.

AAXU* ^UUllVC

CUPRINS

1. Strategia de dezvoltare a unei unității sportive ....................................................... 3

2. Conceptul de investiții ............................................................................................. 8
3. Tipologia investițiilor .............................................................................................. 11
4. Eficienţa economică - element esenţial al deciziei de investiţii .............................. 16
5. Evaluarea proiectelor de investiţii - analiza economică şi analiza financiară a
proiectelor de investiţii............................................................................................. 17

6. Fundamentarea deciziei de investiţii ....................................................................... 24

7. Evaluarea componentelor unui proiect de investiţii ................................................ 27
8. Criterii de selectare a proiectelor de investiţii ......................................................... 29
9. Incertitudinea şi riscul investiţional ........................................................................ 31
10. Mecanismul şi tehnica finanţãrii investiţiilor .......................................................... 31

3
 .AAXU* ^UUllVC

1. Strategia de dezvoltare a unei unități sportive

Toate activitățile unei unități sportive în direcția planificării, organizării, orientării
investițiilor etc. impun elaborarea unei strategii proprii de dezvoltare care să țină seama de
particularitățile proprii, de contextul local, național și mondial al factorilor umani, sociali și
economici.
Prin conceptul de strategie de dezvoltare se înțelege o înlănțuire de obiective pe care
unitatea sportivă le stabilește pentru a fi îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. Aceasta
presupune pentru manager, ansamblul proceselor decizionale de alegere a variantelor optime
ale obiectivelor unității și ale factorilor de care depinde atingerea acestora (direcții, mijloace,
resurse, metode de implementare)1.
Politica de dezvoltare a unei unități sportive reprezintă un ghid de acţiune, exprimă
orientarea conducerii în funcţie de condiţiile diferite existente la un moment dat, de totalitatea
principiilor şi normelor ce stau la baza propriei activităţi. Politica de dezvoltare se
caracterizează prin capacitatea înaltă de investigare, materializându-se în sistemul de
management, în mecanismul de funcţionare al unităţii sportive2.
Strategia de dezvoltare este determinată de politica unităţii respective, fiind
reprezentată prin totalitatea obiectivelor concrete de realizat într-o anumită etapă, precum şi
din mijloacele, metodele şi acţiunile practice de conducere şi organizare pe care îndeplinirea
acestora le presupune. Strategia de dezvoltare vizează perioade mai mari de timp (de obicei de
peste cinci ani).
Tactica dezvoltării unei unități sportive reprezintă măsurile concrete luate de manageri
în cadrul activităţii de elaborare şi realizare a planurilor curente, în vederea racordării
strategiei de dezvoltare cu realizarea obiectivă şi acţiunile eficiente ale factorului uman.
Tactica dezvoltării cuprinde obiectivele pe termen scurt, resursele necesare, activităţile
concrete, termenele, responsabilităţile şi executanţii lor, etc3.
Elemente ale strategiei de dezvoltare a unei unităţi sportive4
Principalele elemente sunt: obiectivele, metodele şi acţiunile practice de organizare
şi conducere ale unităţii, resursele necesare.
1. Obiectivele:

1
Neamțu, Mircea, Managementul și marketingul în educație fizică și sport, Ed. Universității Transilvania din
Brașov, Brașov, 2006, p.102
2
Idem, p.108
3
Idem., pp.108-109
4
Idem., pp.109-110

4
 .AAXU* ^UUllVC

Cuprind sarcinile concrete de realizat într-o anumită perioadă de timp, funcţie de

strategia adoptată, cerinţele sociale, studiile efectuate etc. În stabilirea acestor obiective, vor fi
urmărite:
- Diagnoza unităţii: determinarea precisă a unităţii în momentul elaborării
strategiei;
- Prognoza: presupune prevederea dezvoltării evenimentelor, sub două
aspecte:
■ prognoza necesităţilor: determinarea necesităţilor unităţii precum şi
ale societăţii faţă de unitate;
■ prognoza posibilităţilor: estimarea posibilităţilor unităţii de a
satisface necesităţile existente.
- Modelarea: cu ajutorul metodelor matematice şi a tehnicii de calcul, se
modelează condiţiile viitoare în care va funcţiona unitatea.
- Calculul eficienţei: trebuie să stea la baza alegerii modelului de referinţă.
Pentru a fi raţională, o alegere trebuie să aibă estimată eficienţa ei comparativă.
Scopul oricărei acţiuni, ce vizează strategia de dezvoltarea unei unităţi, îl
reprezintă ridicarea eficienţei sale în procesul de realizare integrală a
obiectivelor stabilite.
2 .Metodele si acţiunile practice de organizare si conducere:
Acestea sunt dependente de obiectivele stabilite, de concepţia managerului, fiind
particulare de la caz la caz. Dintre cele mai utilizate metode evidenţiem:
■ specializarea unităţii respective:
■ cooperarea cu alte unităţi în atingerea obiectivelor:
■ inovarea tehnologică;
■ perfecţionarea tehnicienilor, personalului administrativ.
3.Resursele folosite:
Reprezintă fundamentul pe care se sprijină strategia. Elaborarea politicii şi strategiei
unui departament sau al unei unităţi sportive nu se poate face fără a cunoaşte, a estima şi
valorifica resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale de care acestea au o nevoie
obiectivă. Aceste resurse fac parte din mediul ambiant, intern şi extern, care cuprinde toate
elementele de natură umană, economică, ştiinţifică, organizatorică, juridică, ecologică,
elemente care determină stabilirea şi realizarea obiectivelor. Deci, pentru managerul sportiv,
este imperios necesar să asigure cu resursele necesare unitatea pe care o conduce, urmărind, în
5
 .AAXU* ^UUllVC

special: precizarea necesarului, asigurarea acestuia, organizarea raţională şi gestionarea

eficientă a întregii activităţi.
Resursele strict necesare oricărei unităţi sportive sunt grupate astfel:
A. Resurse materiale, care reprezintă totalitatea bunurilor materiale evidenţiate prin:
bazele sportive în aer liber şi săli, bazine, patinoare; aparatele şi elementele tehnologice
folosite pentru pregătirea sportivilor; echipamentul şi materialele sportive specifice fiecărui
sport în parte; totalitatea resurselor financiare, posibil de atras în activitatea unităţii; resursele
energetice necesare (apă, gaz, electricitate etc.).
O parte a acestor resurse materiale poate să aparţină unităţii respective, în calitate de
proprietar; o altă parte poate fi procurată prin închiriere, concesionare, de la administraţia
locală sau de la alţi proprietari. Obiectivul unui manager, din acest punct de vedere, este acela
de a asigura, pe cât posibil, o independenţă materială cât mai complexă a unităţii respective.
B. Resursele naturale reprezentate de elementele şi forţele mediului natural precum:
pământul, apele, pădurile, zăcăminte etc., factori extrem de importanţi pentru unităţile
industriale sau comerciale, dar util să fie valorificate şi în cadrul mişcării sportive. Cluburile
sportive cu secţii de performanţă de: schi, patinaj, alpinism, canotaj şi caiac - kanoe, aviaţie şi
planorism etc., vor fi vital interesate să atragă, în circuitul propriu, acele resurse naturale, să le
gestioneze, să le valorifice şi să le dezvolte.
C. Resursele umane reprezintă domeniul cel mai preţios, cunoscut şi delicat în cadrul
unităţilor sportive, acesta cuprinzând două mari compartimente: cel al selecţiei si pregătirii
sportivilor și cel al recrutării, selecţiei. încadrării şi perfecţionării personalului strict necesar.
Profilul acestui personal este extrem de variat, depinzând de mărimea şi complexitatea unităţii
respective, de forţa materială şi financiară de care dispune.
Personalul care activează într-o unitate sprotivă este, în mod frecvent, salariat. Din ce
în ce mai mult se face prezentă, însă, şi figura pasionatului dezinteresat, nesalariat, care, în
calitate de fost sportiv, fost tehnician, părinte al unui sportiv sau fost arbitru, sprijină activ
conducerea clubului, a unor secţii sau echipe. Pentru un manager sportiv, antrenarea şi
cultivarea unor asemenea persoane voluntare reprezintă o preocupare de seamă, aceasta fiind
una din soluţiile eficiente de desfăşurare a unei activităţi sportive complexe şi în condiţiile
unor resurse financiare limitate sau insuficiente. Una dintre caracteristicile mişcării sportive
desfăşurate în democraţiile occidentale este tocmai această participare, la toate nivelele şi în
toate domeniile, a mii de animatori ai sportului, pentru care se fac eforturi concentrate de
pregătire, recrutare, valorificare şi, mai ales, de încurajare a lor pe plan moral şi motivaţional.

6
 .AAXU* ^UUllVC

La noi în ţară, puţinii voluntari existenţi îi regăsim în special în jurul fotbalului, unde
cunoscuta “piaţă neagră” permite acestora să aibe un “mic avantaj” material sau financiar.
D. Resursele financiare. Este evident, pentru oricare lucrător în domeniul educaţiei
fizice şi sportului, că de gradul satisfacerii nevoilor materiale prin fondurile puse la dispoziţie,
depinde eficienţa şi randamentul întregii activităţi desfăşurate. În ultimii ani mai ales,
problema asigurării fondurilor necesare pregătirii şi participării în competiţiile naţionale şi
internaţionale a reprezentat coşmarul federaţiilor sportive naţionale, al cluburilor şi
asociaţiilor sportive. Faţă de precaritatea sumelor existente în bugetul unei secţii sportive, câţi
sportivi pot fi cuprinşi, ce materiale pot fi procurate, ce sistem de pregătire se va asigura
pentru atleţi şi mai ales, la ce competiţii se poate participa? Iată întrebări logice şi elementare
pe care şi le pun toţi cei ce lucrează în domeniul sportului. Dar un profesor de educaţie fizică
şi sport, care predă într-un liceu, va fi preocupat de aceleaşi probleme? Ştiind numărul de
clase şi de elevi, cerinţele programei şi baza materială existentă, acesta va trebui să se
preocupe de procurarea fondurilor necesare cumpărării mingilor, plaselor, saltelelor,
echipamentului necesar şi posibilităţilor de organizare şi participare la calendarul sportiv
intern şi pe localitate.
În prezent, datorită gravelor probleme pe care economia naţională nu le poate depăşi,
fondurile de care disppune mişcarea sportivă sunt extrem de reduse, iar acestea, aşa cum sunt,
capătă destinaţia către sporturile de înaltă performanţă, care au confirmat că aduc şi pot aduce
medalii şi puncte la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale şi Europene.
La nivelul cluburilor şi asociaţiilor sportive, situaţia este şi mai gravă, lipsa fondurilor
conducând la restrângerea sau desfiinţarea multor secţii de performanţă, la micşorarea
numărului de tineri selecționați pentru sport sau 1a prezenţe formale în competiții, prezențe
susținute doar de pasiunea unor tehnicieni sau animatori ai sportului. În ceea ce privește
"sportul pentru toți", activitate care vizează atragerea zecilor de mii de tineri și adulți la
mișcare, drumeție, sport, se asistă la același regres, explicat de cele mai multe ori de "lipsa
fondurilor necesare".
Pe fondul acestui preambul nicidecum optimist, vom purcede în continuare la tratarea
unei problematici destul de complexe și oarecum lăsată pe un plan secund - prioritară fiind
asigurarea resurselor activității curente -, și anume cea a investițiilor în activitățile sportive.

