Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Specializarea Kinetoterapie şi Motricitate Specială

REFERAT LA DISCIPLINA
,, ISTORIA UNIVERSALĂ A CULTURII FIZICE”

Profesor îndrumător Studentă

Lect. univ. dr. Popescu Lucian Radu Adriana Ștefania

Semestrul I
Anul universitar 2015-2016
1
 Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Specializarea Kinetoterapie şi Motricitate Specială

STUDIUL PRIVIND APARIȚIA ȘI

EVOLUȚIA SPORTULUI NAȚIONAL AL
ROMÂNIEI: OINA

Semestrul I
Anul universitar 2015-2016

2
 PLANUL LUCRARII

ARGUMENT.........................................................................................................................................4

INTRODUCERE....................................................................................................................................5

ORIGINEA JOCULUI DE OINA..........................................................................................................7

OINA – DISCIPLINĂ ÎN ȘCOALĂ....................................................................................................11

REGULAMENT..................................................................................................................................14

CONCLUZIE.......................................................................................................................................19

REPERE BIBLIOGRAFICE...............................................................................................................20

GALERIE FOTO.................................................................................................................................21

3
 ARGUMENT

Am ales studiul privind sportul național al României, si anume, oina, deoarece in ciuda
realității, oina intra in cadrul sporturilor care "exista", dar cam lipsește din viețile romanilor.

În primul rând oricine a trecut prin şcoală sau a participat la concursuri de cultură
generală a auzit despre oină.

Oina, sportul naţional al României, se juca pe vremuri în toate şcolile din ţară, fiind şi
activitatea preferată a copiilor în timpul liber. Între timp, regulile s-au uitat, iar jocul se mai
practică doar de o mână de împătimiţi.

În al doilea rând puţini ştiu că oină este sport naţional, dar şi mai puţini cunosc regulile
acestui joc. Cu toţii am avut contact în şcoală cu probele aruncării mîngîi de oină, dar aici s-a
oprit şi contactul nostru cu acest joc. Care sunt originile acestui joc aflăm în cele ce urmează.
Puţini ştiu că oină este sport naţional, dar şi mai puţini cunosc regulile acestui joc. Cu toţii am
avut contact în şcoală cu probele aruncării mîngîi de oină, dar aici s-a oprit şi contactul nostru
cu acest joc. Jocul solicită calități sportive complexe (viteză bună de alergare, reflexe rapide
în mișcările de autoapărare față de loviturile mingii, precizie în aruncarea și lovirea mingii cu
un baston sau bâtă).

„Sport naţional“ este o noţiune dificil de definit, cel puţin în cazul românesc. Dacă s-ar
referi la popularitate, atunci ar trebui să vorbim despre fotbal; dacă performanţele ar fi
criteriul decisiv, atunci ar intra în joc handbalul, gimnastica sau canotajul; raportarea la
tradiţiile sportului modern ar aduce la suprafaţă popularitatea curselor de cai sau a meciurilor
de box.

4
 INTRODUCERE

Jocul de oină aminteşte de o foarte veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. „A

oina” oile înseamnă a coborî oile toamna de la munte la şesul verde, într-un loc din apropierea
unui râu, fenomen numit şi „transhumanţă”.

Există şi ipoteza că ar fi un joc războinic, cu momente de atac şi apărare, însă multe

dintre expresiile folosite în joc amintesc de ocupaţia păstoritului: căpitanul echipei se numeşte
baci (mai marele peste ciobani), şi azi bastonul se numeşte bâtă, intrarea în teren se nu mea
intrare la strungă, jucătorul prins la mijloc – jucător la strungă, jucătorii de la prindere –
păscari (de la „păscut”) sau echipa la păscare.

În ceea ce priveşte zona de practicare a oinei, ea acoperea aproape toate comunităţile

româneşti. În schimb, oina lipseşte cu desăvârşire din ansamblul jocurilor practicate în
Imperiul bizantin, din manifestările tradiţional populare şi din vocabularul slavilor, al
bulgarilor şi al maghiarilor.

Prima ştire scrisă despre existenţa jocului de oină a fost identificată de istoricul Nicolae
Iorga, care o menţionează în cartea Observaţii şi probleme bănăţene. Ştirea datează din anul
1763 şi este furnizată de preotul Nicolae Stoica din Haţeg, care a consemnat, pe o carte
bisericească, anii petrecuţi la Timişoara: juca în curtea bisericii, cu copiii, o variantă a jocului
de oină.

