Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)

Editura Pontos, Chisinau, 2017

Aspecte privind incluziunea tinerilor cu dizabilități în învățământul superior din România:

provocări și bune practici

Prof.univ.dr.Doru Vlad Popovici, Lect.univ.dr.Viorel Agheană

Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București

Promovarea universităților incluzive implică nu doar depășirea barierelor instituționale, care

au fost identificate pe scară largă în literatura științifică de specialitate, dar și crearea unor
structuri care să sprijine studenții pe tot parcursul lor academic. În Europa s-a observat o
expansiune semnificativă a participării la viața academică, cu o concentrare importantă pe
incluziunea unor grupuri anterior slab reprezentate, incluzând aici studenții cu dizabilități și pe
cei care provin din medii defavorizate. În România contextul educațional pare să facă dovada
unei acceptări a studenților cu dizabilități, dar această acceptare este una mai degrabă
rezervată, fondată pe simțul comun și nu pe principii, pe proceduri și pe o cunoaștere a ceea ce
reprezintă, de fapt, dizabilitatea și dreptul la educație al persoanelor cu dizabilități.

Dizabilitatea este definită ca fiind o condiție sau o funcție considerată semnificativ diminuată
când este raportată la standardele obișnuite ale unui individ sau ale unui grup. Termenul este
folosit pentru a descrie funcționarea individuală, inclusiv deficiența fizică, senzorială, cognitivă,
intelectuală, bolile psihice și o serie de boli cronice. Dizabilitatea este conceptualizată ca fiind o
experiență multidimensională pentru persoana afectată. Poate fi vorba de afectarea unor organe
sau unor părți ale corpului, dar la fel de bine poate avea efecte asupra participării persoanei în
diverse zone ale vieții. Raportându-se la aceste lucruri, International Classification of
Functioning, Disability and Health (ICF), recunoaște trei dimensiuni ale dizabilității: structura
corpului și funcționarea lui (și afectarea acestuia), activitatea (și restricțiile acesteia) și
participarea (și restricțiile de participare). Această clasificare recunoaște, de asemenea, rolul
factorilor de mediu fizici și sociali în efectele dizabilităților. Organizația Națiunilor Unite
estimează că, în prezent, există în lume mai mult de un miliard de persoane cu dizabilități. Asta
înseamnă că peste 15% din populația planetei (80 de milioane de persoane numai în Europa)
trăiește cu o formă de dizabilitate (WHO, 2016). O estimare conservatoare susține că 10% din
populația Europei are o formă de dizabilitate și între 2 și 18% din populația școlară totală are o
formă recunoscută, temporară sau permanentă, de nevoie educațională specială (European
Agency, 2016).

42
 Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)
Editura Pontos, Chisinau, 2017

