutului conjunctiv prin joncţiunile focale pe care le stabilesc cu matricea. Aceste celule
prezintă proprietatea de interconvertibilitate pe orizontală şi pe verticală.De exemplu
fibroblastul devine fibrocit, dar in acelasi timp el se poate transforma în condroblast,
osteoblast sau adipocit.
Celulele mobile, leucocitele granulare, limfocitele B, limfocitele T şi monocitele
trec prin diapedeza la nivelul peretelui capilar sau al venulei postcapilare, iar la nivelul
ţesutului conjunctiv intervin în procesele imune de aparare locală. Se pot găsi în ţesutul
conjunctiv polimorfonucleare neutrofile, acidofile şi bazofile. Limfocitele T ,
macrofagele şi limfocitele B coopereaza în procesul imun mediat umoral. Monocitele
după ce ajung prin diapedeză în ţesutul conjunctiv devin macrofage, şi devin celule
imune efectorii intervenind în procesul de fagocitoză sau pinocitoză. Alteori cooperează
cu limfocitele T , în scopul activării limfocitelor B pentru secreţia de
imunoglobuline.Totalitatea macro-
fagelor din organism formează sis-
temul fagocitar mononuclear- populaţie heterogenă de celule cu largă localizare având ca
funcţie comună -fagocitoza-.
Celula pigmentară sau melanocitul, derivă din crestele neurale, de unde migrează
în ţesutul conjunctiv din stroma conjunctivă a irisului, în dermul pielii şi la nivelul
epidermului printre keratinocite.
Legat de originea mastocitelor sunt două teorii. Una dintre ele susţine originea în
bazofilele sanguine, care după ce ajung prin diapedeză în interstiţiu, devin mastocite.
Această teorie se bazează pe aspecte marfologice şi funcţionale asemănatoare între cele
două celule. Cea de-a doua teorie mult mai acceptată susţine originea mastocitului în
celula stem pluripotentă din măduva roşie hematogenă, celulă care va da naştere
mastoblastului-promastocitului- mastocitului.
-
2. Criteriul funcţional

a.-CELULE CONJUNCTIVE IMPLICATE IN PRODUCŢIA ŞI DISTRUGEREA

MOLECULELOR MATRICIALE:exemplu: fibroblastul condroblastul, osteoblastul,
celula musculară netedă din pereţii vasculari
b.CELULE CONJUNCTIVE CU FUNCŢIE PREDOMINANT METABOLICĂ:
-adipocitul brun are funcţie predominat termogenetică
-adipocitul alb are rol în metabolismul intermediar al lipidelor
-adipocitul hepatic( celula lui ITO) are rol în sinteza şi depozitarea vitaminei A
c.CELULE CU FUNCŢIE PREDOMINANTĂ ÎN REACŢIILE IMUNE LOCALE:
1. Celule efectorii
a.· Celula implicată în fagocitoză
· de tip microfag – implicată în fagocitoza particulelor mici (bacterii, virusuri) = PMN
neutrofil şi eozinofil
· de tip macrofag – fagocitează particule mari . Totalitatea celulelor care fagociteaza
particulele mari formeaza sistemului fagocitar mononuclear
·b Celule implicate în răspunsul imun mediat umoral
– limfocitul B
c.· Celule T de tip citotoxic – subpopulaţie de limfocite T care intervin în citotoxicitatea
specifică prin secreţia unor perforine care
distrug celula în care pătrund
d.· Celule NK de tip limfocitar – se aseamănă cu limfocitele, au origine în celula stem
pluripotentă şi dimensiuni asemănătoare cu leucocitele granulare. Circulă în sânge o
scurtă perioadă de timp după care trec prin diapedeză în ţesutul conjunctiv, unde vor
interveni în imunitatea celulară de tip citotoxic nespecifică.
· Celule K – subpopulaţie de LT ce intervin în imunitatea celulară mediată de Ac (distrug
celulele care au pe suprafaţă Ac)
2. Celule imune accesorii
· Macrofage
· Celule prezentatoare de antigen = APC –colaborează cu limfocitele B în blastizarea lor.
La contactul cu Ag îl vor endocita, crescându-i antigenicitatea. Ag activat este exocitat pe
suprafaţa celulei şi este prezentat limfoc

ORIGINEA CELULELOR CONJUNCTIVE

Din celula mezenchimala deriva:
-Fibroblastele
-Adipocitele
-Condroblastele-condrocite
-Osteoblaste-osteocite
-Celule mezoteliale
-Celule endoteliale
Din celula stem hematopoetica deriva:
-Mastocitele
-Osteoclastele
-Microglia
-Celulele Langherhans
-macrofage
-Plasmocite
-Mastocite
-Neutrofile
-Eozinofile
-Bazofile
-Megacariocite
-Limfocitele
-Hematii

CELULA MEZENCHIMALĂ

Poate proveni din mezoderm ( în majoritatea varietăţilor de ţesut) sau din

mezoectoderm (celulele conjunc-
tive de la nivelul extremităţii cefalice). Celulele mezenchimale alcătuiesc ţesutul
conjunctiv embrionar.
Este o celulă de formă neregulată cu numeroase prelungiri, dimensiuni de 3o
microni. Se caracterizează printr-un raport nucleo-plasmatic supraunitar. Are un nucleu
mare veziculos, identat sau rotund, palid colorat, bogat în eucromatină cu nucleol
evident.Citoplasma redusă este bazofilă, săracă în organite. Microscopul electronic
evidenţiază grupări poliribozomale libere.Celulele mezenchimale vin în contact prin
jonctiuni Gap. Sunt implicate în producerea matricei extracelulare, lipsită de componentă
fibrilară.Sunt celule pluripotente.Din ea derivă marea majoritate a celulelor
conjunctive.Celula mezenchimală se întâlneşte şi în ţesuturile conjunctive adulte, în
număr limitat în jurul capilarelor , venulelor postcapilare.Ea induce deferenţierea
epiteliului cu care vine în contact.

FIBROBLASTUL

Reprezintă forma activă din punct de vedere funcţional. El poate deveni inactiv şi
se numeşte fibrocit este cel mai răspândit tip celular din ţesutul conjunctiv, şi cea mai
activă celulă.Originea lui este in celula mezenchimala embrionara.
Structural are o lungime de 15-2o microni. Este o celulă alungită, ce emite
numeroase prelungiri la capete. Celulele pot stabili între ele contacte de tip joncţiuni
Gap.Are un nucleu mare oval situat central, palid colorat cu nucleoli evidenţi. Citoplasma
este abundenta.
La microscopul electronic, nucleul apare încărcat cu eucromatină, prezintă sau nu
identaţii. In citoplasmă se găseşte un reticul endoplasmatic rugos foarte dezvoltat, grupări
poliribozomale libere, un aparat Golgi bine reprezentat, granule de secreţie cu conţinut
granular sau filamentos, mitocondrii numeroase, centrozom, un citoschelet foarte bine
reprezentat( microtubuli, microfilamente, filamente intermediare de desmină şi vimentina
Nucleul este dispus central, prezintă foarte multe indentaţii , are hetereocromatină
dispusă la periferie în apropierea membranei interne nucleare iar eucromatina dispusă
central.În citoplasmă se remarcă numeroase organite celulare. Înafara celulei, se remarcă
mănunchiuri de fibrile de colagen surprinse atit în secţiune longitudinală cât şi în secţiune
transversala
Rol:- sintetizează şi secretă toate moleculele precursoare ce intră în alcătuirea
fibrelor şi substanţei fundamentale, exemplu: proelastina, procolagenul, glicoproteinele-
fibrilina-, glicozaminoglicanii nesulfataţi sau sulfataţi, proteinele cu rol în
adezivitate(fibronectina, tenasceina, laminina, entactina, etc.)
-secretă exoenzime de origine lizozomală cu acţiune extracelulară ,
ex:colagenaze, proteaze(catepsina)
-secretă factorul de creştere fibroblastic cu rol în proliferarea capilarelor
sanguine
-poate secreta interferon gamma cu acţiune antivirală, mai puternică decât
interferonul secretat de macrofage.