Medicul mureşan Istvan Natyus, în Manualul de dietetică tipărit în 1782, menţionează că

educaţia fizică este absolut necesară sănătăţii corpului şi intelectului, şi descrie în amănunt
foloasele mersului pe jos, ale canotajului, ale exerciţiilor atletice, ale trântei şi oinei. Peste tot
unde locuiesc sau au locuit români, din Grecia până în Polonia şi din Câmpia Panonică până
la Nipru, s-au jucat diverse variante de oină.

Indiferent sub ce nume, faptul că oina are o arie foarte largă de răspândire atestă
vechimea jocului, apărut în vremurile când păstoritul era îndeletnicirea de bază a strămoşilor
românilor. Pentru cei care ar argumenta că păstoritul nu a fost o îndeletnicire de bază numai
pentru poporul român, se poate menţiona similitudinea izbitoare dintre variantele arhaice ale
oinei şi jocul tradiţional Cluiche Corr (pronunţat cli-ho-car) din Irlanda, împreună cu
variantele sale din Ţara Galilor, cunoscute sub numele englez de Rounders.

Irlandezii şi galezii locuiesc la o depărtare de mai bine de 2000 de kilometri de România

şi sunt urmaşii de necontestat ai vechilor celţi, cu care autohtonii din spaţiul românesc s-au
întâlnit ultima oară cu 2500 de ani în urmă! Asociaţia Cluiche Corr din Irlanda şi Federaţia
română de oină au decis ca disputarea paternităţii jocului de oină între urmaşii celor două
popoare să se realizeze periodic, pe terenul de joc.

5
 Similitudinile dintre variantele arhaice de oină şi baseball-ul american sunt copleşitoare:
mingea era servită pentru bătaie (halita) de către un adversar, numit halitor, echivalentul
pitcher-ului; servirea eronată în mod repetat este, de asemenea, penalizată; exista apoi un
echivalent direct al postului de chetcher, denumit ajutor de halitor. Deosebirea dintre refugiile
oinei arhaice şi bazele din baseball era doar de poziţionare – la oină, în linie, iar la baseball în
formă de pătrat.1

Primul campionat naţional de oină a avut loc în urmă cu 114 ani, la Bucureşti . Mai
târziu, oina pătrunde şi în şcoli, în cadrul educaţiei fizice, iar în anul 1899 ministrul
învăţământului, Spiru Haret, decide organizarea anuală a concursurilor şcolare de oină. În
perioada de după cel de-al doilea război mondial, la noi în ţară, punându-se accent pe
dezvoltarea sportului de masă, oina îşi capătă locul printre celelalte sporturi, consolidându-se
organizatoric prin secţii, asociaţii şi competiţii . În 1932 a fost înfiintaţă Federaţia Română de
Oină.

1
Alexandru Rafailescu, Oina, Editura Stadion, Teleorman, 1970, p. 18-19.

6
 CAPITOLUL 1

ORIGINEA JOCULUI DE OINA

Jocul de oină aminteşte de o foarte veche îndeletnicire a daco-românilor, păstoritul. A

“oină” oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zona sau localitate
din apropierea unui rău, fenomen numit transhumanţa. Există şi ipoteza că ar fi un joc
războinic, cu momente de atac şi de apărare, însă multe dintre denumirile şi expresiile folosite
în joc sunt specifice păstorilor: căpitanul echipei se numeşte şi baci (mai marele peste
ciobani), bastonul se mai numeşte încă bată, intrarea în teren se numea intrare la strungă,
jucătorul prins la mijloc - jucător la strungă, jucătorii de la prindere - păscări (de la păscut)
sau echipa la păscare.

În ceea ce priveşte zona de practicare a oinei, ea acoperă aproape toate comunităţile

româneşti şi se întinde cu mult în afară graniţelor ţării. În schimb, oină lipseşte cu desăvârşire
din ansamblul jocurilor practicate în Imperiul Bizantin, din manifestările tradiţional populare
şi din vocabularul slavilor, bulgarilor şi al maghiarilor. Cuvântul oină sau variante apropiate
ale acestuia au fost folosite (unele încă mai sunt) pentru a identifica localităţi sau râuri aflate
pe tot cuprinsul ţării, însă nu se cunoaşte cu precizie originea acestor toponime. Nu este
exclus că şi o zona a ţării să se fi numit odată oină. De asemeni, el se aseamănă cu arhaisme
din alte limbi, şi îl regăsim, cu înţelesuri incerte, la Ion Neculce şi la Dimitrie Cantemir.

