Dreptul Afacerilor

AGC II

2016
TEMA 1 : OBIECTUL JURIDIC ȘI OBIECTUL MATERIAL AL RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL

1. Bunurile – obiecte ale raportului juridic civil.

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau
inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul acestui raport,
acesta din urmă constâd în drepturile şi obligaţiile părţilor, adică în posibilităţile juridice ale
unor acţiuni şi în îndatoririle juridice corespunzătoare. Cu alte cuvinte, posibilitatea şi
îndatorirea unei conduite nu trebuie confundată cu însăşi conduita. Spre exemplu, în cadrul
contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vâdut şi dreptul
cumpărătorului de a pretinde predarea lucrului intră în noţiunea de conţinut al raportului
juridic născut din acest contract, însă acţiunea efectivă de predare şi primire a lucrului vândut
reprezintă ceea ce numim obiect al raportului juridic civil. În raporturile juridice
patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse în
structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestui raport. De regulă
însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.
Obiectul raportului juridic civil îl formează acţiunile sau abţinerile de la anumite
acţiuni ale subiectelor acestui raport prin care apar drepturi subiective şi obligaţii ale acestor
subiecte. Prin obiect al dreptului civil se înţeleg instituţiile dreptului civil, ca: raportul juridic
civil; actul juridic civil; prescripţia extinctivă; subiectele dreptului civil; drepturile reale;
succesiunea; dreptul de proprietate intelectuală; obligaţiile civile; contractele civile;
răspunderea civilă. Altfel spus, obiectul unei ramuri de drept reprezintă o categorie omogenă
de relaţii sociale care cad sub incidenţa normelor acelei ramuri.
Prin obiect de reglementare al dreptului civil se înţeleg relaţiile sociale, patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, reglementate de normele dreptului civil. După cum se poate
observa, între obiectul dreptului civil şi obiectul de reglementare nu există mari deosebiri.
Din aceste considerente, unii autori susţin că între aceste noţiuni nu există diferenţă,
utilizîndu-le ca sinonime.
2. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu
În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În
sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi
patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere
(însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil,
care este în strînsă legătură cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se
înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau
juridice. Patrimoniul se compune din două laturi, anume, latura activă, formată din drepturile
patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între
noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că

8
bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate
juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentînd însăşi latura activă a
patrimoniului acelei persoane.
În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cîâ şi drepturile privitoare la acestea.
Bunul – în sens restrâns, este valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor
materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere (însuşire) sub forma
drepturilor patrimoniale. Patrimoniu – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care
aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două laturi, anume,
latura activă, formată din drepturile patrimoniale şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile
patrimoniale.
3. Clasificarea bunurilor
Bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care
poate fi folosit în viaţa socială, precum şi ca drept patrimonial.
Un loc aparte în Codul civil îl ocupă reglementările referitoare la animale. Art. 287 prevede:
„Animalele nu sunt lucruri. Ele sunt ocrotite prin legi speciale. În privinţa animalelor se
aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege.
Codul civil, clasifică bunurile după cum urmează:
1. bunuri aflate în circuit civil, bunuri scoase din circuit civil şi bunuri limitate în circuit
civil (art. 286);
2. bunuri imobile şi bunuri mobile (art. 288);
3. bunuri divizibile şi bunuri indivizibile (art. 291);
4. bunuri principale şi bunuri accesorii (art. 292);
5. bunuri fungibile şi bunuri nefungibile (art. 293);
6. bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic (art. 294);
7. bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile (art. 295);
8. bunuri ale domeniului public şi bunuri ale domeniului privat (art. 296);
9. bunuri complexe (art. 297);
10. universalităţi de bunuri (art. 298).
Pe lângă aceste categorii de bunuri, doctrina clasifică bunurile în: bunuri corporale şi bunuri
incorporale; bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere; bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.
1. Bunurile aflate în circuitul civil, bunurile scoase din circuitul civil şi bunurile limitate în
circuitul civil
Art. 286 din Codul civil prevede că bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor când
circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege. Această normă instituie prezumţia conform
căreia orice bun poate circula liber, adică poate face obiectul oricărui act juridic civil, dacă nu
există o interdicţie stabilită de lege. Este important ca limitarea circulaţiei bunurilor, precum
şi interzicerea circulaţiei lor să fie stabilite doar prin lege.
După regimul circulaţiei se desprind trei categorii de bunuri:
a) bunuri care se află în circuitul civil general;
b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie;
c) bunuri care nu se află în circuitul civil.
Bunurile care se află în circuitul civil general sunt bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate
prin acte juridice. După cum s-a spus, regula constă în faptul că bunurile se află în circuitul
civil, prin urmare legea (şi numai legea) trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile.