7
 .AAXU* ^UUllVC

2. Conceptul de investiții
Dezvoltarea economiilor moderne este dependentă de activitatea investițională în toate
domeniile de activitate: economică, socială, educațională etc. prin implicațiile lor, investițiile
au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei naționale, contribuind la
dezvoltarea acestora și constituind în același timp, suportul material al dezvoltării. Creșterea
investițiilor duce la sporirea numărului de locuri de muncă, sporirea ofertei, diversificarea și
îmbunătățirea calității bunurilor și serviciilor, îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață
pentru cetățeni.
Conceptul de investiţii are în prezent un conţinut foarte complex şi nu este abordat în
mod unitar în literatura şi practica economică şi financiară internaţională.
Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume
de bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În sens larg, investiţia reprezintă sacrificiul
unei părţi din consumul prezent pentru un consum viitor, posibil şi incert. Sacrificiul are loc în
prezent şi e sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă vine, şi oricum mărimea ei este
incertă. În unele cazuri, elementul care predomină este timpul (exemplu: investiţia în bonurile
de tezaur guvernamentale), în altele riscul este atributul dominant, iar alteori, ambele aspecte
sunt importante (ex.: achiziţionarea acţiunilor întreprinderilor care se privatizează).
Investițiile, fiind cheltuieli ale agenților economici, prezintă o serie de caracteristici5:
 sunt cheltuieli certe efectuate în prezent în scopul obținerii în viitor a unor
venituri (incerte);
 efortul investițional, pentru a se putea materializa în obiective de investiții,
antrenează resurse financiare, materiale și umane;
 resursele investiționale rămân imobilizate pe toată perioada realizării investiției
sau cel puțin până începe să se obțină profit;
 se supun influenței fatcorului timp;
 sunt generatoare de bunuri care au durată mare de viață.
În general, investiția se realizează "cu scopul obținerii unor câștiguri din activitățile
financiare, bancare, productive, din derularea afacerilor etc., activități ce generează diferite
forme de venit (dividente, dobânzi, profit) toate acestea intrând în categoria investițiilor
financiare"6. În particular, investițiile "urmăresc achiziționarea de mijloace fixe, crearea unor
obiective socioeconomice sau modernizarea, dezvoltarea, respectiv retehnologizarea celor
5
Alpopi Cristina, Gestiunea investițiilor publice, Ed. ASE, București, 2014, p.15
6
idem

8
 .AAXU* ^UUllVC

deja existente, acestea purtând denumirea de investiții de capital, fiind incluse în categoria
investițiilor financiare"7
Trebuie avută în vedere şi relaţia distinctă dintre investiţie şi economisire.
Economisirea poate fi definită mai curând ca un simplu consum amânat, în timp ce investiţia
reprezintă de fapt un consum sacrificat în prezent în intenţia obţinerii unui consum viitor mai
mare. Investiţia mai are în plus şi un caracter real, în sensul că ea poate determina creşterea în
viitor a producţiei naţionale.
În literatura economică, investiţiile sunt definite ca reprezentând o sumă de bani
alocată în economie în vederea creşterii producţiei, adică o cheltuială bănească ce prezintă
patru particularităţi specifice faţă de celelalte cheltuieli băneşti din economie, şi anume:
- resursele investite în realizarea unui proiect pot fi delimitate ca natură şi
volum de alte cheltuieli băneşti;
- cheltuielile efectuate au o durată de viaţă specifică, concretizată în faze şi
etape bine definite (cercetare, proiectare, execuţie, exploatare);
- cheltuielile efectuate cu realizarea proiectului de investiţii să fie eficiente,
adică proiectul de investiţii trebuie să asigure recuperarea fondurilor alocate
şi obţinerea unui profit;
- proiectele de investiţii presupun întotdeauna un risc, legat de eventualele
modificări în evoluţia parametrilor proiectaţi, datorită schimbărilor care pot
apărea în viaţa economică şi social-politică.
Spre deosebire de cheltuielile de consum, care conduc la o diminuare a bogăţiei şi deci
la o pierdere de valoare, cheltuielile de investiţii presupun achiziţionarea de active mobiliare
sau imobiliare, corporale sau necorporale, care au ca scop obţinerea ulterioară a unor fluxuri
de lichidităţi ce conduc la creşterea bogăţiei celor care le angajează în acest scop.
În practica economică, investiţiile sunt abordate pe trei dimensiuni: contabilă,
economică şi financiară:
- abordarea contabilă, potrivit căreia investiţiile sunt considerate imobilizări
concretizate în bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale,
achiziţionate sau create în întreprindere, care rămân constante o perioadă
mai lungă de timp (au o durată de viaţă mai mare de un an). Această
abordare pune accentul pe conţinutul material al efortului investiţional şi pe
valoarea şi durata de viaţă a investiţiei realizate;
7
Alpopi Cristina, Gestiunea investițiilor publice, Ed. ASE, București, 2014, p.15

9
 .AAXU* ^UUllVC

- abordarea economică, potrivit căreia investiţiile reprezintă consumuri de

resurse ce se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte
economice eşalonate în timp şi care însumate depăşesc cheltuiala iniţială. In
această viziune, accentul este pus pe eficienţa efortului investiţional;
- abordarea financiară, potrivit căreia investiţiile reprezintă toate cheltuielile
de resurse care generează venituri superioare sau economii în viitor, pe o
perioadă mai mare de timp, iar amortizarea acestora se face de-a lungul mai
multor ani. în această accepţiune, investiţiile înglobează toate elementele de
imobilizări sau de cheltuieli, precum şi sporul de necesar de fond de rulment
pentru activitatea de exploatare, spor generat de creşterea volumului de
activitate.
Investiţiile pot fi abordate şi sub aspect juridic, ele semnificând în acest caz achiziţii
de bunuri sau elemente care constituie componente ale unui patrimoniu şi obiect al dreptului
de proprietate (echipamente de producţie, bunuri, terenuri, valori mobiliare, bunuri imateriale
etc.). Aceste bunuri pot aduce sau nu venituri posesorului lor, deci creşterea bogăţiei este în
acest caz rezultatul creşterii proprietăţii. Deşi în sens juridic, achiziţionarea acestor bunuri
este o investiţie pentru cel care o realizează, nici această abordare nu surprinde toate valenţele
acestui concept. De exemplu, cumpărarea de obligaţiuni nu este considerată o investiţie în
sens juridic: deşi ele pot aduce deţinătorului lor o creştere a bogăţiei, dreptul de proprietate al
acestuia este recunoscut numai asupra încasărilor suplimentare (dobânzi şi prime de emisiune)
şi nu asupra unei cote-părţi echivalente din activele firmei emitente. De asemenea, nici
închirierea sau leasing-ul (credit-bail), deşi din punct de vedere financiar apar ca modalităţi de
finanţare a investiţiilor, nu sunt investiţii în sens contabil şi nici juridic.
Conceptul de investiţii poate fi înţeles ca reprezentând o cheltuială prezentă, realizată
în vederea obţinerii unor efecte viitoare în condiţii de risc şi incertitudine şi este delimitat de
patru elemente esenţiale, şi anume:
- subiectul, adică investitorul, ce poate fi o persoană fizică sau juridică;
- obiectul, respectiv construcţia, echipamentul de producţie, utilajul etc., în care
se concretizează investiţia;
- costul, adică efortul financiar actual necesar pentru realizarea obiectivului
respectiv;
- efectele, respectiv rezultatele economice şi financiare ce urmează a fi obţinute
în viitor, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.

10
 .AAXU* ^UUllVC

Chiar dacă conceptul de investiţii este identificat cu o cheltuială (înţeleasă ca o

transformare a activelor băneşti în active materiale), acesta comportă şi alte accepţiuni:
plasament, acţiune, lucrare, activitate, proces8. Accepţiunea de plasament de fonduri băneşti
acoperă doar parţial sensul noţiunii de investiţii şi reflectă doar destinaţia acestor fonduri, în
timp ce restul accepţiunilor sunt strâns legate de atributul de cheltuială şi reflectă, pe lângă
destinaţia acestor fonduri, şi aspecte privind tehnica şi mijloacele lor de efectuare. Cu toate
acestea, nici accepţiunea de cheltuială dată investiţiilor nu este atotcuprinzătoare. De
exemplu, aportul în natură la capitalul social al unei firme este considerat o investiţie, deşi nu
reprezintă o cheltuială bănească.

3. Tipologia investițiilor
Investiţiile pot fi clasificate după diverse criterii, şi anume:
1. Din punctul de vedere al naturii lor, investiţiile pot fi:
- investiţii necorporale (nemateriale);
- investiţii financiare.
Investiţiile corporale reprezintă cheltuielile concretizate în instrumente de producţie
(clădiri, utilaje, instalaţii ş.a.) precum şi cele aferente montării acestora şi înlocuirii celor
scoase din funcţiune. Ele se împart, la rândul lor, în investiţii propriu-zise (de natura
mijloacelor fixe) şi investiţii asimilate (cheltuieli cu explorări, prospecţiuni, lucrări geologice
şi cercetări ştiinţifice pentru realizarea obiectivelor cu caracter de investiţii, cheltuieli de
proiectare privind investiţiile, lucrări de împădurire sau cu realizarea perdelelor de protecţie,
lucrări de îmbunătăţiri funciare, cheltuieli cu organizarea de şantier, necesarul de fond de
rulment suplimentar datorat punerii în funcţiune a investiţiei ş.a.).
Investiţiile necorporale (nemateriale) includ cheltuielile de cercetare-dezvoltare
nefacturate direct către clienţi (deci cele ce urmează a fi facturate unor clienţi potenţiali),
cheltuielile pentru cumpărarea sau conceperea de programe informatice, cheltuielile pentru
finanţarea studiilor de perfecţionare a proceselor de producţie, cele aferente formării
profesionale ş.a.
Investiţiile financiare constau în efectuarea de plasamente băneşti pe termen lung în
creanţe sau titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat ş.a.) emise de alte firme, bănci
comerciale sau de către stat în vederea obţinerii de venituri suplimentare sub formă de
8
Cistelecan Lazăr, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pp. 17-18

11
 .AAXU* ^UUllVC

dobânzi, dividende ş.a. Aceste investiţii nu comportă uzură sau amortizare, iar creanţele şi
titlurile de valoare respective pot fi vândute într-un cadru organizat, pe pieţe specifice.

2. Din punctul de vedere al modului de concretizare a lor, investiţiile materiale pot fi

clasificate structural în:
- lucrări de construcţii-montaj;
- achiziţii de utilaje care necesită sau nu necesită montaj;
- lucrări de explorări geologice;
- alte cheltuieli de investiţii.
Lucrările de construcţii-montaj cuprind lucrări de construcţii, instalaţii, construcţii
speciale, pregătirea terenului, montajul utilajelor ş.a. Aceste lucrări pot fi realizate fie în
antrepriză (adică de societăţi comerciale specializate în astfel de lucrări, care dispun de
experienţă, capacităţi de producţie şi personal specializat) sau în regie, în cazul în care sunt
realizate cu forţe proprii.
Achiziţiile de utilaje care necesită sau nu necesită montaj reprezintă, de regulă,
componenta cea mai importantă în cadrul investiţiilor materiale, deoarece utilajele şi
instalaţiile contribuie în mod direct la creşterea productivităţii muncii şi deci la sporul de
profit.
Lucrările de explorări geologice includ în structura lor lucrări de prospecţiuni,
explorări, lucrări de foraj, studii şi cercetări geologice, ş.a.
In categoria alte cheltuieli de investiţii sunt cuprinse cheltuielile de proiectare, cele cu
achiziţionarea terenului, valoarea pieselor de schimb şi a obiectelor de inventar care reprezintă
prima dotare, cheltuielile cu supravegherea executării lucrărilor şi cu salarizarea personalului
de conducere al noilor obiective de investiţii etc.

3. Din punctul de vedere al scopului pentru care sunt efectuate, investiţiile se pot
grupa în:
- investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe uzate
din punct de vedere fizic şi moral;
- investiţii de expansiune, care se materializează în extinderea sau dezvoltarea unor
secţii sau în crearea unor obiective noi;
- investiţii de inovare şi modernizare, care presupun cheltuieli cu îmbunătăţirea
procesului tehnologic, automatizarea şi informatizarea acestora;

12
 .AAXU* ^UUllVC

- investiţii strategice, care au ca obiectiv prevenirea unor riscuri de natură tehnologică,

economică sau financiară.

