1

Suport curs MULTIMEDIA

2017 -2018

Lect. dr. Florentina Popa

Obiectivele Cursului:

 Formarea deprinderilor, abilităţilor şi competenţelor de comunicare scrisă și orală.

 Identificarea particularităților utilizării specializate a diverselor tipuri de media în comunicare.
 Identificarea și descrierea mediului comunicațional în care conținuturile multimedia sunt
produse și distribuite la nivel local, național și global.
 Identificarea și analizarea tipurilor de materiale care se difuzează în Social media.
 Rezolvarea în mod realist - cu argumentare atât teoretică, cât şi practică - a unor situaţii
profesionale uzuale în vederea soluţionării eficiente şi deontologice a acestora.

1. De la media clasică la online

 Istoric.
 Tipuri de canale de comunicare și specificul lor
 Asemănări și diferențe
 Avantaje și dezavantaje

Etapele comunicării de masă

Niciun studiu asupra culturii şi civilizaţiei unei societăţi nu poate ocoli analiza proceselor de
comunicare care au loc între indivizii acelei comunităţii. Din această perspectivă am putea
împărţi dezvoltarea omenirii în epoci de comunicare din ce în ce mai complexe. 1 Din puţinele
date pe care le avem se pare că la început a fost epoca semnelor şi semnalelor care se bazează
pe instincte şi reflexe, este comparabilă cu comunicarea dintre animale - comportamentul bazat
pe învăţare era minim. Printre instinctele cele mai utilizate sunt instincul de supravețuire, de a
se hrăni, instinctul sexual care asigură perpetuarea speciei etc.

1
Melvin L. DeFleur et al., Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999, pg. 23.
 2

Schimbarea cu adevărat importantă pentru evoluţia omenirii s-a produs odată cu apariţia
limbajului, care a marcat trecerea la o nouă etapă pe care am putea să o denumim epoca vorbirii
şi a limbajului. Limbajul a simplificat, dar în acelaşi timp a îmbogăţit foarte mult comunicarea
interumană. Folosindu-se de simboluri, reguli şi logică oamenii au putut să acumuleze şi să
transmită celorlalţi mult mai multe informaţii. Individul putea memora mesaje mai lungi şi le
putea transmite mai departe. Utilizarea sistemelor de simboluri a determinat apariţia operaţiilor
gândirii (clasificarea, analiza, abstractizarea, sinteza, generalizarea), care au făcut ca adaptarea
la mediu să fie mai uşoară. Mai mult limbajul și scrisul a permis transmiterea informațiilor
acumulate de la o generație la alta.
Pentru a avea nişte repere cronologice ne putem întoarce în urmă cu 35 000 de ani când
oamenii începuseră să folosească deja limbajul, de abia după 30 000 de ani apar primele forme
de comunicare prin scris. Primele inscripţii au apărut în Mesopotamia şi Egipt şi aveau la bază
necesitatea stocării unor informaţii legate de agricultură; aici datorită pământului fertil s-a
început practicarea agriculturii în mod organizat. Se trecea astfel la o nouă eră – era scrisului.
Privind retrospectiv am putea spune că de la descoperirea scrisului la descoperirea tiparului
omului i-au trebuit aproape şase milenii şi jumătate, deci evoluţia a fost destul de rapidă
comparativ cu epocile anterioare. În 1455 la Mainz (Germania) Gutenberg descoperă tiparul şi
se trecea la o nouă etapă - era tiparului. Iar ultima eră am putea să o denumim epoca
comunicării de masă şi a început cu secolul XX, deşi se anunţa încă din secolul al XIX-lea
odată cu apariţia ziarului. Diversificarea mijloacelor de comunicare s-a produs în doar cinci
secole. Aceasta ar fi fost ultima eră pe scara dezvoltării sistemelor de comunicare dacă nu şi-ar
face din ce în ce mai mult simţită prezenţa epoca mijloacelor de comunicare computerizate. În
ce măsură aceste mijloace de comunicare vor influenţa dezvoltarea umană rămâne de văzut,
deși, schimbările sunt uluitor de rapide.
Pe parcursul acestui curs ne vom ocupa de comunicarea prin intermediul internetului, cu
avantajele și dezavantajele ei. Putem înțelege acest tip de comunicare, însă, dacă cunoaștem și
evoluția mediei tradiționale (ziare, radio, televiziune), pentru că cele două tipuri de comunicare
- de masă și social media coexistă încă și de multe ori se influențează reciproc.
Comunicare îmbracă diverse forme de la simplul salut sau o scurtă conversaţie pană la
un talk show televizat pentru mii de telespectatori. Între aceste forme de comunicare sunt
asemănări, dar şi deosebiri. Deosebirile cele mai evidente ar fi: suportul informaţiei şi numărul
mare de receptori. Ziarul, radioul, televiziunea folosesc hârtia, respectiv undele pentru a
transmite informaţii unui număr mare de receptori şi de aici termenul comunicare de masă, care
în Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia 1975, pg. 525) are următoarea explicaţie:
 3

comunicare ce ajunge la dispoziţia maselor, comunicare orientată spre mase, iar mass-media
reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masă a informaţiilor. De aceea este
incorect să spunem canale mass-media, pentru că de numirea de mass-media include toate
aceste canale. Termenul masă are ca înțeles principal, denotaţie, – un număr mare de receptori,
de ordinul zecilor şi milioanelor, dar şi conotaţii, înțelesuri secundare, negative - de masă
amorfă uşor de manipulat, mulţime incapabilă să gândească şi care preia informaţia din presă
fără să o treacă prin filtrul propriei gândirii.
Începuturile comunicării de masă le putem data odată cu apariţia primelor ziare. Deşi,
tiparul a fost descoperit pe la mijlocul secolului al XV- lea primele ziare au apărut la începutul
secolului al XVI-lea. Unul din motive ar fi că în întreaga Europă statele aveau o putere politică
centralizată care considera primejdioasă o asemenea formă de comunicare ce facilita
comunicarea informaţiilor la nivelul maselor. Tiparirea şi circulaţia foilor volante cu ştiri
interne şi externe, pe care le-am putea considera precursorii ziarelor de astăzi, erau reglementate
de guvern, fie el german, englez, francez. Despre libertatea presei s-a putut vorbi de abia odată
cu schimbarea instituţiei politice începând cu Revoluţia franceză. Declinul monarhiilor
absolutiste şi în special dreptul de vot acordat tuturor cetaţenilor a făcut din ziare arenă de
dezbateri, dar şi de partizanat politic. La dezvoltarea presei scrise un rol important l-a avut
dezvoltarea tiparului şi a producţiei de hârtie, a comerţului, în general, care a determinat o
creştere a nivelului de trai şi a formarii unei clase mijlocii dornică să se informeze, precum şi
înfiinţarea şcolilor publice şi nu în ultimul rând dezvoltarea oraşelor.
Ziarele au apărut după un secol şi jumătate de la descoperirea tiparului. În Anglia
primele ziare, numite corantos, au apărut în 1621 şi cuprindeau informaţii externe, în special
comerciale: orarul sosirii şi plecării corăbiilor, mărfurile aduse. Trebuie să ţinem cont că
monarhiile puternic centralizate din Europa, prin reglementările introduse, nu stimulau apariţia
unor astfel de publicaţii care să reflecte hotărârile luate de suveran sau situaţia politică din alte
ţări. Dreptul de vot universal a reprezentat o breşă în sistem şi a făcut din ziar o arenă de
dezbatere publică. Dezvoltarea industriei şi respectiv a comerţului a fost un alt stimul pentru
dezvoltarea presei. Primele ziare erau destul de scumpe şi se adresau unui public restrâns, care
avea un anumit nivel de cunoştinţe.
Dezvoltarea industriei a determinat apariţia unei clasei mijlocii mai numeroase, apoi
dezvoltarea sistemului de şcoli publice a creat un public-ţintă care trebuia valorificat.
În New York în 1833 a apărut primul ziar foarte ieftin, un penny, care a revoluţionat jurnalismul
practicat până atunci, The New York Sun. Ziarul cuprindea ştiri locale, dar şi reportaje despre
evenimente şocante foarte gustate de publicul format în principal din muncitori. În numai două
 4

luni tirajul a ajuns la 2 000 de exemplare, apoi în patru luni la 5 000, iar în şase luni la 8 000 de
exemplare. În patru ani tirajul s-a ridicat la 30 000 de exemplare, succesul datorându-se în
special modului de selectare şi de tratare al subiectelor, șoc și groază, cuvinte care apar și la noi
în titlurile știrilor. Crimele, violurile, catastrofe erau descrise pe larg. O asemenea dezvoltare a
atras comenzi de reclamă din partea comercianţilor sporind veniturile patronilor de ziare, pentru
că, trebuie spus, exemplu a fost urmat şi de alţi jurnalişti.
Din dorinţa de a-şi menţine publicul, ziarele inventau sau denaturau adevărul faptelor pentru a
obţine ştiri de senzaţie. Această situaţie a atras nemulţumirea liderilor din domeniile educaţiei,
religiei, a politicienilor şi unindu-se au propus introducerea unei legi a presei. Jurnaliştii şi
patronii de ziare din SUA s-au văzut în pericol de a-şi pierde libertatea şi de a fi supuşi
controlului statului, ceea ce a dus la apariţia asociaţiilor profesionale de editori şi jurnalişti, care
au creat propriile norme şi coduri pe care trebuiau să le respecte toţi membri.
În Europa controlul statului asupra presei a fost totdeauna clar statuat.
Tirajul ziarelor a crescut, dacă în 1850 cam 3 598 de familii cumpărau un număr de 758
de ziare, în SUA, în anul 1986 tirajul a ajuns la 62 489 la 88 458 de familii. Apariţia radioului
şi apoi a televiziunii a dus la declinul acestui mijloc de comunicare, care rămâne totuşi cel mai
eficient pentru o bună informare, datorită faptului că poţi să revii asupra matrialului citit, știrile
sunt mai detaliate și corelate cu alte informații de interes generând o imagine de ansamblu.
Datele sociologice demonstrează că cei mai bine informaţi sunt cei care citesc ziarele, aceştia
având şi un nivel de pregătire superior celorlalţi consumatori de media.
Ziarul este rezultatul colaborării unui colectiv redacţional coordonat de un editor, un
redactor şef, şefi de departamente. Selecţia materialelor are loc în şedinţa de sumar pe baza
criteriilor pe care le practică fiecare ziar. Ca orice comunicare se bazează pe conţinut şi relaţie.
Relaţia se stabileşte pe baza aspectului ziarului, a titlurilor şi respectiv a materialelor selectate.
Un scris mic, îngrămădit poate avea un efect negativ asupra relaţiei astfel încât receptorul nu
mai este interesat să citească conţinutul. Cum, de exemplu, conţinutul selectat numai pe criterii
indiceale, fotografii, titluri viu colorate, senzaţionalul cu orice preţ, va atrage un public cu un
nivel cultural mai redus. Sociologii folosesc comparația cu materialele pentru copii, cu cât copii
sunt mai mici și au mai puține informații acumulate le plac cărțile cu multe fotografii, iar pe
măsură ce cresc și au un bagaj de informații mai vast preferă cărțile cu mai mult text. La fel și
adulții în funcție de nivelul de cultură peferă ziare, reviste sau emisiuni în care apar multe
fotografii titluri incendiare, bârfe, tonalități ridicate și cu cât receptorii sunt mai educați evită
aceste forme de atracție care tinde să îi mențină într-o zonă a dezinformării și le creează o
imagine strâmbă a realității.
 5

