Bioetica transplantului de organe și țesuturi umane.

Legislația transplantului de organe.

Corpul uman este inviolabil în virtutea dreptului la integritate fizică și

psihică, astfel încât, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi şi celule de
origine umană în scop terapeutic pot avea loc numai cu respectarea strictă a
dispozițiilor legale (Titlul VI din Legea privind reforma în domeniul sănătăţii),
fiind înfiinţată o autoritate naţională ce are ca obiect de activitate
coordonarea, supravegherea, aprobarea şi implementarea oricăror dispoziţii
privind activitatea de transplant.

Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la un

donator în viaţă se poate efectua numai de la persoane majore, având
capacitate de exerciţiu deplină, pe baza consimţământului scris, după
informarea acestora asupra eventualelor riscuri şi consecinţe rezultate din
actul prelevării. Consimțământul dat de donator poate fi revocat până la
momentul prelevării.

Donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană

are loc exclusiv în scopuri altruiste și nu pot face obiectul unor tranzacţii de
natură patrimonială în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură.

După efectuarea formalităţilor scrise este necesar avizul comisiei special

organizate pentru transplant, constituită în cadrul spitalului în care se
efectuează transplantul.

Atât donatorul cât şi primitorul vor fi supuşi unui examen psihologic şi

psihiatric având ca scop testarea capacităţii de exerciţiu şi stabilirea motivației
donaţiei.

Acest aviz al comisiei nu este necesar pentru donatorii de sânge, piele,

spermă, cap femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane
amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic.

Este interzisă prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatori

minori în viaţă, cu excepţia prelevării de celule stem hematopoietice medulare
sau periferice cu consimţământul minorului care are cel puţin vârsta de 14 ani,
sau cu consimțământul ocrotitorului legal sub această vârstă.

Donator decedat în accepţiunea legii speciale este atât donatorul

decedat fără activitate cardiacă la care s-a constatat un stop cardio-
respiratoriu iresuscitabil şi ireversibil, cât se donatorul decedat cu activitate
cardiacă aflat în moarte cerebrală.

Pagina 1 / 13
 Prelevarea de la donatorul decedat se poate face numai dacă acesta în
timpul vieţii şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act
notarial de consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional
al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule de origine umană.

În lipsa acestui acord prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la

persoanele decedate poate avea loc cu consimţământul scris a cel puţin unuia
dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor (soţ, părinte, copil, frate, soră).

Prelevarea nu se poate face dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a

exprimat deja opţiunea împotriva donării, fie printr-un act de refuz al donării
avizat de medicul de familie, fie prin înscrierea în Registrul naţional al celor
care refuză să doneze organe, ţesuturi şi celule.

Evident că orice prelevare de organe, ţesuturi şi celule de la donatori se

efectuează numai după un control clinic şi de laborator care să excludă orice
boală infecţioasă, sau afecţiuni care prezintă un risc pentru primitor.

În S.U.A. s-a apreciat că numărul donatorilor decedaţi este de 20.000 de

persoane anual, ridicându-se problema de păstrare în siguranţă a acestor
ţesuturi prin construirea de camere speciale şi procedee aseptice care să
permită menţinerea viabilităţii şi siguranţei ţesutului prelevat o perioadă cât
mai mare de timp.

Legislaţia română prevede ca repartizarea organelor, ţesuturilor şi

celulelor de origine umană prelevate la nivel naţional se efectuează de către
Agenţia Naţională de Transplant, pe baza regulilor stabilite de aceasta.

Transplantul poate fi utilizat imediat sau poate fi depozitat în băncile

organe şi ţesuturi acreditate de Agenţia Naţională de Transplant.

În cazul în care pe teritoriul naţional nu există un primitor compatibil

organelor, ţesuturilor şi celulelor de origine umană disponibile aceasta pot fi
alocate în reţeaua internațională de către Agenţia Naţională de Transplant pe
baza unei autorizaţii speciale.