În mod identic, şi cuvântul minge a avut multe regionalisme: “mince” şi “mice” prin
părţile Tecuciului, “pilă” şi “lapta” în Transilvania, “pulmă” în Banat, “sucă” în Ohrida, iar în
Bitolia “topa” sau “topcă” (cuvânt turcesc care înseamnă minge).Acestea sunt considerate a fi
“bazele” pe care s-a încercat, fără succes deocamdată, sugerarea unor origini pecenege,
cumane sau turcice pentru oină sau, abuzând de similitudinea cu cuvântul hoinar, să se inducă
ipoteza că oină ar fi fost jocul celor ce umblau hoinări, adică al populaţiilor nestatornice – de
fapt, interesul era să se inducă concluzia că poporul jucător de oină era lipsit de apartenenţa la
un anumit teritoriu, prin urmare nu putea emite pretenţii asupra spaţiului unde locuia.

Ce se ştie cu certitudine este că oină s-a transmis dintotdeauna din generaţie în generaţie,
iar primele izvoare scrise, care se bazează tot pe tradiţia populară, apar începând cu veacul 18,
perioada în care oină a început să fie practicată şi la oraş. Unele materiale de popularizare a
oinei menţionează perioada domniei lui Vlaicu Vodă (1370) că prima atestare a jocului,
folosind că sursă drama istorică “Vlaicu Vodă”, scrisă în 1888 de Alexandru Davila. Este o
dovadă de superficialitate să se facă o asemenea confuzie între o opera literară, care reprezintă
doar o viziune poetică asupra vieţii la curtea domnească din acea perioada, şi un document
istoric, singurul care poate oferi oarecare certitudine.

Prima ştire scrisă despre existenţa jocului de oină a fost identificată de marele istoric şi
patriot Nicolae Iorga, care o menţionează în cartea “Observaţii şi probleme bănăţene”. Ştirea
datează din anul 1763 şi este furnizată de preotul Nicolae Stoica din Haţeg, care a consemnat,
7
pe o Cazanie de la Râmnic, anii petrecuţi la Timişoara: juca cu copiii în curtea bisericii o
varianta a jocului de oină, loptă mică.

În anul 1802, Consiliul profesoral al liceului din Sighetu Marmaţiei aprobă, prin proces
verbal, exerciţiile permise în şcoală, printre care şi cele de oină. În Muzeul Unirii din albă
Iulia se află un document care menţionează cum fruntaşi ai mişcării naţionale de la 1848,
printre care şi Avram Iancu, se relaxau jucând oină, sub numele de loptă-pilă (loptă era
termenul local pentru minge, iar pilă echivalentul sau latin).

Răspândit în toate zonele locuite de români, oină, la fel că şi Mioriţa, a avut şi încă mai
are un număr mare de variante. Diferenţierile de nume care apar, uneori, şi de la un sat la
altul, nu aduc şi schimbări în fondul structural al jocului. În ţinutul Blajului, se juca oină sub
numele de “lapta-lungă” sau “de-a lungă”; în Moldova se numea “hoina” sau chiar “oină”, că
şi în Muntenia; în Suceava şi Botoşani era cunoscută sub numele de “apucă” sau “ogoiul”; în
alte zone se mai numea: “una şi fugi”, “baci”, “de-a patru să stăm”, “fugă” (Braşov), “halcă”,
“hopciu” (Dej), “ojerul” sau “oirul”, “matcă-mare”, “pilă”, “ticul” (Maramureş, zona
Lăpuşului), “ciocota” (Baia Mare), “ciurcă” (Sălaj), “de-a lungă” (Dobrogea) etc. În unele
locuri oină se juca şi de către fete, sub numele de “oinita”.

