23 NOIEMBRIE 2014

Cel ce este iubit…

„Cel ce este iubit”

Prima dată am auzit acest frumos nume într-o seară de iarnă târzie. Totul în jur era acoperit de
o zăpadă grea… și totuși strălucitoare… care îmbrăca aureola nopții într-o lumină feerică…

După ce am auzit acest frumos nume… „cel ce este iubit” a murit. Și nu i-am mai văzut chipul
încă de pe-atunci…

A trecut cred că un an de când „cel ce este iubit” a murit, iar toate diminețile, încă de pe-
atunci, sunt la fel.

De fiecare data când deschid ochii e încă noapte. Și nu-mi dau seama dacă într-adevăr am
dormit ori m-am transpus doar într-o visare hipnotică pe tot parcursul nopții. Dar în fiecare
noapte „cel ce este iubit” mi se arată. Îmi vorbește, ma atinge, râde și chiar plânge. Dar
niciodată nu îi pot vedea chipul… acel chip din seara de iarnă târzie…

De fiecare dată lumea mă salută la fel, parca ar regreta ca am deschis ochii și respir și astăzi.

Zilele-mi par altfel de atunci. Timpul trece haotic, dezorganizat…

Obiectele au parcă altă culoare… roșul pare gri, verdele pare gri, albastrul pare tot gri. Numai
lacrimile au prins parca o tentă tuciurie. Și mi-e teamă de ele, căci parcă îmi zâmbesc ironic și
vor să mă tragă cu ele în pământ.

Mă întreb ce expresie am pe chip atunci când mă gândesc la acea zi de iarnă… Poate dac-aș
ști… numai dac-aș ști aș înțelege ce ai însemnat tu pentru mine…

Nu mai pot să te strig pe nume, căci deși ți-l știu acum prea bine, universul însuși pare c-are să
mă strivească dacă am să-ncerc a te chema.

„Cel ce este iubit”… mă întreb ce expresie ai acum pe chip… Poate dac-aș știi… numai dac-aș ști
aș înțelege ce ai însemnat tu pentru mine…

5 OCTOMBRIE 2014

La chanson d’une vierge ombre

N-am în lume cunoștință de-a gândit cineva vreodată asemeni mie, la fel cum iar nu am
cunoștință de ştie cineva unde se sfârșesc și mai presus de toate unde iau fiinţă toate cele ce le
văd în juru-mi; cine le ţese pe toate, cine ştie oare ce dureri ascund într-însele stelele din cer…
Și cum in lumea gri a dorurilor ce nu mai dor parcă, într-o noapte târzie din luna lui Marte, în
buimaca-mi promenada nocturnă, conturându-se în pâcla mată a intunericimii am simțit un cânt
dulceag, mieros, parcă chiar angelic gândilându-mi, în acordurile-i fine, străfundurile ființei mele
visatoare. Căci ah, ce cânt era acesta! Îngerii înșiși s-ar fi coborât din Ceruri cu coroane înflorate
să-l asculte…

Iar de unde cântecul venea, vaiete inundate-ntr-o durere cumplită îl acompaniau făcându-l, în
agonia lor, parcă tot mai dulce, parcă tot mai mieros. Iar când cântecul se înteţea, plânsul ‘cela
duios devenea tot mai cumplit, tot mai dureros, iar împreună sunau tot mai armonios.

La poala unui conac ponosit de pe marginea prăpastiei, neiertat de vreme, de ani, şedea întins și
fără vlagă un biet copil-bărbat. Cu pletele-i de smoală vărsate pe-o coloană ca un catafalc, cu
ochii-nlăcrimati ‘cercând din când în când să-și miște trupul amorţit în timpuri.

Zadarnic însă, căci acolo sta murind încă de la începutul timpului însuși și acolo avu să zărească
răsărituri si apusuri mii, toate scăldate în acelaşi cânt pe cât de dulce, pe atât de plângător, ce-l
cuprindea, pare-se, asemeni unor brațe de spini în îmbrățișarea sa mortală, dându-i viața și
luându-i-o odată cu lăsarea întunericului greu, așa cum Luna ia viața Soarelui seară după seară.

