Revenind pentru scurt timp în România, în anul 1867, Nicolae Grigorescu a

realizat câteva opere de artă remarcabile: Bărăția din Câmpulung, Maternitate, Scara

de la Căldărușani și Mocanul. Deținător al unui meșteșug și a unei libertăți și siguranțe
fără de greș în arta picturii, dobândit la Școala de la Barbizon, artistul a folosit paleta lui
încă sobră, dar pe care a știut s-o adapteze ca de fiecare dată, motivului și subiectului
ales. În această capodoperă a picturii românești. el a știut să smulgă prin accente și
tonurile cele mai juste, întreaga poezie a neamului românesc.
Factura și concepția pe care a folosit-o în realizarea tabloului Mocanul, a avut o
anume profunzime și o gravitate pe care artistul le-a părăsit uneori în anii ce au
urmat. Acest fapt s-a petrecut în favoarea abordării unui farmec mai de suprafață. Așa
cum se vede privind tabloul Mocanul, el se înalță monumental și masiv aproape ca o
figură de legendă. Nu există nicio urmă de înfrumusețare sau de căutare a unui pitoresc
în sine. Mocanul apare îngândurat și dârz. El a fost clădit din contraste de lumină și
umbre, dar bine înfipt în statornicia spațiului și a vremurilor. Acest portret ne arată
un Mocan cătrănit de griji dar dârz, îmbrăcat în portul tradițional muscelean, din care se
remarcă cu tărie sarica mițoasă de oaie. Acest țăran este cu totul diferit în comparație
cu idilicii și visătorii ciobănași cu care ne-a obișnuit artistul în creația sa ulterioară.
Mocanul lui Nicolae Grigorescu, a fost prima imagine adevărată, înțeleasă și
trăită în toată adâncimea țăranului român. În rusticitatea ei autentică și în simplitatea ei
debordantă, ea s-a ridicat de-a lungul timpului deasupra tuturor chipurilor grațioase pe
care artistul le-a creat. Cele din urmă au avut un acces mai facil de afectivitate din
partea privitorului, ele înfățișând ciobani și ciobănițe care au diluat o tematică ale cărei
acorduri grave au răsunat în cele mai de seamă opere ale sale.
Lucrarea Mocanul reprezintă o imagine familiară a oamenilor care au trăit
în România, acolo unde ciobanii duceau oile la munte în mijlocul primăverii și apoi le
coborau toamna la Dunăre, când venea vremea rea. S-au pictat în România sute și sute
de tipuri de țărani, chiar de Grigorescu. Este de remarcat că niciunul dintre ei nu a fost
mai autentic și mai reprezentativ pentru poporul român ca Mocanul. Privindu-l, poți
vedea dârzenia ce îi este întipărită în trăsăturile simple, dar atât de energice.
Îmbrăcat într-un costum complicat Mocanul afișează un tip remarcabil de
umanitate. Asemenea lui, au fost oameni care au luptat cu vitejie atunci când vremurile
au cerut sacrificii umane. Ei au luptat pentru dreptate, pentru micul lor petic de
pământ. Istoricul și criticul de artă George Oprescu a considerat că există foarte puține
creații artistice, chiar și în opera lui Grigorescu, care să fie mai pline de înțelesuri ca
acesta. Prin comparație cu lucrarea Țăran francez cosând, lucrare în care apare o
mogâldeață de om, Mocanul ne arată o atitudine dreaptă și maiestuoasă, sigură de
sine, realizată cu o rară măiestrie. Pesulația este ceea ce trebuie, acolo unde trebuie și
ea contribuie la efectul dorit pe care acest tablou să-l lase. Având un colorit sobru, el
este de un rafinament peste măsură în a distribui nuanțele și valorile.
Se poate constata cu mare ușurință că, prin comparație cu dacii sculptați
în Columna lui Traian, înfățișarea monumentală a Mocanului demonstrează filiația sa
sigură dar atât de îndepărtată în timp cu aceștia.
Varietatea tipurilor psihologice portretizate de Grigorescu este întregită de lucrări
ca Mocanul. Personajul masiv, cu chipul îngândurat, este una dintre cele mai expresive
redări ale țăranului din zona de munte a României.