8
Bunurile aflate în circuitul civil sunt toate bunurile alienabile, care pot fi urmărite de creditori
şi se pot dobândi şi pierde prin prescripţie. în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (1) din
Codul civil, şi bunurile din domeniul privat al statului fac parte din cele care se află în
circuitul civil. Din categoria bunurilor aflate în circuitul civil fac parte bunurile de consum,
bunurile de uz casnic şi gospodăresc etc.
Bunurile supuse unui regim special de circulaţie sunt bunuri care, deşi se află în circuitul
civil, au un regim special de circulaţie, cu alte cuvinte, au o circulaţie limitată. Bunurile
limitate în circuitul civil pot fi dobândite, deţinute, folosite şi înstrăinate în condiţiile
prevăzute de lege. În principiu, restricţiile care privesc circulaţia bunurilor se pot referi la
subiectele de drept, care le pot dobândi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor
juridice cu aceste bunuri. De exemplu, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 110-III din
18 mai 1994 cu privire la arme, dreptul de proprietate asupra armelor şi muniţiilor aferente
(anume acestea având o circulaţie limitată) poate fi dobândit de persoanele fizice care au atins
vârsta de 18 ani şi cărora nu le este contraindicată, din punct de vedere medical, mânuirea
armelor. La fel au circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul
cultural.
Bunurile care nu se află în circuitul civil sunt bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase
din circuitul civil:
 lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic etc;
 bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (4) din Codul
civil;
 alte categorii de bunuri care, prin lege, sunt scoase din circuitul civil.
2. Bunurile imobile şi bunurile mobile
Codul civil prevede, la art. 288, că bunul poate fi imobil sau mobil. Divizarea cea mai
importantă, asupra căreia se insistă în acest articol, fiind în bunuri imobile şi bunuri mobile.
în principiu, această clasificare se face în funcţie de natura bunurilor.
Imobile sunt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pământul, clădirile şi, în
genere, tot ceea ce este durabil legat de sol.
Mobile sunt bunurile care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la
un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine.
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile se întemeiază, în principiu, pe diferenţa de natură
fizică existentă între bunurile mobile şi cele care se caracterizează prin fixitate. Spunem în
principiu, fiindcă imobile, după natura lor, sunt în cea mai mare parte doar bunurile
enumerate expres la art. 288 alin. (2). în categoria bunurilor imobile, conform prevederilor
art. 288 alin. (3) şi (4), intră şi alte bunuri care, de fapt, după natura lor, sunt mobile.
3. Bunurile divizibile şi bunurile indivizibile
Noţiunile de bun divizibil şi de bun indivizibil se conţin în art. 291 din Codul civil.
Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba des¬tinaţia economică,
de exemplu o bucată de stofă, un teren.
Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui, de
exemplu, un automobil.