Fibroblastele au două proprietăţi fundamentale:

1. modulaţia
2. nonechivalenţa

1.Modulaţia, reprezintă proprietatea fibroblastelor de interconvertibilitate cu alte celule

de origine mezenchi-
mala. Se poate tranforma in fibrocit, sau în miofibroblast, dar poate deveni condroblast,
osteoblast sau adipocit.
Fibrocitul este o celulă cu dimensiuni mai mici decât fibroblastul, are formă
alungită bifurcat sau trifurcat la capete, citoplasmă puţină, acidofilă, nuclul alungit,
tahicromatic. La microscopul electronic, aparatul de sinteză proteic este foarte slab
dezvoltat, în schimb aparatul lizozomal este bine reprezentat. La nivelul membranei
celulare s-au evidenţiat receptori pentru lipoproteinele cu densitate joasă, deci pot îngloba
aceste molecule prin proces de pinocitoză, având deci rol în metabolismul colesterolului.
Miofibroblastul. Se aseamănă structural la microscopul electronic cu fibroblastul
dar are în citoplasmă un aparat contractil reprezentat de miofilamente groase de miozină
şi subţiri de actină. Funcţia lui este în primul rând contractila. Apare în ţesutul conjunctiv
de reparaţie din jurul plăgilor, în axul conjunctiv al vilozităţilor intestinale, în capsula şi
trabeculele splenice, în albugineea testicolului, în teaca externă a foliculilor ovarieni. Un
tip particular de miofibroblast este pericitul lui Rouget prezent în dedublarea laminei
bazale de la nivelul capilarelor sanguine.
2. Non-echivalenţa.Este exprimată în perioada de organogeneză. Fibroblastele din diferite
varietăţi de ţesutul conjunctiv, şi chiar din aceeaşi varietate de ţesut conjunctiv dar din
diferite localizări au particularităţi structurale şi funcţionale diferite. Fibroblaste, ca şi
celulele mezenchimale din care provin , controlează diferenţierea epiteliului din
apropiere. De exemplu, fibroblastele din dermul palmei determină dezvolatarea stratului
lucidum, şi creşterea în grosime a corpului cornos al epidermului. Fibroblastele din
endometru, suferă modificări sub influenţa hormonilor ovarieni, devin celule deciduale
(predeciduale), căpătând şi proprietăţi endocrine.

IMPLICATII MEDICALE
Capacitatea regenerativa a tesutului conjunctiv este clar oservata atunci cind tesutul este
distrus prin inflamatie sau traumatic.In aceste conditii , spatiile libere ramase dupa
injurie,sunt umplute de tesut conjunctiv care formeaza o cicatrice.Repararea plagii
chirurgicale este dependenta de capacitatea reparatorie a tesutului conjunctiv.

MASTOCITUL

Este de origine mieloidă, provine din diferenţierea unor celule stem unipotente din
măduva roşie hematogenă, ce se diferenţiază în promastocit , ce migrează din sânge în
ţesut unde se transformă în mastocit.
Mastocitele sunt celule mobile întâlnite la nivelul mucoaselor respiratorii, căilor
respiratorii, digestive, genitale feminine, în ţesutul conjunctiv lax subcutanat.Pot fi izolate
sau în cuiburi, în apropierea vaselor de sânge.Mastocitele au o viaţă lungă cu o mare
capacitate de proliferare în ţesuturi.
Mastocitul este o celulă rotundă sau ovalară,cu diametrul de 2o-3oμm. Nucleul
celular este mic heterocromatic, dispus central, adeseori mascat de granulele mastocitare,
iar citoplasma este slab acidofilă şi prezintă granulaţii mici inegale cu diametrul de 0,3-2
μm, care la microscopul optic se evidenţiază cu albastru de toluidină, cu tionină, fiind
metacromatice, şi colorându-se în roşu violaceu.
La microscopul electronic, se poate evidenţia că citoplasma mastocitului este
săracă în organite celulare, are însă un citoschelet mai dezvoltat subplasmalemal. Granule
mastocitare inegale, dense la fluxul de electroni apar delimitate de endomembrane .
Membrana celulară conţine receptori specifici pentru IGE(reagine). În timpul
reacţiilor de sensibilizare imediată mastocitele pot sintetiza în membrana celulară
leucotriene din fosfolipidele membanare şi sunt eliberate în spaţiul extracelular odată cu
conţinutul granulelor mastocitare
Mastocitele intervin în reactiile de hipersensibilizare imediată de tipul alergiilor,
urticariilor , sau şocului anafilactic( cel mai de temut dintre toate). Aceste celule au
proprietate de degranulare, când prin exocitoză conţinutul granulelor mastocitare este
eliberat în matricea adiacentă.
Degranularea poate fi spontană, indusă de factori mecanici, termici, factori
chimici(cofeina, morfina), care duce la moartea celulei , poate fi o degranulare
imunospecifică , mediată de anticorpi realizându-se o degranulare parcelară a celulei şi
poate fi o degranulare lentă, în care conţinutul granulelor este eliberat prin exocitoză
fără a fi afectată celula .
Degranularea se face prin legarea antigenelor de anticorpii( IGE), fixati , pe
receptorii specifici la suprafata mastocitului. Anticorpii -IGE-reagine , produşi în
organism de către plasmocite, ca urmare a pătrunderii unui antigen-alergen. Ori de câte
ori, organismul vine în contact cu alergenul rspectiv, acesta se leagă de anticorpii de pe
suprafaţa mastocitelor , formându-se complexe antigen -anticorp declanşând mecanismul
de mesager secund, prin activarea adenilatciclazei cu creşterea AMPc, cu stimularea unor
proteinkinaze, urmată de fosforilarea proteinelor specifice, şi creşterea influxului de
calciu.Aceasta duce la tendinţa de fuzionare a granulelor cu membrana plasmatică urmată
de ruperea membranei şi eliberarea conţinutului granular în spaţiul extracelular.
Complexele antigen- anticorp activează sistemul de fosfolipaze membranare, cu
producerea de acid arahidonic şi apoi leucotriene ca urmare a activităţii lipooxigenazei.
Histamina eliberată din granulele mastocitare creşte permeabilitatea capilarelor, se
realizează o dilataţie a venulelor postcapilare , urmată de filtrare masivă de plasmă şi
diapedeză de leucocite accentuată, în special eozinofile atrase prin factorul chemotactic al
eozinofilelor. Deasemena histamina realizează contracţia muşchilor netezi
bronhiolari( bronhospasm). Eozinofilele atrase în ţesut încorporează o parte din histamina
eliberată , pe care o distruge prin prezenţa histaminoxidazei. Celelalte PMN-uri atrase în
ţesut pot induce o mastocitoliză violentă.
Leucotrienele eliberate din membrana celulară încetinesc contracţia muşchiului
neted.
Mastocitele , sunt în strânsă corelaţie cu fibroblastele , pentru că diferenţierea
mastocitelor este controlată de factorul de creştere sintetizat de fibroblaste. Mastocitele
care eliberează substanţe active care acţionează local sunt incluse în categoria celulelor
paracrine.
Înafară de rolul menţionat , mastocitele intervin în metabolismul intermediar al
lipidelor prin secreţia unei protein-enzime cu rol de cofactor al lipoproteinlipazei.