4. După criteriul sursei de finanţare şi al naturii investitorului (autohton sau străin), se

pot distinge:
- investiţii publice, care sunt finanţate de la bugetul de stat sau din bugetele locale şi
au drept scop promovarea unor servicii publice în domeniul infrastructurii şi cel
social-cultural;
- investiţii autonome realizate de societăţile comerciale şi regiile autonome din resurse
proprii sau credite bancare;
- investiţii private realizate de agenţii economici cu capital privat din resurse proprii
sau atrase de pe piaţa de capital;
- investiţii realizate de persoane fizice, cu deosebire în domeniul locuinţelor sau al
construcţiilor gospodăreşti şi finanţate din resurse proprii sau împrumutate;
- investiţii realizate cu capital străin în diverse domenii şi care se pot concretiza în:
participarea investitorilor străini (în bani sau în natură) la capitalul social al unor
firme sau la finanţarea unor proiecte ale acestora, acordarea unor împrumuturi
investitorilor români de către organismele financiar-bancare străine, investiţii de
portofoliu, investiţii finanţate din fonduri externe nerambursabile ş.a.

5. După criteriul riscului aferent, investiţiile sunt grupate în:

- investiţii cu risc similar cu cel al activităţii generale a societăţii, care cuprind în
principal investiţiile legate de înlocuirea echipamentelor de producţie uzate;
- investiţii cu risc mediu, în care sunt incluse investiţiile legate de extinderi, dezvoltări
sau modernizări, şi chiar construirea unor obiective noi, cunoscându-se capacitatea reală de
absorbţie a pieţei;
- investiţii cu risc ridicat, care se referă la activităţi de cercetare-dezvoltare în domenii
noi, ale căror efecte sunt incerte;
- investiţii cu risc „alb", destinate ameliorării condiţiilor de muncă şi ale căror efecte
sunt greu de estimat;
- investiţii cu risc „impus", care sunt cerute de către autorităţi investitorilor prin
reglementări legale şi care privesc normele de securitate şi de protecţie a muncii şi a mediului
înconjurător.

13
 .AAXU* ^UUllVC

6. Din punctul de vedere al legăturii dintre investiţie şi obiectul principal construit,

investiţiile au următoarea structură:
- investiţii directe (de bază), care includ obiectele şi dotările care condiţionează şi
asigură exploatarea normală a proiectului care se realizează;
- investiţii colaterale (anexe), care favorizează funcţionarea obiectivului (asigurarea
reţelei de alimentare, drumuri interioare şi căi de acces, împrejmuiri, racordări ş.a.);
- investiţii conexe, care sunt impuse de investiţia de bază şi care se realizează în alte
întreprinderi, având drept scop lărgirea bazei de materii prime, asigurarea desfacerii
produselor ş.a.
7. După distribuția temporală a cheltuielilor și veniturilor (input/output), investițiile se
clasifică astfel:
- point input - point output, caz în care este suportată o singură cheltuială iniţială,
urmată de obţinerea unui singur câştig final (de exemplu, cumpărarea şi apoi vânzarea unui
bun);

- point input - continuous output, caz în care este suportată o singură cheltuială iniţială,
urmată de obţinea câştigului în mai multe faze succesive (de exemplu, achiziţionarea unor
utilaje de producţie, prin intermediul cărora, de-a lungul anilor se produc bunuri care
generează câştiguri);

14
 .AAXU* ^UUllVC

- continuos input - point output, caz în care cheltuielile se fac în faze succesive,
urmând ca venitul, în general consistent, să se obţină în faza finală (de exemplu, construcţia şi
ulterior vânzarea unei clădiri);

- continuous input – continous output, caz în care cheltuielile se fac în faze

succesive, urmând ca veniturile să se obţină deasemenea în faze succesive (de
exemplu exploatarea utilajelor productive, proces care presupune atât investiţii
succesive de întreţinere şi reparaţii, dar şi câştiguri succesive, având în vedere
bunurile generate).

-
-
-

15
 .AAXU* ^UUllVC

4. Eficienţa economică - element esenţial al deciziei de investiţii

Eficienţa economică a investiţiilor productive exprimă în mod sintetic rezultatele care
se obţin în economie cu anumite cheltuieli de investiţii, ţinându-se seama şi de influenţa
factorului timp. Eficienţa economică a investiţiilor nu trebuie confundată cu efectele pe care
le generează investiţiile sub aspect material (creşterea cantitativă a bunurilor materiale,
îmbunătăţirea calităţii produselor etc.), valoric (creşterea beneficiilor, reducerea costurilor de
producţie etc.) sau social (îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, creşterea calităţii vieţii etc.). în
timp ce efectele investiţiilor reprezintă rezultatul concret al materializării acestora sub cele
trei aspecte menţionate anterior, eficienţa economică a investiţiilor exprimă relaţia care se
stabileşte între volumul şi structura efortului investiţional şi mărimea efectelor economice şi
sociale obţinute în urma desfăşurării acestuia.
Efortul investiţional se referă la procesul investiţional (volumul investiţilor totale,
volumul lucrărilor de construcţii-montaj, valoarea importului pentru investiţii ş.a.) şi la cel de
producţie (cheltuielile materiale, cheltuielile de producţie, numărul de salariaţi, valoarea
importului pentru producţie ş.a.), iar efectele economice cuprind, în volum şi structură,
rezultatele economice, directe sau indirecte, ale acestui efort (creşterea profitului, a volumului
producţiei, reducerea cheltuielilor de producţie ş.a.).
Activitatea de evaluare din punct de vedere economic şi de fundamentare a proiectelor
de investiţii presupune folosirea unei game diverse de indicatori de eficienţă economică.
Aceşti indicatori asigură decidenţilor posibilitatea comparării diverselor proiecte de investiţii
şi a rezultatelor economice obţinute în comparaţie cu resursele consumate în acest scop.
Raportul dintre efortul şi efectele valorice reprezintă un element important în alegerea
variantelor optime de investiţii, dar nu constituie criteriul unic de opţiune, deoarece, în ultimă
instanţă, opţiunea pentru investiţii este dată de nevoia socială, în literatura economică de
specialitate se apreciază totuşi faptul că, în analiza variantelor de investiţii, trebuie folosiţi mai
mulţi indicatori, din care cauză este necesară cunoaşterea conţinutului şi a semnificaţiei
acestora.
Calitatea informațiilor care reflectă realitatea economico-socială ține de corectitudinea
și obiectivitatea culegerii de date într-o decizie de investire. Succesul este garantat numai dacă
etapa de previziune este una pozitivă, iar viitorul este văzut ca fiind unul perfect.
Cu cât se avansează mai mult în studiile de prefezabilitate şi fezabilitate,
caracteristicile după care trebuie să ne ghidăm într-un proiect de investiţii sunt: nevoile de
investiţie, producţia, resursa umană, factorii de producţie.

16
 .AAXU* ^UUllVC

În momentul în care se ia decizia planificării unei investiţii, viitorul acesteia pare a fi

sigur. Pentru a putea evita sau diminua eventualele riscuri ce pot apărea în desfășurarea
evenimentelor trebuie inclusă în etapa de previziune şi cheltuielile neprevăzute.
Înainte de a demara un proiect de investiţie trebuie identificate de la început care sunt
costurile estimate pentru achiziţionarea echipamentelor, a clădirilor, a terenurilor etc., cât şi a
punerii în funcţiune a acestora prin echipamentele de instalare și de montaj. Se mai au în
vedere cheltuielile pentru studii şi cercetare, pentru angajarea şi formarea personalului, pentru
obţinerea licenţelor şi eventualelor brevete.
Pe lângă cheltuielile menţionate trebuie avute în vedere şi cheltuielile pentru
reparații capitale, impozite şi taxe, modernizarea echipamentelor şi utilajelor, schimbarea
utilajelor nefuncționale, precum şi rambursarea împrumuturilor şi plata dobânzilor aferente
sau alte asemenea obligaţii.

5. Evaluarea proiectelor de investiţii - analiza economică şi analiza financiară a

proiectelor de investiţii
În vederea evaluării oricărui proiect ar trebui parcurse următoarele etape9:
 analiza contextului socio-economic şi instituţional în care va avea loc
implementarea proiectului. Se va urmări şi stabilitatea obiectivelor
fundamentale necesar a fi atinse prin investiţie precum şi identificarea clară a
obiectivului care se va realiza;
 analiza fezabilităţii proiectului care să confirme existenţa unui cadru favorabil
proiectului, o cerere viitoare pentru obiectul realizat, disponibilitatea tehnică şi
tehnologică a forţei de muncă specializate etc. şi opţiuni alternative;
 analiza financiară a fluxurilor de numerar actualizate, cu intrările şi ieşirile de
numerar, reprezentând: investiţia totală şi costurile de operare, sursele de
finanţare, veniturile totale, rentabilitatea financiară a costurilor de investiţie, a
capitalului naţional, sustenabilitatea financiară etc.;
 analiza economică a proiectului cuprizând costul de oportunitate al obiectului
de investiţie, calculul costurilor şi beneficiilor actualizate a indicatorilor de
performanţă economică, valoarea netă actualizată, raportul cost-beneficiu, rata

9
Alpopi Cristina, Gestiunea investițiilor publice, Ed. ASE, București, 2014, p.20

17
 .AAXU* ^UUllVC

de rentabilitatea economică etc.;

 analiza de risc a proiectului care să vizeze modalităţile posibile de reducere a
riscurilor, nivelurile acceptate de risc etc. (Comisia Europeană, 2008).
Evaluarea proiectelor de investiţii are ca scop alegerea, dintre mai multe variante
posibile, a variantei optime. Această selecţie, care are drept criteriu eficienţa economică a
investiţiei, se realizează prin folosirea sistemului de indicatori cuprinşi în documentaţie.
Principalele obiective urmărite sunt maximizarea, minimizarea sau realizarea la un nivel
optim a unor indicatori specifici (investiţia specifică să fie minimă, costurile de producţie să
fie cât mai reduse, profitul şi rentabilitatea să fie maxime, numărul de personal să fie optim,
productivitatea muncii să fie maximă etc.).
Analiza economică a proiectelor de investiţii este necesară pentru selectarea variantei
de proiect care să fie cea mai favorabilă pentru beneficiarul investiţiei, iar analiza financiară a
proiectelor de investiţii este necesară prin prisma intereselor investitorilor. Ca tehnici de
calcul, nu există deosebiri mari în modul de abordare a celor două tipuri de analiză, diferenţa
constă doar în natura valorilor calculate.
În analiza economică a proiectelor de investiţii se au în vedere următoarele:
- utilizarea preţurilor umbră, care sunt definite ca reprezentând acele preţuri ce ar
domina în economie, dacă ar fi un echilibru perfect în condiţii de concurenţă
perfectă;
- în dimensionarea cheltuielilor şi veniturilor unităţii nu se iau în considerare
subvenţiile, impozitele şi taxele, şi, în general, orice transfer de monedă;
- în calculaţie nu se ţine seama de sursele de formare a fondurilor de investiţii şi
de destinaţia veniturilor realizate;
- în calculaţie sunt luate în considerare o serie de costuri şi beneficii secundare,
care pot influenţa rezultatele de ansamblu ale invesiţiei.
În calculele de analiză financiară se ţine seama de preţurile în vigoare (efectiv plătite
sau încasate), de costul resurselor pe durata de realizare a investiţiei şi de exploatarea
obiectivului, precum şi de destinaţia veniturilor obţinute. Principalele documente utilizate în
analiza financiară a proiectelor de investiţii realizate de regiile autonome, societăţile
comerciale şi întreprinzătorii particulari sunt Bugetul activităţii generale, Bugetul de investiţii
şi Bilanţul contabil proiectat.
a) Bugetul activităţii generale este o componentă importantă a bugetului de venituri şi
cheltuieli. Acest buget permite stabilirea rezultatelor totale ale activităţii, a profitului net al