În cursul vieții unei persoane cu dizabilități, educația universitară reprezintă un pas semnificativ.
În timpul perioadei universitare, oamenii își construiesc competențe atât în ceea ce privește
abilitățile academice, dar și cele profesionale, sociale și chiar personale. Anii de facultate
reprezintă perioada intermediară între anii de liceu și cei de adult cu job și responsabilități. De
aceea, un student care a ajuns la facultate intră în contact pentru prima dată cu un alt tip de
responsabilitate, cu un alt mediu, toate acestea fiind mult mai solicitante în termeni de abilități
personale, sociale și organizaționale. În perspectiva în care se acordă o importanță semnificativă
participării active a persoanelor cu dizabilități la viața universitară, este esențial să se aibă în
vedere alegerile pe care aceste persoane le fac și motivația internă și externă a acestora atunci
când fac aceste alegeri.
În Europa s-a observat o expansiune semnificativă a participării la viața academică, cu o
concentrare importantă pe incluziunea unor grupuri anterior slab reprezentate, incluzând aici
studenții cu dizabilități și pe cei care provin din medii defavorizate. Această expansiune este
sprijinită de autoritățile guvernamentale naționale și europene și este determinată atât de interese
sociale cât și economice. Politicile de educație europene, precum European Education Strategy
(Comisia Europeană, 2013) subliniază faptul că majoritatea joburilor nou create în Europa
necesită un nivel crescut de performanță a celor care le vor practica și eșecul în educația și
specializarea acestora va avea ca rezultat un declin în standardul de viață, mai ales în lumina unei
competiții din ce mai crescute cu economiile emergente.
În cadrul unei cercetari făcute în 2015 (DZHW, 2015) li s-a cerut studenților să indice existența
unei dizabilități, a unei probleme recurente de sănătate sau a unei limitări funcționale și modul în
care aceste obstacole (de orice natură ar fi ele) reprezintă o piedică în calea studiilor lor. Studiul
a relevat o largă varietate între țări, în privința raportării de către studenți a existenței acestor
obstacole și a evaluării nivelului de implicare ale acestora pentru studii. Rusia, Malta,
Muntenegru, România și Bulgaria apar ca având o proporție relativ scăzută de studenți cu
dizabilități (7% sau mai puțin), în timp ce Olanda are un procent relativ ridicat (în jur de 30%).
În cazul României, studenții respondenți au raportat, în proporție de 1,4% că întâmpină obstacole
majore, în timp ce restul, până la 7% au clasificat aceste obstacole ca fiind minore.
În ceea ce privește statisticile naționale, raportările arată că în România mai puțin de 1% dintre
studenții înscriși sunt cu dizabilități, mai precis între 0,07% și 0,13% (Institutul Național de
Statistică). Cât despre specializările pe care le preferă tinerii cu dizabilități din România, un
studiu din 2016 (Manea, L; Reninco) relevă faptul că există o relație între tipul de dizabilitate și
specialitatea universitară frecventată sau absolvită de către aceștia. Astfel, subiecții cu deficiențe
vizuale s-au orientat în special către psihologie, psihopedagogie specială sau pedagogie, dar și

43
 Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)
Editura Pontos, Chisinau, 2017

spre litere, limbi străine și istorie, neocolind nici asistența socială, marketingul, relațiile
internaționale, administrația publică sau informatica. Subiecții cu deficiențe de auz au ales
psihopedagogia specială, asistența socială sau chiar teologia, în timp ce subiecții cu deficiențe
neuromotorii frecventează sau au absolvit specializări din categoriile „psihologie,
psihopedagogie specială sau pedagogie”, „matematică, informatică, fizică”, „asistență socială”,
„alte specializări (arte, balneofizioterapie), „marketing, relații internaționale, administrație
publică”, „teologie”. Prin urmare, este vorba de o gamă largă de specializări universitare.
Avantajele diversității în învățământl superior au fost documentate de o mulțime de studii.
Adunând laolaltă oameni cu abilități și experiențe diferite nu doar că se îmbunătățește
capacitatea de a rezolva probleme la nivel de grup, ci crește nivelul de acumulare de cunoștințe,
mai mult decât în cazul grupurilor omogene și uniforme (Gorard, 2006). Cercetarea relevă că
studenții care interacționează cu cei de vârsta lor și provenind din medii socioeconomice și
culturale diferite își dezvoltă stima de sine personală și academică, absolvă studiile mai repede și
cu rezultate mai bune, dobândesc aptitudini de lider, se implică mai mult în viața comunității și
sunt mult mai puțini expuși stereotipurilor și discriminării (Bowl, Bathmaker, 2016).
Cu toate acestea, în fața beneficiilor aparente ale diversității, încercările actuale de a lărgi și de a
consolida participarea la învățământul superior se confruntă încă cu o serie de provocări. O
cercetare internațională (Vickerman & Blundell, 2010) raportează factorii care influențează
participarea studenților cu dizabilități la viața universitară, factori care includ angajamentul
instituțional pentru o curriculă care vizează incluziunea socială, dezvoltarea serviciilor de suport
și planificarea dezvoltării personale. Sachs și Schreuer (2011) au descoperit că în timp ce
rezultatele academice pentru studenții cu și fără dizabilități au fost similare, experiențele
studenților diferă în funcție de tipul de handicap. În mod specific, studenții cu o dizabilitate
fizică au avut experinețe mai satisfăcătoare decât studenții cu dizabilități senzoriale sau
psihiatrice.

