7 octombrie 1857 – În Adunarea ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul

de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că

„dorinţa cea mai mare” este Unirea Principatelor într-un singur stat.
În fiecare an, la 24 ianuarie, noi românii sărbătorim Unirea Principatelor Române din anul
1859, înfăptuită sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă a
poporului celor două principate româneşti, Moldova şi Muntenia şi prima etapă în crearea
României Mari.
Principele Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 s-a născut la 20
martie 1820. Se trăgea dintr-o veche familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici, din părţile
Fălciului.
A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori,
între care şi pe Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a
întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. În timpul
evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri.
A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor
reforme democratice.S-a numărat printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului
Mihai Sturza dar a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.
Cuza a avut ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se
va retrage în Bucovina. În timpul domniei lui Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada
pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi.
Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza
şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă.
La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.
În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti, influenţând pe
reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.
Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din
Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan Cuza,
transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române.
Alegerea lui Cuza şi la Bucureşti a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm.
În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani.
Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În
cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa
curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în
pânză tricoloră.
Aproape 1000 de felinare , improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală
sau păcură erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai
ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi
felinare.

1
Mai în toate casele s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre,
toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti.
„La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din
Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii ‘Timpuri de
Marire’. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă”.
Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe
cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt
fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze.
Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi
înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre
români, de la Focşani.
De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în
centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de
boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion
Roată.

Ales domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, într-o sclipitoare uniformă, depune
jurământul în faţa Adunării elective şi a mitropolitului Nifon:
„Jur în numele prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi
interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată domnia
mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigoana şi ura,
iubind deopotrivă pe cel ce m-a urât şi pe cel ce m-a iubit, neavând dinaintea ochilor mei
decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru
ajutor!”
„Într-o dimineaţă – îi povestea scriitorului moldovean Al. Vlahuţă, marele pictor muntean
Nicolae Grigorescu – ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am
lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui
popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin;
care cum se întâlneau luau vorba de Cuza,de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în
mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am
văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”
Duşmanii Unirii nu s-au împăcat uşor cu izbânda unioniştilor… Imediat după dubla alegere de
la 24 ianuarie 1859, la 1 februarie 1859, în Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa cu greu
dintr-un atentat cu bombă.
Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei
Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au
recunoscut dubla alegere. Turcia şi Austria au recunoscut dubla alegere abia în septembrie
1859, dar numai pentru timpul domniei lui Cuza.

2
Aproape doi ani mai târziu, în Proclamaţia către naţiune din 11/23 decembrie 1861,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat Proclamaţia prin care făcea cunoscut întregului popor
o situaţie definitivă şi ireversibilă, aşa cum era în realitate:
” Românilor!
Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată.
Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu
căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile
Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi.
El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic
viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi
întrunit speranţele voastre într-un singur Domn.
Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.
Să trăiască România!”
După înfrângerea Imperiului Rus în Războiul Crimeii și încheierea Tratatului de pace de la
Paris din 1856, cele două principate române au fost trecute sub tutela comună a Imperiului
Otoman și a Congresului Marilor Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul
Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia și, doar la nivel declarativ a Rusiei).
Tratatul de la Paris a înlocuit protectoratul rus cu garanția colectivă a marilor puteri, care au
a facilitat calea către Unirea celor două ţări româneşti, lăsând problema în mâinile
românilor.
Negocierile din timpul sus-amintitului tratat au dus la aprobarea unei uniuni minimale a
celor două principate române, în care urmau să fie aleși doi domnitori la București și Iași şi
două organe legiuitoare, urmând ca la Focșani să funcționeze un organ legislativ comun.
O altă hotărâre care viza soarta celor două principate era organizarea de alegeri pentru
Divanurile ad-hoc, care reuneau reprezentanţi ai tuturor claselor sociale , care să se
pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări potrivit dorinţei românilor.În urma
alegerilor au fost convocate în 1857 adunările ad-hoc, organisme reprezentative care aveau
un caracter consultativ alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei,
ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la materializarea idealului unirii
Principatelor Române.
În 1859, profitând de ambiguitatea textelor înțelegerilor finale de la Paris, care prevedeau
existența a două domnii, dar nu împiedica una și aceeași persoană să fie aleasă pe ambele
tronuri, moldoveanul Alexandru Ioan Cuza a fost ales la 5 ianuarie 1859 domnitor în
Moldova, iar la 24 ianuarie în același an în Țara Românească, devenind astfel Domnitor al
Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei.
Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii domnitorului Cuza, a fost obţinerea
recunoaşterii Unirii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii
politice şi administrative a tânărului stat naţional.