Fotografiile, calitatea lor, calitatea hârtiei, culorile folosite, fonturile folosite pentru titluri au
un important rol în crearea relaţiei cu cititorul.
Sociologii au constatat că orice consumator de presă până îşi alege ziarul preferat sau ziarele
preferate trece prin următoarele etape:
1. perioada de fascinare – în care contează relaţia pe care o stabileşte ziarul cu ochiul receptorului
determinând consumarea conţinutului;
2. perioada de saturaţie – a fost câştigată încrederea receptorului şi a creat motivaţia pentru
selectarea ziarului în continuare;
3. perioada de echilibru – când ziarul respectiv este adoptat în totalitate şi devine o sursă
permanentă de informaţii.2
Fiecare material pornind de la ştire, reportaj, documentar răspunde la 5 întrebări: cine, ce, când,
unde, de ce sau cum.
Ştirile răspund în principal la primele patru întrebări, iar celelalte tipuri de materiale, reportajul
și documentarul, detaliază răspunsul şi la întrebarile de ce, cum, cu ce efecte.

Ştirile şi receptarea lor

Ştirile sunt discursuri în care sistemul de semne folosit (cuvintele) pentru redactarea lor se află
în strânsă relaţie cu modul de organizare al unei societăți. Înțelesul limbajului folosit diferă în
funcţie de forma de guvernământ. Într-un regim totalitar, cum a fost cel comunist, semnificaţia
cuvintelor democraţie, libertate de expresie, drepturi cetăţeneşti, etc. este diferită de cea pe
care o dau ţările cu regim democratic. Libertatea de expresie în comunism era limitată de
partidul unic, care prin reprezentanții săi hotărau ce poate apărea în mass media și ce nu. Era
cunoscută verificarea pe care Securitatea o exercita asupra știrilor, dar și asupra cărților de
beletristică care urmau să apară pe piață sau a materialelor umoristice etc. Cei care au prins
acele vremuri își amintesc cum interpretau diverse cuplete umoristice și considerau că face
trimitere la cuplul Ceaușescu, deși versurile păreau inofensive, dar modul în care Stela Popescu
sau Amza Pellea intonau și accentuau cuvintele. Deci, nu mai puteam vorbi de libertatea de
expresie pe care țările democratice o aveau. Însă și în democrație libertatea de expresie poate fi
limitată de către patronii de presă care au anumite interese și obligă jurnaliștii să "modeleze"
știrile astfel încât să le susțină aceste interese. De aceea, spunem că fiecare cuvânt are mai multe
semnificații în funcție de context, cuvintele sunt multiaccentuale; de exemplu, cuvântul
democrație are un înțeles pentru noi, care am trăit cincizeci de ani într-un sistem totalitar și un
alt înțeles pentru cei care trăiesc în state în care democrația s-a consolidat în sute de ani. În

2
Gh Teodorescu, Comunicare şi opinie publică, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi, 1995, pg 22
 6

cazul ştirilor se preferă uniaccentualitatea, adică semnificația primară – denotația, ceea ce

înțelegem toți când rostim sau scriem un anumit cuvânt, asta pentru a permite receptorului să
decodeze mai uşor mesajul, mai ales dacă este transmis la radio sau televiziune. Cuvântul mamă
are aceeași denotație, semnificație primară pentru toată lumea, femeia care naște un copil sau îl
înfiază, însă astăzi se vorbește tot mai mult de familii formate din persoane de același sex și
semnificația cuvântului se poate schimba sau pentru unii dintre noi acest cuvânt este asociat cu
emoții pozitive, are o anumită semnificație secundară, conotația - mama iubită care ne
protejează, spre deosebire de alții care asociază cuvântul mamă cu emoții negative, mame care
i-au părăsit sau i-au terorizat.
Știrile se pot grupa după temele abordate în:
 Politice
 Economie
 Relaţii internaţionale
 Social
 Educaţie
 Cultură
 Sport
Semnificaţia ştirilor este rezultatul unui proces de negociere, negocierea are loc între cel
care transmite știrea și cel care o receptează, cititori, ascultători sau telespectatori. Unii receptori
pot să considere o lege dată de Parlament ca utilă, iar alţii să fie indiferenţi sau să fie chiar
împotrivă, în funcție de informațiile pe care le au acumulate anterior despre subiectul respectiv.
Creșterea salariului minim într-un fel este receptată de un angajat la stat, în alt fel de un angajat
la privat și în alt fel de către un angajator privat mic sau unul mare, fiecare are o anumită bază
de informații anterioară pe care o pune în legătură cu noile informații furnizate de știrea
transmisă și în urma negocierilor interioare ajungi la concluzia finală, care poate fi pozitivă sau
negativă. Tot o negociere este atunci când aduci argumente pro sau contra cu voce tare când
vezi la televizor o știre, deși prezentatorul nu te poate auzi.
Valoarea informativă a unei ştiri depinde de improbabilitatea producerii ştirii şi relevanţa
socială. De exemplu, informaţia că un gălățean şi-a rupt un picior nu este, de obicei, un subiect
care să fie difuzat la emisiunile informative locale şi mai ales naţionale. Spun, de obicei,
deoarece sunt cazuri în care ştirea face evenimentul şi nu invers. Dacă acel gălățean a fost
accidentat de maşina unei personalităţi locale (politician, om de afaceri) informaţia capătă
 7

valoare de ştire sau dacă este o lipsă de subiecte în redacție se va selecta şi un asemenea
material.
Valoarea ştirii = improbabilitatea x relevanţa socială3
Dacă şi-a rupt piciorul primarul sau primul ministru relevanţa socială este mai mare decât în
cazul unui om obișnuit. Deşi, pot exista cititori care să considere că această informaţie nu are
valoare de ştire. Semnificaţia unei ştiri depinde de interesul pe care receptorul îl are pentru
anumite teme şi subiecte, dar depinde şi de cunoştinţele acestuia despre subiectul ştirii sau de
cunoştinţele sale generale, enciclopedia receptorului. Astfel, prin corelarea cu alte texte citite
anterior, ştirea poate căpăta noi semnificaţii. Discursul preşedintelui francez Nicolas Sarkozy
ţinut în Camera Lorzilor şi Camera Comunelor, cu ocazia vizitei în Marea Britanie, în care
vorbeşte despre necesitatatea strângerii relaţiilor dintre Franţa şi Marea Britanie, poate căpăta
noi semnificaţii dacă am cunoaşte istoricul acestor relaţii sau cel puţin din trecutul recent, care
au fost tensiunile de-a lungul timpului și ce le-a determinat?
O informaţie va fi selectată pentru a fi transformată în ştire dacă îndeplineşte următoarele
condiţii :
1. Noutatea – este un subiect nou pe agenda media;
2. Proximitatea – cu cât evenimentul a avut loc mai aproape de locul unde va fi difuzată ştirea cu
atât va suscita interesul receptorilor;
3. Relevanţa – cât interes prezintă pentru majoritatea receptorilor;
4. Amploarea – câte persoane sunt implicate;
5. Raritatea – o astfel de situație se întâmplă foarte rar;
6. Proeminenţa actorilor implicaţi – cu cât sunt personalităţi mai cunoscute cu atât va trezi ştirea
un interes mai mare;
7. Improbabilitatea – nu este un fapt comun;
8. Drama, conflictul – câtă emoție generează acea situație;
Campaniile de presă, de multe ori, creează evenimente cu valoare de ştire. De exemplu,
accidentul de maşină în care a fost implicat un politician celebru căpătă aspectul unei campanii
de presă prin mediatizarea excesivă și forțează receptorul să aibă o anumită părere și atitudine.
Forma ştirii depinde de mijlocul de comunicare folosit. Într-un fel va fi structurată ştirea
dacă va fi difuzată în presa scrisă şi în alt fel dacă va fi transmisă la radio sau la televiziune. În
cazul presei scrise frazele pot fi mai lungi, se dau mai multe detalii. Lungimea textului poate

3
Van Cuilenburg, J.J., ş.a., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, pg 33
 8

varia în funcţie de importanţa evenimentului şi de spaţiu pus la dispoziţie de ziar pentru acel
articol.
Titlurile sunt foarte importante, ele au rolul de cârlig, atrag atenţia. Ziarele mari au un
angajat special numai pentru a sintetiza informaţia într-un titlu de efect.
Editorialul este un articol reprezintă opinia întregii redacţii despre o problemă de interes pentru
public și nu ar trebui semnat de nici un autor.
Distribuţia ziarelor a crescut atingând maximum în 1920, după care cererea a început să
scadă fiind concurate puternic de alte mijloace de comunicare – revistele, radioul şi apoi
televiziunea. Însă, sondajele de opinie arată că ziarele au publicul cel mai select dintre toate
mijloacele de comunicare, cu excepţia revistelor de specialitate.4
Trebuie spus că dezvoltarea presei scrise s-a bazat pe o dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii: motorul
cu abur cuplat la presa rotativă, vaporul cu abur micşora distanţele astfel încât ştirile puteau fi
transmise mai rapid, iar apoi telegraful a accelerat şi mai mult transmiterea informaţiilor.
Privind retrospectiv poate nu am înţelege impactul acestor descoperiri, dar paşii erau mari şi
foarte rapizi gândindu-ne că omului i-au trebuit 30 de milenii pentru a descoperi scrisul şi peste
şase milenii pentru a descopri tiparul.