Peste tot pe unde locuiesc sau au locuit români, din Grecia până în Polonia şi din
câmpia Panonică până dincolo de Nipru, s-au jucat diverse variante de oină. Indiferent sub ce
nume, faptul că oină are o arie foarte largă de răspândire atestă vechimea jocului, apărut în
vremuri imemoriale, când păstoritul era îndeletnicirea de baza a strămoşilor noştri.Pentru cei
care ar argumenta că păstoritul nu a fost o îndeletnicire de baza numai pentru poporul român,
precizăm că le împărtăşim opinia şi chiar menţionăm că element suplimentar edificator
similitudinea izbitoare dintre variantele arhaice ale oinei şi jocul tradiţional Cluiche Corr
(pronunţat cli-ho-car) din Irlanda, împreună cu variantele sale din Ţară Galilor, cunoscute sub
numele englez de Rounders.

Irlandezii şi galezii locuiesc la mai mult de 2000 km distanţă de România şi sunt

urmaşii de necontestat ai vechilor celţi, cu care autohtonii din spaţiul românesc s-au întâlnit
ultima dată cu 2500 de ani în urmă! Bunele relaţii dintre Asociaţia de Cluiche Corr din Irlanda
şi Federaţia Română de Oină au condus la decizia că disputarea paternităţii jocului de oină
între urmaşii celor două popoare să se realizeze periodic pe terenul de joc.

Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv,
este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și
prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate
gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de
educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc», spunea Spiru Haret.
La 9 mai 1899, la București s-a ținut primul campionat național de oină, învingătoare
fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.
În Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 se publică integral regulamentul jocului,
astfel fiind recunoscut oficial jocul de oină.
La începutul lunii decembrie 1912, la București, este înființată „Federația Societăților
Sportive din Romania” (FSSR) care cuprindea și „Comisia de Oină”.
8
 Federația Română de Oină este fondată în iunie 1932.
După cel de-al doilea război mondial, oina își recâștigă popularitatea ,organizându-se o
serie de competiții pe plan local și național cum ar fi: Cupa Speranțelor, Cupa Regiunilor,
Cupa României, Campionatul național de seniori și juniori, Cupa Orașelor, Cupa Satelor,
Cupa Liceelor Agroindustriale, Campionatul Universitar, Dinamoviada, Spartachiada, Cupa
Federației, Campionatul Școlar și altele.
La 29 iunie 1949 se înființează „Comisia Centrală de oină” care pune bazele pentru
formarea în școli de antrenori, arbitri, instructori și se modifică regulamentul de joc. În
această perioadă oina cunoaște un drum ascendent devenind foarte populară în întreaga țară.
După anul 1990 oina a cunoscut un mare regres, care a dus până aproape la dispariția
jocului.
În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o amplă acțiune de revigorare a
acestui sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și incluse noi localități,
astfel că în prezent practicarea oinei se face în peste 30 de județe.

România nu este, desigur, un caz unic. Şi alte naţiuni au câte un joc pe care îl consideră
definitoriu pentru propria identitate. În unele cazuri, acestea au fost declarate prin lege parte a
patrimoniului naţional, precum lacrosse şi urmaşul său de astăzi, hocheiul pe gheaţă, în
Canada. Chiar şi fără protecţia legilor patrimoniului, unele sporturi naţionale sunt atent
păstrate şi încurajate, precum hurling şi gaelic football în Irlanda sau faimosul buzkashi afgan.
Unele sporturi au rămas în graniţe regionale şi naţionale (precum luptele glima în Islanda sau
novuss, un fel de biliard inventat în Letonia interbelică).

Luptele, cunoscute şi în Dobrogea, se întâlnesc aproape oriunde există o minoritate turcă.

Există şi „sporturi naţionale“ pe care practicanţii lor au reuşit să le impună în fostele imperii
coloniale, precum cricket-ul englezesc.
Se spune despre oină că originile i se pierd în negura timpului. Ştirile anterioare secolului
al XIX-lea sunt, într-adevăr, puţine. Jocul provine, cel mai probabil, din Moldova, fiind
cunoscut sub diverse nume (precum hoina ori baciul la stână) şi forme şi în celelalte regiuni
ale ţării.

Jocul de oină este practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea conform cronicilor și
hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar la 1364, în timpul domniei
lui Vlaicu Vodă. Altă atestare documentară apare în anul 1596, când cosmograful italian Gian
Lorenzo d´Anania menționează jocul de oină în lucrarea Sistemul Universal al Lumii la
capitolul descrierii Valahiei Superioare.