18
 .AAXU* ^UUllVC

exerciţiului, după deducerea din încasările totale a cheltuielilor de exploatare, a amortizării, a

dobânzilor şi a impozitului pe profit.
Bugetul activităţii generale arată dacă proiectul de investiţii are asigurate fondurile
necesare realizării lui. Pe baza lui se pot determina doi indicatori importanţi, şi anume:
- rata de acoperire a dobânzii, calculată ca raport între profitul net şi cheltuielile
financiare suportate cu plata dobânzilor la împrumuturile scadente;
- proporţia profitului net faţă de totalul veniturilor.
b) Bugetul activităţii de investiţii permite stabilirea surselor de acoperire a cheltuielilor
pentru investiţii şi arată în ce măsură sursele proprii şi împrumutate vor acoperi cheltuielile pe
întreaga perioadă. Pe baza lui se poate determina un indicator foarte folosit în analiza
financiară, şi anume, rata de acoperire a datoriilor, care se stabileşte ca raport între beneficiu
plus amortizare şi rata capitalului de rambursat plus dobânda.
c) Bilanţul contabil proiectat este o balanţă care pune în echilibru totalul mijloacelor
evidenţiate în activ cu totalul resurselor evidenţiate în pasiv.
Elementele de activ sunt grupate în active fixe şi active curente, iar elementele de
pasiv în fonduri proprii, pasive curente şi pasive pe termen lung. Această grupare permite
analizarea, an de an, a capacităţii proiectului de investiţii de a face faţă obligaţiilor de plată
imediate, precum şi cunoaşterea în permanenţă a structurii fondurilor de care dispune
proiectul. Din datele oferite de bilanţul proiectat pot fi determinaţi o serie de indicatori foarte
utili în aprecierea viabilităţii proiectelor de investiţii. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt:
1) Rata curentă, care se calculează ca raport între activele curente şi pasivele curente şi
exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor de plată curente (plăţi către
furnizori, rate dobânzi ş.a.) din veniturile curente obţinute. Mărimea optimă a coeficientului
este 2. O valoare mai mică a acestuia poate arăta faptul că neîncasarea veniturilor curente
obţinute din exploatarea proiectului poate conduce la dereglări în ceea ce priveşte efectuarea
la timp a plăţilor curente;
2) Raportul datorii pe termen lung / fonduri proprii, trebuie să fie subunitar şi cu o
tendinţă de scădere;
3) Raportul soldul disponibilităţilor băneşti / active curente trebuie să fie în jur de
10%, deoarece orice abatere a indicatorului poate semnifica, fie o solvabilitate prea ridicată,
în detrimentul rentabilităţii ulterioare a proiectului, fie o solvabilitate redusă;
4) Raportul venituri din vânzări / disponibilităţi băneşti trebuie să fie analizat cu
atenţie, deoarece exprimă solvabilitatea proiectului. Cu cât acest raport este mai mic, cu atât el

19
 .AAXU* ^UUllVC

poate indica o solvabilitate mai mare, adică o transferare mai rapidă a produselor în
disponibilităţi băneşti, dar şi o solvabilitate mai mică a proiectului, generată de reducerea
volumului vânzărilor şi de creşterea soldului disponibilităţilor băneşti, care poate însemna o
imobilizare prea ridicată a acestor resurse;
5) Raportul venituri din vânzări / stocul de materiale si produse la sfârşitul anului sau
calculat ca medie anuală exprimă viteza de rotaţie a mijloacelor respective. Un coeficient de
rotaţie prea mic semnifică folosirea ineficientă a mijloacelor respective, în timp ce un
coeficient prea ridicat poate fi rezultatul deţinerii unor stocuri insuficiente de mijloace
circulante, cu repercusiuni asupra evoluţiei activităţii viitoare;
6) Pragul de rentabilitate (Pr) este un indicator folosit în analiza proiectelor de investiţii, care
măsoară capacitatea de producţie minimă la care poate să funcţioneze un obiectiv fără să
înregistreze pierderi. Se determină ca raport între costurile fixe de producţie (Cf) şi diferenţa
dintre volumul încasărilor din vânzarea producţiei (Iv) şi costurile variabile (Cv),

Pr =

Analiza cost-beneficiu
Analiza cost-beneficiu (ACB) este utilizată în procesul de luare a deciziilor sociale,
care afectează colectivităţile umane. Prin intermediul ACB se poate realiza o mai bună
distribuţie a resurselor limitate ale societăţii.
Analiza cost-beneficiu pune în evidenţă legătura dintre valoarea actualizată a
costurilor şi a beneficiilor. Proiectele al căror raport între beneficii şi costuri mai mare de 1, se
consideră viabile sub aspect economic. Comparând mai multe proiecte, cel al cărui raport
dintre beneficii şi costuri este cel mai mare, va avea prioritate în raport cu celelalte. Proiectele
pentru care raportul beneficiu/cost este mai mic de 1, vor fi respinse. Aşadar, raportul
beneficiu/cost este un raport foarte util în selectarea proiectelor.
ACB este privită ca o analiză socială, în care se face referire la ansamblul costurilor şi
beneficiilor societăţii.
În funcţie de momentul în care se realizează, se pot identifica trei tipuri de analize
cost-beneficiu:
- analiza „ex-ante”, se realizează înaintea demarării unui proiect, în scopul
fundamentării alocării resurselor, fiind cea mai uzuală;
- analiza „ex-post”, se realizează după finalizarea proiectului, contribuind prin
concluziile fonnulate la realizarea altor proiecte similare. Cu toate că nu are
20
 .AAXU* ^UUllVC

efect asupra deciziilor de alocare a resurselor, fiind realizată la sfârşitul

proiectului, este mai cuprinzătoare decât analiza „ex-ante”;
- analiza „in media res”, se realizează pe întreaga durată de viaţă a proiectului
şi conţine elemente similare celor două anterioare. Acest tip de analiză poate
decide schimbarea destinaţiei resurselor către alte utilizări.
Analizele „ex-post” sunt mai precise decât cele „in media res”, care la rândul lor sunt
mai exacte decât cele „ex-ante”.

Cu toate că cele trei tipuri de ACB sunt distincte, în practică se pot utiliza și
combinații ale celor trei tipuri de analiză pentru un acelaşi proiect, astfel de analize permițând
înţelegerea de către decidenţi a cauzelor conform cărora există diferențe între beneficiile şi
costurile reale faţă de cele previzionate.
În tabelul următor sunt prezentate comparativ utilităţile diferitelor tipuri de analiză
cost-beneficiu pentru diferite acţiuni specifice.

Tabelul nr.1.
Utilitatea diferitelor ACB
Nr. Utilitatea ACB
Acțiuni specifice
crt. "ex-ante" "ex-post" "in media res"
1. Decizia de alocare a Contribuie la luarea Dacă resursele au Nu se mai face,
resurselor în cadrul deciziei de fost corect proiectul fiind
unui proiect continuare/renunțare estimate, se finalizat
în derularea continuă proiectul,
proiectului. Permite dacă acestea sunt
selectarea celui mai insuficiente, se
bun proiect recomandă
redirecționarea
2. Identificarea valorii Existența O bună estimare, Estimare foarte
actuale a unui proiect incertitudinii în reducându-se bună, dar pot
evluția beneficiilor incertitudinea apărea erori
și costurilor viitoare
3. Contribuția unor Contribuție incertă Contribuția crește, Este foarte utilă,
proiecte similar e la cu cât se face mai pot apărea eori
aflarea valorii actuale tardiv. Pentru și ajustări
a unui proiect proiectele noi, sunt necesare pentru
necesare adaptări diferite proiecte
4. Analiza erorilor (de Nu Nu Nu
estimare, măsurare,
evaluare) în cadrul
deciziei
Sursa: Alpopi Cristina, Gestiunea investițiilor publice, Ed.ASE, București, 2014, p.53
21
 .AAXU* ^UUllVC

Etape în realizarea unei ACB

Analiza cost-beneficiu este o analiză complexă, necesitând numeroase resurse, mai
ales în cazul proiectelor complexe, cu caracter unic. Procesul de realizare al acesteia este
structurat într-un număr de paşi:
- Identificarea alternativelor posibile. În funcţie de mulţimea caracteristicilor,
pot fi formulate alternativele corespunzătoare, astfel încât, prin schimbarea unei
caracteristici, rezultând o altă variantă. De exemplu, dacă se identifică Y caracteristici,
fiecare având X valori posibile, vor rezulta XY alternative, deci un număr foarte mare,
greu de comparat atât de către factorii de decizie, cât şi de către analişti. Comparaţia se
poate realiza fie între variantele sau alternativele stabilite, cât şi între fiecare dintre
acestea şi un proiect ipotetic (deseori "status-quo", respectiv situaţia în care nu este
semnalată nicio modificare în politica guvernamentală);
- Stabilirea potenţialilor utilizatori şi a celor care suportă cheltuielile. De
exemplu, în proiectul de realizare a unei autostrăzi, potenţialii utilizatori vor fi operatorii
naţionali de transport, precum şi cei din afara ţării, ce folosesc noua autostradă tranzitând
teritoriul, veniturile încasate din exploatarea autostrăzii, revenind în totalitate autorităţii
naţionale;
- Stabilirea unităţilor de măsură şi a consecinţelor realizării proiectului. Este
necesar ca analistul să identifice consecinţele diferitelor alternative de realizare a
proiectului (respectiv resursele necesare şi rezultatele obţinute), consecinţe sub forma
costurilor şi a beneficiilor, precum şi unităţile de măsură folosite pentru cuantificarea
acestora. Este de reţinut că în afara efectelor evidente, există o serie de alte efecte,
precum cele asupra sănătăţii populaţiei, asupra climei, asupra dezvoltării regionale etc.;
- Evaluarea consecinţelor din punct de vedere financiar este greu de realizat
având în vedere faptul că într-un exemplu ca cel de sus trebuie evaluate sub aspect
monetar poluarea, timpul economisit, accidentele evitate, vieţile salvate etc. În astfel de
cazuri ne referim la costuri umbră, apelând pentru evaluarea acestora la alte metode de
analiză;
- Actualizarea costurilor şi a beneficiilor - se realizează în cazul tuturor
proiectelor care se derulează pe o perioadă lungă de timp (T), ale căror costuri și beneficii
viitoare se actualizează la valoarea prezentă. Se obţine o valoare actuală (VA), fiind
posibilă însumarea tuturor costurilor şi beneficiilor estimate în fiecare an t din cei T ani,
reprezentând durata de viaţă a proiectului.

22
 .AAXU* ^UUllVC

Valorile actualizate ale costurilor şi beneficiilor sunt:

VA(C) = ∑ ( )

VA(B) = ∑ ( )

în care:
VA(C) - valoarea actualizată a costurilor;
VA(B) - valoarea actualizată a beneficiilor;
Ct - costul corespunzător anului t;
Bt - beneficiul corespunzător anului t;
a - rata de actualizare. Alegerea celei mai potrivite valori a ratei de actualizare a se face
printr-o analiză de sensibilitate.
- Calcularea valorii actualizate nete în cazul fiecărei variante de proiect;
Valoarea actualizată netă reprezintă diferenţa dintre valoarea actualizată a
beneficiilor şi cea a costurilor. Astfel:
VAN = VA(B)-VA(C)
În cazul existenţei mai multor variante de proiect, se selectează acea varintă pentru
care VAN este cea mai mare. În cazul în care se recomandă un anumit proiect, el va fi acceptat
în cazul în care VAN > 0, iar în situaţia în care nicio variantă nu prezintă o valoare pozitivă a
VAN, se va păstra situaţia existentă.
- Realizarea analizei de sensibilitate în cazul fiecărei variante stabilite. Analiza
de sensibilitate se realizează cu scopul de a testa dacă presupunerile făcute influențează
concluziile unui studiu cost-beneficiu. Există nenumărate incertitudini care pot influența
precizia datelor de intrare. Nu toate acestea fac însă obiectul analizei de sensibilitate, deoarece
ar fi imposibil să se studieze variația tuturor acestor date, fiind reținute și studiate numai
ipotezele cele mai importante.
- Formularea recomandărilor. În general, analiștii vor recomanda varianta de
proiect având cea mai mare valoare actualizată netă. Trebuie subliniat faptul că aceștia
formulează recomandări, dar nu iau decizii, acestea fiind luate de către organele
administrative, dar și în mediile politice. În procesul de luare a deciziilor, analiza cost-
beneficiu trebuie considerată ca o dată de intrare, menită să orienteze alocarea eficientă a
resurselor.