Bune practici în universități: măsuri și prevederi interne

Din punct de vedere legal, procedurile privind admiterea și înmatricularea nu sunt discriminatorii
pe criterii de dizabilitate, iar universitățile oferă informații explicite despre oportunitățile
existente pentru persoanele cu dizabilități, facilitățile și serviciile de asistență disponibile, orice
proceduri speciale legate de organizarea concursului de admitere, drepturi și responsabilități ale
studenților cu dizabilități. Politicile și practicile universităților privind admiterea sunt non-
discriminatorii și nu împiedică, direct sau indirect, decizia persoanelor cu dizabilități de a urma
cursurile instituției de învățământ superior. Universitatea încurajează înscrierea persoanelor cu
dizabilități și le evaluează exclusiv pe baza potențialului lor academic.

44
 Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)
Editura Pontos, Chisinau, 2017

În ceea ce privește designul și actualizarea cursurilor, programa acestora trebuie să fie incluzivă,
centrată pe student și să țină cont de diversitatea și de nevoile studenților, iar designul cursurilor
să permită adaptarea la nevoile studenților cu dizabilități, fără compromiterea standardelor
academice.
Desfășurarea și evaluarea cursurilor este incluzivă și permite tuturor studenților cu dizabilități să
demonstreze în mod echitabil rezultatele învățării, iar procesele de învățare se bazează pe metode
de predare și evaluare incluzive, sunt flexibile și accesibile pe cât este posibil. Studenții cu
dizabilități sunt încurajați să se adreseze conducerii departamentului sau facultății pentru
obținerea adaptărilor de care au nevoie și apoi să prezinte adaptările rezonabile aprobate
titularului de curs/seminar. Un alt aspect care este luat în calcul atunci când se are în vedere
caracterul incluziv al univeristăților este accesul fizic al studenților cu dizabilități. Astfel,
campusul trebuie să fie suficient de accesibil pentru a permite studenților să participe pe deplin la
toate activitățile academice, culturale și sociale ale Universității. Accesul studenților cu
dizabilități este facilitat de diverse instrumente de informare și semnalizare precum tipărituri cu
font mărit, tipar Braille, hărți tactile și hărți care arată căile de acces pretabile deplasării cu
scaunul cu rotile etc. Acolo unde accesul fizic este imposibil sau extrem de dificil, sunt elaborate
strategii care să permită modalități de participare alternative.

Nevoile reale ale studenților cu dizabilități

Deși legal și teoretic lucrurile se îndreaptă în direcția unui învățământ universitar incluziv și în
România, mai sunt de implementat strategii care să ducă la eficientizarea accesului cât mai larg
al studenților cu deficiențe în mediul academic. O serie de cercetări și de chestionare aplicate au
relevat nevoi punctuale ale studenților, în funcție de tipul de deficiență, nevoi care, cu cât vor fi
satisfăcute mai complet și mai asumat cu atât vor avea un efect pozitiv asupra calității procesului
de învățământ și a caracterului incluziv al universităților din România. Astfel, studenții cu
deficiențe de vedere consideră necesar să se păstreze Braille dar să se folosească computerele
pentru familializarea cu sintezele vocale, să se asigure cursurile și pe suport magnetic, în format
electronic sau audio. Pentru o mai bună integrare, să se dezvolte mai mult serviciile de consiliere
și să existe și servicii de terapie pentru depășirea problemelor de adaptare. În plus, este necesară
realizarea unei platforme unde să existe tot conținutul bibliografiei, astfel încât faptul că un
student cu deficiență de vedere nu poate merge la bibliotecă să nu fie un impediement în calea
performanțelor academice. Studenții cu deficiențe de auz consideră necesară existența unui
interpret de limbaj mimico gestual la cursuri iar studenții cu deficiențe neuromotorii consideră
vitală existența unor cămine studențești aflate foarte aproape de facultate, la care să aibă acces

45
 Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)
Editura Pontos, Chisinau, 2017

facil, dar și acțiuni de conștientizare și de educare a populației, care să știe să se comporte

corespunzător cu persoanele cu dizabilități (Spre exemplu, dacă nu există rampă și trebuie urcat
și coborât un cărucior cu rotile pe scări, cum se poate face acest lucru în siguranță).