Temă de lucru:
Analizați o știre de ziar/radio/TV și stabiliți la ce întrebări răspunde fiecare propoziție sau frază
și faceți comparația între modul de redactarea a știrilor pentru ziar comparativ cu cele pentru
radio și televiziune.

Apariția radioului
La începutul secolului XX, oamenii de ştiinţă se străduiau să înţeleagă natura electricităţii. Încă
din 1888 un tînăr fizician german, Heinrich Hertz, demonstrase existenţa undelor
electromagnetice şi concepuse un aparat pentru a le genera şi detecta. În 1890, Guglielmo

4
În urma unui sondaj realizat in Ilinois pe un eşantion de 1 000 de indivizi a dus la următoarele concluzii :
1. Lectura ziarelor se amplifică pe măsura înaintării în vârstă. Setea de informare creşte după vârsta de
25 de ani, atinge maximul între 30-50 de ani, după care urmează declinul.
2. Indivizii "bacalaureaţi" citesc mai multe ştiri decât cei cu pregătire elementară, dar cu foarte puţin mai
redus decât cei cu pregătire superioară.
3. cei cu statut socio-economic superior se interesează mai mult de informaţiile cu caracter politic,
bursier, afaceri, în timp ce categoriile mijlocii acordă o atenţie mai scăzută acestor informaţii,
preocupându-se în mod deosebit de preţurile practicate pe piaţă la produsele de primă necesitate,
şomaj…
4. Indiviziii marginalizaţi evită sau acordă un timp nesemnificativ consumului de mass-media.
5. Gheorghe Teodorescu, Comunicare şi opinie publică, Editura Universităţii « Al. I. Cuza », Iaşi, 1995,
pg. 24.
 9

Marconi, în Italia, a încercat să mărească distanţa dintre un generator de unde electromagnetice

şi un receptor. Experienţa i-a reuşit fără ca Marconi să intuiască ce utilităţi va avea descoperirea
sa. El o considera utilă doar pentru marină, vasele putând astfel să comunice între ele şi cu cei
de pe ţărm. Primele interesate să pună în practică această descoperire au fost flotele Marilor
Puteri, apoi firmele de transport. Au fost înfiinţate sute de staţii radio de-a lungul coastelor
pentru satisfacerea intereselor comerciale, marine şi navale. Nimeni nu se gândise încă să
transforme acest dispozitiv într-un mijloc de comunicare de masă.
Un tânăr inginer american, David Sarnoff, reuşise să capteze atenţia concetăţenilor săi relatând
despre catastrofa vasului Titanic, imediat după accident, decodând semnalele de pe vas cu
ajutorul telegrafului aflat într-o staţie radio şi transmiţându-le apoi unui ziar din zonă. Uimit de
succesul pe care l-a avut, Sarnoff în 1916 adresează un memorandum superiorilor săi, prin care
propunea construirea unei cutii muzicale care să permită, din sufragerie de pe fotoliu, să asculţi
concerte, conferinţe sau rezultatele meciurilor.5 După aproape zece ani în fiecare casă din
America exista o cutie muzicală radio.
În Germania, pe 29 octombrie 1923, la ora 20, eterul a prins viaţă, când din clădirea casei de
discuri VOX AG din Berlin au răsunat cuvintele :
Aici este postul de emisie Berlin Voxhaus Canalul 400. Începem programul radiofonic de
divertisment. Ascultaţi concertul inaugural, pentru violoncel solo, cu acompaniament de pian,

5
„Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio « un obiect de uz casnic » în acelaşi sens ca şi pianul
sau fonograful. Ideea este să aduci muzică în casele oamenilor prin intermediul radioului. S-a mai încercat
asemenea lucru în trecut prin intermediul firelor de sârmă, dar încercarea a eşuat, deoarece firele de sârmă nu se
pretează la acest proiect. Totuşi, cu radioul ar fi perfect fezabil. De exemplu un radiotransmiţător telefonic având
o rază de acţiune de, să spunem, 25 până la 30 de mile, poate fi instalat într-un punct fix unde să cânte muzică
instrumentală, vocală sau de ambele tipuri... Receptorul poate fi proiectat sub forma unei simple «cutii muzicale
radio» şi reglate pe diferite lungimi de undă, care ar putea fi schimbate prin rotirea unui singur comutator sau
prin apăsarea unui singur buton.”

« Cutia muzicală radio » poate fi prevăzută cu tuburi amplificatoare şi cu un telefon-difuzor şi ambele

pot fi montate intr-o singură cutie. Cutia poate fi aşezată pe o masă în salon sau în camera de zi şi, rotind
comutatorul, muzica transmisă poate fi recepţionată.

Acelaşi principiu poate fi aplicat în numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu recepţionarea unor
conferinţe acasă, conferinţe care pot fi perfect audibile, de asemenea, evemenimente de importanţă naţională
pot fi anunţate şi recepţionate simultan. Scorurile de la meciurile de baseball pot fi transmise în eter prin folosirea
unei staţii instalate pe terenurile de joc. La fel se poate proceda şi în cazul altor oraşe. Acestă propunere ar fi
extrem de interesantă pentru fermieri şi pentru alte persoane care trăiesc în districte îndepărtate, aflate la mare
depărtare de oraşe. Procurîndu-şi o «cutie muzicală», ei ar putea asculta concerte, conferinţe, muzică, recitaluri.
Eu am arătat doar câteva dintre cele mai probabile domenii de utilizare pentru un astfel de dispozitiv, totuşi mai
există şi alte numeroase domenii în care principiul poate fi extins. " ( Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach,
Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, 1999, pg.106. )
 10

« Andantino » de Kreisler, în interpretarea capelmaistrului Otto Urack şi a lui Fritz

Goldschmidt ».6
În timpul celui de-al doilea război mondial apare un alt tip de program radiofonic – cel
de propagandă. Începuse să se descopere puterea de influenţă a radioului asupra maselor. Josef
Goebbels, ministru cu propaganda în guvernul celui de-al III-lea Reich, în discursul său la
deschiderea Expoziţiei tehnicii de transmisie de la Berlin, considera radioul a opta mare putere
a secolului XX . Programul radioului conţinea discursuri unor somităţi din Partidul Naţional
Socialist, reportaje de la congresele partidului, relatări privind activităţile oficiale ale statului.
Pentru a-i atrage pe ascultători, se ofereau şi elemente de relaxare şi divertisment: muzică
uşoară, muzică patriotică, seri distractive, melodii la cerere, muzică simfonică, montaje de
versuri şi teatru radiofonic. Aceleași metode le-au preluat Partidele Comuniste.
Americanii, pragmatici, dau altă întrebuinţare radioului – reclama comercială.
Publicitatea îşi făcea din ce în ce mai simţită prezenţa, la început, indirect, sub formă de
sponsorizări de programe: un magazin universal plătea pentru un program muzical de o oră, o
companie de tutun a sponsorizat un program de varietăţi radio. Parte dintre americani, printre
care şi Ministrul Comerţului, nu erau însă de acord cu publicitatea. El a afirmat în legătură cu
acest subiect: Este de neconceput ca noi să permitem ca o astfel de posibilitate extraordinară
pentru servicii, ştiri, divertisment şi scopuri comerciale vitale să fie înecată de vorbăria
publicitară ieftină. 7 Totuşi, curând publicitatea câştigă teren. Motivaţia era şi este aceea că
oferea sprijin financiar pentru îmbunătăţirea programelor radio. Cu banii de pe reclamă au fost
angajaţi comici, cântăreţi, formaţii, se difuzau piese de teatru în interpretarea celor mai celebri
actori ai timpului, transmisiuni sportive, şi calitatea programelor a crescut.
Radioul a cucerit tot mai mult teren devenind mijlocul de comunicare cel mai utilizat de
populaţia atât de pe continentul european, cât şi de pe cel american. Presa scrisă şi radioul
începuseră să coopereze, tehnica evoluase şi permitea preluarea transmisiunilor directe de
oriunde de pe glob şi apoi retransmise, preţurile aparatelor de radio deveniseră accesibile.
În România după 1989, ca o reacţie la controlul excesiv exercitat anterior de organele
de partid asupra tuturor mijloacelor de comunicare în masă
au apărut un număr mare de posturi de radio. După o perioadă destul de lungă, în care toate
mijloacele de comunicare, ziare, radioul, televiziunea, făceau apologia Partidului Comunist şi
a realizărilor acestuia, acel decembrie de la cumpăna dintre deceniul opt şi nouă al secolului