23
 .AAXU* ^UUllVC

6. Fundamentarea deciziei de investiţii

Decizia de investiţii reprezintă în viaţa unei firme prima mare decizie financiară şi
constă în stabilirea realizării unui obiectiv economic sau social. Decizia de investiţii este o
decizie importantă şi complexă, deoarece presupune angajarea unor fonduri în prezent, în
vederea obţinerii în viitor a unor fluxuri financiare pozitive, deci asumarea unui risc major în
ceea ce priveşte angajarea unor fonduri actuale, în perspectiva obţinerii unor venituri viitoare
acoperitoare. În fundamentarea deciziei de investiţii se ţine seama uneori şi de alte criterii
decât cel economic, cum ar fi cele de natură socială, politică, strategică etc. Complexitatea
deciziei de investiţii este dată atât de natura diversă a investiţiilor, cât şi de specificul
proiectelor de investiţii. Astfel, într-o clasificare generală, investiţiile se pot structura pe trei
categorii, şi anume:
- investiţii imobiliare, care presupun achiziţionarea unor bunuri funciare de
natura terenurilor sau imobilelor;
- investiţii financiare, care presupun achiziţionarea unor valori mobiliare de
natura acţiunilor sau obligaţiunilor;
- industriale şi/sau comerciale, care presupun achiziţionarea unor active
imobilizate corporale sau necorporale necesare derulării activităţii de
producţie şi/sau desfacere.
Proiectele de investiţii aferente acestor tipuri de activităţi investiţionale se pot grupa
în:
- proiecte de inovaţie, care au ca obiect lansarea unor noi activităţi de producţie
sau de comercializare;
- proiecte de extindere, care au ca obiect dezvoltarea extensivă a activităţilor de
producţie sau de comercializare existente;
- proiecte de productivitate, care au ca obiect menţinerea activităţilor de
producţie sau de comercializare existente, în condiţii de reducere a costurilor
aferente.
Decizia de investiţii prezintă, în mod evident, particularităţi de la un tip de proiect la
altul, deoarece nu toate proiectele de investiţii au datele de fundamentare identice. Ea trebuie
pregătită şi adoptată în faza de concepţie a procesului investiţional, pe baza unor analize
complexe de natură comercială, economică, tehnică, fiscală, de personal, financiară etc. De
exemplu, analizele de natură comercială trebuie să se bazeze pe aspecte legate de volumul şi

24
 .AAXU* ^UUllVC

valoarea producţiei ce urmează a se realiza pe baza noii investiţii, condiţiile pieţei pe care
acestea urmează a fi vândute, preferinţele consumatorilor potenţiali şi evoluţia acestora etc.
Analizele de natură economică trebuie să permită determinarea costului total şi pe
componente al investiţiei, analizele de natură tehnică trebuie să soluţioneze aspectele tehnico-
constructive ale investiţiei, analizele de natură fiscală trebuie să permită cunoaşterea
incidenţei fiscale asupra rezultatelor financiare viitoare (mărimea impozitului pe profit şi a
TVA, eventualele facilităţi de natură fiscală de care poate beneficia investitorul ş. a.),
analizele de natură financiară trebuie să permită cunoaşterea posibilităţilor de finanţare a
investiţiei şi de diversificare a acestora, a costului acestora etc. Aceste analize au la bază o
serie de studii dintre care cele mai importante sunt studiul de oportunitate, studiul de
prefezabilitate şi studiul de fezabilitate.
Studiul de oportunitate permite identificarea posibilităţilor de investiţii şi evidenţierea
aspectelor favorabile ale investiţiei. Conține în general estimări globale, cu un grad mare de
generalitate, este schematic și ia în considerare atât aspecte de ordin cantitativ (reducerea unor
pierderi, a costurilor de producţie, creşterea veniturilor etc.), cât şi de ordin calitativ
(îmbunătăţirea raporturilor cu beneficiarii, uşurarea desfăşurării unor lucrări etc.). Întocmirea
studiului de oportunitate a investiţiei înaintea studiilor de prefezabilitate şi de fezabilitate
poate genera efecte pozitive (economie de timp şi de bani), deoarece permite eliminarea încă
din start a unor investiţii inoportune. Studiul de oportunitate studiază reacția celor interesați și
se efectuează de către investitor.
Studiul de prefezabilitate se întocmeşte în cazul în care oportunitatea unui proiect de
investiţii este neclară sau nesigură. El precede studiul de fezabilitate şi conţine în plus, faţă de
studiul de oportunitate, unele informaţii detaliate privind investiţia sub forma unor părți scrise
și părți desenate.
Părțile scrise oferă date cu privire la:
 elementele de identificare: denumirea investiției, elaboratorul studiului,
ordonatorul de credite, investitorul, posibilul amplasament al viitorului
obiectiv, tema studiului, fundamentarea necesității și oportunității investiției;
 datele tehnice ale proiectului de investiție: suprafața terenului, caracteristicile
geofizice, situația juridică a acestuia, date generale privind clădirile și rețelele,
utilajele și utilitățile, tehnologia de realizare a proiectului;
 costurile investiției: costul total estimat al investiției, al elaborării studiului de
prefezabilitate și al celui de fezabilitate, cheltuielile necesare obținerii avizelor

25
 .AAXU* ^UUllVC

pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate și fezabilitate, cheltuielile pentru

organizarea licitației, pentru detalii de execuție, pentru asistență tehnică;
 principalii indicatori tehnico-economici: valoarea totală a investiției și
eșalonarea pe ani a acestora;
 aspectele privind finanțarea proiectului și angajamentele de capital.
Părțile desenate cuprind planul de amplasare în zonă și planul general.
Conținutul cadru al studiului de prefezabilitate oferă de asemenea informații cu privire
la bonitatea promotorului, disponibiitatea factorilor de producție, rezultatele studiilor de piață
privind cererea produselor realizate și a ofertei de materii prime și materiale, aspecte privind
eficiența și riscurile investiției.
Înaintea studiului de fezabilitate se face o analiză a situației actuale a activității
desfășurate de către agentul econpmic utilizând bilanțul contabil și contul de rezultate al
firmei. Aceste date permit elaborarea de previziuni cu privire la strategie, evoluția în viitor și
politicile de realizare a acestora. Această examinare va permite alegerea unei anumite politici
și în cele din urmă a proiectului de investiții.
În cazul în care oportunitatea investiţiei este evidentă, se poate adopta decizia de
realizare a investiţiei chiar din această fază, fără a fi necesară întocmirea studiului de
fezabilitate.
Studiul de fezabilitate constituie un ansamblu de documente și determinări tehnico-
economice și financiare de fundamentare a opțiunii de investiții, având în componența sa:
 date generale despre societatea comercială;
 analiza-diagnostic curentă referitoare la societatea comercială ce are ca
principal scop determinarea stării acesteia în ultimii ani și ceea ce este necesar
de aplicat în viitor pentru creșterea eficienței economice;
 previzionarea veniturilo și a costurilor, aceasta fiind o etapă definitorie pentru
că o prgonoză greșită poate duce la neîndeplinirea obiectivului principal –
creșterea eficienței economice;
 modalități de dezvoltare și reorganizare;
 calculul eficienței economice a variantelor studiate – se realizează cu ajutorul
indicatorilor de eficiență economică;
 analiza rsicului și a senzitivității variantei alese – această etapă presupune
reluarea calculelor realizate anterior în condiții neprielnice;
 formularea deciziei finale de investiții etc.

26
 .AAXU* ^UUllVC

Studiile de fezabilitate se întocmesc pentru mai multe variante ale unui proiect de
investiţii şi servesc la determinarea variantei optime.
Studiul de fezabilitate este folosit în fundamentarea deciziilor de investiţii şi cuprinde
mai multe studii: studii de marketing, studii prospective privind tehnologiile de fabricaţie şi
de marketing industrial, studii cu caracter financiar legate de asigurarea finanţării lucrărilor,
studii privind forţa de muncă etc. Prin conținutul său detaliază determinările studiului de
prefezabilitate și identifică elementele necesare pentru asigurarea succesului proiectului de
investiții. Are, în principiu, o structură asemănătoare cu cea a studiului de prefezabilitate, în
cazul studiului de fezabilitate datele oferite fiind mai precise și mai detaliate, iar soluțiile
oferite sunt definitive. Astfel, în cadrul studiului de prefezabilitate, marja de eroare acceptată
este de 10%, în timp ce studiul de fezabilitate are o marjă de eroare de două ori mai mare.
Studiile de fezabilitate se întocmesc în mod diferit, în funcţie de sursa şi modul de
finanţare a investiţiilor (publice, autonome, private, finanţate de organisme interne sau
internaţionale), dar ele conţin, în esenţă, aceleaşi informaţii. Reglementările legislative din
România prevăd obligativitatea întocmirii a două machete în cazul investiţiilor finanţate din
resurse publice. Agenţii economici folosesc în acest scop o metodologie care a fost elaborată
de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

7. Evaluarea componentelor unui proiect de investiţii

Determinarea variantei optime a unui proiect de investiţii presupune cunoaşterea
componentelor fiecărei variante în parte. Principalele componente ale unui proiect de
investiţii sunt:
a) mărimea capitalului investit;
b) veniturile investiţiei;
c) durata vieţii economice a investiţiei;
d) valoarea reziduală a investiţiei.

a) Mărimea capitalului investit reprezintă suma cheltuielilor destinate realizării unui

proiect de investiţii. Aceste cheltuieli sunt următoarele:
- valoarea imobilizărilor şi a celorlalte cheltuieli anexe şi accesorii folosite pentru
punerea în exploatare a echipamentelor (cheltuieli de transport, cheltuielile de
instalare şi montaj a utilajelor, cheltuieli pentru obţinerea unor documente etc.);

27
 .AAXU* ^UUllVC

- cheltuieli cu activele necorporale (cheltuieli de cercetare, cheltuieli de studii,

cheltuieli cu formarea personalului etc.) ;
- nevoile suplimentare de fond de rulment generate de punerea în funcţiune a
investiţiei;
- în cazul în care apare creditul furnizor, acesta nu este inclus în capitalul investit;
- în cazul achiziţionării unor imobilizări cu TVA, evaluarea acestora se face prin
deducerea TVA, care va fi recuperată ulterior;
- în cazul unor bunuri primite gratuit (ex : terenurile pe care urmează să se
realizeze investiţia sau care aparţin întreprinderii), acestea sunt evaluate la un
cost de oportunitate, care este egal cu suma pe care ar putea s-o obţină
întreprinderea din vânzarea acestora.
b) Veniturile investiţiei reprezintă fluxul net de trezorerie rezultat din exploatarea
investiţiei. Acest flux este compus din două componente:
- excedentul net de exploatare, care reprezintă diferenţa dintre încasările din
vânzări şi plăţile aferente acestora, inclusiv impozitele;
- economia fiscală asupra amortizărilor legate de activele imobilizate cuprinse în
proiectul de investiţii.
Fluxul net de trezorerie nu cuprinde cheltuielile financiare legate de finanţarea
proiectului.
c) Durata vieţii economice a investiţiei este perioada de timp în care investiţia va
permite obţinerea de venituri. Datorită faptului că este dificil de anticipat această perioadă
(preferinţele consumatorilor se pot modifica în timp, pe piaţă pot să apară în viitor alte
produse ale unor firme concurente, superioare calitativ etc.) se apreciază că acest indicator
trebuie să fie ales ca durata cea mai scurtă din următoarele trei perioade:
- durata normală de funcţionare a mijlocului fix care constituie obiectul investiţiei,
la expirarea căreia acesta trebuie înlocuit;
- durata de viaţă tehnologică a mijlocului fix care constituie obiectul investiţiei,
cauzată de uzura morală a acestuia;
- durata de viaţă a produsului pe piaţă, care poate fi mai scurtă decât cele două
durate prezentate anterior, dacă nu mai există cerere pentru produsul respectiv.
În practică, unele întreprinderi folosesc un orizont arbitrar de timp (de exemplu 10
ani), iar dacă există fluxuri posterioare acestei perioade, acestea sunt neglijate sau evaluate
forfetar.

