PERSONALITATI CARE AU CONTRIBUIT LA FORMAREA ROMANIEI MARI

REGELE FERDINAND

Ferdinand
Rege al României

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al

României

Date personale

Nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad

von Hohenzollern-Sigmaringen

Născut 24 august 1865

Sigmaringen

Decedat 20 iulie 1927 (61 de ani)

Sinaia

Înmormântat Curtea de Argeș

Părinți Leopold de Hohenzollern-

Sigmaringen
Infanta Antónia a Portugaliei

Frați și surori Wilhelm, Prinț de Hohenzollern

 Prințul Karl Anton de
Hohenzollern

Căsătorit cu regina Maria

Copii Carol al II-lea al României

Elisabeta de România, Regina
Greciei
Maria de România, Regina
Iugoslaviei
Nicolae
Arhiducesa Ileana de Austria,
Prințesă a Ungariei, Croației și
Boemiei
Mircea

Cetățenie Germania

Religie Biserica Romano-Catolică

Ocupație om politic

Apartenență nobiliară

Familie nobiliară Casa Regală de Hohenzollern-

Sigmaringen

Imn regal Trăiască Regele

Rege al României

Domnie 10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927

Predecesor Carol I al României

Succesor Mihai al României

Modifică date / text

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20

iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la
moartea sa.
Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania.
În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în
cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. Urmează apoi studii la Universitatea
din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a
absolvit în 1889
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand
I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial,
alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect
excluderea sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-
lea al Germaniei.
Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost
înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Succesorul său la tron a fost principele Mihai, care a
devenit al doilea rege al României Mari, sub numele de Mihai I dar care, din cauza minoratului, va
domni sub regență.

REGINA MARIA

Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia - d. 18 iulie 1938, castelul
Pelișor-Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în
calitate de soție a principelui de coroană devenit ulterior regele Ferdinand I al României.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului României,

încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă și,
începând din 1914, ca regină.
A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități
diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul
Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de
către aceasta a realizării statului național român.
Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de personalități artistice și
literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor
povești și versuri pentru copii.

Maria a României
ION I.C. BRATIANU

A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial,
conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc
realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și
votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență
disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza
dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost
preopinentul eliminării principelui moștenitor Carolde la succesiunea tronului.
IULIU MANIU

Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania.
Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind
cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară,
a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul
Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul
său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de
unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime
ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan
Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.
Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității
române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor
din Transilvania. A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor
dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii
Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
ECATERINA TEODOROIU

Ecaterina Teodoroiu (născută Cătălina Vasile Toderoiu la 14 ianuarie 1894, Vădeni, astăzi cartier
în componența municipiului Târgu-Jiu, România – d. 22 august 1917 lângă Panciu, România) a fost
o cercetașă și participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul bătăliei de la
Mărășești luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române.
Provenită dintr-o familie modestă din Oltenia, Ecaterina a plecat la București pentru a deveni
învățătoare, iar acolo a contribuit la înființarea primelor organizații de cercetași din țara ei. După
intrarea României în Primul Război Mondial, a activat ca asistentă medicală pe frontul din regiunea
ei natală. Din dorința de a-i răzbuna pe toți cei patru frați ai ei care muriseră în lupte, Ecaterina a
cerut să fie transferată la o unitate de combatanți. A fost luată prizonieră, a evadat și a fost rănită de
două ori. În spital, a fost decorată de casa regală și avansată la gradul de sublocotenent. Din
această postură a participat la bătălia de la Mărășești, unde a murit comandând un pluton de
infanterie.
Celebrată ca eroină națională după terminarea războiului, imaginea ei a fost la început marginalizată
și apoi distorsionată de regimul comunist.
ALEXANDRU VAIDA VOIEVOD

Alexandru Vaida-Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna - d. 19 martie 1950, Sibiu), a
fost un om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din
Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Vaida-Voevod a debutat politic în anturajul
arhiducelui Franz Ferdinand, ca susținător al drepturilor românilor transilvăneni. [1]
După Unirea Transilvaniei cu România și fuziunea naționalilor transilvăneni cu țărăniștii din Vechiul
Regat, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc.
În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de premier al
României, remarcându-se de asemenea la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de
Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-
țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier
regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni
cu experiență, care erau fideli monarhiei.
VASILE GOLDIS

La 10 ianuarie 1905 cere să fie abandonată tactica rezistenței pasive față de politica oficială
promovată de guvernele de la Budapesta și Viena față de români și să fie înlocuită cu o tactică
activă, elastică, care să țină cont de conjunctură și de sarcinile imediate ce stăteau în fața poporului
român din Transilvania, în cadrul conferinței Partidului Național Român.
Între anii 1906-1910, în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripția Radna, a
intervenit de numeroase ori împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități.
Împreună cu Emanoil Ungureanu și Ioan Mihu, redactează un memoriu pe care acesta din urmă îl
înaintează guvernului maghiar la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Național Român, ca
răspuns la propunerile de tratative ale acestuia.
ION INCULET

Ion Inculeț s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni,în ceea ce urma să
devină județul interbelic Lăpușna (cislita-prut), în familia lui Constantin și Maria Inculeț. A absolvit
școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău,
subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând drepul de a
se înscrie la Seminar. A studiat în același an cu viitorii deputați și demnitari de stat Vasile
Bârcă și Pantelimon Erhan. A optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într- adevăr la
facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la
Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a aboslvit-o cu
diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din
inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După absolvirea
universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din
Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia.

IULIU HOSSU

Începând cu anul 1910 a activat la Episcopia greco-catolică de Lugoj, unde a ocupat, pe rând,
funcțiile de protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar al episcopului Vasile Hossu, pe care
îl numea „unchiul Viluc”. Acesta se afla în relații de prietenie cu primul ministru István Tisza.[4] În
anul 1914, anul începutului Primului Război Mondial, episcopilor greco-catolici și greco-orientali li s-
au cerut de către autoritățile de atunci să-și exprime fidelitatea față de Austro-Ungaria, cerând astfel
românilor să nu cadă victime ale influenței panslaviste.[5]
Iuliu Hossu a participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru ajutorarea
familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei Austro-Ungare. Frații lui Iuliu Hossu,
avocatul Vasile Hossu și medicul Traian Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari.