CORINA, ȘTEFAN

ȘTEFAN: Nu te recunosc, Corina. În rochia asta, cu pantofi, cu poșetă, cu pălăria asta, nu te mai
recunosc. Parcă ești o fată întâlnită pe stradă, o fată frumoasă, după care întorci capul…
CORINA: …și pe care o uiți…
ȘTEFAN: …pentru că a trecut mai departe, pentru că n-a vrut să se oprească.
CORINA: …i-a fost frică să se oprească.
ȘTEFAN: Corina, te voi căuta…
CORINA: Și eu te voi căuta, dragul meu… Dar te voi găsi? Niciodată n-am visat un vis de două
ori.
ȘTEFAN: Un vis din care fugi de bunăvoie…
CORINA: Pentru ca să nu se sfârșească singur. Voi reveni, Ștefan. Totdeauna. Mereu. Va fi de-
ajuns să închid ochii, pentru ca să revin. Și tu vei fi mereu aici, pe terasă, la locul tău pe șezlong,
cu cartea în mână, leneș, visător și prost-crescut, cum te-am cunoscut în prima zi. În prima zi…
Ștefan! Vreau să-ți fac o ultimă rugăminte. O ultimă copilărie.
ȘTEFAN: Spune.
CORINA: Nu veni cu mine la autobuz. Rămâi aici. Vreau să mă despart de tine aici. Uite-ți
cartea. Uite-ți ochelarii de soare. (S-a apropiat de șezlongul lui, îl mângâie ca pe un om, cu
gestul obișnuit al lui Ștefan.) Șezi! Ca atunci. Ca în prima dimineață. Și citește. (Îi deschide
cartea, el o privește și întoarce capul după ea.) Uită-te în carte, nu la mine. Te rog, Ștefan,
promite-mi că n-ai să ridici capul. Rămâi așa. Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată
dintr-o carte, din cartea pe care o citești… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o
glumă, un joc. (Se depărtează ușor de el, privindu-l mereu, până ce iese din scenă, în timp ce
foarte încet se lasă cortina.)
(Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța)
SCENA IV
Aceiași, CORINA
Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei douăzeci și cinci de ani pe
care îi are. E într-o pijama de casă, pe care și-o încheie, în timp ce coboară scara. A prins ultima
replică a lui Madame Vintilă și îi răspunde.
CORINA: Aici! Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de
kilometri de la Gheorghieni. Altitudine: una mie două sute optzeci și cinci metri deasupra
mării. (Între timp a ajuns jos, în hol.) Bună dimineața. Da ce-i asta? Nu răspunde nimeni! Am
spus bună dimineața.
MADAME VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toți deodată, dar fără prea mare chef):
Bună dimineața.
CORINA: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e rușine de soarele ăsta? Mai tare,
pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună,
dar n-o meritați. Prea sunteți lugubri.
MAIORUL: O veste?
MADAME VINTILĂ: Bună?
BOGOIU: O veste bună?
(Au venit toți trei spre ea, viu interesați)
CORINA (tace o secundă, lăsându-i cu răsuflarea suspendată): Bună dimineața.
MADAME VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toți trei, de astă dată mai deschis, mai
vioi, cu nerăbdare): Bună dimineața.
CORINA: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând, peste jumătate de oră – azi dimineață în
orice caz – telefonul nostru va funcționa.
MAIORUL, MADAME VINTILĂ (aproape în același timp, dar auzindu-se replica fiecăruia):
Nu se poate! Nu-i adevărat!
BOGOIU: Serios?
CORINA: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un mecanic de la Gheorghieni. Un om de la
telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de nouă.
MADAME VINTILĂ: De unde știi?
CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dumneavoastră v-ați dus cu
maiorul la pescuit… Ai prins ceva domnule maior?
MAIORUL (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate).
BOGOIU (cu o perfidie bonomă): Îl insulți.
MAIORUL (către Bogoiu): Dumneata să taci!
CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare, în timp ce dumneavoastră
erați la pescuit…
BOGOIU: Vorba vine la pescuit.
MAIORUL: Nu mai taci, domnule?
Aceiași, MAIORUL, JEFF
MAIORUL (intră prin dreapta, cu racheta în mână transpirat, gâfâind, roșu la față): Cine a
câștigat? Eu am pierdut. M-a bătut copilul asta de m-a frânt. (Se prăbușește pe un șezlong.)
JEFF (a intrat după Maior; e și el aprins de joc): Adevărat că l-am frânt. Primul set, 21 la 5. Al
doilea set, 21 la 3. Dă cu racheta ca fetele.
ȘTEFAM: Și te mai lauzi că l-ai bătut!... Așa adversar, așa victorie. Bravo, Jeff!
JEFF (ostil, cu bruschețe): Te rog să nu-mi spui Jeff.
ȘTEFAN: Nu te cheamă Jeff?
JEFF: Pentru dumneata, nu.
SCENA VII
Aceiași, CORINA
CORINA (intra prin fund, ușa din stânga): Jeff! Ce-i asta?
JEFF (foarte serios, către ea): Dumneata să nu te amesteci între noi bărbații.
CORINA (nici nu-l aude, coboară spre terasă, spre Jeff): Ce-i asta, Jeff? Ce fel de vorbă-i asta?
Și ce e halul ăsta pe tine? Ți-am spus să nu mai joci în soare. Unde ți-e batista?
JEFF (se caută în buzunar încurcat).