28
 .AAXU* ^UUllVC

d) Valoarea reziduală a investiţiei constituie un venit suplimentar care se adaugă la

fluxul de venituri din ultimul an de funcţionare a investiţiei şi care este compus din două
elemente:
- valoarea rezultată din revânzarea imobilizărilor, diminuată cu eventualul impozit
plătit pentru aceasta;
- recuperarea nevoii de fond de rulment investite (sume obţinute din lichidarea
stocurilor, a creanţelor şi datoriilor faţă de furnizori ş.a.).

8. Criterii de selectare a proiectelor de investiţii

Cunoaşterea componentelor fiecărui proiect de investiţii permite selectarea acestora
după diverse criterii. Cele mai utilizate criterii de selectare a proiectelor de investiţii sunt cele
de natură financiară, şi anume:
a) criteriul rentabilităţii;
b) criteriul lichidităţii;
c) criteriul riscului;
a) Criteriul rentabilităţii
Este unul dintre cele mai importante criterii folosite în vederea selectării proiectelor de
investiţii. Potrivit acestui criteriu, rata rentabilităţii investiţiei trebuie să fie mai mare decât
costul surselor de finanţare, proprii sau împrumutate. Evaluarea rentabilităţii investiţiilor se
poate face folosind metoda contabilă sau metoda financiară.
1. Metoda beneficiilor contabile constă în calcularea ratei rentabilităţii prin raportarea
beneficiului contabil obţinut din exploatarea proiectului la valoarea totală a investiţiei.
Beneficiul contabil al exerciţiului financiar se determină scăzând din rezultatul net al
exploatării impozitul pe profit.
În ceea ce priveşte modul de determinare a celor doi termeni care permit calcularea
ratei rentabilităţii investiţiei (beneficiul contabil şi investiţia totală), aceştia pot fi mărimi
specifice unui anumit exerciţiu financiar, mărimi medii anuale sau mărimi globale.
Metoda contabilă prezintă totuşi o serie de inconveniente, şi anume:
- nu ţine seama de influenţa factorului timp, este o mărime statică;
- există dificultăţi în ceea ce priveşte separarea din beneficiul total al întreprinderii a
beneficiului aferent investiţiei realizate;

29
 .AAXU* ^UUllVC

- aplicarea unei metode de amortizare diferită de cea liniară conduce la denaturarea

mărimii beneficiului obţinut, şi implicit a ratei rentabilităţii. Aceste inconveniente
sunt eliminate de metoda financiară.
2. Metoda financiară se bazează pe calcularea ratei rentabilităţii investiţiei prin
compararea fluxurilor financiare negative (cheltuielile cu realizarea investiţiei) cu fluxurile
financiare pozitive (amortizările plus beneficiile anuale obţinute de la obiectivul de investiţii
pus în funcţiune). După actualizarea fluxurilor pozitive şi negative se obţine rata rentabilităţii
investiţiei sau rata capitalului investit.
Rata rentabilităţii determinată în acest mod permite o clasificare a proiectelor după
gradul de rentabilitate, dar nu oferă niciun indiciu cu privire la acceptarea proiectului optim,
în acest caz, este necesară determinarea indicatorului valoarea actuarială netă sau beneficiul
actuarial.
Indicele de rentabilitate (IR) este o formă de exprimare în mărime relativă a VAN şi se
determină ca raport între valoarea actuală a execedentelor nete ale exploatării şi capitalul
investit:
Indicele de rentabilitate poate fi egal, inferior sau superior unităţii:
- dacă IR = l, valoarea actuală netă a proiectului este nulă;
- dacă IR > l, valoarea actuală netă a proiectului este pozitivă, deci proiectul este
rentabil;
- dacă IR < l, valoarea actuală netă a proiectului este negativă, deci proiectul nu este
rentabil şi nu va fi acceptat.
Dacă IR > l pentru mai multe variante de proiect, va fi aleasă varianta pentru care IR
are valoarea cea mai ridicată.
În cazul în care mai multe proiecte de investiţii prezintă acelaşi grad de rentabilitate,
alegerea variantei optime se poate face prin aplicarea şi a altor criterii, cum sunt criteriul
lichidităţii şi criteriul riscului.
b) Criteriul lichidităţii
Se aplică în cazul în care există mai multe proiecte concurente care au acelaşi grad de
rentabilitate. Potrivit acestui criteriu, proiectele pot fi clasificate în funcţie de durata de
rambursare a capitalului investit, în acest caz este de preferat proiectul care permite
recuperarea în termenul cel mai scurt a capitalului investit. Indicatorul termenul de recuperare
a investiţiei (TR) se măsoară în ani şi se determină ca raport între valoarea iniţială a investiţiei
şi suma fluxurilor financiare anuale pozitive (sau de intrare) generate de exploatarea

30
 .AAXU* ^UUllVC

obiectivului de investiţii. El exprimă deci perioada de timp la finele căreia suma cumulată a
fluxurilor financiare pozitive generate de exploatarea obiectivului de investiţii este egală cu
investiţia iniţială. Acest criteriu prezintă totuşi un inconvenient, şi anume, faptul că nu ţine
seama de veniturile care se pot obţine după recuperarea integrală a sumelor investite.
c) Criteriul riscului este un alt criteriu care poate servi la selectarea proiectelor de
investiţii.
Orice investiţie comportă un risc, deoarece presupune imobilizarea unor resurse pe o
perioadă de timp, în condiţii de incertitudine în ceea ce priveşte efectele viitoare ale acesteia.
Riscul în domeniul investiţiilor poate fi de natură internă (falimentul societăţii) sau externă
(riscul valutar).

9. Incertitudinea şi riscul investiţional

Toate activităţile economice, dar mai ales procesele investiţionale, sunt supuse
incertitudinii şi riscului, adică probabilităţii apariţiei în viitor a unor fenomene care să
afecteze rezultatele finale ale acestora. Diferenţa dintre incertitudine şi risc constă în faptul că
în cazul incertitudinii probabilitatea apariţiei acestor fenomene nu este cunoscută. În cazul
investiţiilor, incertitudinea cu privire la veniturile viitoare ce pot fi obţinute în urma realizării
lor semnifică faptul că aceste venituri pot fi estimate, dar probabilitatea obţinerii lor nu este
cunoscută. Spre deosebire de certitudine, care desemnează siguranţa obţinerii unui rezultat
cert, incertitudinea corespunde cazului în care rezultatele acoperă mai multe alternative
posibile, a căror probabilitate de apariţie nu poate fi estimată. Riscul investiţional reprezintă
orice situaţie în care se cunosc numărul de variante posibile, valorile posibile pentru fiecare
variantă şi probabilitatea apariţiei fiecărei valori. Atât prin conţinut, cât şi prin modul lor de
înfăptuire, investiţiile comportă un risc mai mult sau mai puţin ridicat.

10. Mecanismul şi tehnica finanţãrii investiţiilor

Conceptul de finanţare semnifică acţiunea de asigurare a mijloacelor băneşti necesare
acoperirii cheltuielilor cerute de realizarea unui proiect economic sau a unei activităţi
economice sau sociale.
Decizia de finanţare a activităţii de investiţii este o etapă importantă a procesului
investiţional care survine în urma adoptării deciziei de investiţii şi constă în identificarea
resurselor financiare (proprii sau împrumutate) necesare finanţării investiţiei. Mecanismul

31
 .AAXU* ^UUllVC

finanţării investiţiilor implică trei tipuri de acţiuni, corelate între ele, cu privire la
determinarea necesarului de resurse pentru finanţarea investiţiilor, stabilirea structurii de
finanţare a acestora şi evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.10
Determinarea necesarului de resurse pentru finanţarea investiţiilor
Planul de finanţare a investiţiilor are ca obiectiv dimensionarea, pe o perioadã mai
mare de timp, nevoilor de finanţare pe termen lung şi a resurselor aferente de care dispune
pentru aceste nevoi, reprezentând un document de previziune financiară plurianuală ce
reflectă diferitele fluxuri anuale generate de nevoile şi resursele societãţii de construcţii. La
întocmirea planului de finanţare a investiţiilor se va ţine seama de corelaţia dintre valoarea
investiţiilor de realizat şi capacitatea de autofinanţare a firmei, de necesitatea fundamentării
nevoilor de finanţare în funcţie de politica de dividende şi de îndatorare a firmei, de evoluţia
pieţei financiare, de gradul de risc pe care îl presupune alternativa de finanţare aleasă, precum
şi de costul capitalului propriu sau împrumutat.
Surse de finanțare a investițiilor
Finanţãrile pot fi clasificate dupa criteriul apartenenţei fondurilor şi al efortului depus
pentru obţinerea lor11.
După primul criteriu, acestea pot fi:
- finanţări din fonduri proprii;
- finanţări prin angajamente la termen.
Din punct de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe
termen lung se pot grupa în:
- finanţări interne (autofinanţarea);
-finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
A. Finanţarea prin fonduri proprii
Finanţarea prin fonduri proprii se poate realiza prin autofinanţare sau prin realizarea
unor creşteri de capital prin diverse metode, cum ar fi: noi aporturi în numerar sau în natură,
încorporarea rezervelor la capitalul social şi conversia datoriilor.
A.1 Autofinanţarea
Autofinanţarea reprezintă principala cale de finanţare a agenţilor economici şi
presupune asigurarea cu forţe proprii a dezvoltării acestora. Pentru întreprinderile private mai
mici, investiţiile iniţiale pot fi realizate din mijloacele băneşti proprii ale întreprinzătorului şi

10
Cistelecan, Lazăr, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 392.
11
Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiarã, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1994, p.64

32
 .AAXU* ^UUllVC

din aportul său în natură, iar apoi, pe măsura dezvoltării lor, din fondul de amortizare şi
profitul net obţinut. Pentru o societate pe acţiuni, sursa iniţială pentru finanţarea investiţiilor o
constituie capitalul social format în urma emisiunii de acţiuni. Dezvoltarea ulterioară cu forţe
proprii a acesteia este asigurată în cea mai mare măsură folosindu-se ca surse principale de
autofinanţare amortizarea fondurilor fixe şi profitul net obţinut în exerciţiile financiare
anterioare.
În comparaţie cu celelalte căi de finanţare a investiţiilor, autofinanţarea asigură o serie
de avantaje importante, atât acţionarilor, cât şi societăţii comerciale ca persoană juridică:
- acţionarii sunt avantajaţi datorită faptului că valoarea bursieră a societăţii creşte
ca urmare a capitalizării unei părţi din profitul acesteia şi a sporirii posibilităţilor
de reinvestire pe seama avantajelor fiscale de care poate beneficia (scutirea de la
plata impozitului pe profit a profitului reinvestit sau reducerea parţială a acestuia
în anumite cazuri etc.);
- societatea comercială beneficiază de avantajul creşterii autonomiei sale
financiare şi nu mai este nevoită să apeleze la acţionari sau la piaţa financiară în
vederea obţinerii de resurse necesare dezvoltării.
Sursele de autofinanţare a investiţiilor provin din excedentul monetar al întreprinderii,
calculat ca diferenţă între încasările şi cheltuielile perioadei. Mărimea acestor resurse este o
expresie a performanţelor întreprinderii, dar şi a capacităţii sale de a-şi remunera acţionarii şi
de a-şi rambursa datoriile contractate.
Rolul autofinanţării din surse proprii presupune un cost care poate fi mai mare decât
costul capitalului de împrumut şi este neutră pentru societatea de construcţii rentabilitatea
noilor proiecte de investiţii este egală cu rentabilitatea aşteptatã de acţionari. Autofinanţarea
are un efect pozitiv în cazul în care rentabilitatea noilor proiecte este mai mare dacât
rentabilitatea aşteptatã de acţionari, întrucât asigură creşterea valorii financiare a societãţii
comerciale, datorita creşterii ulterioare a volumului încasărilor monetare.
A.2. Creşterile de capital
Constituirea unei societăţi comerciale pe acţiuni se realizează printr-un aport iniţial de
capital şi în natură care permite efectuarea unor cheltuieli de investiţii şi de exploatare şi
constituie, în acelaşi timp, premisa unor creşteri ulterioare de capital. Creşterea din surse
proprii a capitalului social se poate realiza pe seama unor noi aporturi în natură sau în
numerar, prin încorporarea rezervelor sau prin conversia datoriilor.