6
Michael H. Hass et al., Radio Management, Manualul jurnalistului radio, Iaşi, Polirom, 2001, pg. 18.

7
Michael H. Hass, et al., op. cit., pg.113.
 11

XX a însemnat, pentru toată presa românească, un nou început. Dacă pentru presa scrisă exista
un termen de comparaţie în perioada interbelică, presa audio comercială era o noutate, nu exista
o cultură în acest sens, comparativ cu vestul Europei sau SUA. Acolo, comunicarea radio a
evoluat tinzând spre o specializare în funcţie de publicul ascultător vizat, fiecare post de radio
structurându-şi programele după anumite criterii caracteristice unui prototip radiofonic denumit
format radio.
La noi, majoritatea posturilor de radio nou înfiinţate difuzau programe de divertisment
punctate cu ştiri locale, naţionale şi internaţionale, însă muzica avea prioritate. Nu se punea încă
problema selectării muzicii și a redactorilor, o organizare a programelor, un anumit tip de
prezentare. Anii nouăzeci au reprezentat copilăria posturilor de radio româneşti. Bâlbele, micile
accidente de emisie, modul de redactarea al materialelor erau atractive prin noutate, era altceva,
prima relaţia, conţinutul trecea pe plan secundar.
Ulterior s-a optat pentru o “specializare” a programelor şi orientarea lor spre un anumit public
ţintă din necesitatea vinderii spaţiilor publicitare. Această schimbare a fost determinată şi de
apariţia posturilor de radio cu management străin, care au introdus noţinea de format şi pe piaţa
radiofonică românească. Cei care doresc să cumpere spaţii publicitare, implicit vor să ştie cui
se adresează postul de radio şi dacă acest public se numără printre potenţialii cumpărători, din
punctul de vedere al veniturilor, al interesului pentru un anumit produs. Mobilul acestei
reorganizări a fost în principal financiar, dar a reprezentat, de fapt, şi o mai mare apropiere de
publicul ascultător, folosind metode sociologice. Radioul model îşi caută, dar în acelaşi timp îşi
şi creează publicul model. Lipsa feedback-ului imediat este suplinită de sondajele de opinie
realizate de firme specializate, iar mai nou prin intermediul internetului, prin forumurile de pe
site-urile posturilor de radio.
Materialele difuzate pe parcursul a 24 de ore sunt privite pe ansamblu în funcţie de mai mulţi
parametri, între care prevalează dorinţele publicului ascultător, dar şi de spaţiul acordat
programelor de ştiri, muzică, perioada orară când sunt difuzate, introducerea calupurilor
publicitare. Tot programul are coerenţă şi coeziune. Pe ansamblu este gândit ca o punere în
scenă a unui scenariu. Este evidentă asemănarea cu teatru, numai că totul este transmis prin
eter, imaginile vizuale se formează în mintea ascultătorului şi sunt dependente în mai mare
măsură de vocea “actorilor”. Lipsind imaginile directe reconstituirea mesajului sonor se
bazează atât pe conţinutul mesajului cât şi pe relaţia care se stabileşte între jurnalişti şi
ascultători. Verbalul şi paraverbalul, timbru, tonalitate, accentuare, pauze, ritm, împreună duc
la succesul acestui tip de format. Noţiunea de format este definită ca suma dintre conţinuturile
difuzate, modul lor de structurare şi modul de prezentare.
 12

RADIO = CONŢINUT + STRUCTURĂ + PREZENTARE

Iar în cazul teatrului activitatea s-ar putea schematiza astfel :
TEATRU = SCENARIU + REGIE + REPREZENTAŢIE
Prin analogie putem considera că scenariul în cazul radioului este reprezentat de conţinut, iar
structura nu este altceva decât modul de structurare al conţinutului şi modul în care va fi
prezentat auditoriului, adică regia din teatru, şi totul duce la o prezentare de succes. În teatru
regizorul este suveranul, în cazul stabilirii formatului radiofonic ascultătorii sunt suverani, totul
depinde de cerinţele pieţei, o piaţă specifică căreia postul de radio vrea să se adreseze și astfel
se stabileşte tipul de format.8 Introducerea acestei noţiuni de format măreşte aria de analiză a
procesului de comunicare radio prin comparaţia cu teatru, programul radio a fost numit chiar
teatru imaginar. 9 Dacă, în cazul teatrului, punerea în scenă are nevoie de o piesă de teatru, de
regie şi de actorii care interpretează piesa, în cazul radioului avem conţinuturile care sunt
structurate şi prezentate într-un mod specific fiecărui post. Putem vorbi despre un stil propriu
al unui post de radio.10Putem spune că stilul discursului difuzat de un post de radio, în ansamblul
său, este rezultatul selectării şi combinării diverselor tipuri de materiale, la care se adaugă
modul de prezentare. Regulile după care se succed toate componentele discursului radiofonic,
muzică, informații, publicitate, au rolul de a se pune în valoare unele pe celelalte. Valoarea
estetică şi informativă sporeşte în cazul unei combinări armonioase. Stilul discursului pe
ansamblu este o îmbinare armonioasă între stilul artistic, mai ales în cazul muzicii, şi stilul non-
artistic, în cazul ştirilor, de pildă.
S-a încercat stabilirea unor caracteristici comune pentru toţi ascultătorii model, care să facă
parte din publicul ţintă căruia i se adresează postul de radio şi s-a folosit parametru temporal -
vârsta. Însă, tocmai diferenţele de educație și cultură au împiedicat acest parametru să devină
criteriu unic de evaluare. Stabilirea formatului depinde de ascultătorii model şi de concurenţa
de pe piaţa radifonică, adică este necesară alegerea unui stil cât mai diferit de al celorlalte
posturi de radio, dar care să aibă un public interesat. Elementele care concură la obţinerea unui
format sunt muzica, ştirile, acţiunile promoţionale, jocurile, concursurile, spoturile publicitare,

8
Toate aceste informaţii despre stabilirea unui tip de format în funcţie de cercetarea sociologică a pieţei se găsesc
detaliate în cartea Radio Management Manualul jurnalistului de radio. Michael H. Haas, ş.a., op. cit., pg 93
9
Michael H. Hass, et .al., op. cit., pg 93.
10
„Stilul nu este mesajul. El este o sumă de proprietăţi ale acestuia, suma regulilor pe baza cărora un emiţător
alege, combină şi eventual modifică materialul de limbă disponibil. Mesajul este spaţiul lingvistic, materialul care
poartă în sine aceste proprietăţi. El constituie prin urmare concretizarea stilului, de unde rezultă că raportul
dintre el şi stil seamănă cu raportul dintre sistemul limbii şi manifestarea lui concretă”. Ioan Coteanu, Stilistica
funcţională a limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1963, pg 68.
 13

elementele de producţie, efectele sonore şi modul de prezentare al materialelor vorbite. În

aceeaşi măsură contează şi dotarea tehnică a postului, procesarea sunetului.
Posturile de radio locale nu au o structurare clară a programelor. Acest lucru se datorează
atât lipsei unei analize profesioniste a pieţei media şi a dorinţelor ascultătorilor, analiză care
este destul de costisitoare, cât şi lipsei personalului specializat în domeniul organizării şi
structurării programelor, director de programe. Sursele de venit pentru radiourile comerciale
locale sunt limitate de slaba dezvoltare economică locală şi implicit de cererea scăzută de spaţiu
de emisie pentru reclame.
Sunt posturi comerciale care pun accentul pe divertisment şi pentru ştiri sunt alocate
spaţii foarte reduse în care intră informaţiile utile, fapt divers. Aceasta deoarece se consideră că
interesul pentru informaţii este redus, importantă este muzica, care mai uşor creează relaţia cu
receptorul. Spaţiile orare pentu informaţii diferă, se consideră că apetitul pentru informaţii este
mai mare în cursul dimineţii, când sunt difuzate buletine de ştiri din oră în oră, iar pe parcursul
după-amiezei doar la două, trei ore. Informaţiile rutiere şi buletinele meteorologice se difuzează
în fiecare oră de program. În cadrul aceluiaşi tip de format sunt posturi care au buletine de ştiri
la începutul fiecărei ore de program, dar, sunt şi posturi de radio care acordă ştirilor şi
divertismentului aceeaşi importanţă. Buletinele de ştiri sunt completate de reportaje, anchete şi
alte materiale informative şi au spaţii mai ample, de obicei posturile de stat pentru că au venituri
fixe.
Publicitatea este distribuită pe parcursul unei ore în mod diferit în funcţie de structura
de program stabilită. Se pot introduce calupurile publicitare înaintea buletinului de ştiri şi
înaintea ştirilor pe scurt de la şi jumătate sau se pot introduce calupurile publicitare în al doilea
şi ultimul sfert de oră ori în fiecare sfert de oră cu o durată mai mică. Lungimea calupurilor
publicitare diferă în funcţie de cererea pentru publicitate din partea celor interesaţi. O emisiune
sau un program care are inclusă multă publicitate, de obicei, are o audienţă mare.

Ştirile radio
Discursul radio este diferit de cel din presa scrisă cât şi de discursul video. Specificitatea sa este
dată de oralitate, de proiecţia pe axa timpului. De aceea discursul radio, spre deosebire de
discursul scris, trebuie să aibă o structură care să permită înţelegerea rapidă a informaţiei. Mihai
Dinu analizează diferenţa dintre textul scris şi textul scris pentru a fi citit, cel care se adresează
 14

urechii şi nu ochiului. 11 El face trimitere la activitatea de cercetare a unor cercetători englezi,

activitate care a fost ulterior sintetizată de Jack Goody sub forma unor particularităţi
caracteristice textului scris comparativ cu cel oral:
 Tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi
 Folosirea unui vocabular mai variat
 Recurgerea mai frecventă la epitete
 Prezenţa mai scăzută a pronumelor personale
 Fraze mai complexe cu mai multe propoziții subordonate, care dau explicații suplimentare
 Preferinţa pentru propoziţii enunţiative în devafoarea celor exclamative
 Un mai mare accent pus pe construcţiile pasive
 Frecvenţa mai mare a gerunziilor
 Grija de a formula idei complete, cu explicarea tuturor presupoziţiilor subiacente
 Eliminarea repetiţiilor, a digresiunilor inutile
Lungimea frazelor este un criteriu de diferenţiere tocmai datorită succesiunii în timp a
cuvintelor rostite, în cazul comunicării orale, faţă de succesiunea în spaţiu a cuvântului scris.
Cercetările făcute au stabilit că memoria de scurtă durată reţine o frază de 12 cuvinte în
totalitate. Odată cu creşterea numărului de cuvinte scade numărul de cuvinte reţinute din prima
parte a propoziţiei, însă, într-un ritm mai lent decât în cazul memorării cuvintelor din cea de-a
doua parte a frazei.
Dacă în cazul unei fraze cu 13 cuvinte, din prima parte a frazei sunt reţinute 95 % din cuvinte,
iar din a doua parte a frazei 85 %, în cazul frazei cu 17 cuvinte din prima parte sunt reţinute 90
%, iar din partea a doua doar 50 %. Diferenţa continuă până la o diferenţă de patruzeci de
procente în cazul unei fraze cu 40 de cuvinte (sunt reţinute 50% din cuvintele primei părţi a
frazei şi doar 10% din cea de-a doua parte).
Dacă privim din punctual de vedere al nivelului de instruire a receptorilor s-a observat
că frazele prezentate în benzile desenate conţin, în medie, 8 cuvinte, cele din revistele pentru
femei – 14, cele din publicaţiile Reade 's Digest – 17, cele din articolele de ziar – 21, iar cele
din revistele şi cărţile de ştiinţă – 29.12
Fără îndoială, frazele mai complexe au şanse să fie receptate mai bine de ascultătorii care au o
cultură mai bogată astfel încât comparaţiile şi asocierile cu alte informaţii stocate în memorie