PLASMOCITUL

Celulă mobilă a ţesutului conjunctiv, este prezentă în mucoasele respiratorii,

mucoasa tubului digestiv, căile genitale feminine, în ţesutul conjunctiv lax subcutanat.
Din punct de vedere al originii, este o celulă conjunctivă maturată pe seama unui
limfocit B , care trece prin diapedeză din sânge în ţesutul conjunctiv lax, sau reticulat, la
nivelul venulelor postcapilare.
Forma celulei, de regulă este ovala, cu diametrul 2o-3o μm, având un nucleu mare
voluminos , excentric, cu aspect, granular "în spiţe de roată". Citoplasma abundentă ,
bazofilă , prezintă un halou perinuclear , care nu se colorează. Bazofilia citoplasmei este
corelată cu prezenţa unui reticul endoplasmatic rugos bogat reprezentat( ergastoplasma).
În haloul perinuclear nu se mai evidenţiază ergastoplasmă ci doar complex Golgi bogat
reprezentat şi centrozom. Din când în când , îm zonele de citoplasmă acidofilă se pot
evidenţia mici formaţiuni acidofile , denumite corpusculii lui Russel care au substrat ,
lanţurile polipeptidice, aflate în tranzit prin reticulul endoplasmatic rugos.
La microscopul electronic, se remarca, poziţia nucleului, excentric, cu
heterocromatina alternând cu eucromatina, dând aspectul caracteristic, de "cadran de
ceas" sau " spiţe de roată".Citoplasma în mare parte este încărcată cu un reticul
endoplasma-
tic bogat reprezentat, în ale cărui canalicule se vad polipeptidele aflate în tranzit de la
ribozomi la complexul Golgi. În haloul perinuclear, se observa lipsa reticulului, si
prezenţa unui complex Golgi, mitocondrii, centru celular, elemente de citoschelet.
Rolul plasmocitelor este în răspunsul imun mediat umoral.Ele produc anticorpi.
Anticorpii sunt globuline specifice produse ca răspuns la penetrarea organismului de către
antigene. Fiecare anticorp este specific unui antigen, dar poate avea reacţii încrucişate cu
antigene nespecifice, care au însă conformaţie moleculară similară.
-Imunoglobuline G, se întâlnesc atât în umori, sînge, limfă, lichid interstiţial
legate de diverse particule, având rol de opsonine.
-Imunoglobulinele M sunt secretate întotdeauna în primele faze ale unui proces
inflamator.Aceste imunoglobuline împreună cu imunoglobulinele G pot fi receptori
specifici pentru antigene pe suprafaţa limfocitelor B.
-Imunoglobulinele A sunt secretate sub formă de monomeri , sau dimeri, şi apoi
sunt transferate la suprafaţa epiteliului de înveliş unde asigură imunitatea de membrană a
tuturor epiteliilor de înveliş.
-Imunoglobulinele D sunt receptori antigenici specifici pe suprafaţa limfocitelor
B.
-Imunoglobulinele E, sunt secretate la contactul organismului cu antigenul, şi au
receptori în membrana mastocitului şi a bazofilelor.
În răspunsul imun mediat umoral, primar, deci la primul contact al limfocitelor cu
antigenul, acestea se blastizează, adică se transformă în limfoblaste sau imunoblaste
pentru a sintetiza imunoglobuline. În cadrul acestei transformări, limfocitul creşte în
volum, atinge diametrul de 10μm.Nucleul creşte în volum devine palid se încarcă cu
eucromatină şi are 2-4 nucleoli evidenţi. Citoplasma devine abundentă, bazofilă, la
nivelul ei dezvoltându-se organitele celulare în special cele de sinteză. După activare
limfocitele B se divid prin mitoze repetate şi dau naştere la clone celulare B. Din acestea ,
unele imunoblaste se diferenţiază îm plasmocite, celule secretoare de imunoglobuline.
Alte imunoblaste se întorc la forma de limfocit circulant, devenind celulă cu memorie.
Aceasta reţine în memoria ei( în acizii nucleici) primul contact cu antigenele.Stimularea
limfocitelor B determinată de prezenţa antigenelor este ajutată de o categorie de limfocite
T numite ajutătoare ( helper), ca şi de macrofage. Acestea din urmă captează antigenul pe
suprafaţa lor şi în fac mai imunogen. Macrofagele pot chiar fagocita unele antigene, pe
care după ce le prelucrează în citoplasmă în scopul sporirii puterii lor antigenice( de
activare a limfocitelor) le exocitează şi le prezintă limfocitelor B.
În răspunsul imun secundar. Deci la un al doilea contact cu antigenul , nu mai este nevoie
de cooperarea Limfocite T helper, macrofage, limfocite B pentru blastizarea limfocitelor
B , deoarece există o populaţie de limfocite cu memorie care recunosc antigenul şi se
blastizează imediat , şi se tranformă în imunoblaste mult mai rapid.. Clonele care iau
naştere formează în mod diferenţiat , pe de o parte plasmocite secretoate de
imunoglobuline , şi pe de altă parte, celule cu memorie care să asigure linia limfocitară
memorizantă , gata de intervenţie pentru un nou răspuns imun. După stimulare
imunoblastele trec în căile limfatice , apoi în sânge , pe care-l părăsesc spre a se localiza
în apropierea focarului antigenic. De exemplu, imunoblastele ganglionilor mezenterici
migrează preferenţial în corionul mucoasei intestinale, în timp ce imunoblastele splinei
rămân în pulpa roşie sau migrează în măduva osoasă după imunizarea secundară.