33
 .AAXU* ^UUllVC

a) Aporturile în natură au loc, în principal, în cazul operaţiunilor de fuziuni sau

absorbţii ale unor societăţi sau al operaţiunilor de restructurare care pot avea loc între filiale
aparţinând aceleiaşi societăţi. Aceste operaţiuni, care au un caracter excepţional, nu conduc la
creşterea volumului lichidităţilor societăţii, ci la creşterea imobilizărilor, şi implicit a
capitalului social al acesteia. Aporturile în natură conduc însă la creşterea viitoare a nevoii de
fond de rulment, corespunzător creşterii activelor imobilizate;
b) Aporturile în numerar se realizează prin emisiunea de noi acţiuni şi au ca efect
creşterea capitalului social al întreprinderii. Ele conduc la sporirea volumului lichidităţilor
societăţii, care sunt investite ulterior în imobilizări. Spre deosebire de autofinanţare, care se
realizează prin efortul propriu al întreprinderii (de aceea este numită şi finanţare internă),
creşterea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni este tot o finanţare prin eforturi
proprii, dar o finanţare externă, deoarece ea presupune constituirea unor fonduri proprii care
sunt aduse din afara întreprinderii, de către acţionari. Din acest punct de vedere, creşterile de
capital prin emisiunea de noi acţiuni se aseamănă cu o finanţare prin îndatorare, care este tot
de natură externă. Motivul atragerii de resurse suplimentare pe calea majorării capitalului
social, prin emisiunea de noi acţiuni, îl constituie nevoia întreprinderii de a finanţa noi
investiţii. Pe lângă avantajul procurării rapide a unor resurse financiare şi la un cost redus,
întreprinderea mai beneficiază şi de alte efecte pozitive: îmbunătăţirea structurii financiare
prin reducerea ratei îndatorării, facilitarea obţinerii ulterioare a unor noi împrumuturi şi
protejarea fluxurilor sale financiare viitoare (spre deosebire de împrumuturi, fluxurile de
numerar sunt afectate doar în măsura în care întreprinderea va realiza o creştere simultană a
plăţilor destinate remunerării acţionarilor).
Interesul acţionarilor de a subscrie la noile emisiuni este motivat de posibilitatea
obţinerii în viitor a unor venituri suplimentare în urma investiţiei efectuate (dividende
suplimentare, creşterea cursului acţiunilor pe piaţă) sau de modificarea structurii puterii în
societatea respectivă.
Potrivit legislaţiei actuale din România, acţiunile pe care le pot emite agenţii
economici sunt de două tipuri: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile ordinare
conferă drepturi egale de vot şi de remunerare pentru toţi acţionarii, în timp ce acţiunile
preferenţiale sunt acţiuni emise cu dividend prioritar fără drept de vot, convertibile în acţiuni
ordinare prin hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Creşterea capitalului social se poate realiza, fie prin creşterea numărului de acţiuni şi
păstrarea valorii nominale a acestora, fie prin menţinerea neschimbată a numărului de acţiuni

34
 .AAXU* ^UUllVC

şi creşterea valorii lor nominale (splitare). In vederea creşterii interesului investitorilor

potenţiali pentru noua emisiune de titluri, vânzarea noilor acţiuni se face întotdeauna la un
preţ de emisiune mai mare decât valoarea lor nominală şi mai mic decât cursul lor bursier.
Această operaţiune va conduce la creşterea numărului de acţiuni de pe piaţă, care va avea ca
efect diluţia capitalului, a profitului şi a dreptului de vot (va scădea dreptul acţionarilor vechi
asupra activelor emitentului, rentabilitatea plasamentului şi puterea de influenţă asupra
societăţii)12. Scăderea pe piaţă a cursului acţiunilor nu îi va afecta însă pe vechii acţionari,
deoarece aceştia beneficiază de dreptul preferenţial de subscriere, adică de dreptul de a
cumpăra cu prioritate un număr de acţiuni noi, proporţional cu numărul de acţiuni vechi
deţinute şi care are menirea de a compensa pierderea respectivă.
Un alt instrument financiar folosit de firmele private din unele ţări pentru realizarea
unor operaţiuni de creştere a capitalului social îl reprezintă acţiunile cu bonuri de subscriere în
acţiuni. Acestea sunt acţiuni ordinare la care sunt ataşate unul sau mai multe bonuri care dau
dreptul deţinătorului acţiunii de a subscrie la o emisiune ulterioară de acţiuni pe o anumită
perioadă, într-o anumită proporţie şi la un preţ prestabilit. Bonurile de subscriere sunt cotate la
bursă şi au un curs a cărui evoluţie depinde de evoluţia cursului acţiunii de origine. Emisiunea
de acţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni prezintă avantaje pentru ambele părţi: societatea
emitentă îşi poate procura resurse financiare mult mai rapid şi cu un randament mai ridicat
(acţiunile sunt vândute la un preţ de emisiune mai mare decât cel practicat la o emisiune
obişnuită de acţiuni), iar investitorii pot beneficia de câştiguri mai ridicate în cazul în care
cursul acţiunii de origine creşte până la expirarea perioadei de exercitare a dreptului de
subscriere (prin exercitarea dreptului de subscriere, investitorii vor putea cumpăra acţiuni la
un preţ prestabilit, care este mai mic decât cursul de pe piaţă al acţiunii).
c) încorporarea rezervelor în capitalul social al unei firme reprezintă operaţiunea de
majorare a capitalului social pe calea emisiunii de acţiuni, în contul rezervelor constituite din
rezultatele financiare ale exerciţiilor anterioare. Creşterea capitalului social în acest caz nu
este similară cu aportul în numerar, este o operaţiune fără flux financiar, deoarece şi până în
acel moment întreprinderea dispunea de sumele respective, care erau înregistrate în contul de
rezerve. Transferul acestor resurse din contul de rezerve în capitalul social al firmei produce
doar o restructurare a capitalului propriu şi nu o creştere propriu-zisă a acestuia. Sub aspect

12
Prisacariu, Măria, Stoica, Ovidiu, Dornescu, Valeriu - Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2005, p. 29.

35
 .AAXU* ^UUllVC

tehnic, această operaţiune se poate realiza, fie prin creşterea valorii nominale a noilor acţiuni,
fie prin emisiunea de noi acţiuni la aceeaşi valoare nominală.
Chiar dacă este doar o operaţiune cu caracter tehnic care nu conduce la o atragere de
resurse suplimentare, încorporarea rezervelor are implicaţii directe asupra societăţii şi a
acţionarilor acesteia.
Implicaţiile directe ale creşterii capitalului social prin încorporarea de rezerve asupra
societăţii sunt: creşterea încrederii partenerilor de afaceri şi a băncilor comerciale în societate,
modificarea structurii financiare a acesteia, garantarea mai bună a creditelor contractate
anterior şi crearea posibilităţii de creştere a gradului său de îndatorare, în acest context,
această operaţiune constituie premisa necesară obţinerii ulterioare de resurse necesare
finanţării investiţiilor.
Efectul încorporării rezervelor în capitalul social nu semnifică apariţia unor fluxuri de
ieşire, de distribuire a acestora către acţionari (cărora le aparţin), care ar echivala cu o
micşorare a capitalului firmei şi o diminuare a capacităţii acesteia de a-şi rambursa creditele
primite. Noile acţiuni emise sunt distribuite cu titlu gratuit acţionarilor, proporţional cu
numărul de acţiuni deţinute anterior. Apelativul de „gratuit" este totuşi impropriu, deoarece
aceste rezerve aparţineau de drept tot acţionarilor, iar operaţiunea de distribuire de noi acţiuni
nu urmăreşte decât să activeze un drept latent al acestora. Datorită faptului că această
operaţiune are aceleaşi implicaţii ca şi în cazul aporturilor în numerar (diminuarea cursului
bursier al acţiunilor şi a randamentului acestora), vechii acţionari beneficiază de un drept de
atribuire, menit să le acopere aceste pierderi.
d) Conversia datoriilor reprezintă o altă resursă de finanţare a investiţiilor. Datoriile
unei societăţi comerciale, contractate în vederea realizării de investiţii (faţă de furnizorii de
echipamente, faţă de bănci sau cele contractate prin emisiunea de obligaţiuni), pot fi
convertite în acţiuni ale societăţii prin majorarea capitalului social al acesteia. Astfel de
operaţiuni poartă denumirea de „consolidarea datoriei" şi realizarea lor presupune renunţarea
la acordarea dreptului preferenţial de subscriere vechilor acţionari, în ţările dezvoltate, astfel
de operaţiuni sunt realizate cu precădere de întreprinderile mici şi mijlocii care se confruntă
cu dificultăţi de trezorerie sau cu o povară financiară determinată de un împrumut prea mare.
Cele mai importante instrumente financiare folosite pentru realizarea unor astfel de operaţiuni
sunt: obligaţiunile convertibile în acţiuni, obligaţiunile rambursabile în acţiuni, obligaţiunile
cu bonuri de subscriere în acţiuni, titlurile participative ş.a. Aceste valori mobiliare satisfac