Iar tot așa cum de fiecare dată Soarele se stinge pentru Lună și el murea de fiecare dată pentru
cea ce-i cânta.

Iar când Luna pe cer se arăta plină în toată splendoarea sa, plânsul său vorbe prindea. Și lună de
lună stelelor cânta si el în chipul său, sau poate doar fantasmei ce-l veghea, cantandu-i în vocea-i
fantomatică asemeni greierilor ce plângeau.

Cânta în disperarea sa nebună și nu știa de cea ce-i cântă e pasăre măiastră ori fecioară virgină,
ori de-i Dumnezeu ori chiar Dracul în chip divin.

Si desi captiv în fecioara de fier a cântecului său de un infinit de ani, iubea acel cântec și pe cea
ce îl cânta.

Însă eu vedeam de lângă felinarul vechi din drum, căci la balconul către care el plângea, nu era
decât o umbră ce cânta către Luceafăr, moartă și plângând şi ea, căci de el se-ndragostea noapte
de noapte, iar el să cânte nu știa…

27 SEPTEMBRIE 2014

Lirism eliptic de…

…titlu și sfârșit

Într-o noapte plină-n lună

Se plimba prin lumi de vise

Caldă, roșie, nebună,

O copilă ce murise

Scoborând ca zdruncinată-n

Cânt de trâmbițe-n surdină,

Într-o lume-ntunecată

În de suflete grădină

Pe un catafalc de smoală

Lănțuită și pustie,

Fără trupu-i de fecioară

Ci de floare stacojie

Și ce lume plângătoare
Clarul lunii îi arată

Flori uscate pe cunune

Și a Dracului armată

Lumânări pictate-n smoală

Și în fața-i crud zâmbind,

Trei fecioare-având în poală

O oglindă de argint

Ah! Ce lume-ngrozitoare

Ea vedea-n oglinda lor

Țara plină de oroare

A pierdutului său dor

Pe o cruce, aninată,

Lucii ochi o și zăriră

Era moartea-n trup de fată

Strâns legată cu-o tulpină

Când, din cupa sa măreață,

Cea fantasmă vrând s-atingă

Picuri stacojii de viață

Început-au să prelingă

Iar când țarina uscată

Sângele-i dulceag a prins

Din oglinda argintată

Chipul mamă-sii-a desprins

22 AUGUST 2014

Bloody Rose

tumblr_mqc2ayIRSp1swxj28o1_1280
I am drowning in the scent of my own decay

Mă întreb, copila mea fragilă cu păr sângeriu, ce durere iți citesc în ochii atât de obosiți de a
mai lupta împotriva propriei tale persoane și în ce cotloane ale ființei tale plăpânde se află
ascuns acel zâmbet firav și delicat ce-ți colora în lumini radioase sufletul deunăzi?

Ți-ai oferit purul sânge sclavilor și i-ai lăsat să te contamineze cu urâțenia și otrava sufletelor
lor, le-ai permis să te atingă cu mâinile lor murdare și acum iți privești în oglindă propria
putrefacție.

Le-ai oferit Nectarul Zeilor în schimbul unui pumn de viermi, lumină pentru întuneric, căldură
pentru înghețare, iubire pentru ură. Pentru ce sunt, încă, toate, când din ură naștem ură și din
iubire cu atât mai multă ură?

Mirosul tău ce altă dată plăsmuia în juru-mi grădini nemărginite de trandafiri englezești se
preschimbă pe zi ce trece în mirosul putrefacției; ai căpătat spini și dintre petalele tale de o
simetrie încă perfectă se desprind lacrimi de sânge și se preling de-a lungul tulpinii într-o baltă
de amărăciune pe mormântul pe care-ți plângi nopțile de-a rândul.

Așteptând- așteptând în fervoarea ta morbidă ca orologiul cu cadran de aur și limbi țintuite cu

rubine să bată pentru tine odihna eternă.

Nu uita, al meu scump și drag trandafir sângeriu, că eu însămi sunt, însă, ființa ce te înțelege cel
mai bine, ce știe că marea ta fobie nu e alta decât lumina care te pustiește, cea care te-a devorat
cât ai trăit în ea și ți-a mâncat ultima fărâmă de luciditate.