În mod similar, este posibilă introducerea în ţară de organelor,

ţesuturilor şi celulelor de origine umană pe baza unei autorizaţii speciale.

Problemele etice care se ridică în această materie a transplantului de

organe ţin nu numai de obţinerea de foloase materiale de către donator, dar şi
de foloasele obţinute de ceilalţi participanţi în procesul de transplantare:
spitalele, chirurgii, companiile farmaceutice.

Pagina 2 / 13
 Toţi aceştia câştigă bani din procedurile de transplantare, astfel că nu se
poate spune că aceste proceduri sunt complet dezinteresate sau lipsite de
interes patrimonial.

Legea specială română, Legea nr. 95/2006, incriminează 5 tipuri de

infracţiuni legate de nerespectarea regulilor de prelevare, vicierea
consimţământului, ori obţinerea de foloase materiale.

Nu este lipsit de relevanţă faptul că spre deosebire de transplantul de

organe, ţesuturile umane sunt rareori folosite pentru salvarea vieţii, putând fi
utilizate spre exemplu, în cosmetică, cum se întâmplă în SUA. Deși în România
nu este permis recoltarea de țesuturi umane în alt scop decât cel terapeutic,
totuși pe piața cosmeticelor din România se folosesc produse de import în care
s-au folosit elemente de origine umană (spre exemplu, placenta)

Deseori aceste ţesuturi, spre exemplu, în America, sunt împachetate ca

un alt produs comercial, existând cerinţa ca pe aceste pachete să se facă
menţiuni privind provenienţa lor şi că acestea au fost donate în mod
dezinteresat.

2. ETICA CERCETĂRII MEDICALE

Principiul legal general în materia cercetării pe oameni este acela că

interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al
societăţii sau al ştiinţei. Este cert însă că progresul medicinei nu ar fi posibil
fără cercetarea pe oameni, astfel că este nevoie să se găsească un echilibru în
acest domeniu.

Primul document internaţional care a lansat ideea că este absolut

esenţial consimţământul voluntar pentru cercetarea medicală pe subiecte
umane, a fost Codul de la Nürnberg, document care conţine un set de 10
principii aplicabile oricărui experiment pe oameni.

Desigur, denumirea acestui cod are este o încărcătură puternică,

simbolică, la fel şi anul în care a fost adoptat, 1947 (anul condamnării lor de la
Nürnberg).

Codul de la Nürnberg a fost urmat de Declarația de la Helsinki, care

conţine principii etice acceptate de Asociaţia Medicală Internaţională privind
cercetările medicale pe subiecţi umani.

Pagina 3 / 13
 Această Declaraţie porneşte de la principiul general că progresul
medical se bazează pe cercetarea care trebuie să includă studii implicând
subiecţi umani.

Ca atare, cercetarea medicală pe subiecţi umani este subiectul unor

standarde etice care asigură respectul pentru toţi oamenii şi protecţia
drepturilor şi sănătăţii acestora.

Este cert că orice cercetare medicală implică riscuri care trebuie să fie
minimalizate şi monitorizate de cercetător. Riscurile predictibile trebuie să fie
apreciate cu prudenţă, în comparaţie cu beneficiile aşteptate.

Practic, forma iniţială a Declarației de la Helsinki din 1964, a trecut prin

mai multe etape de revizuire şi clarificare, natura acesteia schimbându-se
progresiv, incluzând în prezent peste 37 de recomandări.

În principiu, orice cercetare medicală pe subiecţi umani trebuie să se

bazeze pe principiile ştiinţifice acceptate, pe o literatură ştiinţifică şi surse
de informaţii relevante, pe un laborator adecvat şi, dacă este cazul, pe
experimente pe animale care ar trebui să preceadă cercetarea pe subiecţi
umani.

Orice cercetare trebuie să fie clar descrisă şi justificată în protocolul de

cercetare, incluzând informaţii referitoare la provenienţa fondurilor, sponsori,
afilieri, provizioanele constituite pentru a trata sau compensa subiecţii umani
afectaţi ca urmare a participării la studiile de cercetare.

