Curentele literare

1. Clasicismul: - a apărut în Franţa în secolul al XVII-lea;

- caracteristici:
 curent raţionalist, iubitor de echilibru, ordine, armonie şi rigoare;
 interesul acordat naturii umane ( clasicii respectă modelele antichităţii, considerată
epocă de supremă înflorire a artelor);
 frumosul se confundă cu adevărul, esteticul şi eticul;
 este acordat un interes deosebit naturii umane (caracterelor);
 regula celor trei unităţi: timp, spaţiu şi acţiune( durata acţiunii nu depăşeşte 24 de
ore, acţiunea se petrece în acelaşi loc, episoadele se succed urmând un conflict
principal, cu un număr redus de protagonişti);
 puritatea genurilor (clasicii sunt adepţii genurilor şi speciilor literare pure,
condamnând amestecul lor);
 sobrietatea stilului;
- reprezentanţi: N. Boileau, P. Corneille, J. Racine, Molière, La Bruyère, La
Fontaine, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu.

2. Romantismul: - a apărut la începutul secolului al XIX-lea, ca un curent anticlasicist,

respinge orice fel de norme, susţinând libertatea inspiraţiei;
- caracteristici:
 cultivarea sensibilităţii şi a fanteziei creatoare;
 evaziune în trecut, istorie (Alexandru Lăpuşneanul), vis ( Sărmanul Dionis);
 contemplarea naturii;
 interes pentru folclor;
 personaje din toate mediile sociale;
 eroi excepţionali în împrejurări excepţionale;
 libertatea totală în creaţie;
 teme și motive specifice;
 amestecul de genuri și specii;
- reprezentanţi: Novalis, J. L. Tieck, E.T.A. Hoffmann, G.G. Byron,
P.B. Shelly, A. Lamartine, A. de Vigny, V. Hugo, G. Leopardi, A.
Puşkin, M. Lermontov, E. A. Poe, S. Petőfi, A. Mickiewicz, C.
Negruzzi, Gr. Alexandrescu, M. Eminescu.

3. Realismul: - apare la jumătatea secolului al XIX-lea; progresul ştiinţelor naturii îi

îndeamnă pe scriitori să încerce aplicarea, în creaţia literară, a unor metode impuse de
dezvoltarea ştiinţei;
- caracteristici:
 reprezentarea veridică a realităţii;
 obiectivitatea scriitorului (perspectivă narativă obiectivă);
 personaje tipice în împrejurări tipice (reprezentative pentru o întreagă categorie
umană şi socială);
 observaţie social-psihologică ( omul este prezentat ca produs al mediului în care
trăieşte);
 lipsa idealizării;
 atitudinea critică faţă de societate;
 stil sobru şi impersonal;
 fixare veridică a cronotopului prin toponime și indici temporali exacți;
 - reprezentanţi: Stendhal, H. Balzac, Ch.Dickens, N. Gogol, G. Flaubert,
L.Tolstoi, H. Ibsen, I.L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Calinescu, N.
Filimon.

Model de explicație a semnificațiilor unui fragment de text, evidențiind și două trăsături ale
curentului literar / caracterizare de personaj.

Realism (modelul 13)

Discursul narativ se focalizează pe tema istoriei și integrează, în spiritul realismului,
o fixare veridică a cronotopului, completată de o perspectivă narativă obiectivă. Se remarcă,
într-o primă instanță, delimitarea precisă a spațiului cu ajutorul toponimelor - ,,Moldavia",
,,Fanar", ,,Europei", dar și a timpului - ,,după pribegirea domnului Dimitrie Cantemir". În
plus, perspectiva narativă a textului este una obiectivă, cu o viziune ,,dindărăt", care îi
aparține unui narator omniscient,omniprezent și extradiegetic ce realizează o narațiune la
persoana a III-a, dovada fiind formele pronominale - ,,li", ,,el" și vebale - ,,știe", ,,era".

Ideologia pașoptistă (modelul 12)

Discursul poetic se focalizează pe tema renașterii naționale și integrează, în spiritul
ideologiei pașoptiste, problematica libertății poporului și a mesianismului poetului, reperabile
prin aluzia la social prezentă în text. Încă din incipitul textului, se remarcă adresarea directă
către receptor, invitat la a medita asupra destinului patriei, idee sugerată de interogația retorică
,,N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător?". Marea teză a libertății naționale, care a
marcat ideologia primei jumătăți a secolului al XIX-lea, este sugerată prin intermediul
metaforelor ,,glas de înviere" și ,,glas de libertate". În aceeași ordine de idei, instigarea la
implicare a cititorilor, invocând nevoia schimbării, după cum indică epitetul ,,dor sfânt",
relevă rolul mesianic al poetului, care nu doar că se transformă într-o voce a colectivității, ci
și mizează pe strategiile poetice ale epocii pentru a determina schimbări în viața națiunii.

Romantismul (modelul 5)
Poezia citată se centrează, în spiritul romantismului, pe tema dragostei neîmplinite,
transformând lirismul într-o expresie a subiectivității. Încă din incipitul textului, se remarcă
suferința profundă a eului poetic, cauzată de imposibilitatea împlinirii iubirii, ideea sugerată
de epitetul ,,floare veștejită". Lipsa de speranță a subiectului liric este sugerată, în continuare,
prin inversiunea ,,singura mea rugă-i uitării să mă dai", denotând luciditatea eului poetic în
fața unei iubiri pierdute, așezată sub semnul supliciului1, după cum indică epitetul ,,simțirea
crudă". Finalul discursului se transformă într-o meditație asupra existenței, absența iubirii
fiind asimilată unei zădărnicii absolute a vieții.

Caracterizare de personaj (modelul 20)

Discursul narativ se focalizază pe evoluția personajului Iorgovan, evidențiind modul în
care actantul se construiește din perspectiva tatălui. Pe de o parte, se remarcă, în construcția
eroului, caracterizarea directă din partea naratorului, care îl descrie ca fiind ,,mai tânăr decât
taică-său", profilând nevoia certă a unei maturizări a personajului, care se află în căutarea unui
destin. Pe de altă partem caracterizarea indirectă, prin limbaj - ,,m-am gândit să mă dau și eu
la plugărie", denotă renunțarea actantului la propriul vis, dorind să se raporteze – prin propriul
parcurs – la modelul patern.

1
SUPLICÍU, suplicii, s. n. (Livr.) Tortură, caznă, chin fizic. ♦ Fig. Suferință morală, durere sufletească
mare.