3
In martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei, l-au recunoscut
oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.
Principatele Unite, deşi se aflau în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, au inceput
sa duca tot mai mult o politică externă proprie şi să se manifeste din ce in ce mai puternic în
concertul natiunilor lumii.
In anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română (la Paris) şi se încheie
Convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor Unite.
Tot în septembrie 1860, domnitorul Cuza a făcut călătoria de învestitură la Istanbul.
Înţelegând că Unirea este de fapt o pavăză utilă contra expansiunii Rusiei, noul domnitor
român a fost primit de sultanul Abdul Aziz cu onoruri la Palatul Dolmabahce şi i-a înmânânat
în timpul ceremoniei de învestitură o sabie împodobită cu nestemate.
Domnitorul Principatelor Romane, Alexandru Ioan Cuza, nu a ingenuncheat să sarute
ciucurele de la varful papucului sultanului, ci a primit investitura demn, in picioare,.
În noiembrie 1861, sultanul Abdul Aziz a recunoscut printr-un „Berat” Unirea Principatelor
Române. Această recunoaştere a fost însoţită însă de o notă restrictivă (sugerată de
monarhia habsburgică) ca Unirea sa înceteze la sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Firmanul de organizare a Moldovei şi Valahiei din 22 noiembrie 1861, admitea unirea
administrativă şi politică a Principatelor, înfăptuită de facto la 24 ianuarie 1859, ca teritoriu
autonom, aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman.
În ciuda stipulaţiilor sale restrictive, documentul a însemnat un pas important pe calea unirii
depline a Principatelor (22.XI/4.XII).
Au fost reunite ministerele de la Iaşi si Bucureşti într-un singur guvern şi Adunarile Elective
într-una singură, fiind de asemenea suspendată activitatea Comisiei Centrale de la Focşani şi
frontiera dintre cele doua ţări.
În data de 3 decembrie 1861, în mesajul de deschidere a Corpurilor Legiuitoare, domnitorul
Al.I. Cuza a anunţat ca „Inalta Poartă, precum şi toate puterile garante” au aderat la Unirea
Principatelor, care va fi aşa cum „Romania o va simţi şi o va dori”.
La nouă zile de la acest anunţ a avut loc Proclamaţia către naţiune a lui Al.I. Cuza prin care
acesta aducea la cunoştinta oficial că „Unirea este indeplinită, nationalitatea română este
intemeiată. Acest fapt mareţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare,
chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Inalta Poarta şi puterile garante… Alesul vostru
vă dă astăzi o singura Românie”.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înfăptuit mai întâi, uniunea personală a
celor două state româneşti sub sceptrul unui singur principe (1859) și apoi unirea lor
completă (1864).
Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite ale Țării Românești și
Moldovei încep să se numească oficial, ROMÂNIA.

4
Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I, domnul Unirii, s-a născut pe 20 martie 1820 la
Bârlad, şi s-a stins din viaţă la 3 mai 1873, în orasul Heidelberg din Germania.
A fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România şi a domnit din
data de 24 ianuarie 1859 până la 23 februarie 1866.
Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea în plan
internaţional a unirii Moldovei și Țării Românești și apoi pentru desăvârșirea unirii
Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a
realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala
la București, cu o singură adunare naţională și un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii,
denumită și „Monstruoasa Coaliție”.
A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa,
conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost
mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea
instituţiilor statale, la modernizarea Statului Român pe temelii trainice.
Analizând suita de evenimente petrecute în acei ani, unele având un caracter cu adevarat
revoluţionar, putem spune că sub domnia providenţială a lui Alexandru Ioan Cuza a luat
naştere România modernă.
Practic, nu a existat domeniu de activitate economică, social-politică, administrativă,
culturală sau militară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice, în
concordanţă cu cerinţele epocii.
Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856), în afară de schimbarea regimului juridic
internațional al Principatelor, a decis retrocedarea sudului Basarabiei (viitoarele jusdețe
Cahul, Ismail și Bolgrad) către Moldova, deși se discutase și retrocedarea Deltei, ajunsă, din
nou, în stăpânirea Porții. Nu a fost, categoric, un act de reparație istorică pentru Moldova (
de altfel, acolo ponderea populației românești era cea mai redusă, comparativ cu restul
Basarabiei), ci cu scopul clar de a scoate Rusia de la gurile Dunării și din postura de riverană
la fluviu. Trasarea graniței terestre, operațiunea anevoioasă întreprinsă de o comisie
internațională, a întârziat cu aproape un an de zile introducerea administrației moldovenești,
după cum îndată a apărut spinoasa problemă a "coloniilor bulgare", chestiune nerezolvată
convenabil până la pierderea din nou, a teritoriului în cauză (1878).
În sfârșit ultima modificare de graniță coincide cu momentul construirii statului național
român, prin Unirea Pricipatelor, Milcovul devenind un râu intern. Deși mai mult simbolică,
mai cu seamă după realizarea uniunii vamale (printr-o convenție moldo-valahă, ratificată în
dec. 1846, în Țara Românească, și în ian.1847, în Moldova, intrată în vigoare la 1/13 ian.
1848), prin care se desființează vama dintre cele două țări, granița pe Milcov a fost, totuși
"închisă" de către autoritățile antiunioniste din Moldova, în intervalul 1856-1858.