Provocările educației universitare

Dată fiind creșterea complexității mediului în care instituțiile de învățământ superior își
desfășoară activitatea, aceste instituții sunt obligate să regândească atent rolul lor în societate și
să revizuiască relațiile lor cu întreaga comunitate. Dincolo de provocarea pe care o reprezintă
crearea unei educații superioare competitive, aceste instituții sunt de asemenea nevoite să
răspundă așteptărilor în creștere ale unei societăți care privește educația, în general, și educația
superioară, în special, ca pe principalul mijloc de a promova competitivitatea economică și
coeziunea socială. Această abordare, cunoscută ca fiind „dimensiunea socială a educației
superioare”, este un concept din ce în ce mai important în contextul aplicării sistemului Bologna
și reflectă importanța în creștere dată de cei care elaborează politici publice numeroaselor
componente ale procesului educțional din zona învățământului superior. Învățământul superior
este văzut, în special în Europa, prin prisma dimensiunii sale sociale. Această abordare este
bazată pe contribuția pe care învățământul superior o aduce societății, în special în termeni de
educația științifică și tehnică a populației, dezvoltarea indivizilor, promovarea coeziunii și a
mobilității sociale a majorității celor dezavatajați.
Cu toate acestea, instituțiile de învățământ superior nu sunt pregătite adecvat pentru a răspunde
acestor cerințe ale societății. Cultura universităților este în mod tradițional una foarte
conservatoare și rămâne dependentă de modele de management prea tradiționale. De fapt, în
ciuda existenței unor politici clare de a promova echitatea și de a democratiza accesul la educația
superioară, studiile OCDE recente continuă să identifice existența dificultăților în învățământul
superior în a atrage cele mai dezavantajate grupuri. În ciuda eforturilor făcute în ultimii ani
pentru a promova echitatea și democratizarea accesului la educația superioară, aceasta este încă o
problemă care persistă în educație. OCDE, Comisia Europeană și Organizația Națiunilor Unite,
prin publicarea a numeroase studii au atras de multe ori atenția că instituțiile de învățământ
superior joacă un rol imporant în reducerea ingealității sociale și ar trebui să dezvolte programe
prin care să trasforme sistemul educațional superior în unul mai accesibil pentru studenții din
medii dezavantajate. De aceea este esențial pentru instituțiile de învățământ superior să
investească în inovație și în implementarea unor modele noi de management, bazate în special pe
servicii de sprijin ale studenților. În ciuda relevanței sale pentru instituțiile de învățământ
superior, studenți și societate, implementarea de măsuri manageriale și a unor servicii de suport

46
 Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)
Editura Pontos, Chisinau, 2017

pentru studenți reprezintă un apect neexplorat încă pe deplin. Instituțiile și responsabilii cu

crearea de politici publice ar trebui să acorde o atenție sporită acestei zone, din moment ce aceste
servicii garantează accesul la educația superioară a tuturor tipurilor de studenți, promovează
succesul academic, reduc abandonul universitar și asigură tranziția către piața muncii.
Promovarea universităților incluzive implică nu doar depășirea barierelor instituționale, care au
fost identificate pe scară largă în literatura științifică de specialitate, dar și crearea unor structuri
care să sprijine studenții pe tot parcursul lor academic. În studiul realizat de Biewer et al. (2015),
spre exemplu, s-a evidențiat faptul că în unele țări europene structurile instituționale nu oferă
întotdeauna resurse adecvate pentru tinerii cu dizabilități, cu scopul de a le facilita incluziunea și
succesul academic. Studiul a evidențiat, de asemenea, că, chiar dacă există politici clare de
incluziune în educația obligatorie, măsurile instituționale din sistemul școlar nu au traiectorii
individuale care să ducă la incluziune. Prin contrast, studenții s-au bazat pe resurse sociale
puternice în cazurile analizate (p.288). Dezvoltarea studenților pe perioada studiilor superioare se
bazează pe structuri care nu sunt limitate la sprijin financiar și academic, ci pe faptul că întreaga
perioadă a studenției este o experiență esențială în viața unui tânăr. În acest scop, pare critic să
existe o metodologie riguroasă și care să cuprindă câteva strategii complexe. În același timp,
aceste strategii bazate pe o perspectivă organizațională sunt în mod esențial semnificative.
Pe baza acestor ipoteze, câteva studii înternaționale relevă că aceleași universități care au început
să introducă schimbări menite să promoveze incluziunea și echitatea au cunoscut succese
educaționale remarcabile. Deși aceste strategii sunt strâns legate de contextul social, politic,
cultural și economic, ele trebuie de asemenea conectate cu forțele instituționale interne și cu
dezvoltarea curiculară și a cadrului de lucru organizațional.