11
Mihai Dinu, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, pg 338.
12
Mihai Dinu, op. cit., pg 339.
 15

au loc mai rapid. Pentru o bună comunicarea orală e necesară combinarea factorilor verbali şi
paraverbali, timbrul vocii, tonul, intonația, pauzele, ritmul de vorbire.
Motivaţia ascultătorului este esenţială pentru a-şi concentra atenţia asupra enunţului
respectiv. Înţelegerea unei ştiri porneşte de la intrarea ei în câmpul conştiiţei și acest lucru se
întâmplă dacă ne interesează informația, face parte din preocupările noastre altfel ne trece pe
lângă ureche. Dacă nu ești interesat de fotbal nu vei fi atent la știrile despre fotbal. La fel de
important poate fi şi ritmul de citire al enunţului de către emiţător. Experienţe realizate în
laboratoarele de psihologie au pus în evidenţă faptul că în cazul în care aceeaşi listă de cuvinte
a fost citită mai întâi cu un ritm, iar apoi cu un alt ritm de citire, ascultătorul nu a mai recunoscut
nici un cuvânt din lista citită anterior și receptorul a considerat că i s-a citit o listă nouă, ceea
ce duce la concluzia că memoria de scurtă durată acţionează mecanic, ca o bandă de
magnetofon, dar şi că atenţia se focalizează şi pe modul de emitere al mesajului.
O altă experienţă vine să întărească această concluzie. Se citesc două liste, prima, care
cuprinde cuvinte mai dificile la început şi a doua are la final cuvinte mai dificile. S-a constatat
că în cazul celei de-a doua liste au fost reţinuţi mai bine termenii mai dificili. Ceea ce dovedeşte
că informaţiile mai întâi sunt stocate în memoria de scurtă durată şi apoi sunt prelucrate.13
În funcţie de conţinutul ştirilor acestea se pot clasifica :

 ştiri hard sunt ştirile care conţin o idee puternică ce va stârni interesul publicului –
cutremure, războaie, demisia unui parlamentar. Sunt ştiri cu o mare încărcătură emoţională,
care au ecou în conştiinţa receptorilor, cu atât mai puternic cu cât este mai aproape spaţial.
 ştiri soft sunt ştiri care apelează la emoţiile umane fundamentale, chiar dacă nu are un
subiect nou, de impact. De exemplu, cerşetorii reprezintă un subiect oricând actual şi fac parte
din peisajul fiecărui oraş. Fiecare ascultător are propria opinie în funcţie de imaginea mentală
pe care o are despre cerșetori şi în funcţie de context. Astfel, în cazul lipsei de subiecte, oricând
poate fi abordat un astfel de subiect.
Informaţiile hard şi soft pot fi structurate în cadrul ştirilor astfel :
 ştiri flash – conţin numai elementele definitorii ale evenimentului. Sunt folosite, în special,
cu rol fatic, apar în buletinele de ştiri pe scurt, care prefaţează buletinele de ştiri.
De exemplu, în deschiderea emisiunii de actualităţi BBC sunt date ştirile pe scurt :
Bună ziua dragi ascultători, vă spune Cătălin Lenţa. În Actualitatea BBC de la această oră
raportul de ţară al Comisiei Europene reaprinde o dezbatere despre corupţie şi libertatea de

Datele despre modul de funcţionare a memoriei de scurtă durată au fost luate din lucrarea Memorie şi funcţionare
13

cognitivă Mmemoria de lucru, Daniel Gaonac'h, Pascale Larigauderie, Iaşi, Ed Polirom, 2002, pg. 60.
 16

exprimare în România. Traian Băsescu este tot mai aproape de o candidatură la preşedenţie.
Şi Turcia aşteaptă începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
 ştiri complexe - în care sunt date pe lângă elementele informative şi alte informaţii care
definesc contextul în care a avut loc evenimentul. De exemplu:

Ministerul Apărării: Nu vom da niciun leu înapoi, la buget, din banii de înzestrare

Departamentul Apărării al SUA a aprobat vânzarea primului sistem de apărare antiaeriană

Patriot către România. În total, Ministerul Apărării de la București vrea să achiziționeze 7
astfel de sisteme.
Invitat la Interviurile Europa FM, ministrul Apărării, Mihai Fifor, a explicat că în
ședința de mâine, Guvernul va aproba proiectul de lege care permite această primă achiziție,
în schimbul sumei de aproape 765 de milioane de dolari.
„Astăzi, avem deja confirmarea că pentru primul sistem Patriot, o să avem scrisoarea de
acceptare în cursul zilei de mâine și în felul acesta, deja suntem pe drumul cel drept, adică vom
putea semna contractul până la finele anului pentru primul sistem Patriot. Asta înseamnă că
mâine, în ședința de guvern, vom aproba proiectul de lege privind achiziționarea primului
sistem de rachete Patriot, urmând ca în următoarele două săptămâni, să fim cu el în Parlamentul
României, pentru că vom urma procedura parlamentară. Da, până la sfârșitul anului, vom
cheltui suma de 764 milioane de dolari pentru primul sistem Patriot”, a explicat ministrul
Apărării.
Achiziționarea sistemului de rachete Patriot face parte din planul României de a-și
moderniza apărarea antiaeriana în următorii zece ani.
Întregul sistem Patriot va costa România aproximativ 4 miliarde de dolari.
La acesta se adaugă alte sisteme de apărare antiaeriană pe care România vrea să le achiziționeze,
conform planului de înzestrare aprobat de Parlament.

Apariția televiziunii
Deși s-a crezut că televiziunea va duce la dispariția radioului totuși ele coexistă. Însă, la
începutul anilor 1950 perioada de înflorire a radioului avea să fie umbrită de apariţia
televiziunii. Astăzi nu ne-ar veni să credem că te-ai putea uita la televizoare cu dimensiunea
unui A4 şi care costau cam cât jumătate de maşină, totuşi erau preferate radioului. Iamaginea
 17

era preferată sunetului. În 1963 existau 3,5 milioane de televizoare în Franţa, 7,5 milioane în
Germania şi 12,5 milioane în Marea Britanie, la celaşi nivel era şi Japonia. Se povestea că in
SUA mulți își puneau antene pe casă, fără să aibă televizor în casă, doar pentru a crea impresia
că au un nivel social ridicat, similar astăzi cu persoanele care au mașini foarte scumpe, dar
locuiesc într-o garsonieră.
Dezvoltarea domeniului fotoelectricităţii face posibilă apariţia şi dezvoltarea televiziunii.
Transmisiunilor TV au la baza capacitatea unor corpuri de a transforma fasciculul de electroni
din energie electrică în energie luminoasă. Primele emisiuni televizate sunt difuzate de BBC la
3 noiembrie 1936. Astfel începe perioada de glorie a acestui mijloc de comunicare care ocupă
destul timp telespectatorilor şi care în unele cazuri poate da dependenţă. Astfel, radiourile
cedează locul de onoare acestor cutii care emit imagini însoţite de sunet şi trec pe planul secund,
în dormitor, bucătărie, maşină.
Spre deosebire de presa scrisă şi de radio, televiziunea transmite stimuli care se
adresează atât analizatorului vizual, ochiul, cât şi celui auditiv, urechea. În timpul vizionării TV
creierul este bombardat cu imagini, stimuli verbali, cuvintele rostite şi nonverbali (intonaţia,
calitatea vocii, tempoul, pauzele, accentele, expresia feţei, gesturile, atitudinile, îmbrăcămintea)
şi nu reuşeşte decât în mică măsură decodarea tuturor informațiilor. O imagine nou recepţionată
este prelungită în memorie pentru a se putea extrage trăsăturile fizice care o caracterizează
(contururi, culoare, intensitate). Durata de reţinere a stimulilor vizuali în memoria de scurtă
durată este de aproximativ 100 de milisecunde față de durata memoriei sunetelor care este mai
mare decât a memoriei imaginilor, ajunge până la 1,5-2 secunde şi asta deoarece anlizatorul
auditiv permite o recepţionare mai lentă a stimulilor decât cel vizual, de aceea imaginile sunt
mai repede analizate decât cuvintele rostite .14 Când privim știrile la televizor suntem atenți în
special la imagini și mai puțin la cuvinte și ne formăm opinia în funcție de ceea ce vedem. Acest
lucru este folosit de politicieni la talk show-uri, de exemplu. De aceea chiar dacă nu știu un
lucru când sunt întrebați de redactor își păstrează siguranța de sine și dau un răspuns diferit de
cel așteptat, dar cu naturalețe pentru că imaginea este decodată cel mai repede în creierul
telespectatorilor și rămâne.

Apariţia acestui nou mijloc de comunicare a determinat schimbarea modalităţii de structurare a

ştirilor şi nu numai. De exemplu, ştirile sunt formate dintr-o succesiune de cadre, unele din
studiou, cu imaginea crainicei, iar altele cu secvenţe de la locul unde s-a desfăşurat evenimentul.
Sensul ştirii este determinat de montajul acestor cadre la care se adaugă şi mesajul verbal.

14
Miclea, M., Psihologie cognitivă Metode teoretico-experimentale,Iaşi, Polirom, pg 191
 18

Deoarece televiziunea are în comun cu cinematografia alternanţa cadrelor mă voi folosi de

experienţa împărtăşită de regizorii americani din anii '20, printre care Lev Kuleşov, Vsevolod
Pudovkin, Serghei Eisenstein, pentru a argumenta afirmaţia anterioară.