MACROFAGELE

Apar ca o populaţie de celule heterogene, cu aspect structural şi funcţional

particular fiecărei regiuni în parte. Ceea ce este comun este capacitatea de fagocitoză şi
originea lor din monocitele circulante. Ansamblul de macrofage din organism formează
sistemul fagocitar mononuclear sau sitemul reticulohistiocitar.
Sitemului fagocitar mononuclear i se descriu 3 compartimente:
1. Compartimentul medular
2. Compartimentul sanguin
3. Compartimentul tisular.
Între aceste trei compartimente există un echilibru dinamic..
Compartimentul medular include toate celulele implicate în diferen
ţierea monocitelor sanguine. Ele alcătuiesc seria monocitară-linia monocitopoetică. La
nivelul măduvei există: celula stem pluripotentă care se difernţiază pe linie monocitară.
Prima celulă pe care o putem sesiza este monoblastul, apoi promonocitul, iar apoi
monocitul care va trece în compartimentul tisular.
Monoblastul are raportul nucleoplasmatic supraunitar, nucleul veziculos , bogat în
eucromatină, cu nucleoli evidenţi(3-4). Citoplasma redusă, cantitativ, slab bazofilă,
organite celulare reduse. Suferă două, trei diviziuni mitotice conse-
cutive şi dă naştere promonocitului.
Promonocitul , este o celulă la care se găsesc în citoplasma slab bazofilă, granule
primare, azurofile, mieloperoxidazo specifice. Nucleul va prezenta o identaţie, heterocro-
matina se ordonează, nucleolii dispar. Promonocitul se divide mitotic consecutiv de 2 ori
şi trece în monocit.
Monocitul este ovalar, are un diametru de 20μm, citoplasma abun-
denta bazofilă, cu granulaţii azurofi-
le dispuse în identaţia nucleară.La nivelul nucleului heterocromatina se dispune alternativ
cu eucromatina dând aspect de " tablă de sah " , Nucleolii nu mai sunt vizibili.
Monocitele circulante prec prin diapedeză prin venulele postcapilare , ajung în ţesutul
conjunctiv lax şi reticulat unde se transformă în macrofag.La nivelul ţesutului conjunctiv
macrofagele sunt surprinse sub două aspecte reversibile:
-Macrofagul fix-histiocitul-celulă de talie mică 10-15μm, cu nucleu mic
heterocromatic, mic, central, cu citoplasmă puţină acidofilă.
 -Macrofagul mobil-histiomacrofagul-au talie mai mare 3oμm, au citoplasmă mai
abundentă, acidofilă, fin granulată la microscopul optic, nucleul este excentric, palid
colorat cu nucleol vizibil.
La microscopul elctronic, se remarcă , nucleul excentric, bogat în eucromatină cu nucleol
evident, citoplasma prezintă organite comune, reticul endoplasmatic, mitocondrii,
complex Golgi elemente de citosche-
let mai bine reprezentate în pseudopodele emise de membrana celulară. Compartimentul
lizozomal este foarte bine reprezentat, se observă atât lizozomi secundari, corpi reziduali,
fagozomi sau pinozomi. Aceştia din urmă fiind responsabili de aspectul granular sau
vacuolat al citoplasmei la microscopul optic.
Se caracterizează prin mai multe proprietăţi:
1.Este o celulă mobilă care emite prelungiri numite pseudopode, sunt atrase prin
chemotactism pozitiv, şi se deplasează amoeboidal.
2.Sunt dotate cu o intensă activitate de fagocitoză.
Fagocitoza , proprietate fundamentală a macrofagelor, este declanşată de impactul
suprafeţei celulare cu un antigen de natură diferită. Fagocitoza poate fi specifică şi
nespecifică. Pentru realizarea fagocitozei specifice este important faptul că macrofagele
recunosc particulele, pe care urmează să le înglobeze, proces denumit recunoaştere
fagocitară.. Prin recunoaştere fagocitară , macrofagul diferenţiază microorganismele sau
resturile tisulare, de materialele endogene normale. Recunoaştera fagocitară se realizează
la două niveluri: la nivel tisular, cu ajutorul opsoninelor, şi la nivel celular , prin receptori
de pe suprafaţa macrofagelor.
Opsoninele pot neimunospecifice ca fibronectina şi imunospecifice ca anticorpii
de tipul IgG, IgM , precum şi cea de a treia fracţiune a complementului.Ele
învelesc(opsonizează) antigenul , care apoi urmează să fie recunoscut de receptori din
membrana macrofagului.
Fagocitoza specifică neimunologică sau neimunospecifi-
ca este mediată de receptori pentru fibronectină.Opsonizarea se realizează cu
fibronectină, care apoi va fi recunoscută de receptori de pe suprafaţa macrofagelor.În
ţesutul conjunctiv fibronectina mediază fagocitarea de colagen denaturat, fibrină,
fibrinogen, trombocite.
Fagocitoza specifică imunologică sau imunospecifică, este mediată de receptori
pentru IgG, IgM şi fracţiunea C3 a complementului. Opsonizarea se face cu aceste
molecule care apoi vor fi recunoscute de receptorii de la suprafaţa macrofagelor.
Receptorii interacţionează cu o anumită porţiune din IgG, şi anume cu fragmentul Fc , de
aici derivă denumirea de receptor Fc pentru categoria de receptori care ataşează
complexele antigen- anticorp. Fagocitoza mediată de receptori apare numai la
macrofagele tisulare denumire " de profesie". Ea trebuie deosebită de fagocitoza
nespecifică sau nemediată de receptori, în care unele materiale inerte sau chiar bacterii
pot fi înglobate în absenţa factorilor de recunoaştere. În aceste cazuri apar interacţiuni
nespecifice electrostatice sau hidrofobe , între aceste particule şi suprafaţa externă a
macrofagelor. Un astfel de exemplu în reprezintă macrofagele alveolare (celule prăfoase)
care înglobează din aerul inspirat unele particule inerte: cărbunele ,siliciul,azbestul, etc.
Fagocitoza se realizează în mai multe etape: A. ataşarea particulei antigenice de
membrana macrofagului. B. internalizarea particulei cu ajutorul pseudopodelor emise de
membrana macrofagului şi formarea unui fagozom sau pinozom în funcţie de consistenţa
antigenului, care se deplasează în citoplasmă cu ajutorul microfilamentelor. Fagozomul
fuzionează apoi cu lizozomii primari formând lizozomi secundari de tipul
fagolizozomilor.La nivelul acestora particulele sunt degradate cu ajutorul hidrolazelor
acide lizozomale. Ceea ce nu poate fi digerat, rămâne depozitat în lizozomii secundari ,
care capătă denumirea de corpi denşi şi care sunt exocitaţi .. Prin limfokinele secretate de
către limfocitul T , activitatea macrofagelor este crescută. Macrofagele sub acţiunea
limfokinelor , activate sunt capabile să înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără
recunoaştere imunologică .
Macrofagele sunt dotate cu o puternică activitate secretorie. Secretă:
-proteaze implicate în degradarea macromoleculelor matriciale: urokinaze
activatoare de plasminogen,catepsine, glucuronidaze, elastaze colagenaze, .
-molecule solubile cu rol de a modula activitatea altor celule-citochine, ex
interleuchina 1, care va induce stimularea limfocitelorT H şi mai departe a celulelor Tcitotox,
a limfocitelor B, a limfocitelor NK .
-interferonii α ,β ,γ.Interferonul γ are acţiune antitumorală şi antivirală
-factori de creştere a fibroblastelor, stimulând formarea fibroblastelor şi inducând
fibroza
SISTEMUL FAGOCITAR MONONUCLEAR
-Macrofagele libere diseminate în ţesutul conjunctiv lax (histiocitele şi
histiomacrofagele)
-Macrofagele seroaselor peritoneale şi pleurale
-Macrofagele alveolare-celulele prăfoase din alveolele pulmonare
-Macrofagele din organele limfo şi hematoformatoare
-Macrofagele din SNC-microglia
-Macrofagele fixe din ficat- celulele Kupffer
-Macrofagele din piele -celulele Langherhans.
-Macrofagele din ţesutul osos –osteoclastele