Evident, este acceptată numai participarea subiecţilor umani pe baza

unui consimţământ informat şi pe bază de voluntariat.

Toate studiile de cercetare implicând subiecţi umani, trebuie să fie

făcute publice într-un sistem de publicitate accesibil înainte de a se recruta
primul subiect uman.

De asemenea, rezultatele acestor studii trebuie să fie publicate cu

acurateţe, inclusiv rezultatele negative sau neconcludente.

În legislaţia din România există o trimitere la cercetarea medicală

cuprinsă în capitolul VI din Codul de Deontologie Medicală, emis de Colegiul
Medicilor din România, fiind vorba de 34 de articole care reiterează obligaţia
de a respecta convenţiile şi declaraţiile internaţionale.

Pagina 4 / 13
 Potrivit codului cercetarea pe o persoană umană poate să fie efectuată
doar dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii (art. 41 din Codul de
Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România).

Cercetarea pe ființa umană are caracter de excepție şi poate fi făcută

numai dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite următoarele condiții:

a) nu exista nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane, de

eficacitate comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporționate
în comparație cu beneficiile potențiale ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanța sau autoritatea
competentă după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra
pertinentei sale științifice, inclusiv al unei evaluări a importantei obiectivului
cercetării, precum şi al unei examinări pluridisciplinare a acceptabilității sale
pe plan, etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra drepturilor
sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege pentru protecţia sa;
e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a fost consemnat
în scris. Acest consimţământ poate fi retras în orice moment, în mod liber.

Proiectul cercetării sau protocolul trebuie să fie evaluat de o comisie de

etică independentă faţă de cercetători sau de sponsori.

Folosirea placebo-ului este acceptată doar atunci când nu există metode

profilactice, diagnostice sau terapeutice demonstrate sau când pacienţii care
primesc placebo nu sunt expuşi unor riscuri suplimentare faţă de boala lor.

Experimentele privind clonarea fiinţelor umane sunt interzise. De

asemenea, este interzisă obţinerea de embrioni umani în scopul cercetării.

Sunt interzise experiențele pe om de al cărui rezultat nu poate beneficia

majoritatea indivizilor sau care lezează principiile culturale ori morale ale
comunităţii.

3. ETICA ÎN GENETICĂ ŞI EUGENIA

Genetica umană, această cutie a Pandorei, este în opinia noastră,

obiectul a prea puţine reglementări, faţă de consecinţele pe care le poate
produce asupra speciei umane.

Pagina 5 / 13
 De la descoperirea genomului uman în 1956 şi până astăzi, ADN-ul uman
este o sursă perpetuă de surprize pentru cercetători, tainele sale fiind
deslușite în proporţie de cca. 25% până în prezent, astfel că orice intervenţie
asupra acestuia trebuie făcută cu multă prudenţă, cu atât mai mult cu cât se
ştie cu certitudine astăzi că doar 3 – 5 % din gene sunt secvenţe codificatoare,
răspunzătoare pentru producerea de proteine, enzime sau hormoni, iar restul
de 95 – 97 % dintre gene servesc probabil, între altele la reglarea expresiei
genetice.

Aşa se explică de ce, principalele limite ale cercetării medicale

enumerate de Codul Deontologic al Medicului privesc tocmai intervenţiile
genetice.

Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic următoarele

activităţi în domeniul cercetării medicale:

a) orice intervenție medicală asupra caracterelor genetice prin care se

urmărește modificarea descendentei unei persoane. Excepție fac situațiile care
privesc prevenirea şi tratamentul unor maladii genetice, situație în care se vor
obține toate autorizările adecvate;
b) orice intervenție prin care se urmărește crearea unei ființe umane genetic
identică cu alta ființa umană vie sau moartă;
c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
d) orice intervenție de natură a determina sexul viitorului copil. Excepție fac
situațiile în care în mod obiectiv este necesară determinarea sexului în scopul
evitării unei boli ereditare grave legate de sexul viitorului copil;
e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în alt scop decât
medical şi strict în condițiile şi procedurile legale;
f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau s-ar determina selecția
persoanelor ori s-ar aduce atingere speciei umane;
g) participarea sau implicarea intr-o activitate de identificare a unei
persoane pe baza amprentelor sale genetice altfel decât în cadrul unei
proceduri judiciare penale ori civile sau în scopuri strict medicale ori de
cercetare științifica, ambele efectuate strict în condițiile legii;
h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect conferirea unei valori
patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepția
cazurilor expres prevăzute de lege.

Pagina 6 / 13
 Codul Civil Român conţine câteva articole care interzic practicile
eugenice prin care se tinde la organizarea selecţiei genetice a persoanelor,
precum şi intervenții asupra caracterelor genetice.

Singurele intervenții asupra caracterelor genetice acceptate de lege sunt

cele care privesc prevenirea şi tratarea maladiilor genetice.

Evident, este interzisă clonarea fiinţelor vii sau moarte, precum şi

obţinerea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

Alegerea sexului viitorului copil în tehnicile de reproducere umană

asistată medical este admisă doar în scopul evitării unei boli ereditare grave
legate de sex.

Aplicaţiile medicale ale geneticii sunt extrem de variate, de la

diagnosticul intrauterin a numeroaselor boli cu determinare genetică până la
stabilirea tratamentului într-un anumit tip de cancer în funcţie de prezenţa
unei anumite gene, responsabilitatea celor care practică genetica medicală şi
problemele etice ridicate sunt deosebite.

În societăţile moderne se vorbeşte despre genetica populaţiilor şi

sănătatea publică, despre profilaxia bolilor cu componenţă genetică, despre
terapia genetică şi despre registre genetice.

Conceptul de eugenie, semnificând un fel de gene „nobile” sau „nobleţe

ereditară”, este vechi şi a produs discuţii în plan politic şi social cu mult
înainte de a se cunoaşte atât de detaliat genomul uman.

Însă şi vremurile mai recente, chiar foarte recente, anii 1988 au adus
propunerea de către Comisiei europeană a unui proiect de creare a unui
genom uman ca măsură de sănătate, propunere numită: „Medicina predictivă:
analiza genomului uman”.

Propunerea urmărea să protejeze oamenii de bolile la care ei sunt în

mod genetic vulnerabili şi să prevină transmiterea de vulnerabilităţi genetice
generaţiilor următoare.

Astfel, intervenţia asupra genomului întregii populaţii europene ar fi

făcut Europa mai competitivă indirect prin scăderea cheltuielilor pentru
sănătate și în mod direct prin baza științifică mai puternică.

Această propunere a Comisiei Europene era de fapt o clară formă de

eugenie și a produs o puternică coaliție antieugenică în Parlamentul European,
condusă de un europarlamentar german, membru al partidului verzilor din

Pagina 7 / 13
Germania de Vest!!! O dovadă că istoria se repetă, doar ideile migrează între
generații și zone geografice!

Evident proiectul Comisiei Europene a fost amendat până la modificare,

rezultând un program de analizare a genomului uman fără nicio trimitere la
medicina predictivă.

Pe de altă parte însă, la o analiză obiectivă nu se poate contesta că, până

la urmă posibilitatea acordată familiei de a decide ce fel de copii doresc să
aibă, eliminând spre exemplu, pe cei cu Sindromul Down sau alte boli, sunt
finalmente practici eugenice individuale.

Pe acest subiect o problemă interesantă ridicată în practica medicală

este de a aprecia dacă nașterea unui copil cu Sindrom Down, ca urmare a
nediagnosticării acestui sindrom în diagnosticul genetic prenatal, constituie
sau nu un prejudiciu pentru familia în cauză. Cu alte cuvinte, a existat un caz
de malpraxis pe această speță care este reală?