Montajul este cel care creează realitatea cinematografică(…), natura nu reprezintă decât
materia primă a acestei activităţi creratoare.
Este cunoscut montajul efect Kuleşov :
Confruntaţi succesiv cu un acelaşi prim plan al actorului rus Ivan Mosjukin, asociat prin
montaj cu trei scene cu conţinut diferit, spectatorii erau unanimi în a aprecia "jocul subtil" al
"interpretului", pe faţa căruia păreau să treacă sentimente pe care publicul însuşi le trăia în
acele clipe. La rândul său Pudovkin a observat că nu numai conţinutul cadrelor montate, ci şi
ordinea în care ele apar influenţează reacţia emoţională a receptorilor : aceleşi trei prim-
planuri reprezentân un om zâmbind, (1), un pistol ochind (2) şi acelaşi om înspăimântat (3)
comunică ideea de laşitate când sunt proiectate în această ordine şi pe cea de bravură dacă
succesiunea este (3), (2), (1).15 Şi unghiul de filmare contează, înălţimea planului de filmare
trebuie să fie la nivelul ochiului unui om de înălţime medie. Dacă camera este situată mai sus
va crea impresia de diminuare a staturii personajului filmat.
Asta arată că deși televiziunea creează impresia că ți se spune adevărul pentru că imaginile nu
mint totuși modul în care sunt montate aceste imagini te pot induce în eroare.
Televiziunea este importanţată și în crearea imaginii de la persoane la firme și alte organizații,
de pildă în cazul unui politician, imaginea transmisă depinde unghiul de filmare, lumina etc..
Următorul exemplu pune în evidenţă efecte pe care le au apariţiile televizate ale candidaţilor
în timpul campaniilor electorale, de aceea sunt atât de mediatizate, iar unii politicieni care nu
destulă încredere în ei le evită.
John F. Kennedy, în dezbaterea din 1960, a dovedit că poate fi la fel de "prezidenţiabil" ca şi
oponentul său, vicepreşedintele Richard Nixon.(...)
Prima dezbatere dintre Kennedy şi Nixon a fost un eveniment major în istoria
televiziunii şi a politicii. Kennedy a fost criticat că ar fi prea tânăr şi lipsit de experienţă pentru
a i se încredinţa preşedinţia. În timpul dezbaterilor însă, el s-a dovedit cel puţin egalul lui
Nixon. Kennedy era bine odihnit şi îşi exersase materialul; cu mare uşurinţă a respins toate
atacurile lui Nixon, în timp ce acesta dădea înapoi şi părea să nu se mai simtă în largul lui.

15
Dinu, M., Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, pg 284
 19

Măsura impactului televiziunii a fost descoperită printr-o serie de sondaje făcute după
dezbateri. Persoanele care au urmărit dezbaterile la televizor au crezut că Kennedy a câştigat;
cei care au ascultat dezbaterile la radio au crezut că Nixon a dominat întâlnirea.
Rezultatul lui Nixon a fost criticat mai puţin pentru inconsistenţa răspunsurilor, cât
pentru modul de apariţie. Refuzând ajutorul machiajului profesionist, Nixon (care tocmai
fusese bolnav)părea la fel de cenuşiu ca şi cortina din spatele său. Paloarea şi costumul gri îi
dădeau o aură de întunericime, în contrast cu faţa bronzată a lui Kennedy şi cu costumul său
negru.
Nixon a folosit un stil de dezbatere tradiţional şi direct, adresându-se oponentului, în
timp ce Kennedy vorbea cu camerele de luat vederi, adresându-şi remarcele direct
spectatorilor. Când camera arăta inserturi cu Nixon în timp ce Kennedy vorbea, acesta părea
îngrijorat şi neliniştit. (Imaginile, deloc măgulitoare pentru Nixon, au apărut în publicitatea de
televiziune a lui Kennedy până la sfârşitul campaniei)
Toate acestea, desigur, nu au prea multe în comun cu capacitatea de a fi preşedinte. Apariţia
televizată a candidaţilor însă face apel la sentimentele alegătorilor şi la instinctele lor
fundamentale: care este cel mai de încredere preşedinte? Deciziile multor alegători nu se
bazează pe o analiză atentă a problemelor ridicate şi a provenienţei candidaţilor, ci pe
instincte, pe sentimentele de încredere şi simpatie. Televiziunea este un instrument util pentru
acest tip de proces decizional.16
În cazul ştirilor, de multe ori, pentru a motiva emoţional receptorii sau o anumită
categorie de receptori, se folosesc doar acele cadre care conţin preponderent stimuli afectivi.
De exemplu, în cazul transmisiei televizate de la o zonă inundată se arată repetitiv o casă care
se dărâmă sub șuvoiul de ape, dar de fapt acea casă era părăsită înainte de inundație și într-o
stare foarte proastă. Repetarea imaginii dă naștere unor emoții puternice care te împiedică să
observi detaliile.
I se impută televiziunii că are o influenţă nefastă asupra copiilor, mai ales. Un studiu
complet asupra expunerii repetate a copiilor la scene violente a arătat că, cu " cât aceştia sunt
mai mult timp în contact cu violenţa TV, cu atât mai puţin ei o percep, dar cu atât mai mult ea
le produce plăcere şi le pare mai acceptabilă".17
Interesantă este corelaţia între consumul de programe TV şi lectură la copii. În proporţie
de 63% marii consumatori de televiziune (stau în faţa televizorului peste 3 ore) sunt puţin

16
Doru Popa coordonator, Mass media şi democraţia, Iaşi, Polirom, 2001, pg.55.
17
Revista Sociologie Românescă, volumul IV, Nr. 2, articolul Violenţa în emisiunile de televiziune, autor Ioan
Drăgan, Iaşi, Polirom, pg 25
 20

înclinaţi spre lectură, însă, cei care se uită în medie 1-2 ore sunt şi consumatori de carte şi au
interese diverse. Iar cei care se uită sub 1 oră sunt mici consumatori de carte. Aceasta
demonstrează că televiziunea poate stimula interesul pentru lectură, dar chiar mai mult, oferă
informaţii diverse, însă, contează ce programe sunt urmărite. Expunerea la violenţă TV are o
influenţă negativă determinată de tendinţa de imitare a copiilor (mai ales dacă personajele sunt
recompensate după un act de violenţă), produce şi efectul de desensibilizare ca urmare a
obişnuirii cu scene violente, îşi găsesc uşor justificarea propriilor comportamente şi chiar se
produce o amorţire, scenele oricât sunt de violente nu mai produc o excitaţie psihică mare,
pragul de sensibilizare a scăzut. 18 Gradul de angajare în decodarea mesajului determină efectele
instructiv-formative produse.19 Sunt cercetători care consideră că telespectatorul are un
comportament pasiv, el receptează imaginile şi le arhivează în memorie fără să facă legătura
între informații datorită rapidităţii cu care se succed imaginile. În timp procesele de selecţie,
comparare, analiză şi sinteză sunt înlocuite de o stare de apatie şi pasivitate intelectuală.
Virgiliu Gheorghe în cartea Efecctele televiziunii asupra minţii umane şi despre
creşterea copiilor în lumea de azi consideră că televiziunea are următoarele efecte :
Televiziunea este o activitate total improprie funcţionării şi dezvoltării creierului. Se
pare că mintea umană se adaptează doar parţial acestui tip de comunicare, şi aceasta cu riscuri
mari pentru sănătatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care să facă
posibilă percepţia şi prelucrarea suficient de rapidă a imaginilor în mişcare precum o face, de
exemplu, computerul, o maşină perfect adaptată acestei funcţii. Depăşit în capacităţile sale,
cortexul renunţă parţial sau total la o seamă de funcţii şi procese dintre cele care
caracterizează în mod obişnuit activitatea sa. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul
vizionării TV, activitatea emisferei stângi se diminuiază extrem de mult, comunicarea
interemisferică slăbeşte semnificativ, iar procesele mentale superioare sunt inhibate cu putere,
creierul trecând într-un ritm predominant alfa – activitate electrică ce indică intrarea într-o
stare de semi-adormire de tip hipnotic. Activităţile pe care mintea le va procesa în continuare
rămân cele mediate de emisfera dreaptă - mai cu seamă sistemul limbic – şi ţin, în general, de
recunoşterea imaginilor, depozitarea lor în subconştient şi activarea intensă a emoţiilor sau a
afectelor. Dacă vizionarea se desfăşoară intensiv încă din primii ani de viaţă, în perioada 2-5

18
idem pg 34
19
În SUA, copii se uită la televizor, în medie, trei sau patru ore pe z. Academia Americană de Pediatrie
sugerează ca aceştia să nu se uite la televizor mai mult de două ore pe zi. Chiar şi în această limită de timp,
până la terminarea şcolii primare ei vor fi fost martori la 8 000 de crime şi la mai mult de 1000 ooo de alte acte
de violenţă. La televizor, făptaşiiscapă nepedepsiţi în 73% dintre scenele violente şi numai 4% dintre emisiunile
violente subliniază o temă antiviolentă. Văzând atâtea acte de violenţă, copii devin insensibili. Revista citată,
articolul Avatarurile televiziunii asupra dezvoltării copiilor, autor Dinu Hanibal Dumitraşcu, pg 140
 21

ani şi, mai târziu, la 5-14 ani când, practic, se dezvoltă creierul, atunci această activitate poate
cauza o anumită atrofiere corticală, o dezvoltare insuficientă a uor arii neuronale şi aceasta
atât prin privarea de stimuli necesari vârstei, cât şi prin presiunea inhibitorie pe care vizionatul
o exercită, spre exemplu, asupra funcţionării emisferei stângi. Copii, tinerii sau adulţii la care
se manifestă acest fenomen riscă să nu-şi mai poată dezvolta niciodată (poate doar în cazuri
speciale şi cu eforturi extrem de mari) corespunzător cortexul, adică vor fi lipsiţi de anumite
abilităţi mentale dintre cele de care un creier sănătos dispune în mod normal. (...)
Tinerii generaţie TV nu pot înţelege, nu-şi pot aminti şi nu pot aplica ceea ce au citit.
Televiziunea scade semnificativ dispoziţia şi capacitatea de a mai citi, deoarece capacitatea
corticală solicitată de vizionarea TV este mediată de alţi centri neuronali decât cititul şi, în
acelaşi timp, inhibă configurarea reţelelor neuronale ce ar trebui să medieze lectura. Strucura
corticală a celor ce au crescut cu televizorul defavorizează în mod decisiv capacitatea de a citi.
Prin lectură însă tânărul societăţii urbanizate pierde unul din cele mai importante mijloace pe
care le avea pentru dezvoltarea strucurală a creierului. Imaginaţia tinerilor care se uită mult
la televizor este foarte puţin creativă, foarte săracă, în ciuda faptului că mintea lor este prinsă
în diferite scenarii mentale sau reverii mai mult decât în cazul unui om normal. Aceste reverii
însă, nu stimulează imaginaţia, ci o epuizează. Scenariile se produc aproape de la sine în minte
datorită unei imaginaţii puternic excitate, prin intermediul vizionării, şi datorită mulţimii
imaginilor care au fost aruncate în cutia neagră a subconştientului, de unde se întorc pentru a
ocupa mintea persoanei respective. (...)
De asemenea, afectarea dezvoltării emisferei stângi se răsfrânge distructiv asupra limbajului,
a construcţiilor sintactice, a gramaticii, a folosirii limbii în procesul de gândire şi, mai ales, a
folosirii limbii ca mijloc fundamental pentru dezvoltarea cortexului. La noua generaţie poate
fi remarcată o slăbire a capacităţii de a asculta, de a înţelege şi de a-şi aminti un material
prezentat oral, abilitate scăzută în reflectarea într-o formă coerentă, în vorbire şi în scris, a
faptelor şi ideilor, tendinţa de a comunica prin gesturi odată cu cuvintele sau în locul acestora,
scăderea cunoştinţelor de vocabular sub nivelul clasei a IV-a, proliferarea ticurilor verbale,
dificultatea de a înţelege fraze mai lungi, propoziţii intercalate şi strucuri gramaticale mai
complexe.20