8
Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile se face pe criteriul posibilităţii împărţirii
bunurilor fără a se schimba utilitatea sau destinaţia lor economică. Este necesară precizarea
că divizibilitatea bunurilor urmează să fie privită sub două aspecte: fizic şi juridic. Sub aspect
fizic, sunt divizibile numai bunurile corporale, dat fiind faptul că materia în sine este
întotdeauna divizibilă.
Divizibilitatea fizică presupune existenţa a trei condiţii:
 părţile componente ale bunului să posede calităţile individuale ale întregului;
 părţile să rămână proprii destinaţiei economice ale întregului;
 părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Existenţa acestor condiţii
depinde de însuşirile naturale ale bunului.
Cu toate acestea, conform prevederilor art. 291 alin. (3), un bun divizibil din punctul de
vedere al însuşirilor lui naturale poate fi considerat indivizibil. Prin urmare, divizibile sunt
bunurile susceptibile de împărţire fără a li se schimba destinaţia şi indivizibile sunt bunurile
care nu se pot împărţi fără a li se schimba destinaţia.
4. Bunurile principale şi bunurile accesorii
Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii se face în raport cu corelaţia dintre ele. Codul
civil, în art. 292 alin. (1), conţine o noţiune legală doar a bunurilor accesorii, stipulând:
„Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat
de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atâta timp cât satisface această
întrebuinţare”. Referindu-se la bunurile principale, Codul civil precizează că „toate celelalte
bunuri sunt prin¬cipale”. Pornind de la prevederile legale, bunurile principale şi accesorii se
pot defini astfel: Principale sunt bunurile care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie
economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi întrebuinţării unui alt bun.
Şi, invers: Accesorii sunt bunurile destinate să servească întrebuinţării unor bunuri principale.
Pentru a fi în prezenţa bunului principal şi a bunului accesoriu trebuie ca ambele bunuri să se
afle în proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane, cu alte cu¬vinte, ele trebuie să aibă acelaşi
proprietar. Pentru a determina caracterul de bun accesoriu şi de bun principal, urmează a fi
ndeplinite următoarele condiţii:
 ambele bunuri să fie în proprietatea aceluiaşi proprietar;
 titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa lui un raport cu
destinaţia comună a ambelor bunuri.
Referitor la cea din urmă condiţie, în art. 292 alin. (2) este stipulată regula că destinaţia
comună a ambelor bunuri poate fi stabilită de proprietarul lor. Această regulă poartă un
caracter dispozitiv, dând părţilor unui contract posibilitatea să deroge de la ea prin voinţa lor
comună.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în principale şi accesorii constă în faptul că bunul
accesoriu urmează soarta bunului principal dacă părţile nu au convenit altfel, fapt confirmat
expres prin dispoziţia alin. (3) din art. 292: Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a
bunului principal dacă părţile nu convin altfel. Dacă bunul principal va fi înstrăinat (vândut,
schimbat, donat), această soartă o va avea şi bunul accesoriu, fiind şi el înstrăinat. în situaţia
de accesoriu se află toate raporturile de garanţie personală (fideiusiunea) şi raporturile reale
(gajul).
Bunul accesoriu, separat temporar de bunul principal, va avea aceeaşi calitate, de bun