36
 .AAXU* ^UUllVC

atât interesele emitenţilor, cât şi pe cele ale investitorilor şi prezintă o serie de caracteristici
specifice:
- emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni este realizată de marile
întreprinderi, care atrag astfel de pe piaţa de capital resursele financiare pe termen lung de
care au nevoie. Pentru emitent, avantajul folosirii acestor titluri îl constituie posibilitatea
procurării de resurse la un preţ (cost) mai redus decât cel al pieţei (aceste titluri sunt emise la
o rată a dobânzii mai mică decât la împrumuturile obligatare clasice), iar în cazul în care
aceste titluri sunt convertite de deţinătorii lor în acţiuni (în cadrul perioadei în care se poate
face conversia şi la raportul de conversie prestabilit) va rezulta o creştere a capitalului social
fără fluxuri financiare negative. Pentru subscriitori, aceste titluri pot aduce câştiguri mai mari
în situaţia în care cursul acţiunii creşte, deoarece preschimbarea lor în acţiuni la raportul de
conversie prestabilit le asigură un câştig egal cu diferenţa dintre preţul de piaţă al acţiunii din
momentul conversiei şi preţul la care a fost cumpărată iniţial obligaţiunea. In plus, aceştia pot
obţine în viitor câştiguri mai ridicate din dividendele plătite de societatea emitentă, ca urmare
a creşterii rentabilităţii acesteia;
- emisiunea de obligaţiunile rambursabile în acţiuni prezintă pentru societate
avantajul păstrării lichidităţilor obţinute în urma acestei operaţiuni şi la un cost mai redus faţă
de emisiunea de obligaţiuni clasice, deoarece, la scadenţa acestora, ele vor fi preschimbate în
acţiuni, deci nu vor mai fi răscumpărate. Pentru investitorii în aceste titluri, avantajul este
acelaşi cu cel obţinut în cazul achiziţionării de obligaţiuni convertibile în acţiuni, în situaţia în
care, la scadenţa împrumutului, cursul acţiunii a scăzut, conversia obligaţiunilor în acţiuni va
însemna totuşi o pierdere pentru aceştia, ceea ce echivalează cu rambursarea parţială a
împrumutului de către emitent;
- obligaţiunile cu bonuri de subscriere în acţiuni sunt obligaţiuni cu dobândă fixă
la care sunt ataşate unul sau mai multe bonuri de subscriere, care conferă deţinătorului dreptul
de a subscrie la noua emisiune de acţiuni de acelaşi tip ale emitentului. Aceste operaţiuni
asigură pentru emitent un dublu aport de fonduri: primul, în momentul lansării împrumutului
obligatar, şi al doilea în momentul majorării ulterioare a capitalului social, când deţinătorii de
obligaţiuni vor subscrie la noua emisiune de acţiuni, îndatorarea este în acest caz mai puţin
costisitoare pentru emitent, iar investitorii beneficiază de avantajul gestionării mai suple a
instrumentelor financiare de care dispun (obligaţiunile iniţiale şi bonurile aferente);
- titlurile participative sunt valori mobiliare emise cu precădere de societăţile pe
acţiuni din domeniul public, în vederea atragerii de resurse din sectorul privat al economiei,

37
 .AAXU* ^UUllVC

fără ca acest lucru să conducă la modificarea capitalului social şi a structurii proprietăţii

(aceste titluri nu conferă deţinătorilor drept de vot). Trăsăturile principale ale acestor titluri
sunt: au o durată de viaţă nelimitată, la fel ca şi acţiunile, sunt rambursate în condiţiile fixate
în momentul emisiunii, în cazul lichidării societăţii sau la expirarea unei perioade ce nu poate
fi mai mică de 7 ani, iar veniturile periodice pe care le asigură deţinătorilor sunt compuse din
două părţi: o parte fixă, a cărei mărime este stabilită în funcţie de nivelul dobânzii de pe piaţa
financiară şi o parte variabilă, care este indexată în funcţie de rentabilitatea financiară a
emitentului (evoluţia cifrei de afaceri, a profitului net ş.a.). Folosirea titlurilor participative în
vederea atragerii de resurse financiare destinate finanţării investiţiilor nu conduce la
modificarea capitalului social al firmelor.
B. Finanţarea prin angajamente la termen
Finanţarea prin angajamente la termen este o componentă a finanţării externe, care
apare ca o completare şi nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanţare.
B.1. Împrumuturile obligatare
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe .termen
lung care constă în emisiunea şi vânzarea către public a obligaţiunilor. Împrumutul obligatar
este accesibil marilor întreprinderi cotate la bursă, statului şi autorităţilor locale. Societăţile pe
acţiuni care lansează un împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
impuse de autoritatea de supraveghere a pieţei de capital: să aibă cel puţin doi ani de existenţă
şi două bilanţuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanţii obligatarilor fie direct,
prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijocirea unor terţi, ş.a.
Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru întreprinderi, mai
ales atunci când capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de acţiuni
generează reticenţă din partea investitorilor. Un împrumut obligatar este de preferat şi
creditului bancar, care uneori fi greu de procurat datorită costului mai ridicat şi a condiţiilor
impuse de bănci în vederea acordării lui. Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă
şi datorită faptului că dobânzile sunt cheltuieli financiare şi nu fac parte din profitul
impozabil.
Principalele elemente tehnice ale unui împrumut obligatar sunt prezentate în tabelul
următor:

38
 .AAXU* ^UUllVC

Principalele elemente tehnice ale unui împrumut obligatar
Element tehnic
Valoare nominală (VN)
Preţul de emisiune (PE)
Rata nominală de dobândă (dn)
Cuponul (D)
Durata împrumutului (T)
Prima de emisiune (pe)
Prima de rambursare (pr)
Preţul de răscumpărare (PR)
Tabel nr. 2.
Mod de calcul Caracteristici
Suma înscrisă pe obligaţiune; la ea se
bonifică rata nominală a dobânzii; pe baza ei
se calculează cursul bursier
Suma cu care se vinde o obligaţiune la
momentul emisiunii
Rata de dobândă (%) cu care se remunerează
împrumutul
D = dn * VN Suma dobânzii cu care se remunerează
împrumutul
Scadenţa finală a împrumutului, când
obligaţiunile trebuie răscumpărate de emitent
pe = VN - PE
pr = PR - VN Avantajul financiar oferit la scadenţă
deţinătorului de obligaţiuni
Suma, anunţată în momentul emisiunii, la
care obligaţiunea va fi răscumpărată la
termen de către emitent

Pentru creşterea şanselor de reuşită a împrumutului obligatar, a atractivităţii lui, unele

emisiuni sunt realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de
emisiune şi cu primă de rambursare. În primul caz, obligaţiunile sunt vândute sub valoarea
nominală, diferenţa de preţ reprezentând prima de emisiune, care reprezintă o remunerare
suplimentară pentru investitori. În cel de-al doilea caz, obligaţiunile sunt emise la valoarea lor
nominală, dar sunt răscumpărate la un preţ mai ridicat, diferenţa reprezentând prima de
rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru investitor, în cea de-a treia situaţie sunt
acordate ambele prime, deci obligaţiunile sunt emise cu primă dublă. Durata împrumutului
obligatar este cuprinsă între momentul vânzării obligaţiunilor, moment din care ele devin
purtătoare de dobândă, şi momentul retragerii lor din circulaţie în urma răscumpărării acestora
de către emitent. Obligaţiunile sunt cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă în procente
şi se calculează ca raport între preţul plătit pentru cumpărarea lor şi valoarea nominală a
acestora. El poate fi mai mare, egal sau mai mic de 100%.
În practica financiară internaţională, formele împrumutului obligatar sunt foarte
diversificate şi conduc la fluxuri financiare de mărimi diferite pe perioada de viaţă a acestuia.
B.2. Împrumuturi de la instituţiile financiare specializate
Instituţiile financiare specializate sunt principalii ofertanţi de capitaluri pe termen
lung. Operaţiunile de creditare pe termen lung nu sunt specifice băncilor comerciale care au
39
 .AAXU* ^UUllVC

reticenţe în ceea ce priveşte imobilizarea resurselor de creditare pe perioade foarte mari de

timp.
Instituţiile financiare specializate sunt intermediari financiari importanţi ai pieţei
capitalurilor, a căror activitate constă în mobilizarea de resurse de pe piaţa financiară şi
redistribuirea acestora către întreprinzătorii care nu au acces direct pe această piaţă, cum este
cazul întreprinderilor mici şi mijlocii. Ele îşi imobilizează astfel resursele atrase pe perioade
mult mai mari de timp şi îşi asumă riscuri importante.
Băncile comerciale acordă în mod obişnuit credite pe termen mediu pentru finanţarea
investiţiilor şi, mai rar, credite pe termen lung, acestea din urmă fiind acordate cu precădere
de instituţiile şi organismele fianciare specializate. Nivelul dobânzii la aceste credite, acordate
pe o perioadă de 2-7 ani, este de regulă mai ridicat decât cel practicat de instituţiile fianciare
specializate. Creditul bancar pe termen mijlociu este acordat firmelor pentru acoperirea unor
cheltuieli de investiţii de natura echipamentelor de producţie cu durate de funcţionare relativ
scurte, amenajări, reutilări, modernizări, construcţii, cercetare ştiinţifică, operaţiuni de export
etc. Mărimea costului creditului bancar respectiv (dobânzile) depinde de volumul creditului,
de rata dobânzii şi de perioada de acordare a împrumutului.
B.3. Leasing-ul
Operaţiunile de leasing sunt preferate în principal de întreprinderile mici şi mijlocii,
ale căror afaceri prezintă riscuri mari şi garanţii reduse, din care cauză îşi pot procura mult
mai greu resurse financiare necesare dezvoltării.
Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanţare propriu-zisă, ci o metodă de
finanţare a investiţiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea,
inclusiv de natură financiară. Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate
specializată (financiară), de la furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari
(care nu dispun de resursele băneşti necesare achiziţionării lor direct de la furnizori).
Operaţiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei persoane, şi anume:
- producătorul mijlocului fix;
- întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;
- o instituţie financiară care acoperă din punct de vedere financiar aceste
operaţiuni faţă de producător.
Instituţia financiară (locatarul) achiziţioneză mijlocul fix de la producător şi îl
împrumută întreprinderii care are nevoie de acesta (locatorul). Contractul de leasing se încheie
între locatar (proprietarul bunului) şi locator (chiriaşul) şi stipulează durata închirierii,

40
 .AAXU* ^UUllVC

condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer al bunului în

proprietatea utilizatorului, la opţiunea acestuia. Utilizatorul bunului nu are calitatea de
proprietar, din care cauză bunul nu apare în activul său bilanţier, iar plăţile periodice efectuate
de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării bunului, dobânda aferentă,
prima de risc etc.) sunt înregistrate în contabilitate ca datorii extrabilanţiere.
Avantajele principale pe care operaţiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt
următoarele:
- economisirea resurselor de investiţii: utilizatorul poate beneficia de efectele
folosirii bunului fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau
împrumutate, aşa cum ar fi trebuit să facă în cazul cumpărării lui. Achitarea unui
avans iniţial şi a ratelor periodice (chiriei) reprezintă pentru acesta un efort
financiar mult mai redus;
- utilizatorul îşi poate rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea
unor eventuale credite bancare destinate finanţării dezvoltării;
- utilizatorul îşi poate accelera dezvoltarea în condiţiile menţinerii autonomiei
financiare şi a gradului de îndatorare existent anterior începerii operaţiunii;
- valoarea totală a plăţilor locaţiei este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiţia ca
între cele două părţi să existe un contract de leasing veritabil şi nu o simplă plată
în rate (o vânzare deghizată);
- utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la preţul şi la termenul
prevăzut în contract;
- în anumite situaţii, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul şi să
restituie bunul proprietarului (de exemplu, în cazul în care echipamentul se uzează
moral ca urmare a evoluţiei tehnologiei sau utilizatorul nu mai are nevoie de el
datorită declinului afacerilor).
Operaţiunile de leasing prezintă totuşi şi inconveniente pentru utilizator: redevenţele
plătite proprietarului sunt relativ ridicate şi afectează fluxurile sale financiare, ceea ce impune
obţinerea unei anumite rentabilităţi viitoare cel puţin acoperitoare.

41
 .AAXU* ^UUllVC

BILBIOGRAFIE

1. Alpopi, Cristina, Gestiunea investițiilor publice, Ed. ASE, București, 2014

2. Cistelecan, Lazăr, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002
3. Iloiu, Mirela, Investiții, Litografia Universității din Petroșani, Petroșani, 2012
4. Iloiu, Mirela, Managementul investițiilor, Litografia Universității din Petroșani,
Petroșani, 2012
5. Ioniță, Ion, Munteanu, Sebastian, Managementul investițiilor, Ed. ASE, București,
2012
6. Neamțu, Mircea, Managementul și marketingul în educație fizică și sport, Ed.
Universității Transilvania din Brașov, Brașov, 2006
7. Toma, Mihai, Finanţe şi gestiune financiarã, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti,
1994

42