MELANOCITELE
Sunt celule cu origine nervoasa , la nivelul crestelor neuralle de unde migreaza in
straturle profunde ale epidermului, in partea superficiala a dermului, in sroma conjunctiva
a irisului, la nivelul coroidei si in invelisurile epiteliale ale firului de par. Sunt
responsabile pentru culoarea pielii , a parului si a irisului. Pigmentul produs de ele poate
fi eumelanina, pigment negru, brun si pheomelanina , pigment de culoare rosie.Aceste
cellule au corpul rotund din care pornesc numeroase extensii dendritice care vin in
contact cu keratinocitele. Ultrastructural , un melanocit este o celula cu numeroase
mitocondrii mici , cisterne scurte de reticul endoplasmatic rugos(RER) si un aparat Golgi
foarte bine dezvoltat.Pigmnetul melanic este sintetizat in melanocite pornind de la
tirozina. Asupra ei actioneaza tirozinaza pe care o transforma in 3,4
dihidroxifenilalanina(DOPA). Tirozina si tirozinaza sunt proteine sintetizate in RER si se
acumuleaza in veziculele complexului Golgi.DOPA este apoi transformat si polimerizat la
melanina.Acest pigment este apoi legat la o proteina structurala matriciala la nivelul
veziculelor.Melanina se acumuleaza in aceste vezicule pina cind ele formeaza granule
mature numite melanozomi, care sunt structuri eliptice de cca 1 micron
lungime.Melanozomii primary, secundari si tertiary sunt prezenti in melanocite , ei sunt
de densitate diferita in functie de continutul in melanina, iar melanozomii cuaternari sunt
prezenti in keratinocite unde ajung printr-un process de secretie citocrina.Keratinocitele
actioneaza ca un deposit de melanina si contin mai mult pigment decit celula care l-a
produs.Un melanocit impreuna cu keratinocitele in care se depoziteaza pigmentul (1
melanocit la 5-6 keratinocite) formeaza o unitate epidermal-melanina.Razele UV.
Stimuleaza keratinocitele sa sintetizeze niste factori paracrini, care stimuleaza activiatea
melanocitelor.Bronzarea care apare dupa expunerea la razele UV (lungimea de unda 290-
320 nm) este rezultatul a doua procese.Mai intai are loc o inegrire a melaninei
preexistente si apoi are loc o stimulare a activitatii melanocitelor de a produce o cantitate
suplimetara de pigment melanic.
IMPLICATII MEDICALE
Melanomul malign este o invazie tumorala a melanocitelor diviziunea rapida ,
transformarea maligna a melanocitelor penetreaza lamina bazala si patrund in derm unde
invadeaza vasele limfatice si sanguine .
Lipsa de cortizol duce la hiperproductia de ACTH ce duce la hiperpigmentarea pielii.Un
exemplu este maladia Addison cauzata de disfunctia corticosuprarenalei.
Albinismul , este o boala genetica si consta in incapacitatea melanocitelor de secreta
melanina data de absenta activitatii tirozinkinazei sau incapacitatii celulei de a procura
tirozina.
Degenerarea si disparitia intregului melanocit cauzeaza aparitia unei alte maladii numita
vitiligo

LEUCOCITELE

Tesutul conjunctiv contine in mod normal leucocite ce migreaza din vasele de singe prin
diapedeza . Procesul de diapedeza este foarte crescut in timpul inflamatiei si reprezinta un
proces de aparare impotriva substantelor straine( bacterii sau substante chimice iritante) .
Semnele clasice ale inflamatiei au fost pentru prima data descrise la inceputul secolului
de catre Celsus( rubor, tumor, calor ,dolor). Inflamatia incepe prin eliberarea de mediatori
chimici ai inflamatiei, substante de origine diferita, in cele mai multe cazuri eliberate de
catre celulele locale si celulele sanguine, ce induc evenimentele caracteristice
inflamatiei;cresterea fluxului snaguin si a permeabilitatii vasculare , chemotaxie si
fagocitoza.Cresterea permeabilitatii vasculare este cauzata de substante vasoactive ex:
histamina ce se elibereaza din mastocite si bazofile.Cresterea fluxului sanguin si
permeabiliatii vasuclare sunt responsabile de edemul local , roseata si caldura tesutului
afectat. Durerea este datorata actiunii chimice a mediatorilor supra terminatiilor
nervoase.Leucocitele ajunse in tesutul conjunctiv nu se mai intorc in torentul sanguin cu
exceptia limfocitelor . Limfocitele circula intre diferite compartimente:singe,limfa,organe
limfoide si fluid interstitial sau tesut conjunctiv

VARIETĂŢI DE ŢESUT CONJUNCTIV

Clasificarea morfofuncţională a ţesuturilor

1.Ţesuturi conjunctive propriu-zise
1.Ţesuturi conjunctive laxe-----propriu-zise
--speciale
2.Ţesuturi conjunctive dense (fibroase)- semiorientate
-orientate
2.Ţesuturi conjunctive cu funcţii speciale
1.Ţesutul conjunctiv reticulat- --ţesut mieloid
- -ţesut limfoid
2.Tesutul conjunctiv elastic
3.Ţesut conjunctiv adipos
4.Ţesut mucoid
5.Sângele
6.Ţeusuturi conjunctive sche-
tale
a.Ţesutul cartilaginos ---cartilaj hialin
cartilaj elastic
-fibrocartilajul
b.Ţesutul osos
-lamelar haversian
-lamelar trabecular
c. Articulaţiile

Ţesutul conjunctiv lax

Este cea mai răspândită variatate de ţesut conjunctiv. Intră în alcătuirea mucoasei
organelor cavitare, însoţind epiteliul de înveliş al mucoasei respective. Formează axul
conjunctivo-vascular al seroaselor, fiind tapetat de jur împrejur de celule mezoteliale.
Formează deasemenea stroma conjunctivă a organelor parenchimatoase, care face
legătura între diferitele componente parenchimatoase ale organelor. Intră în alcătuirea
pereţilor vasculari( adventicea vasculară), precum şi în partea superficială a dermului
pielii denumită derm papilar.
Ţesutul conjunctiv lax este alcătuit în proporţii relativ egale din celule
conjunctive, fibre şi substanţă fundamentală.
Celulele conjuntive sunt reprezentate atât de celule fixe cât şi de celule
libere.Celulele fixe sunt reprezentate de fibrocite, fibroblaste, chiar şi miofibroblaste.
Celule libere sunt reprezentate de mastocite, macrofage, plasmocite, precum şi alte tipuri
de celule reactive imune, şi anume limfocite T,celule de tip citotoxic, limfocite NK.
Celulele fixe sunt implicate în producerea şi distrugerea matricei conjunctive, iar celule
mobile sunt implicate în reacţiile imune locale.Ţesutul conjunctiv lax este implicat şi în
procesele de regenerare tisulară locală.
Fibrele conjunctive sunt de colagen, de reticulină şi elastice. Fibrele de colagen
dispuse în panglici se asociază cu fibrele elastice, şi în ansamblu se dispun sub formă de
reţele care se întretaie sub diferite unghiuri deschise. Fibrele de reticulină concură şi ele
la formarea reţelei, dar în general ele nu se văd pe preparatele colorate în hemalaun
eozină, datorită conţinutului mare în resturi oligozaharidice ataşate colagenului tip III din
care sunt formate. Substanţa fundamentala conţine glicoproteine de adezivitate de tipul
fibronectinei, lamininei, entactinei, şi tenasceinei, deasemenea şi
glicozaminoglicani(GAG) şi proteoglicani.
Ţesutul conjunctiv lax este foarte bine vascularizat, sunt în general prezente atât
vase de calibru mare cât şi vase de calibru mic: arteriole, capilare şi venule postcapilare.
Este şi foarte bine inervat, conţine fibre nervoase vasomotorii şi fibre nervoase senzitive
ce se termină sub formă de terminaţii libere sau incapsulate, alcătuind extero-proprio- şi
visceroceptorii.
Unii histologi vorbesc de varietăţi de ţesut conjunctiv lax. Şi anume ar fi vorba
de : -ţesut conjunctiv lax lamelar care intră în alcătuirea fasciilor superficiale şi profunde
ale muschilor. Este format în principal din fibre de colagen şi elastic care se dispun sub
formă de lamele suprapuse.
-ţesut conjuctiv areolar( fenestrat), formează epiploonul; fibrele de colagen
organizează areole sau cavităţi cu diametru şi contur variabil.
-ţesut conjunctiv spinocelular, prezent în corticala ovarului în jurul foliculilor
ovarieni, şi în structura endometrului în jurul glandelor uterine. Este alcătuit predominant
din fibroblaste cu caractere embrionare, cu un evident potenţial de diferenţiere în alte
celule. Au o capacitate deosebită , ca sub acţiunea hormonilor ovarieni să se transforme în
celule secretoare de hormoni androgeni, sau se pot transforma în celule
predeciduale(deciduale), intrând mai departe în structura plăcii bazale din placentă.Există
deasemenea o cantitate redusă de substanţă fundamentală, şi un număr mic de fibre
conjunctive reprezentate de fibrele de reticulină.