8
accesoriu, dacă ulterior îşi va relua locul, fiindu-i aplicabile regulile bunului accesoriu. La art.
292 alin. (5) nu se specifică perioada în care bunul accesoriu, separat de bunul principal, îşi
păstrează calitatea de bun accesoriu deoarece, în fiecare caz concret, termenul va fi diferit.
Important este faptul că, ulterior separării, bunul accesoriu să revină la bunul principal.
5. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
Codul civil consacră art. 293 acestor categorii de bunuri. Clasificarea bunurilor în fungibile şi
nefungibile se face în funcţie de utilitatea lor. Fungibilitatea ori nefungibilitatea este
determinată de faptul dacă bunul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii. Drept
exemplu pot servi 100 kg de grâu care pot fi înlocuite cu 100 kg de grâu de aceeaşi calitate.
Fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii.
Nefungibile sunt bunurile care nu se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii, în
acest caz, se va considera că debitorul a executat obligaţia doar dacă a restituit bunul datorat.
De exemplu, în categoria bunurilor fungibile intră: banii, alimentele de un anumit fel, mesele,
scaunele, pixurile, caietele etc. Din categoria bunurilor nefungibile fac parte: casele,
pământul, câinii de rasă etc. Natura juridică a bunurilor fungibile presupune că ele au aceeaşi
valoare pentru creditor din punctul de vedere al plăţii datorate, astfel încât acestuia îi este
indiferent ce bun va primi. în principiu, bunurile fungibile sunt şi bunuri determinate generic,
fapt prevăzut expres la art. 294 alin. (2). Spunem în principiu, fiindcă într-o ipoteză se poate
admite ca un bun determinat generic să fie nefungibil, adică să nu poată fi înlocuit în
executarea unei obligaţii cu un altul similar.
Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile se poate face nu numai după natura lor (art.
293 alin. (1)), ci şi din voinţa părţilor contractante (art. 293 alin. (2)). Prin urmare, părţile
unui act juridic pot stabili ca bunurile nefungibile să fie fungibile şi invers. Deşi, conform art.
293 alin. (2), părţile unui act juridic pot, prin voinţa lor, să considere că un bun este fungibil
ori nu, unele bunuri însă, precum sunt banii, cerealele, vor fi considerate aproape întotdeauna
fungibile. Fungibilitatea monedei este şi o necesitate practică, fiindcă este imposibil să
restitui aceleaşi bancnote pe care le-ai primit ori aceeaşi materie primită. Din aceste
considerente caracterul fungibil al bunurilor impune o corelaţie cu consumptibilitatea lor.
Aşadar, fungibilitatea evocă o altă calitate a bunurilor, şi anume consumptibilitatea. Între
bunurile fungibile şi cele consumptibile există o strânsă legătură, deoarece de cele mai dese
ori bunurile consumptibile sunt şi fungibile. între aceste două categorii de bunuri însă nu
trebuie să se pună semnul egalităţii, căci există cazuri când unele bunuri fungibile nu pot fi
consumptibile şi invers. De exemplu, o carte este în principiu un bun atât consumptibil, cât şi
fungibil, dar dacă este într-un singur exemplar, ea nu mai poate fi considerată fungibilă.
6. Bunurile determinate individual şi bunurile determinate generic

Noţiunea legală a bunului determinat individual şi a bunului determinat generic se conţine în

art. 294 alin. (1) şi (2) din Codul civil.

 Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează

prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.

 Se consideră determinat generic bunul care posedă semnele caracteristice tuturor

bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire.
Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic se face

8
după criteriul naturii lor (alin. (1) şi (2) art. 294), precum şi după voinţa părţilor contractante.
La art. 294 alin. (3) se prevede caprin act juridic, bunurile determinate individual pot fi
considerate determinate generic, iar bunurile determinate generic pot fi considerate
determinate individual.