Se știe că pentru a exista un malpraxis trebuie să existe un

prejudiciu, iar în acest caz singurul prejudiciu care ar putea fi reclamant, este
nașterea unui copil bolnav de o maladie genetică.

Poate o instanță vreodată într-o țară normală să constate că nașterea

unui copil, este un prejudiciu pentru părinți, oricum ar fi acest copil?

Răspunsul dat de instanțele franceze chemate să soluționeze cauza a fost

unul solomonic. Refuzând să considere naşterea copilului ca un prejudiciu,
neexistând nicio greșeală propriu-zisă în tehnica de determinare genetică,
instanţa a considerat totuşi că a existat un deficit de informare a părinţilor cu
privire la marja deosebit de mare a erorii în cazul determinării respective. Pe
baza acestui deficit de informare, instanţa a condamnat instituţia sanitară la
plata unor despăgubiri lunare pe toată durata vieţii copilului.

4. ETICA PSIHIATRICĂ

Particularităţile etice în practica medicală psihiatrică provin din

specificul maladiilor mintale, precum şi prin specificul terapiilor din psihiatrie,
ştiut fiind că tratamentele aplicate pot fi uneori deosebit de agresive, fie că
este vorba de şocurile electrice, fie că este vorba de folosirea psihotropelor şi
neurolepticelor, substanţe care prin efectul asupra creierului uman au un
regim special.

Pagina 8 / 13
 Celelalte tipuri de tratament psihiatrice, psihoterapia, psihanaliza,
terapia comportamentală, etc., presupun şi ele o amplă interferenţă a
psihiatrului cu viaţa privată a pacientului, inclusiv cu familia acestuia, precum
şi împărtăşirea unor aspecte intime din viaţa familiei şi a pacientului.

Uni psihiatri au afirmat chiar că aproape întotdeauna în patogeneza unei

maladii mintale intervine un element de lezare a demnităţii umane, cel mai
cunoscut exemplu fiind acel al abuzurilor sexuale din copilărie.

Sub un alt aspect, sunt cunoscute cazurile în care psihiatria a fost

utilizată în scopuri politice şi poliţieneşti în statul totalitar, dar şi în scopuri
nedemne, pentru a sluji interesele unor anumite familii care urmăreau ca prin
particularităţile bolilor psihiatrice de a afecta discernământul, să obţină
interese patrimoniale variate, moşteniri, anulări de acte, etc.

Mai mult decât atât, în literatura medicală se descriu şi cazurile în care

personalul medical din clinicile psihiatrice devine el însuşi vulnerabil,
dezvoltând depresii instituţionalizate, uneori chiar ca fenomen colectiv.

Din păcate în România, asistenţa medicală psihiatrică în proporţie

covârşitoare este acordată în clinici izolate, spitale de psihiatrie, adesea de
bolnavi cronici, cum este cel de la Bălăceanca, progresul real al psihiatriei fiind
permanent ţinut pe loc de prejudecăţile sociale.

Deşi, există tratate moderne de psihiatrie care caută să standardizeze

internaţional diagnosticul psihiatric pe baza simptomelor identificate de
psihiatru (Sistemul European – ICD), inclusiv prin folosire de interviuri,
diagnostic structurat, etc., totuşi este incontestabil că diagnosticul psihiatric
nu poate fi certificat prin proceduri sau probe de laborator.

De aceea, însăşi formularea diagnosticului în psihiatrie este o chestiune

de etică, psihiatria trebuind să evolueze cu foarte multă atenţie pacientul,
neexistând un model de boală validat ştiinţific.

În Europa, psihiatria a rămas mult mai aproape de practica medicinii

decât în SUA, unde terapiile în domeniul psihiatriei nu sunt aplicate în mod
necesar de medici, existând terapeuţi antrenaţi în acest domeniu, fără a avea o
pregătire medicală.