TESUTURI CONJUNCTIVE DENSE(FIBROASE)

La nivelul lor predomină componenta fibrilară în detrimentul celulelor şi a

substanţei fundamentale. Foarte bine reprezentate sunt fibrele de colagen.

a.Tesuturi semiorientate(semimodelate)
Intră în alcătuirea capsulei organelor parenchimatoase, durei mater, scleroticii şi
corneii. Formează deasemenea partea profundă a dermului pielii- dermul
reticular,submucoasa organelor cavitare.
Este alcătuit predominant din fibre de colagen ce se organizează în mănunchiuri,
fascicule. În cadrul fasciculelor, fibrele sunt aşezate paralel şi au un traseu ondulat.
Fasciculele de colagen şi fibrele elastice se dispun sub forma unei "pâsle". Între fibrele de
colagen se găsec celulele conjunctive, reprezen-
tate de celule fixe (fibroblaste şi fibrocite) şi celule mobile ( mastoci-
te, macrofage, plasmocite, celule NK, limfocite T ,PMN). Substanţa fundamentală ,
puţină cantitativ, conţine toate tipurile de molecule caracteristice unui ţesut conjunctiv.
Ţesutul conjunctiv dens semiorientat este bine vascularizat şi inervat, fibrele
nervoase fiind reprezentate de terminaţii nervoase vasomotorii, ca şi de fibre senzitive
libere sau incapsulate cu rol de extero-proprio-şi visceroceptori.
Acest ţesut conferă protecţie mecanică, de suport, are grad mare de flexibilitate şi
extensibilitate (capsulele).
b. Ţesuturi conjunctive dense orientate. Sunt reprezentate de aponevroză şi tendon
Aponevroza. Este o formaţiune inextensibilă care asigură inserţia muşchilor laţi pe
os.Este formată din una sau mai multe lamele conjunctive în funcţie de tipul de
aponevroză. Aponevroza poate fi: simplă(1-2 lamele conjunctive) şi compusă( 3-5
lamele conjunctive)
O lamelă conjunctivă este formată din fibre de colagen groase dispuse paralel
între ele, dar care se dispun perpendicular pe fibrele de colagen din lamela supra şi
subiacentă. Între fibrele de colagen apare o cantitate redusă de substanţă fundamentală şi
fibroblaste care înbracă forme foarte diferite în raport cu spaţiul ocupat. Planurile
conjuncti-
ve se întretaie sub diferite unghiuri, cel mai adesea în unghi drept.
Aponevroza este avasculară, se hrăneşte prin difuziune, în schimb are numeroase
terminaţii senzitive.

Tendonul

Este o formaţiune inextensibilă, care asigură fixarea muşchilor lungi pe schelet.

Tendonul este format din:
-tendoane primare şi
-tendoane secundare
Un tendon primar este alcătuit dintr-un ansamblu de fibre de colagen care
creează între ele spaţii înguste,în care se găsesc celulele conjunctive, substanţă
fundamentală. Fibrele de colagen sunt paralele între ele , sunt groase şi formează
fascicule de grosimi diferite. Între fascicule celule conjunctive reprezentate de fibroblas-
te , care au fost denumite şi tenocite se aşează într-un mod caracteristic, de monom
bigeminat( celulele formează siraguri care la rândul lor se dispun paralel cu fibrele de
colagen. Sunt două câte două, deoarece în urma diviziunii, datorită spaţiilor mici nu se
pot despărţi).În secţiune longitu-
dinala ele apar extrem de aplatizate, făcînd corp comun cu fibrele de colagen. În secţiune
transversală celule apar de formă triunghiulară, deoarece din corpul lor pornesc nişte
prelungiri, ca nişte aripioare, formând un unghi ce cuprinde fibra de colagen adiacentă,de
aceea aceste celule au fost denumite şi "celule aliforme".Tendoanele primare au forme şi
mărimi diferite, de regulă tendoanele mai mici se aşează spre partea centrală a tendonului
compus, iar cele mai mari spre periferie. Un tendon primar este învelit la periferie de o
atmosferă de ţesut conjunctiv lax foarte slab reprezentat denumit endotenon
(endotendineum).
Tendonul secundar este un ansamblu de tendoane primare. Are diametru mai
mare şi este acoperit de un ţesut conjunctiv lax binereprezentat, bogat vascularizat şi
inervat(corpusculi Pacini) , denumit peritenon (peritendineum ).
Un tendon compus(terţiar) este format dintr-un număr variabil de tendoane
secundare. Acesta este acoperit la suprafaţă de un ţesut conjunctiv dens semiordonat cu
rol de capsulă, ce este aderent de peritenon şi care se numeşte epitenon (epitendineum),
care separă tendonul de restul structurilor adiacente şi este dublat de o teacă-un strat de
celule mezoteliale. Între celulele mezoteliale şi epitenon există un spaţiu redus , ocupat de
ţesut conjunctiv lax. Celulele mezoteliale împreună cu ţesutul conjunctiv lax formează
teaca sinovială.Bursa sinovială provine din dedublarea tecii mezoteliale. Aici se
delimitează un spaţiu ocupat de o cantitate redusă de lichid sinovial bogat în apă proteine,
ioni şi GAG.
Tendonul este un ţesut avascular, care se hrăneşte prin difuziune pe seama vaselor
din peritenon. Regenerarea tendonului se face deasemenea pe seama peritenonului
Joncţiunea osteotendinoasă. Tendo-
nul se inseră la nivelul diafizei oaselor lungi prin intermediul fibrelor de colagen care
străbat periostul diafizei şi pătrund în corticala diafizei. Aceste fibre se numesc fibrele
Sharpey, modul de inserţie al tendonului la nivelul diafizei.Inserţia pe epifize (apofize) se
face prin ţesut conjunctiv de alunecare denumit ţesut conjunctiv fibros hialin care este un
ţesut conjunctiv intermediar între ţesutul conjunctiv dens ordonat şi ţesutul cartilaginos
hialin. Acest ţesut este alcătuit din fibre de colagen grupate în fascicule. Între fascicule
există substanţă fundamentală calcificată şi celule cartilaginoase, mari,globuloase cu
nucleu excentric.Aspectul diferit de inserţie al tendonului pe diafiză, sau epifiză e legat
de modul diferit de formare a diafizei şi epifizei. Joncţiunea osteotendionoasă este o zonă
activă de creştere a tendonului şi osului.
Joncţiunea miotendinoasă
La acest nivel epitenonul se continuă cu epimisiumul,peritenonul se continuă cu
perimisiumul şi endotenonul cu endomisiumul. Fibra musculară striată la acest nivel se
termină sub forma unor prelungiri digitiforme.Pe versantul intern al membranei
plasmatice se inseră miofilamentele subţiri ale ultimului sarcomer. Versantul extern este
dublat de lamină bazală ,care împreună cu membrana plasmatică formează
sarcolema.Fibrele de colagen ce provin de la tendon se inseră şi pătrund în identaţiile
sarcolemei şi se leagă aderent la lamina bazală prin intermediul fibronectinei şi lamininei
prezente în cantitate mare la nivelul joncţiunii. La acest nivel apar şi fibre de reticulină
care încercuiesc prelungi-
rile digitiforme ale fibrei musculare, dispunându-se ca nişte inele în jurul joncţiunii. Este
o zonă de maximă funcţionalitate.

ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI CU FUNCTII SPECIALE

Tesutul conjunctiv mucoid. Este prezent în cordonul ombilical şi se numeşte

gelatina lui Wharton. Este alcătuit, predominant din substanţă fundamentală bogată în
acid hialuronic, având o consistentă de gel poros puternic hidratat. Are puţine celule cu
caractere embrionare, fibroblaste şi celule mezenchimale şi puţine fibre de colagen .
Ţesutul elastic Se găseşte în structura ligamentelor elastice, ligamente reduse la
om, prezente la animale în regiunea cervicală.( ligamentele galbene), în ligamentele
fibroase ce solidarizează articulaţiile şi în ligamentul suspensor al penisului. În structura
acestui ţesut se găsesc predominant fibre elastice, puţină substanţă fundamentală, şi
celule de tip fibroblaste.
Ţesutul reticulat Se găseşte în structura măduvei roşii hematogene formând
ţesutul mieloid ca şi în structura organelor limfoide formând ţesutul limfoid. Ţesutul are
în structura lui un dublu reticul, format din celule conjunctive (citoreticul) dublat de o
reţea formată din fibre de reticulină(fibroreticul). Celulele con-
junctive ce participă la formarea reţelei sunt de mai multe tipuri:
-celule reticulare fibroblastoide
-celule reticulare histioide
-celule reticulare interdigitate
-celule reticulare dendritice foliculare
Celulele reticulare fibroblasto-
ide sunt fibroblastele din ţesutul conjunctiv propriu-zis. Se deosebesc prin faptul , că au
prelungiri desprinse uniform de pe suprafaţa celulară, prelungiri care se dispun în toate
direcţiile şi stabilesc contacte joncţionale de tip Gap între celule. Citoplasma celulară este
redusă cantitativ, slab bazofilă, nucleul este veziculos, adesea nucleolat, eucromatic.
Aceste celule au aceeaşi origine ca şi fibroblastele, se diferenţiază local din celula
embrionară mezenchimală. Au rol în producerea matricei care are în principal fibre de
reticulina.
Celule reticulare de tip histioid sunt macrofagele tesutului reticulat. Sunt localizate de-
alungul formaţiunilor vasculare care traversează paren-
chimul organelor limfoide. Fac parte din sistemul fagocitar mononuclear.
Celulele reticulare interdigita-
te au originea în celulele stem pluripotente şi sunt localizate doar în ariile timodependente
ale organelor limfoide periferice sau arii ocupate preferenţial de limfocitele T.
Celulele reticulare dendritice foliculare se găsesc în ariile timoindependente ale
organelor limfoide secundare, zonele ocupate predominant de limfocitele B şi în număr
redus de limfocitele TH.
Ultimele două tipuri de celule reticulare sunt greu de evidenţiat la microscopul
optic, ele se pun în evidenţă prin teste de imunofluorescentă şi la microscopul
electronic.Celulele interdigitate au un nucleu mare eucromatic, identat cu formă
neregulată, citoplasma abundentă, clară la microscopul optic, iar la cel electronic ,
prezintă organite celulare reduse şi numeroase granule de secreţie. Celulele dendritice
foliculare trimit prelungiri mai mari decât celulele interdigitate, ocupă centrul foliculilor
limfatici. La microscopul electronic , în citoplasmă se evidenţiază granule de secretie.
Stabilesc joncţiuni de tip desmozom cu prelungirile invecinate. Membrana plasmatică are
o activitate enzimatică ATP-azică.
Din punct de vedere funcţional ultimele două categorii de celule reticulare sunt
celule prezentatoare de antigen. Ele recunosc antigenul prin receptori F c, pe care îl
înglobează sub formă de endozom prin endocitoză. Antigenul scapă din endozom şi la
nivelul citoplasmei se leagă de nişte molecule de clasa a II a . Complexul antigen-clasa II
a este exocitat pe suprafaţa celulelor şi este recepţionat de limfocitele T H care stimulează
limfocitele B sau celulele Tcitotoxice.Sunt considerate celule imune accesorii, fiind implicate
în calea aferentă a răspunsului imun mediat umoral.
ŢESUTUL ADIPOS
Ţesutul adipos sau gras este alcătuit predominant din celule grase(adipocite sau
lipocite), celule care se organizează în lobuli sau paniculi adipoşi, separaţi între ei de
septuri de ţesut conjunctiv lax. La nivelul septurilor apar formaţiuni vasculare şi fibre
nervoase. Alături de celule în ţesutul adipos există puţină substanţă fundamentală şi
puţine fibre de reticulină.
Originea celulei adipoase o reprezintă celula embrionară mezenchimală derivată
din mezodermul embrionar, cu numeroase prelungiri şi care din săptămâna a 5a de viaţă
intrauterină se transformă în adipoblast care are un nucleu central veziculos, prelungiri
puţine şi numeroase picături lipidice în citoplasmă, reticul endoplasmatic rugos,
mitocondrii, şi foarte bine reprezentată activitatea enzimatică -α naftilacetatesteraza.
Adipoblastul se transformă în preadipocit care va matura apoi la adipocit alb, brun
,adipocit hepatic( celula lui ITO) care se va localiza în spaţiile dintre hepatocite şi
sinusurile intralobulare. Celula lui ITO are rol în sinteza şi stocarea vitaminei A. De
menţionat că adipocitele brune nu vor da naştere adipocitelor albe, prin involuţie.
Numărul celulelor adipoase creşte la nou născut ,până la 2 ani de viată, cind
procesul de creştere şi diferenţiere este controlat de hormonii de creştere:STH, hormonii
tiroidieni, insulina, citochine, factori de creştere de tip insulinic. O altă creştere a
numărului de adipocite se constată la pubertate, proces controlat de hormonii sexuali,
estrogenii şi androgenii. Cantitatea de ţesut adipos ca şi distribuţia grăsimilor este diferită
la sexul masculin faţă de sexul feminin. Se vorbeşte chiar de un adipocit ginoid(sexul
feminin) şi un adipocit android(sexul masculin).La sexul masculin ţesutul adipos
reprezintă până la pubertate cca 15% din greutatea corpului, iar la pubertate 25%. La
sexul feminin ,până la pubertate, ţesutul adipos reprezintă 25%, iar la pubertate 40%.
Celulele adipoase prin rolul pe care îl au participă la conversia androgenilor în estrogeni
la sexul feminin. Femeile cu un ţesut adipos mai bine reprezentat, au un exces de
estrogeni, (hiperfoliculinie), şi au o predispozitie către neoplasmul mamar, sau
endometrial.O creştere exagerată a numărului de adipocite este prezentă în obezitatea
hiperplastică.Dar există şi o obezitate hipertrofică, în care creşterea în greutate se face
prin hipertrofierea celulelor adipoase. Obezitatea hiperplastică are cauză genetică, iar cea
hipertrofică este indusă de aport caloric exagerat.
În caz de inaniţie ( post prelungit), adipocitele pot suferi o transformare seroasă
reversibilă. Celulele adipoase îşi pierd incluziunile lipidice, capătă prelungiri
asemănându-se cu fibroblastele.