Eu sunt aceea ce vede dincolo de negrul ochilor tăi sticloși -căci ah! e așa o frumusețe febrilă
sigilată în întunericimea sufletului tău- și pătrunde prin poarta lor în interiorul ființei tale. Orori,
suflete captive în disperarea eternă, toate ascunse după surâsul tău energic și pueril.

Eu sunt aceea ce te eliberează din strâmsoarea ramificațiilor spinoase ce te țin captivă în

propriul mormânt hrănind pământul ce le stă la bază cu sângele meu nepoluat încă, pură
ambrozie pentru suflete tari, căci decăderea mea înseamnă viață pentru tine, copilă inocentă.

Căci la sfârșit, atunci când te uiți în oglindă, cadavrul putrezit sunt eu, aceea ce se stinge ca tu
să ieși la suprafață.

Inocența mea pierdută, copilul din mine ce mai știa încă ce înseamnă căldura afecțiunii și
eufonia unui simplu surâs, copilă, trandafir sângeriu…

18 AUGUST 2014

La sanglante éternité
 Iubitul meu cu plete de abanos, de ce se risipesc norii grizonați de pe cerul nostru stacojiu?

Mi-ai promis că noapte de noapte cât norii vor fi încă negri ne vom iubi pe balconul conacului
în stil victorian sub clar de lună sângerie până ce corbii înșiși vor înțelege ce este iubirea.

Niciodată nu voi putea înțelege de ce surâsu-ți e mereu îmbibat în lacrimi sângerii ce-mi
murdăresc dantelele rochiilor de când te știu: de o eternitate, pentru că toate dantelele-mi sunt
pătate de lacrimile tale, fiecare fărâma a trupului meu tânjește după atingerea ta glacială și
fiecărei șuvițe a parului meu roșiatic îi lipsesc vremurile în care erau împletite cu ale tale, într-un
spectacol jucăuș pictat în roșu și negru asemeni vitraliilor ce ne împrejmuiau mormintele,
plăsmuind scenele războaielor consumate împreună sub frontispiciul eternității.

Mi-ai oferit nemurirea pentru a te stinge în umbra sa asemeni dulcei nebunii ce-mi roade
acum interiorul cu fiecare noapte cât tu ești plecat.

Ce păcat ireversibil am săvârșit să primesc pedeapsa nemuririi în pustietate? Cu toții avem

păcatele noastre, cu ele ne naștem, cu ele trăim, ele ne sunt durerea și alinarea.

Noi toți suntem în firea noastră lăuntrică nimic mai mult decât criminali reci și pustii, omorând
zeci de persoane zilnic, distrugând și îngropând de vii vieți la fel de vinovate ca noi.

Noi, făpturi ale nopții însetate de putere, trăim din întuneric și din întuneric ne naștem, ne
hrănim cu durere, intensificând fiecare fărâma de sentiment până la climaxul existenței noastre,
cultivând numai visuri născute moarte și iluzii eliptice de un subiect concret în care ne înecăm
durerile zi de zi, transformându-le în puteri supraomenești.

Unde am dispărut noi? Noi cei ce se iubeau pur în lumina difuza a unei camere murdare,
adunând în unghii ceara fierbinte și scrijelind varul pătat de sânge de copil al pereților, unindu-ne
mâinile și respirațiile până ce se tranformau într-o căldură ce ne topea sufletele amorțite și
otrăvindu-ne. Iubindu-ne în nebunia noastră nopți la rând, decenii, secole și chiar milenii.

În definitiv, de unde a răsărit aceasta iluzie derizorie cum ca Tărâmul Minunilor există, când tot
ce ne înconjoară este un Tărâm al Risipei în care ne bântuim reciproc și cum am devenit atât de
incompetenți în inutilitatea noastră cinica, cât sa credem că tot ce ne este permis este sa punem
întrebări fără a fi capabili să răspundem?

Unde ești, căci așa te vreau înapoi, iubitul meu cu plete de abanos, să-ți petreci ore-n sir mâna
iubitoare în părul meu, în timp ce-mi povestești ceasuri după ceasuri în vechea bibliotecă despre
femei ce se oferă bărbaților pentru aur, copii ce fura pâine pentru părinții ce trăiesc în lux și
despre poeții ce-și cântă dragostea pe la balcoane în miez de noapte, să ne plimbăm de mână
prin ninsoarea împrăștiată spunându-mi că-s a ta mica, pierdută Lenore.