5
 TRATATUL DE LA PARIS 18/30 martie 1856
[...] Art. 22. Principatele Valahiei şi Moldovei vor beneficia în continuare, sub suzeranitatea
Porţii şi sub garanţia Puterilor contractante, de privilegiile şi imunităţile pe care le posedă în
momentul de faţă. Nici una din Puterile garante nu va putea exercita asupra lor protecţie
exclusivă. In această privinţă, nu se prevede nici un drept special de ingerniţă în treburile lor
interne. Art. 23. Sublima Poartă se angajează să respecte (dreptul) sus-numitelor Principate
la administrarea independentă şi naţională, precum şi deplina libertate de cult, legislaţie,
comerţ şi navigaţie.
Legile şi statutele în vigoare vor fi revizuite. Pentru a realiza un acord complet
asupra acestei revizuiri, o comisie specială, asupra compoziţiei căreia înaltele Puteri
contractante se vor înţelege între ele, se va întruni fără întârziere, la Bucureşti, cu un comisar
al Sublimei Porţi.
Această comisie va avea ca sarcină să cerceteze starea actuală a Principatelor şi să
propună bazele viitoarei lor organizări. Art. 24. Maiestatea Sa Sultanul promite să convoace
imediat, în fiecare din cele două provincii, un divan ad-hoc constituit de aşa manieră încît să
reprezinte cît mai exact interesele tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor fi chemate
să exprime dorinţele populaţiei privind organizarea definitivă a Principatelor.
O instrucţiune a Congresului va reglementa raporturile comisiei cu aceste divanuri.
Art. 25. Comisia, luînd în consideraţie opinia exprimată de cele două divanuri, va transmite
fără întîrziere la actualul sediu al Conferinţei, rezultatele propriilor sale deliberări.
Înţelegerea finală cu Puterea suzerană va fi consfinţită printr-o convenţie încheiată, la
Paris între înaltele Puteri contractante; un hatişerif, conform (textual) cu prevederile
convenţiei, va stabili definitiv organizarea acestor provincii, aflate de acum înainte sub
garanţia colectivă a tuturor Puterilor semnatare. Art. 26. S-a convenit ca în Principate să
existe o forţă armată naţională, organizată în scopul menţinerii siguranţei interne şi
asigurării frontierelor. Nici o piedică nu va putea fi pusă măsurilor extraordinare de apărare
pe care, în acord cu Sublima Poartă, Principatele vor fi chemate să le ia pentru a respinge
orice agresiune externă. Art. 27. Dacă liniştea internă a Principatelor ar fi ameninţată sau
compromisă, Sublima Poartă va conveni cu celelalte Puteri contractante asupra măsurilor
necesare pentru menţinerea sau restabilirea ordinii legale. O intervenţie armată nu va putea
avea loc fără un acord prealabil între aceste puteri. [...]
Încheiată la Paris, în a treizecea zi a lunii martie, anual o mie opt sute cincizeci şi şase.
A. Walewski Bourqueney
Buol-Schauenstein Hiibner Clarendon Cowley
Manteuffel Hatzfeldt Orloff Brunnov Cavour De Villamarina Aii Mehmed-Djemil