Determinat generic este bunul care se caracterizează prin elementele comune bunurilor de
gen şi care se individualizează prin numărare (10 mese, 5 scaune, 30 de cărţi, 20 de
telefoane), măsurare (20 de metri de stofă, 8 m de cablu electric), cântărire (5 kg de roşii, 1
tonă de mere). Deşi, după regula generală, bunurile determinate generic sunt considerate
fungibile, fapt expres prevăzut la art. 294 alin.(2), trebuie totuşi să se ţină cont că aceste două
categorii de bunuri determinate generic şi fungibile nu sunt întotdeauna identice. De exemplu,
o carte este un bun generic şi totodată fungibil, adică poate fi înlocuit, în executarea unei
obligaţii, cu un alt exemplar. Pot exista însă situaţii când împrumutătorul insistă să se restituie
anume cartea împrumutată, căci poartă semnătura autorului. în acest caz nu mai poate fi
vorba de un bun generic şi fungibil, ci de un bun determinat, diferit de alte bunuri din aceeaşi
categorie.
7. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
Codul civil consacră art. 295 acestor categorii de bunuri. Bunurile se clasifică în
consumptibile sau neconsumptibile, după cum folosirea lor obişnuită implică ori nu
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor.
Consumptibile sunt bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau
consumarea substanţei lor. Aceste bunuri nu se pot întrebuinţa decât consumându-se fie
material, fie juridic prin înstrăinare şi ieşire din patrimoniu, într-un singur act de folosire. în
această categorie de bunuri se includ produsele alimentare, materia primă, grânele, banii, care
îşi îndeplinesc funcţiile prin înstrăinare. Bunurile consumptibile nu trebuie confundate cu
bunurile comestibile, corelaţia dintre ele fiind de gen – specie. Toate bunurile comestibile
sunt şi consumptibile, însă nu toate bunurile consumptibile sunt şi comestibile (benzina,
motorina).
Neconsumptibile sunt bunurile care pot fi întrebuinţate continuu, fără a li se consuma
substanţa ori fără implicarea înstrăinării. Din această categorie fac parte bunuri ca terenurile,
construcţiile, automobilele etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în faptul că numai asupra bunurilor
neconsumptibile se pot constitui drepturi care permit titularului lor să exercite o folosinţă
îndelungată, după care bunul neconsumptibil să fie restituit proprietarului. O asemenea
situaţie se întâlneşte în cazul dreptului de uzufruct şi al contractului de comodat şi împrumut.
în cazul uzufructului, conform prevederilor art. 395, uzufructuarul va folosi bunul străin
neconsumptibil (iar în unele cazuri şi bunuri consumptibile) pe o perioadă determinată sau
determinabilă cu obligaţia de a-1 restitui la sfârşitul uzufructului.
8. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat
Bunuri ale domeniului public sunt bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale şi care sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Bunuri ale domeniului privat sunt bunurile care aparţin persoanelor fizice sau persoanei
juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, şi care sunt alienabile,
prescriptibile şi sesizabile.

8
Afectarea bunului către domeniul public se face prin lege ori prin natura lui care îl face să fie
de uz sau de interes public. Astfel, conform prevederilor Legii nr. 828/1991 (Codul funciar),
art. 56, terenurile destinate ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale,
parcurilor dendrologice şi zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii,
terenurile zonelor de protecţie şi zonelor sanitare) fac obiectul proprietăţii publice. La fel,
urmează a fi atribuite categoriei de bunuri publice terenurile destinate ne¬cesităţilor de
apărare şi trupelor de grăniceri – fâşia de protecţie a frontierei (Legea nr.828/1991, art. 55). O
altă lege care enumera un bun din categoria bunurilor publice este Legea nr.918/2000 privind
terenurile proprietate publică şi delimitarea lor. O a doua categorie care face parte din
domeniul public o reprezintă bunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Sunt de uz public bunurile accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naturale,
străzile, pieţele etc. Sunt de interes public bunurile care, deşi nu pot fi folosite de orice
persoană, au destinaţia de a fi folosite în activităţi care interesează pe toţi membrii societăţii,
cum ar fi muzeele, teatrele, şcolile etc. Referitor la proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale a se vedea Legea nr. 523/1999.
În Codul civil la art. 296 alin.(3) este reprodus alin. (4) al art. 127 din Constituţie, unde sunt
principalele categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al domeniului public. Această
enumerare nu poate fi considerată exhaustivă, deoarece în cuprinsul normei se stipulează că şi
alte bunuri stabilite de lege fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
9. Bunurile complexe.
Codul civil consacră art.297 acestei categorii de bunuri. Bunurile pot fi simple atunci când
formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen, şi
complexe atunci când mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinţei
comune atribuite de natura unificării.
Este complex, conform prevederilor art. 297, bunul format din mai multe bunuri, ca un tot
întreg, destinat folosinţei comune atribuite de natura unificării. Bunul complex se
caracterizează prin faptul că:
 este format din mai multe bunuri, ca un tot întreg (o bibliotecă, o turmă, un serviciu de
veselă);
 bunurile care îl formează nu sunt legate între ele (spre deosebire de automobil, care, deşi
este format din mai multe piese, nu este considerat un bun complex, ci unul simplu, un
serviciu de cafea, format din mai multe piese, este considerat un bun complex);
 totalitatea de bunuri care îl formează este destinată folosinţei comune;
 fiecare parte a lui poate fi utilizată de sine stătător în acelaşi scop (de exemplu, o cană
sau o farfurie dintr-un serviciu de cafea poate fi folosită de sine stătător).
Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă în faptul că toate bunurile componente ale
unui tot întreg (bun complex) sunt considerate ca un singur bun. Din aceste considerente, în
cazul încheierii unui act juridic al cărui obiect este un bun complex care trebuie transmis,
urmează să fie transmise toate bunurile lui componente. Această prevedere din art. 297 alin.
(2) poartă un caracter dispozitiv, părţile fiind în drept să deroge de la ea. în unele cazuri, şi
legea poate deroga de la regula conform căreia actul juridic produce efecte juridice asupra
tuturor părţilor componente ale bunului complex.
10. Universalitatea de bunuri