O altă problemă foarte delicată în psihiatrie, este problema internării

pacientului, legea specială prevăzând şi în România, internarea nevoluntară a
pacientului cu diagnostic psihiatric.

Pagina 9 / 13
 CEDO a considerat unele din aceste cazuri de internare nevoluntară, ca
fiind o încălcare a art. 3 din Convenţia Europeană, care interzice tortura şi
tratamentele inumane.

O altă problemă spinoasă este aceea a tratamentului obligatoriu.

În principiu, tratamentul obligatoriu a unui pacient poate fi justificat

atunci când există riscul de sinucidere sau când pacientul prezintă pericol
pentru ceilalţi, oricând este necesar în propriul interes al pacientului.

În practică este însă foarte greu de monitorizat cazurile în care

tratamentul se aplică în mod raţional şi de cazurile în care acesta se aplică în
mod abuziv, spre exemplu, pentru liniştea asistenţei de gardă.

Regula care s-a impus şi în psihiatrie este aceea a internării voluntare şi

a tratamentului pe bază consimţământului informat chiar la persoanele cu o
capacitate diminuată de discernământ.

Atunci când se vorbeşte de consimţământ informat în această materie,

se are în vedere explicarea beneficiilor şi riscul tratamentului şi acceptarea
tratamentului de către pacienţii care au capacitatea de a consimţi.

În cazul celor incapabili să înţeleagă şi să releva informaţi referitoare la

boala lor, medicul va insista, în timp, cu răbdare, pentru lămurirea în măsura
în care este posibil a pacientului.

Problema tratamentului psihiatric obligatoriu se pune în situaţii de

urgenţă, când medicaţia poate fi administrată chiar şi împotriva voinţei
pacientului, adică în situaţii de pericol sau pentru ceilalţi.

În aceste situaţii, pacientul poate fi izolat sau pus în contenţie fizică

(cămaşa de forţă).

Experimentele clinice pe pacienţii psihiatrici sunt interzise.

O altă sursă de dileme etice o constituie psihiatria legală, datorită

consecinţelor care expertiza medico-legală le poate produce în plan juridic.

Deseori în practica judiciară se pune problema discernământului prin

expertizarea medico-legală psihiatrică, frecvent fiind expertizate persoane
decedate, exclusiv pe baza documentelor medicale.

Opinăm că aceste practici sunt complete neetice şi că nu este posibilă

formularea unui diagnostic psihiatric fără examinarea pacientului, cu atât mai

Pagina 10 / 13
mult nu este posibilă formularea unui diagnostic psihiatric medico-legal fără
expertizarea nemijlocită a pacientului.

5. DEMNITATEA MORȚII ŞI EUTANASIA

Progresele medicale îngreunează tot mai mult definirea frontierei între

viață și moarte, între coma reversibilă și cea ireversibilă, având însă uneori și
efecte contrare condamnând „pacienţi” să rămână în viaţă în comă profundă şi
moarte cerebrală, depinzând de aparate, uneori chiar ani de zile.

În coma ireversibilă sunt obligatorii tratamentele obișnuite de hidratare

şi nutriţie parenterală.

Prelungirea vieţii aparentă şi artificială după încetarea totală şi

ireversibilă a funcţiilor cerebrale, nu este decât o amăgire a speranţelor
rudelor.

În lipsa unor criterii obiective, şi dată fiind existenţa unei varietăţi de

cazuri ce nu pot fi generalizate, aceasta rămâne o zonă gri, nestandardizată în
acest moment în lume.

Problema eutanasiei trebuie analizată din perspectiva art. 2 din

Convenţia Europeană şi a jurisprudenţei CEDO, potrivit cărora art. 2 al
Convenţiei nu permite deducerea dreptului unei persoane de a alege să moară,
fie de mâna unui terţ, fie prin aşa numita sinucidere asistată, ambele fiind
interzise.

De altfel, în legislaţia românească, determinarea sau înlesnirea

sinuciderii constituie infracţiune.

