RECENZIE
Pr.Prof.Dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte
Pr.Prof. Dr. Vasile Răducă,
Monahismul egiptean. De la
singurătate la obşte, Editura
NEMIRA, 2003, 272 pagini
Părintele Profesor Dr. Vasile
Răducă, titular al catedrei de Morală
creştină şi prodecan al Facultăţii de
Teologie Ortodoxă “Patriarhul Iusti-
nian”, din Bucureşti, oferă cititorilor
români de carte teologică o reuşită
sinteză asupra perioadei de întemeiere
a monahismului creştin, intitulată
Monahismul egiptean. De la
singurătate la obşte.
Cartea este dedicată de către
autor “Prea Fericitului Părinte
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
şi tuturor cuvioşilor şi fraţilor monahi
care, în castitate, sărăcie şi ascultare,
în mănăstiri sau în sihăstrii, se roagă
când alţii nu se roagă, postesc când
alţii se-mbuibă, priveghează când
toată lumea doarme”, ceea ce
demonstrează, din debutul lucrării,
dragostea şi preţuirea pe care
Părintele Profesor o are faţă de
vieţuirea monahală şi faţă de modelele
ei sublime.
În cea dintâi parte a lucrării (pp.
7-127), intitulată Motivaţia
monahală, autorul, cu deosebit spirit
de pătrundere în esenţa morală a
645
realităţilor duhovniceşti, ne înfăţişează
originile şi motivaţiile acestei căi de
dobândire a desăvârşirii.
Sunt analizate, mai întâi, în mod
critic, diversele opinii cu privire la
originea primelor forme de monahism
creştin. Deşi unii cred că, în Palestina,
originea monahismului creştin ar pu-
tea fi instituţia nazoreatului de la evrei
sau că monahismul ar fi apărut în rân-
dul eremiţilor, descendeţi ai Sfântului
Ilie, ori în sânul comunităţilor evreieşti
de la Qumran şi în cele ale
terapeuţilor evrei din Alexandria
Egiptului, iar în ceea ce priveşte mo-
nahismul egiptean, că acesta ar fi
apărut sub influenţa preoţilor egipteni
care trăiau în singurătate pe lângă di-
verse temple, Părintele Profesor
subliniază adevărul potrivit căruia,
dincolo de a fi doar expresia unui “en-
tuziasm eshatologic” al unei “elite”
spirituale, aşa cum socotea Profesorul
grec Sava Agourides de la Atena,
“motivaţia monahismului creştin se
găseşte exclusiv în interiorul Bisericii,
în ciuda asemănărilor care ar exista
între monahismul creştin şi unele
forme de trăire în singurătate din
spaţiul necreştin sau precreştin” (p.
12).
Monahismul creştin, se arată, “îşi
are originea în interiorul Bisericii, în
modelele de viaţă consacrată şi
646 Pr.Prof.Dr. Ioan C. Teşu
angajată totalmente în vederea idealu-
lui care urmează să fie atins, modele
oferite de Hristos Însuşi, de Sfânta
Fecioară şi de persoane alese din isto-
ria sfântă a Vechiului şi a Noului Tes-
tament” (p. 16). Asemănările cu unele
forme monahale din afara spaţiului
creştin trebuie înţelese prin prisma
eforturilor general-umane de dobân-
dire a desăvârşirii (ibid.).
Autorul face, în continuare,
ample referiri etimologice şi istorice
privind semnificaţiile cuvântului “mo-
nahism”, “monahos”, “anahoret” şi
primele forme de vieţuire monahală
(văduvele şi feciorele, la care face re-
ferire Sfântul Apostol Pavel, Sfântul
Fronton, în Nitria, episcopul Narcis al
Ierusalimului, Sfântul Hariton, în pus-
tiul din nord-estul Ierusalimului, Sfân-
tul Ilarion din Gaza, Sfântul Pavel de
Teba, Sfântul Macarie, întemeietorul
comunităţii din Schit, Sfântul Antonie
cel Mare, etc.).
Numeroase argumente sunt ofe-
rite din actele martirice, în care sunt
înfăţişate cazurile acelor asceţi care,
în perioada persecuţiilor, au strălucit
prin vieţuirea lor ascetică, mulţi sufe-
rind moarte martirică, dovadă a
eroismului moral. Dintre aceştia,
Părintele Profesor aminteşte pe Sfân-
tul Leon, anahoret în Patara din Li-
chia, Sfântul Moise, smuls din Pustiul
Raith, în Sinai, Sfântul Nicon, ajuns
episcop în Cezareea Palestinei, ş.a.
Ostenelile acestora au stat la baza
celor două forme de monahism, care
s-au perpetuat în Ortodoxie până
astăzi: vieţuirea idioritmică şi cea
chinovială.
Cel de-al doilea capitol al lucră-rii
este consacrat analizării
spiritualităţii pustiei. Cu numeroase
exemple din literatura duhovnicească
(Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Antonie, Historia Lausiaca, Pateric),
precum şi din operele fundamentale
ale unor Sfinţi Părinţi sau teologi
creştini (Sfântul Ioan Casian, V. Ri-
gopoulos, Ivan Gobry, Jean Bremond,
A. J. Festugiere, pentru a cita pe cei
mai importanţi dintre ei), Părintele
Profesor Dr. Vasile Răducă ne ajută
să înţelegem modul de vieţuire al pri-
milor monahi din pustie, axat pe
nevoinţă ascetică pronunţată, sărăcie,
ascultarea de părintele duhovnicesc,
rugăciune ce tindea să devină
neîncetată şi ospitalitate, ca expresie a
iubirii de aproapele.
În capitolul al III-lea, viaţa mona-
hului este înfăţişată ca o permanentă
luptă cu sine şi cea cu demonii. Auto-
rul, pe baza izvoarelor duhovniceşti
creştine, face adânci referiri la ceea ce
Părinţi numesc “războiul nevăzut”, la
strategiile şi tehnicile perfide pe care
le foloseşte diavolul pentru a ne ispiti
şi zădărnici eforturilor de dobândire a
mântuirii. Suntem, astfel, familiarizaţi,
cu învăţăturile cele mai adânci ale
 RECENZIE
Pr.Prof.Dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte
spiritualităţii ortodoxe: “adâncul de
taină al sufletului omenesc”,
predispoziţiile pentru păcat şi
tendinţele dezordonate care vin din
adâncul unei firi afectate de
consecinţele păcatului (p. 50), despre
cauzele ispitelor imediate: excesul de
hrană, lenea şi descurajarea (ibid.),
despre tulburarea sufletului prin in-
termediul unor fenomene fiziologice
pe care nu le putem controla, precum
sunt visele, închipuirile, vedeniile,
etc.. Toate aceste vicleşuguri şi
“deghizări”, se arată, merg de la sim-
plele ispite, până la “chinuri teribile”.
Relatările lor de către Părinţii cei
duhovniceşti sunt socotite pe bună
dreptate de către autor “elemente de
psihologie practică, teoretizate abia în
secolul al XX-lea prin psihanaliză” (p.
53). Mijloacele cele mai eficiente de
luptă împotriva acestora sunt: înfrâ-
narea, smerenia, ascultarea de duhov-
nic şi în mod deosebit rugăciunea,
căruia autorul îi dedică pagini spe-
ciale.
În cel de-al patrulea capitol al
lucrării, intitulat Primii anahoreţi,
Părintele Profesor face o incursiune,
deopotrivă istorică şi duhovnicească,
asupra originii monahismului creştin
şi a întemeitorilor lui. Sunt prezentate
viaţa, experienţele duhovniceşti şi
învăţătura Sfântului Pavel din Teba, a
Sfântului Antonie cel Mare, a Sfântu-
647
lui Ammonas, a Sfântului Ioan de Ly-
kopolis, a Sfântului Apolo, organiza-
torul comunităţii din Hermopolis, a
Sfântului Amun şi a comunităţii înte-
meiate de el în Muntele Nitriei, a Av-
vei Or şi a Avvei Pamvo, a Sfântului
Macarie Alexandrinul, organizatorul
vieţii monahale în Kellia, a Sfântului
Macarie Egipteanul şi a “obştii” din
Pustiul Sketic, etc. Toate acestea sunt
prezentate cu extremă precizie şi
obiectivitate, ajutându-ne să înţelegem
înaltele nevoinţe ascetice ale
creştinilor din acea perioadă.
Partea a doua a lucrării este
intitulată Începuturile monahismu-
lui chinovial (pp. 127-253). Pe baza
biografiilor existente în limba greacă,
coptă, arabă, siriacă, traduse şi tipărite
în limbi moderne, autorul ne prezintă
mai întâi viaţa şi rolul jucat de Sfântul
Pahomie cel Mare în organizarea mo-
nahismului chinovial şi principiile care
stau la baza acestui monahism – Sfân-
ta Scriptură (II.1.), relaţia cu tradiţia
Bisericii şi mai ales cu Părinţii (II. 2.);
principiile teologice (II.3.) şi princi-
piile de ordin moral (II. 4.).
Într-un subcapitol special al aces-
tei ample secţiuni, autorul tratează
despre viaţa în koinonie, potrivit Rân-
duielii Sfântului Pahomie (III.1). Sun-
tem familiarizaţi cu rolul pe care îl
avea în cadrul acestor comunităţi mo-
nahale egumenul general sau avva,
648 Pr.Prof.Dr. Ioan C. Teşu
mai marele casei, pentru ca, în conti-
nuare, autorul să ne prezinte condiţiile
ce se cereau împlinite pentru cel ce
dorea să intre în mănăstire (III.2.),
ţinuta monahală: veşmântul monahal -
“harma”, cum îl numea Sfântul Pa-
homie - şi componentele sale: levito-
nul, pelerina, cojocelul, sandalele, cu-
lionul, centura de in, camilafca, etc şi
semnificaţiile duhovniceşti ale acesto-
ra; hrana, odihna şi munca (III.3.),
rugăciunea şi cultul divin public
(III.4); bolnavii (III.5.); sancţiunile
prevăzute de Rânduiala Sfântului Pa-
homie (III.6.) şi reuniunile
duhovniceşti anuale (III.7.).
Sintetizând contribuţia Sfântului
Sfântului Pahomie la întemeierea şi
dezvoltarea monahismului creştin,
Părintele Profesor arată că rânduiala
acestuia, “în parte, preluare a
experienţelor înaintaşilor, inspirată din
Sfintele Scripturi, rod al experienţei
personale şi, de ce nu, al arătării înge-
rului lui Dumnezeu (după cum
relatează Paladie şi biograful egiptean
al Sfântului Pahomie), reprezintă pen-
tru secolul al IV-lea un cod de com-
portament monahal cu totul aparte.
Din el iradiază calităţile deosebite
ale Sfântului Pahomie, de ascet, du-
hovnic, pedagog, psiholog, teolog şi
organizator de excepţie. Nimic din
ceea ce a rânduit Sfântul Pahomie nu
este excentric, nimic exagerat. Este
excepţional pentru că este original,
dar în interiorul şi în duhul Bisericii.
Sistemul său monahal este echilibrat
pentru că nu s-a plasat prin nimic în
afara duhului şi disciplinei Bisericii.
Comunitatea Sfântului Pahomie nu a
fost o para-Biserică sau o biserică
înăuntrul Bisericii, ci parte integrantă
a Bisericii, fără vreo pretenţie elitistă
în interiorul acesteia (…). Rânduiala
Sfântului Pahomie stă la baza tuturor
formelor de monahism chinovial
creştin, ca una care este de-a dreptul
inspirată de sus” (p. 215-216).
Un capitol special este consacrat
paternităţii duhovniceşti, aşa cum era
ea practicată în comunitatea
pahomiană (cap. IV). Cu acelaşi spirit
de pătrundere, autorul arată că
“părintele duhovnicesc este învăţător
pentru că este model, nu pur şi sim-
plu, pentru că ştie multe sau că are
experienţă. Paternitatea
duhovnicească are un profund carac-
ter eclesial şi sobornicesc. Ea vine de
undeva – de la cei care au fost ei înşişi
părinţi şi în cele din urmă de la
Părintele tuturor (Tatăl nostru care
este în ceruri) şi duce spre undeva –
spre toţi cei care sunt sau pot să fie fii,
adică oameni continuu dispuşi spre
ascultare, spre creştere, spre maturi-
zarea duhovnicească. În sobornicitatea
lor, în Biserică, atât paternitatea, cât şi
filiaţia duhovnicească se transmit prin
forţa exemplului: părintele duhovni-
cesc este mai mult model decât
 RECENZIE
Pr.Prof.Dr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte
dascăl, sau este învăţător pentru că
este model” (p. 226).
Ca o încununare a întregului său
demers teologic, istoric şi agiografic,
autorul lucrării “închină” un capitol
prezentării Sfântului Pahomie ca bi-
ruitor al satanei, făcător de minuni şi
vizionar (cap. V), în care prezintă
calităţile spirituale suprafireşti ale în-
temeitorului monahismului chinovial,
roade ale ascezei sale înalte şi daruri
ale lui Dumnezeu, precum şi nume-
roase minuni pe care literatura
duhovnicească i le atribuie.