Concluzii
Deși există legislație, regulamente interne și o tendință din ce în ce mai vizibilă de a transforma
învățământul universitar din România în unul incluziv, se constată absența unor proceduri valide
la nivelul unităților de învățământ superior prin care să se asigure accesul și egalitatea de șanse
pentru studenții cu dizabilități. În absența acestora, fiecare student ajunge să negocieze
individual cu profesorii în privința participării la cursuri, obținerea suporturilor de curs,
îndeplinirea unor activități specifice disciplinelor de studiu și modalitatea de examinare în
vederea evaluării și notării.
Accesul este deseori dificil din cauza barierelor arhitecturale, a scărilor, absenței lifturilor,
absenței toaletelor adaptate etc. Contextul educațional pare să facă dovada unei acceptări a
studenților cu dizabilități, dar această acceptare este una mai degrabă rezervată, fondată pe simțul

47
 Accesibilitatea tinerilor cu dizabilitati in universitati (orientari teoretice si practice)
Editura Pontos, Chisinau, 2017

comun și nu pe principii, pe proceduri și pe o cunoaștere a ceea ce reprezintă, de fapt,

dizabilitatea și dreptul la educație al persoanelor cu dizabilități.
Atitudinile cadrelor didactice par să fie unele de acceptare, chiar dacă inițial (sub presiunea
stereotipurilor, prejudecăților sau a ignoranței în ce privește dizabilitatea) sunt marcate de
lipsa de încredere că un student cu dizabilitate ar putea să facă față solicitărilor procesului de
învățare. Atitudinile celorlalți studenți par să fie, de asemenea, unele de acceptare (cu anumite
excepții) și în cele mai multe cazuri, sprijinul pe care aceștia îl acordă colegilor lor cu dizabilități
este extrem de important. Totuși, trebuie menționat că în relațiile dintre studenți, au loc anumite
tranzacții, în sensul că uneori studenții cu dizabilități ajung să îi sprijine pe colegi, prin
furnizarea cursurilor primite doar de ei de la profesori, sau înregistrate.
Cele mai multe universități din străinătate au dezvoltat o cultură de acceptare a studenților cu
dizabilități, au creat facilități și au pus la punct proceduri prin intermediul cărora le este
facilitat accesul și le sunt asigurate condițiile pentru participarea la diferitele activități
(cursuri, seminare, examene, recreere etc.), lucru care este de dorit a se întâmpla și în
universitățile din România.

Bibliografie

1. Biewer, G., Buchnera, T., Ferreirad, M., Toboso-Martine, M., Rodríguez Díaz, S. (2015). Pathways to inclusion
in European higher education systems. ALTER, European Journal of Disability Research , 9 , 278 – 289.
2. Bowl, M., & Bathmaker, A. M. (2016). ‘Non-traditional’ students and diversity in higher education. Routledge
Handbook of the Sociology of Higher Education, 1720.
3. Deutsche Zentrum für Hochschul und Wissenschaftforschung (DZHW) (2015) Social and Economic Conditions
of Student Life in Europe Eurostudent V 2012 – 2015 Synopsis of Indicators Hanover: DZHW.
4. European Commission (2010). European Disability Strategy 2010-2020 Brussels: European Commission.
5. European Commission (2013). Education and Training within Europe 2020 Brussels: European Commission.
6. Gorard, S. (2006). Is there a school mix effect? Education Review 58, no. 1: 87–94.
7. International Classification of Functioning, Disability and Health, OMS, 2001.
8. Manea, L.,(2016). Accesul la educație a tinerilor cu dizabilități în românia, cu focalizare pe invățământul
secundar superior, vocațional și universitar, RENINCO România.
9. Sachs, D., & Schreuer, N. (2011). Inclusion of students with disabilities in higher education: Performance and
participation in student’s experiences. Disability Studies Quarterly, 31(2).
10. Vickerman, P., & Blundell, M. (2010). Hearing the voices of disabled students in higher education. Disability &
Society, 25(1), 21–32.

48