Toate codurile deontologice recunosc drepturi egale tuturor pacienţilor

şi obligaţii nediscriminatorii în sarcina tuturor medicilor, fără nici un fel de
discriminare, în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare
ale pacientului.

Este o soluţie logică şi etică, devreme ce în medicină nu există boli ci

bolnavi, vindecările miraculoase, neexplicate de ştiinţa medicală sunt o
realitate, există o mare varietate de metode terapeutice şi nu toate sunt
admise de ştiinţa medicală în mod curent, ceea ce înseamnă că nu sunt
eficiente.

Pagina 11 / 13
 Şi, nu în ultimul rând, este imprevizibil momentul în care ar putea să
apară un tratament radical pentru boala de care suferă pacientul, tratament
necunoscut la momentul formulării unui pronostic infaust.

6. ETICA NURSINGULUI

În prima jumătate a secolului XX, asistentele medicale, „the nurse”, au

fost văzute ca o castă a „femeilor bune, în serviciul creştin al altora” după
modelul Florence Nightingale.

După al doilea război mondial, rolul asistentei medicale în îngrijirea

pacientului a început să se schimbe de la un ajutor pentru medic, către un
practicant independent care poate fi ţinut responsabil pentru ceea ce face sau
pentru ceea ce nu face în îngrijirea pacientului.

În perioada actuală asistentul medical ia decizii profesionale în ceea ce

priveşte pacientul, inclusiv decizii etice, în paralel cu această modificare a
abordării profesiei de asistent medical au apărut şi primele încercări de
codificare a eticii nursingului şi, totodată necesitatea includerii principiilor
etice în formarea asistentului medical.

Cele mai frecvente probleme care ţin de etica nursingului sunt

următoarele:

1. Personal insuficient care limitează accesul pacientului la nursing;

2. Managementul durerii şi ameliorarea durerii;

3. O alocare nepotrivită a resurselor;

4. Prelungirea vieţii cu măsuri nepotrivite;

5. Colaborarea cu colegi nepotriviţi şi iresponsabili.

Grija faţă de pacient, susţinerea acestuia, responsabilitatea faţă de acesta

şi colaborarea cu acesta, sunt standardele de principiu ale profesiei.

Susţinerea pacientului şi suportul activ acordat acestuia, subliniază cel

mai bine natura relaţiei dintre asistentul medical şi pacient.

Pagina 12 / 13
 Aceasta presupune respect pentru demnitatea umană şi fidelitate faţă de
pacient.

Responsabilitatea este o valoare morală de bază în practica nursingului şi

presupune că orice asistent medical să poată oricând să justifice din punct de
vedere etic acţiunile sale.

Desigur, din perspectiva legală, responsabilitatea pentru practica

nursingului se exprimă prin proceduri de autorizare şi reglementare a
procedurilor efective.

Cooperarea presupune o participare activă, împreună cu alte persoane

implicate în îngrijirea sănătăţii, sacrificarea interesului personal pentru a
menţine relaţiile profesionale în timp.

Grija faţă de pacient este de asemenea esenţială şi înseamnă protejarea

sănătăţii şi binelui pacientului, un sentiment natural de compasiune umană,
inclusiv de protejare a demnităţii umane.

Grija faţă de pacient nu este neapărat o chestiune emoţională sau

sentimentală, ci ea înseamnă un comportament profesional de natură a crea
pacientului siguranţa că este bine îngrijit.

Cu privire la această valoare esenţială a nursingului tradiţional, se

observă că în practica modernă şi în formarea profesională a asistentului
medical, accentul s-a mutat spre studierea specialităţilor medicale, acestea
fiind dominante în formarea profesională a asistentului medical.

Ceea ce înseamnă desigur o modificare în concepţiile pe baza cărora a

apărut şi s-a dezvoltat profesia de asistent medical, o dovadă în plus în acest
sens fiind şi includerea asistenţei medicale în specializările academice.

Pagina 13 / 13