Ţesutul adipos alb(unilocular)

Ţesut foarte bine reprezentat la adult, la nivelul hipodermului, în jurul organelor,
la nivelul mezenterului. Este alcătuit din adipocite albe, organizate în paniculi adipoşi
separaţi de septuri conjunctive, care aduc cu ele în ţesut vase de sânge, şi terminaţii
colinergice şi adrenergice. Vasculari-
zatia este foarte bogată, se apreciază un capilar pentru fiecare adipocit.Adipocitele albe
au dimen-
siuni între 5o-12o microni, formă rotundă(izolat) sau poligonală (în ţesut prin
compresiune reciprocă), nucleul turtit eucromatic dispus periferic, înconjurat de puţină
citoplasmă dispusă şi ea periferic. Toată celula este ocupată de o picătură lipidică
(adipocit unilocular) unică care se dizolvă pe parcursul etapei de clarificare a preparatului
microscopic permanent în hidrocarburile benzenice, astfel încât celula apare ca lipsită de
conţinut- imagine de "inel cu pecete".
Picătura lipidică se poate evidenţia prin coloraţii pentru lipide neutre nespecifice , în roşu
portocaliucu Sudan III, sau în roşu aprins cu Sudan Scharlach.
La microscopul electronic, în celulă se remarcă numeroase organite implicate în
sinteza de lipide:mitocondrii cu criste tubulare, REN, ;incluziunea lipidică unica nu este
delimitată de endomembrană , este mare şi poate fi înconjurată de alte mici incluziuni
periferice. Celula adipoasă prezintă deasemenea un citoschelet cortical foarte bine
reprezentat. Membrana plasmatică a adipocitului unilocular este dublată de o lamină
bazală înconjurată la rândul ei de o reţea abundentă de fibre de reticulină. Această lamină
bazală este comună pentru mai multe lipocite. În strânsă legătură cu membrana bazală se
găsesc capilare sanguine pentru fiecare adipocit. Terminaţiile nervoase atât colinergice
cât şi adrenergice se opresc la nivelul laminei bazale, mediatorul ajungând la adipocit
prin difuziune, iar efectul se va exercita prin intermediul receptorilor membranari şi
nucleari.
Celula adipoasă este implicată în special în metabolismul lipidic. Celula adipoasă
prin micropinocitoză înglobează acizi graşi proveniţi din sângele capilar, acizi care legati
de albumine difuzează prin endoteliul capilar, membrana bazală a capilarului, membrana
bazala a adipocitului şi prin endocitoză sunt înglobaţi în adipocit. La nivelul respectiv,
acizii graşi se separă de albumine, după care 3 molecule de acizi graşi se condensează cu
o moleculă de glicerolformând triacilglicerolul(TG) care este inglobat în incluziune.
Acizii graşi provin din 2 surse majore: exogenă (alimentaţie)şi endogenă
( proveniţi din ficat).
Acizii graşi din sursă exogenă se absorb în intestin, sub formă de chilomicroni
care se formează la nivelul enterocitului. Chilomicronii sunt molecule mari de 3 microni
diametru cu o zonă centrală formată din TG şi colesterol esterificat şi o zonă periferică
formată din apoproteine, FL, colesterol liber. Pătrund în vilozitate la nivelul chiliferului
central, ajungând în circulaţia limfatică ,apoi în circulaţia sanguină , iar la nivelul
capilarelor chilomicronii sunt scindaţi de o lipoproteinlipază secretată de celula
endotelială. Acizii graşi eliberati , rămân legaţi de albumine şi în acest mod ajung prin
difuziune în celula hepatică
. Dacă sursa de acizi graşi este ficatul, atunci acizii graşi sunt descărcaţi de ficat
sub formă de lipoproteine cu densitate mică ,care sunt scindate de lipoproteinlipază cu
eliberarea acizilor graşi legaţi de albumine.
Celula adipoasă poate să-şi sintetizeze de novo acizi graşi utilizând glucoza,
funcţia lipogenetica depinzând de insulină, insulină care creşte permeabilitatea celulei
adipoase pentru glucoză şi stimuleaza lipoproteinlipaza.
Lipidele sub formă de incluziuni sunt depozitate pentru un timp variabil, de la
câteva ore până la 3o zile, după care sunt mobilizate prin acţiunea hormonilor lipolitici.
Scindarea TG cu eliberarea de acizi graşi reprezintă funcţia lipolitică dependentă de o
lipază hormonosensibila la neurotransmiţători.
Ţesutul adipos brun(multilocular)
Este prezent la făt şi nou născut în primele două luni de viaţă.Reprezintă 2-5% din
greutatea corporeală. Este dispus subcutanat în regiunea cervicală, inghinală,
retrosimfizar şi la nivelul mediastinului .
Ţesutul adipos brun are macroscopic acestă culoare , acesta fiind motivul
denumirii lui. Această culoare particulară este datorată în primul rând unui pigment
lipocrom existent în citoplasma celulelor adipoase, unei vascularizaţii mai bogate decât în
cazul ţesutului adipos alb(cca 2-3 capilare per adipocit)şi citocromului c prezent pe
cristele unor mitocondrii mult mai numeroase decât în cealaltă varietate de ţesut adipos.
Tesutul adipos brun este alcătuit din adipocite brune, care formează paniculi
adipoşi separaţi prin septuri conjunctive, care conţin vase de sânge şi terminaţii nervoase
adrenergice. Dispoziţia celulelor are un aspect epitelioid. Înafară de celule , ţesutul mai
conţine substanţă fundamentală puţină şi fibre de reticulină.
 Adipocitul brun este o celulă de talie medie , 30 microni, poligonală, cu nucleul
dispus central şi cu o citoplasmă care la microscopul optic apare intens vacuolată,
spongioasă, motiv pentru care acestor celule li se spune şi spongiocite.Acest aspect este
datorat, incluziunilor lipidice multiple, care s-au dizolvat pe parcursul etapelor de
obtinere al preparatului microscopic permanent inclus la parafină.
La microscopul electronic adipocitul prezintă în citoplasmă mitocondrii cu criste tubulare
şi septate, REN şi numeroase picături lipidice nedelimitate de endomembrane. Membrana
celulară este dublată de o lamină bazală proprie fiecărui adipocit, care la rândul ei este
dublată de o reţea fibroreticulară. Terminatiile nervoase adrenergice vin în contact direct
cu membrana adipocitului, străpungând lamina bazală.
Funcţia acestui ţesut este predominant termogenetică. Când temperatura
organismului scade, din terminaţia adrenergică se descarcă norepinefrina, care se leagă
imediat de receptorul ei β adrenergic stimulând apoi adenilatciclaza. Aceasta va duce la
formarea AMPc, care la rândul lui stimulează proteinkinazele cu activarea lipazei. Lipaza
va determina ca acizii graşi desfăcuţi din forma de depozit , să fie arşi în ciclul Krebs.
În acelaşi timp la nivelul ribozomilor este blocată sinteza de ATP sintetază, iar la
nivel mitocondrial este decuplată oxidarea de fosforilare. În acest fel nu se mai formează
ATP, şi întreaga energie este disipată sub formă de căldură.

IMPLICATII MEDICALE

Celulele adipoase secreta leptine ,citochine precum si alti factori cu activitate autocrina si
paracrina, ce includ citochine proinflamatorii. Nu este clar daca aceste substante sunt
produse de adipocite sau de catre alte celule ale tesutului conjunctiv macrofage si
fibroblaste. Obezitatea se caracterizeaza printr-o stare de inflamatie cronica usoara.
Citochinele si alti factori eliberati de catre grasimea viscerala ar avea legatura cu
fenomenele inflamatorii asociate cu obezitatea si bolile cardiace.Tesutul adipos unilocular
poate genera tumori benigne numite lipoame.Tumorile maligne liposarcoamele sunt
destul de rare la om.