Te aștept încă, dragul meu, alungă-mi teama și oferă-mi o a doua nemurire sub mantia ta
călduroasă. Și să stăm din nou în îmbrățișarea noastră mortala din zori până-n noaptea târzie și
însetată, să ne încâlcim și despletim venele până ce vom face din cenușă surâsuri, împreună.
4 AUGUST 2014

Balada unui secerător

Într-o noapte dintr-o mie

Cu a sa candoare vie

Când ea, Luna, luase foc,

Se plimba din loc în loc

Printre cripte amorțite

Și cavouri răscolite

Un copil cu ochi de înger

În fervoarea sa nebună,

Dănțuind sub clar de lună

Căutând printre morminte

Crucea mamă-sii-adormite

Când, pe-o cruce solitară,

În durerea sa amară,

Sta un biet secerător

Sufletu-ți e viu, copile

Rău de ești aici acum

Și te-ai întâlnit cu mine,

Un secerător nebun

Eu nu sunt un Zeu al Morții,

Cum ai tăi ma tot numesc

Sunt doar un ferecător al porții

Către tot ce e lumesc

Eu nu mă hrănesc cu vise,

Ci cu sânge omenesc,

Arunc suflete-n abise,

După ce le otrăvesc

Și nu am lacrimi sa vărs

Peste coasa-mi stacojie

Când prin mâini imi tot revărs

Câte-o alta ființă vie

Și n-aș vrea sa te omor,

Pui sculptat din porțelan

Dar nu sunt decât un demon

Ce-a căzut de pe altar

Pe-a ta mamă-o s-o vezi iar,

Doar să nu vii după mine-n zbor

Când cu-a mea coasă de jar

Trupul dulce-am să-ți dobor

Ca să pleci pe căi divine,

Am să-ți cânt balade-n somn

Însa, vezi că sunt, copile,

Doar un biet secerător

1 AUGUST 2014

Danse macabre

Era o seară ploioasă de toamnă. Traversam străzile insipide, bătute de picăturile mărunte de
ploaie ce se uneau pe asfaltul luminat de felinare alcătuind un spectacol posomorât și monoton.
Departe de casă, udă și înghețată, furată de tabloul nocturn am dat uitării scopul meu inițial de a
ieși sa-mi cumpăr țigări și m-am rătăcit în singurătatea mea printre străduțele și aleile încleștate.

Câteodată chiar simt că orașul ăsta mare, încâlcit și plin de fețe care mai de care mai
necunoscute și dubioase nu este, pur și simplu, pentru mine.

Atrasă de luminile gălbui și palide ale felinarelor și de frumusețea plină de culoarea arămie de
rugină a copacilor, am pășit într-un parc pustiu, retras și mi-am aprins una dintre puținele țigări
pe care le mai aveam când, din spatele meu o lumina puternică a înălbit dintr-o străfulgerare
aleea, conturându-mi umbra pe ea.

Când m-am întors, în spatele meu am zărit o siluetă de bărbat înalt, impunător, bine conturat,
cu o pelerina ce-i atingea pământul de la picioare. Capul îi era acoperit de o pălărie neagra din
care se revărsau râuri lungi, drepte, strălucitoare și negre de păr. Iar fața, subțire și ascuțită
într-un contur angelic de o paloare candidă îi era împodobită cu doi ochi negri, un nas mic și
ascuțit și o gură fină, roșiatică ce-i trăda o urmă de seriozitate malefică.

Fotografia un leș plouat de pisică de pe marginea potecii. În mod normal, prezența oricărui om
mi-ar fi provocat repugnă, însa prezența aceasta misterioasă reușise sa ma intrige într-atât cât să-
mi doresc să inițiez o conversație.

-Nu credeam că mai sunt oameni hoinărind pe-aici pe vremea asta, i-am spus eu stângace, cu
un surâs tâmp dar amar.