8
Codul civil consacră art. 298 acestei categorii. Universalitatea este o masă de bunuri, în care
acestea, ca elemente constitutive, sunt supuse unor reguli identice. Codul civil distinge:
universalitatea de fapt şi universalitatea de drept.
Prin universalitate de fapt, conform prevederilor alin. (1), se înţelege o pluralitate de bunuri
corporale omogene considerate ca un tot întreg.
Prin universalitate de drept se înţelege o pluralitate de bunuri corporale şi in¬corporale de
orice fel care, privite împreună, sunt considerate ca un tot întreg.
Universalitatea de fapt este o totalitate de lucruri corporale omogene considerate ca un tot
întreg (o bibliotecă, o turmă, un serviciu de veselă, un set de mobilă, etc.). Valoarea
economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor
constitutive. Un exemplu de universalitate de fapt se invocă la art. 406 alin. (2) din Codul
civil, care prevede că „arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu fac parte
din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi
uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor”.
11. Bunurile corporale şi bunurile incorporale (bunurile sesizabile şi bunurile insesizabile
Codul civil nu cuprinde o normă expresă dedicată bunurilor corporale şi bunurilor
incorporale, aşa cum o face în cazul bunurilor descrise mai sus. O asemenea clasificare însă
poate fi dedusă din conţinutul art. 285, care prevede că bunuri sunt toate lucrurile susceptibile
apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
Corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind percepute prin simţurile omului.
Bunurile corporale pot fi văzute, atinse, dominate în fapt şi posedate. Sunt bunuri corporale
lucrurile care pot fi în formă solidă, lichidă sau sub formă de gaze (un teren, o casă, un
automobil, motorina, gazele naturale etc.).
Incorporale sunt bunurile care nu pot fi percepute cu simţurile omului, neavând o existenţă
materială. Din categoria bunurilor incorporale fac parte drepturile, atât cele patrimoniale, cât
şi cele nepatrimoniale.
12. Bunurile frugifere şi bunurile nefrugifere
În funcţie de faptul dacă sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în frugifere
și nefrugifere.
Frugifere sunt bunurile care, periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte
bunuri, numite fructe.
Nefrugifere sunt bunurile care nu au însuşirea de a produce fructe.
Codul civil, la art. 299, utilizează termeni ca: fruct al lucrului, fruct al dreptului şi fruct al
lucrului şi dreptului. În particular, fruct al lucrului sunt venitul, sporul şi productele pe care le
dă acest lucru, fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobândite în urma folosirii acestui
drept, iar fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe
care acest lucru sau drept le asigură prin intermediul raporturilor juridice.
Doctrina evidenţiază trei categorii de fructe:
 naturale;
 industriale;
 civile.