20
Gheorghe, V., Efectele televiziunii asupra minţii umane şi despre creşterea copiilor în lumea de azi, Bucureşti,
Editura Evanghelismos, 2005
 22

Apariția internetului
Apariția internetului a început să schimbe toată ordinea de până atunci, astăzi putem
vorbi de o revoluție social media. Pentru a vedea dezvoltarea fulminantă a noilor medii de
comunicare comparativ cu mass-media tradițională putem folosi date statistice care arată că
radioul a ajuns în 30 de ani la 50 milioane de ascultători, televiziunea în 13 ani a atins acest
prag de 50 de milioane de telespectatori, iar internetul a avut nevoie de 4 ani pentru a ajunge la
această cifră de 50 de milioane. Facebook într-o perioadă mai scurtă de două luni a ajuns la 100
de milioane de utilizatori.(www.socialnomics.com) Blogurile sunt de ordinul milioanelor, în
fiecare minut sunt încărcate pe YouTube cel puțin 10 imagini video și sunt urmărite milioane
de videouri de către diverși receptori interesați, Wikipedia are milioane de articole completate
de către utilizatori și numărul este în creștere exponențială. Astăzi e-mailul pare depășit, instant
massaging-ul preia din ce în ce mai mulți utilizatori, Facebook oferă e-mail, microblogging și
instant messaging pe aceeași pagină. Totul se schimbă cu o viteză amețitoare. Mai mult se pare
că în scurt timp desktopurile și laptopurile vor fi înlocuite de telefonia mobilă.
Se schimbă modul de a-și face cunoscute produsele și serviciile firmele și diversele organizații.
Această nouă generație, numită și social media preferă recomandările prietenilor din rețea sau
de pe blogurile a căror autori au notorietate și credibilitate, ceea ce arată că publicitatea pierde
teren în favoarea relațiilor publice.
Apariţia şi dezvoltarea fiecărui tip de mijloace de comunicare a generat o serie de
întrebări atât jurnaliştilor, cât şi oamenilor de ştiinţă, politicienilor şi a celor care făceau
comandă pentru publicitate. Două întrebări au stat la baza cercetărilor sociologilor şi
psihologilor:
1. Cum influenţează mass-media individul şi societatea ?
2. Cum este influenţată mass-media de către consumatori ?
Pentru a afla răspunsurile s-au investit bani în cercetare şi rezultatul este reprezentat de o serie
de modele care stau la baza teoriilor comunicării de masă.
De la primele analize ale comunicarii de masă interesul cercetătorilor a fost centrat pe
efectele pe care le produc mesajele media. Când folosim termenul de efect pentru mass media
ne gândim la impactul şi consecinţele directe presupuse ale mesajelor mass media asupra
indivizilor.21 Diferenţiind efectele, prin lărgirea orizontului de cercetare, Maletzke consideră
că efect înseamnă toate modificările la nivel individual sau social pe care le produc mass-media

21
Tim O'Sullivan, ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Polirom, Iaşi, 2001,
pg 120
 23

prin tipul lor de mesaje.22 Efectele pot fi clasificate în categorii în funcţie de numărul
persoanelor care receptează mesajul, după cum urmează:
 efecte individuale (microefectele),
 efectele la nivel de grup (mezoefectele),
 efecte sociale (macroefecte).
Un alt criteriu de clasificare ar fi durata efectului, adică cât timp trebuie să treacă de la
receptarea mesajului până la apariţia unui efect. În funcţie de acest criteriu avem efecte:
 pe termen scurt,
 pe termen mediu
 pe termen lung.
Termen scurt ar însemna aproximativ o săptămână, termen mediu până la o lună, iar termen
lung peste o lună.
Efectele mai pot fi:
 cognitive, îmbogăţesc cunoştinţele receptorului,
 comportamentale, modifică comportamente.
Cercetarile s-au îndreptat în special asupra efectelor individuale pe termen scurt deoarece sunt
mai uşor de cercetat decât efectele pe termen lung sau efectele produse la nivelul întregii
societăţi. Iniţial s-a crezut că asupra oricărui individ care recepta un mesaj se producea efectul
scontat. De exemplu, dacă un receptor asculta mesajul unui politician el devenea şi votantul
acestuia. Este teoria injecţiei hipodermice, sau a glonţului magic care considera că societatea
modernă este atomizată, legăturile dintre indivizi sunt slabe, ceea ce face ca mass media să aibă
o mare influenţă asupra receptorului. Teoria considera că indivizii sunt asemănători ca structură
de personalitate, nivel cultural, valori, lucru care nu este conform cu realitatea. Cu toate
neajunsurile această teoria cunoscută şi sub denumirea de stimul – răspuns ( S - R) a reprezentat
o bază pe care s-au dezvoltat teoriile ulterioare.
O altă perspectivă de analiză a procesului comunicării de masă este cea din punct de
vedere social şi psihologic. Din această perspectivă un model complet al comunicării prin
intermediul acestor canale este cel al cercetătorului german Meletzke, care extinde numărul de
parametri incluzând în ecuaţia comunicării de masă şi caracteristicile proprii fiecărui mijloc de
comunicare cu posibilităţi şi limite, imaginea emiţătorului despre acesta, dar şi despre sine.
Fiecare mijloc de comunicare de masă are modul său propriu de a influenţa receptorul.
Decodarea mesajului depinde de modul de transmitere al informaţiei. Într-un fel receptăm o

22
J.J. van Cuilenburg, Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti, 2004, pg 211
 24

informaţie despre un accident aviatic din ziar citindu-l tihnit în fotoliu lângă ceaşca de cafea şi
altfel la radio ascultând o transmisiune în direct, sau doar inserturi cu martori de la faţa locului.
Efectul emoţional va fi cu atât mai mare cu cât avem acces la imagine prin intermediul
televiziunii. Fiecare din cele trei mijloace de comunicare are posibilităţile sale, dar şi limitele
sale. Receptarea mesajului depinde de modul în care se transmite informaţia, de atenţia acordată
de receptor respectivului mijloc (conducem şi ascultăm radioul sau citim şi mai aruncăm câte o
privire la televizor sau ne aşezăm comod în faţa televizorului), contextul social în care are loc
receptarea mesajului (de exemplu, receptorul se afla în Bucureşti în timpul evenimentelor din
decembrie 1989 sau le vedea retransmise la Paris) şi gradul de simultaneitate al receptării
mesajului (un eveniment petrecut astăzi îl vom afla mâine în ziar, imediat la radio, iar la
televiziune imediat ca anunţ şi imaginile pe măsură ce sunt prelucrate). Astfel de trăsături dau
o anumită imagine receptorului despre acel mijloc de comunicare şi faţă de care are anumite
aşteptări şi în funcţie de acestea va alege. Alegerea va fi determinată de răspunsul la aceste
aşteptări, dar şi de prestigiul şi credibilitatea mijlocului de comunicare. Însă, receptarea mai
este influenţată şi de alte variabile pe care le-am putea numi independente – imaginea despre
sine a receptorului, valorile sale. O informaţie care vine în contradicţie cu aceste valori are toate
şansele să fie respinsă fară să reflecteze deloc asupra ei. Importantă este şi încrederea în sine a
receptorului, dar şi contextul social, mediul în care trăieşte, grupul din care face parte sau ar
dori să facă parte, modelele la care aderă. Cercetările au arătat că persoanele care nu au
încredere în ele sunt mai uşor de influenţat. Iar dacă o persoană ţine să aparţină unui anumit
grup va rămâne imună la mesajele ce contrazic valorile grupului. Pe ansamblu aceştia ar fi
parametri care caracterizează procesul de receptare.
Dar, aceiaşi parametri caracterizează şi celălalt pol al comunicării – emiţătorul. Variabilele
dependente în acest caz ar fi forma mesajului care trebuie să ţină cont de tipul de mijloc de
comunicare folosit (mesajul radiofonic va fi mai sintetic, frazele vor fi mai scurte, comparativ
cu ziarul unde se pot da mai multe detalii) şi selecţia informaţiilor pe care le va transmite din
noianul de ştiri sosite la redacţie. Această selecţie va fi determinată şi de viziunea patronului
asupra unui eveniment sau viziunea redacţiei asupra tipului de ştiri difuzate (de exemplu, radio
Info Pro difuzează în cadrul buletinelor de ştiri, cu precădere, despre accidentele auto, violuri,
crime, ceea ce face ca acestea să fie selectate din fluxul de ştiri sosit la redacţie). Asta înseamnă
că spre deosebire de un romancier, un jurnalist lucrează în echipă şi deciziile sale depind de
membrii echipei. Uneori selecţia şi difuzarea unui anumit mesaj contravine propriilor sale
valori. Pe de altă parte există presiuni psihologice generate de evaluarea permanentă de către
receptor a rezultatului muncii şi care se materializează în scăderea audienţei. La acestea se mai
 25

adaugă şi variabilele independente – imaginea despre sine a emiţătorului, mediul său social,
imaginea emiţătorului despre mijlocul respectiv de comunicare şi nu în ultimul rând propriile
valori şi modele. Dacă trebuie să intervievezi o persoană despre care nu ai o părere bună totuși
întrebările e necesar să fie obiective, nu ai voie să influențezi publicul transmițându-le opinia
ta. Asta înseamnă profesionalism în jurnalism. Modelul de comunicare media a lui Meletzke
este următorul:

Imaginea de sine Selectarea şi structurarea mesajului

a emiţătorului;
Structura de personalitate;
Emiţătorul ca membru al Presiuni şi constrângeri din partea mesajului
unei echipe;
EMIȚĂTOR Presiuni şi constrângeri din partea mjlocului MESAJ
de comunicare
Mediul social al emiţătorului; Imaginea emiţătorului despre receptor
Emiţătorul în cadrul unei organizaţii;
Presiuni şi constrângeri exercitate de
caracterul public al mesajului media;

Imaginea de sine a receptorului; RECEPTOR Imaginea receptorului despre emiţător;

Structura de personalitate a receptorului;
Receptorul ca membru al unei audienţe;
Mediul social al receptorului;
Selecţia mesajelor media;
comunicare;
Efect, modul în care receptorul percepe mesajul;
Presiuni şi constrângeri din partea mijlocului de
comunicare,
Imaginea receptorului despre mijlocul de

Modelul dă o imagine completă asupra procesului de comunicare specific comunicării de masă.

Faptul că emiţătorul şi receptorul nu comunică direct face ca imaginea fiecăruia despre celălalt
să fie datorată unor calităţi atribuite (o voce plăcută să aibă conotaţia de persoană generoasă,
 26

plăcută şi imaginea reală să fie diferită de cea creată), iar lipsa feedback-ului să facă dificilă
adaptarea comunicării la nevoile receptorilor. Imaginea pe care şi-o face receptorul despre
emiţători determină selectarea acelui mijloc de comunicare. Şi oricât de mult s-a perfecţionat
tehnica încă nu este posibil feedback-ul spontan între polii comunicării de masă, ceea ce face
ca procesul de comunicare să aibă de suferit.
Modelul prezintă comunicarea de masă din perspectivă psiho-sociologică şi este important
deoarece descrie detaliat procesele specifice acestui tip de comunicare, dar poate fi folosit
pentru toate tipurile de comunicare planificată pentru că arată care sunt factorii care
influențează realizarea unui material. După cum putem vedea din această schemă chiar dacă
redactorul are o părere bună despre invitat dacă știe că postul la care lucrează îl atacă permanent
pe respectivul atunci atitudinea sa în timpul talk show-lui, de pildă, va fi una critică, deși poate
nu se justifică.
O altă abordare este cea a modelului ritual al comunicării de masă. James Carey
consideră că mesajele transmise prin mijloacele caracteristice comunicării de masă nu fac
altceva decât să păstreze valorile unei societăţi şi relaţia ar fi unidirecţională. Această
conservare a societăţii se face prin comunicarea ritualică, trăirea în comun a unor situaţii,
evenimente, stări. Transmiterea de la Iaşi a manifestaţiilor de la 24 ianuarie este un exemplu de
comunicare ritualică, ne reîntoarcem în timp şi încercăm să retraim toţi românii, mai ales cei
din fostele Principate Unite, bucuria unirii. Astăzi această stare ne este indusă cu ajutorul
muzicii patriotice, a imaginilor cu hora unirii, a mulţimii care participă etc. şi astfel se menţine
unitatea poporului. La fel la 1 decembrie parada militară amintește de evenimentele din 1918
și dă sentimentul de apartenență la un neam, trezește mândria de a fi român. Slujbele religioase
de la Paşte, Crăciun au rolul de a conserva valorile religioase ale societăţii. Acest tip de
comunicare presupune participare, asociere, prietenie, valori comune. Dar, acelaşi caracter
ritualic îl recunoaştem şi în transmiterea la aceleaşi ore a emisiunilor de tip magazin, prezentate
de aceleaşi persoane şi cu aceleaşi rubrici, sau cele de dedicaţii muzicale, în cazul radioului. În
presa scrisă sunt rubrici constante sau comentariile unor personalităţi care apar săptămânal,
într-o anumită zi, în ziar şi receptorul ştie că în acea zi dacă va cumpăra ziarul va putea citi
articolul. La fel la televiziune sunt emisiuni sau filme seriale difuzate săptămânal sau zilnic la
o anumită oră. Campaniile publicitare exploatează acest tip de comunicare ritualică care creează
obișnuințe pe care ulterior greu le poți controla. La ora 19 ești în fața televizorului pentru a
vedea știrile sau pentru a urmări o emisiune preferată etc. și faci tot posibilul pentru a-ți face
timp pentru asta.
 27

Comunicarea media mai poate fi privită şi din perspectiva atragerii şi menţinerii atenţiei.
Acest tip de comunicare este utilizat ca mijloc şi nu ca scop. Interesează mai puţin, sau chiar
deloc, valoarea informaţiei transmise, cât audienţa pe care respectivul mijloc o atinge şi implicit
posibilitatea de a difuza cât mai multă publicitate. Modelul ar putea fi schematizat astfel :
Surse → canal→ mesaje media → INDICE DE AUDIENŢĂ
În acest caz mesajul este golit de conţinut, prevalează spectacolul, iar receptorii folosesc acest
tip de comunicare ca mijloc de relaxare. Astfel de mesaje pot produce suprasaturaţie şi sunt
respinse în cele din urmă sau sunt căutate tocmai pentru neimplicarea cognitivă, plăcerea de a
fi doar spectator. Multe emisiuni se bazează pe acest principiu, sunt așa numite vedete care au
contracte cu posturi de televiziune pentru a crea "spectacole" prin divorțuri cu scandal, certuri
televizate mamă-fiică, vezi Oana Zăvoranu, pentru audiență pentru care obțin bani și sunt
permanent în lumina reflectoarelor și se creează artificial impresia că sunt vedete, adică foarte
cunoscute de public.
La fel se întâmplă cu politicienii, din păcate neîncrederea în politicieni se datorează participării
foarte des la talk show-uri în care nu spun mare lucru.

Avantaje și dezavantaje
Deși trăim în era internetului toate aceste mediide comunicare, tradiționale și mai noi, coexistă
și au propriul pubic. Ziarele, deși și-au micșorat foarte mult tirajul sau adaptat trecând în forma
online și au cititori constanți, radioul este de neînlocuit în mașină, dar chiar și în bucătărie sau
dormitor; iar televiziunea are un public constant fie pentru știri, filme, talk show-uri, deși a
pierdut teren în ceea ce-i privește pe tineri.
Ziarele au avantajul că te informează pe lângă datele esențiale și cu detalii, creează imaginea
de ansamblu prin legăturile pe care le face cu alte informații anterioare. Cititorul are timpul
necesar să citească pe îndelete, să se întoacă la paragraful anterior dacă nu a înțeles ceva, să
facă legătura cu ce a citit înainte despre acel subiect și astfel este mai bine informat. De
exemplu, în articolele de opinii cine scrie articolul vine cu argumente elaborate să-și susțină
opinia ceea ce nu se întâmplă la televiziune unde timpul acordat este mult mai scurt, ochiul se
plictisește să vadă aceeași imagine, așa că la un talk show întrebările se succed repede, iar
invitații au un timp limitat de răspuns. După emisiune când te întrebi ce ai înțeles din analiza
unei situații îți dai seama că nu ai în minte decât frânturi de dialoguri pe care ar trebui să stai
apoi să le analizezi și să le legi între ele pentru a trage o concluzie, ceea ce nu se prea întâmplă
pentru că începe o altă emisiune.
 28

Radioul are avantajul că aduce informația nouă rapid la cunoștința ascultătorilor, dar noile
formate despre care am discutat anterior dau prioritate muzicii în detrimentul știrilor. Însă, toate
aceste canale de comunicare sunt bune medii de transmitere a publicității. Ce le lipsește este
interacțiunea cu consumatorii de media – cititori, ascultători sau telespectatori, comunicarea
este unilaterală cu puține posibilități de a afla opinia consumatorilor. Internetul a reparat această
situație și a dat posibilitatea consumatorilor să intre pe site-urile ziarelor, radiourilor și
televiziunilor și să-ți spună părerea, dar informația circula tot într-un singur sens. Asta până la
apariția rețelelor sociale care a schimbat ordinea cunoscută. Publicul a devenit furnizor de știri
pe care le poate împărtăși cu ceilalți fără ca mass media să intre în acest circuit. Publicitatea
pierde teren în favoarea relațiilor publice.
Și noile medii de comunicare generate de internet se dezvoltă atât de repede încât cercetătorii
sunt copleșiți de această dinamică. Spre deosebire de media tradițională unde efectele erau mai
ușor de cuantificat, în cazul rețelelor sociale este mult mai greu de stabilit care sunt efectele
generate asupra utilizatorilor.
Dezavantajele semnalate sunt determinate de lipsa de verificare a informațiilor, multe din
informațiile difuzate nu sunt verificate sau chiar se dorește difuzarea unor neadevăruri cu
diverse scopuri. S-a schimbat semnificația cuvântului prieten, pe Facebook poți fi prieten cu
cineva pe care nu l-ai văzut niciodată, nu știi dacă identitatea lui este adevărată sau falsă doar
împărtășești niște informații de pe urma cărora s-ar putea să pierzi.
Însă, deoarece această lume virtuală ne va capta tot mai mult atenția și comunicarea interumană
va fi tot mai mult influențată de aceste mijloace de comunicare, de aceea organizațiile trebuie
să-și adapteze atât comunicarea internă, cât și pe cea externă cu diversele publicuri țintă. Care
sunt metodele utilizate vom vedea pe parcursul acestui curs.

Bibliografie :
1. Daniel Gaonac'h, Pascale Larigauderie, Memorie şi funcţionare cognitivă Mmemoria
de lucru, Iaşi, Ed Polirom, 2002.
2. Doru Popa coordonator, Mass media şi democraţia, Iaşi, Polirom, 2001.
3. Gheorghe, V., Efectele televiziunii asupra minţii umane şi despre creşterea copiilor în
lumea de azi, Bucureşti, Editura Evanghelismos, 2005.
4. Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi,
1997.
5. Hass, Michael, şi al., Radio Management, Manualul jurnalistului radio, Iaşi, Ed.
Polirom, 2001.
 29

6. Irene Joanescu, Radioul modern, Bucureşti, Editura All, 1999.

7. Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi,
1999.
8. Mihai Coman coordonator, Manual de jurnalism Tehnici fundamentale de redactare vol
I, II, Polirom, Iaşi, 1997.
9. McQuail, D., Windahl, S., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă,
Bucureşti, Ed. Comunicare.ro, 2001.
10. Miclea, M., Psihologie cognitivă Metode teoretico-experimentale,Iaşi, Polirom, 1999.
11. Revista Sociologie Românescă, volumul IV, Nr. 2, Iaşi, Polirom, 2006.
12. Tim O'Sullivan, ş.al., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale,
Polirom, Iaşi, 2001.
13. Van Cuilenburg, J.J., ş.a., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.