Nu mi-a răspuns imediat.parcă s-a afundat pentru o clipă într-o stare de meditație profundă
apoi cu o voce joasă a spus:

-Moartea nu vine niciodată la finalul vieții, ci atunci când te aștepți și vrei mai puțin, de aceea
marele sfârșit este doar eliberarea supremă de un trup gol și inutil, nu crezi? Eu sunt doar un
admirator profan al acestei fericiri supreme.
 Apoi, ridicându-se în picioare și poziționându-se fix în fața mea a spus cu un surâs prietenos:

-Însa viața în sine este doar un mare lanț clișeic, câteodată uit asta și mă las pur și simplu
purtat de val adăugând sute de alte clișee inutile.

Am amuțit. Vocea sa, prezența sa sumbră, construcția sa desprinsă din basmele cu feți frumoși
și cuvintele sale ce-mi pătrundeau direct în adâncul conștiinței trezeau în mintea mea cele mai
ascunse și interzise plăsmuiri.

-Eu…ăă…m-am rătăcit și cred că ar fi cazul să mă îndrept spre casă…

-Cum ai putea știi dacă te îndrepți într-adevăr spre casă dacă ești rătăcită? Este foarte târziu și
pari înghețată. Voi merge cu tine pentru că nu ești în siguranță.

-Dar stau foarte departe și nu aș vrea să înduri și tu vremea asta pentru o aiurită ca mine…

-Eu stau chiar în casa de acolo -mi-a spus arătând o casă mare, parcă părăsita și solitară din
capătul străzii- ai putea veni să te usuci și să te încălzești.

Nu-i puteam refuza propunerea, nici măcar nu voiam sa o fac , așa că am clătinat din cap în
semn de aprobare și am plecat împreună. Aș fi vrut să stau ore în șir lângă el, privindu-l,
ascultându-i ideile despre viață și moarte.

Când am ajuns, mi-a oferit o cămașă lungă, bărbăteasca, pentru că trebuia să mă schimb și o
pătură, după care a intrat într-o camera de sub scări. Întreaga sa locuință arăta asemeni unui
conac vechi și părăsit de ani.

L-am urmat. Am intrat într-o camera intunecată, dominată în totalitate de o lumina roșie unde
își developa fotografiile. Imaginea sa neagra, cu parul despletit, acum fără pălărie inconjurat de
acea lumina obscură. Roșu și negru. Roșu și negru, cele două culori ce mi-au dominat
întotdeauna visele cele mai otrăvitoare. M-am apropiat.

„Când ai murit ultima oară?” a fost ultimul lucru pe care l-am auzit înainte de a mă arunca cu o
dorință nebună în mrejele sale.

Buzele-i aveau gust de sânge. Eram prinși într-un danse macabre ce întrecea orice altă
plăsmuire a erotismului brut, nedeflorat, contopindu-ne în moarte trupurile parca înfierbântate,
asimilând-ne reciproc fiecare mișcare și transformând-o în unde gri ce umpleau în mișcări
haotice încăperea tot mai strâmta și sufocantă.

Dacă pielea i-ar fi mirosit a moarte, aș fi gustat-o din nou și din nou, până ce întreaga-mi ființa
îmi va fi putrezit din interior în brațele sale reci și s-ar fi transformat în cenușă, căci nimeni nu
mai iubește moartea asemeni mie.

Când am deschis ochii din nou, pe peretele din spatele său, însă, am observat prinse cu bolduri
câteva fotografii ce păreau a fi ale unor cadavre, însă ceva mai mult decât simple leșuri de
animale. Erau oameni. Erau femei, toate având gurile tăiate până aproape de urechi.

Atunci, oprindu-se, a aruncat o privire în spate după care m-a privit fix în ochi spunându-mi pe
același ton prietenos: „Nu au știut să aprecieze marele sfârșit. Nu erau fericite așa ca le-am dat
un zâmbet pentru a părea, măcar, ca se bucurau. Tu ești fericită?”

Nici măcar nu aveam motiv să-l mint, sau să mă mint singură. Adevărul este ca eram fericită.
Murisem de atât de multe ori înainte de asta că nici un sfârșit nu ma mai inspăimânta. Atunci mi-
am așternut pe buze un zâmbet cald, sincer. Fusese senzația supremă, finalul apoteotic al vieții
mele.