În concluziile volumului său,
Părintele Profesor, subliniind încă o
dată, sintetic, ideile centrale ale lu-
crării, ne mărturiseşte că deşi cei
despre care a scris au trăit în urmă cu
mai bine de şaisprezece veacuri,
învăţăturile acestora sunt valabile şi
astăzi pentru creştinul care doreşte să
realizeze un spor în viaţa sa
duhovnicească, să-şi dobândească
mântuirea. Modul în care aceşti asceţi
creştini au înţeles să trăiască, arată
autorul, poate constitui un reper pen-
tru omul contemporan, victimă a unei
lumi consumiste moderne. Ceea ce a
dat sens duhovnicesc autentic vieţii
acestora şi ceea ce poate aduce omu-
lui de astăzi bucurie şi semnificaţie
adâncă este tocmai firescul pe care l-
au căutat marii asceţi ai Egiptului,
care “nu au căutat nici extraordinarul,
649
nici spectacularul, ci firescul dat de
trăirea în pace cu ei înşişi, cu lumea
înconjurătoare şi cu Dumnezeu” (p.
255).
Departe de a recomanda izolarea
de lume şi pustia, autorul lansează
prin prezenta lucrare o provocare pen-
tru omul de astăzi la retragere în uni-
versul său interior, la autoanaliză şi la
o comportare de aşa-manieră, încât să
redescopere starea firească în relaţia
sa cu sinea proprie, cu lumea
înconjurătoare şi cu Dumnezeu (p.
255).
Pentru deosebită claritate şi pre-
cizie, autorul inserează în finalul
lucrării un larg tabel cronologic, în
care sunt enumerate principalele mo-
mente şi personalităţi din evoluţia
creştinismului primar şi a monahismu-
lui creştin până în veacul al VII-lea,
precum şi două hărţi cuprinzând
Alexandria, Nitria, Kellia, Schitul şi
centrele monahale din Egiptul secole-
lor IV-VII.
Apariţia lucrării Părintelui Profe-
sor Dr. Vasile Răducă poate fi
socotită un moment nu numai editorial
de excepţie, cât mai ales teologic şi
duhovnicesc, care are menirea de a
ajuta pe cei iubitori de eveniment spi-
ritual autentic şi de desăvârşire să
înţeleagă mai bine originile acestei
vieţi îngereşti în trup, a “oamenilor lui
Dumnezeu”, cum au fost numiţi mo-
650 Pr.Prof.Dr. Ioan C. Teşu

nahii şi a modului în care vieţuirea lor

poate contribui la liniştea şi pacea lu-
mii acesteia, atât de zbuciumate, şi a Lucrarea, scrisă cu dragoste şi
sufletelor noastre, atât de tulburate şi preţuire faţă de monahism, este mai
de frământate, de răvăşite de efectele presus de toate o invitaţie aparte,
devastaoare ale păcatelor şi patimilor teologică şi duhovnicească, spusă în
personale şi colective. deplină cunoştinţă şi cu multă
Deşi tema analizată nu este una delicateţe duhovnicească, de a apro-
nouă, ci este la fel de veche, precum funda o pagină a creştinismului cu
sunt şi realităţile analizate, nu putem adânci şi continui influenţe în contem-
să nu remarcăm în mod cu totul parti- poraneitate şi de a ne acomoda viaţa la
cular faptul că deşi autorul scrie înaltul ideal şi la înaltele virtuţi
despre evenimente petrecute în urmă creştine, proprii nu numai monahilor,
cu mai bine de un mileniu şi jumătate ci tuturor celor însetaţi de mântuire.
şi despre care s-a scris atât de mult şi
de către atât de mulţi, lucrarea se dis- Pr.Prof.Dr. Ioan C. Teşu
tinge de analizele, fie ele oricât de
pertinente şi mai mult centrate pe
evocarea unui trecut de cinste, prin
dimensiunea sa duhovnicească şi prin
nuanţările atât de fine şi de necesare,
pe care le face Părintele Profesor şi
care ne ajută să pătrundem dincolo de
scena istorică în meta-istorie, din
viaţa prezentă, în viaţa veşnică şi
fericită. Sfinţia Sa nu face doar istorie,
ci îndeamnă implicit la făptuire, la
urmarea acestor pilde de viaţă şi
desăvârşire creştină.