Referiri la oină se găsesc și în lucrarea Diaetetica a lui Stefan Matyus din 1762 tipărită
la Cluj, apoi preotul Nicolae Stoica din Hațeg care în anul 1763 relatează anii petrecuți
la Timișoara unde juca cu copiii în curtea bisericii „lopta mică”.
Cel care aduce transformări radicale în jocul de oină, dându-i caracter de joc sportiv,
este Spiru Haret, considerat a fi părintele oinei. Prin „Reforma învățământului” din 1898 cât și
prin alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate

9
gradele. «Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de
educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc», spunea Spiru Haret.
La 9 mai 1899, la București s-a ținut primul campionat național de oină, învingătoare fiind
echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila.
În Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 se publică integral regulamentul jocului, astfel
fiind recunoscut oficial jocul de oină.
La începutul lunii decembrie 1912, la București, este înființată „Federația Societăților
Sportive din Romania” (FSSR) care cuprindea și „Comisia de Oină”.
Federația Română de Oină este fondată în iunie 1932.
După cel de-al doilea război mondial, oina își recâștigă popularitatea ,organizându-se o serie
de competiții pe plan local și național cum ar fi: Cupa Speranțelor, Cupa Regiunilor, Cupa
României, Campionatul național de seniori și juniori, Cupa Orașelor, Cupa Satelor, Cupa
Liceelor Agroindustriale, Campionatul Universitar, Dinamoviada, Spartachiada, Cupa
Federației, Campionatul Școlar și altele.
La 29 iunie 1949 se înființează „Comisia Centrală de oină” care pune bazele pentru formarea
în școli de antrenori, arbitri, instructori și se modifică regulamentul de joc. În această perioadă
oina cunoaște un drum ascendent devenind foarte populară în întreaga țară.2
După anul 1990 oina a cunoscut un mare regres, care a dus până aproape la dispariția jocului.
În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o amplă acțiune de revigorare a acestui
sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și incluse noi localități, astfel
că în prezent practicarea oinei se face în peste 30 de județe.

CAPITOLUL 2

2
Federația Română de Oină, Oina, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.30-32.

10
 OINA – DISCIPLINĂ ÎN ȘCOALĂ

„Sperăm şi dorim ca oina să devină sportul nostru naţional“. Cuvintele îi aparţin lui
Spiru Haret (1851-1912), de numele căruia se leagă multe dintre proiectele coerente de
reformă a învăţământului românesc. La sfârşitul secolului al XIX-lea, educaţia fizică primită
de şcolarii români se rezuma la exerciţiile gimnastice, uneori greoaie, efectuate în condiţii
improprii. Jocurile lipseau, spre deosebire de şcolile din Anglia, Franţa sau Statele Unite.
Încercând „să cureţe şcolile de plaga bătrânilor de 15 ani“ (din nou, cuvintele îi aparţin), Spiru
Haret a convocat o întâlnire cu mai mulţi maeştri de gimnastică.
Nume importante ale istoriei educaţiei fizice şi sportului românesc s-au regăsit pe lista
celor invitaţi chiar la Haret acasă, în aprilie 1897, remarcându-se Gheorghe Moceanu (1838-
1909), unanim recunoscut ca primul profesor de educaţie fizică din România modernă;
Dimitrie Ionescu (1864-1946), absolvent al Şcolii Centrale de Gimnastică din Roma şi
inspector şcolar de specialitate; Radu Corbu, unul dintre puţinii profesori din afara
Bucureştiului. Acest adevărat „grup de lucru“ a ales oina, dintre jocurile preferate ale copiilor
de atunci. Astfel, buşita, banul, mingea bătută, mingea la zid sau poarca nu au cunoscut
niciodată reguli scrise şi regulamente pentru concursuri. De altfel, toţi cei trei profesori
amintiţi mai sus încercaseră deja să transforme oina din joc în disciplină sportivă.
Profesorii de gimnastică au codificat regulile jocului şi au alcătuit regulamentele
concursurilor şcolare, publicate sub egida Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Spiru
Haret îşi dorea ca jocul să fie răspândit în şcolile de băieţi. Ca deţinător al portofoliului
educaţiei, a intervenit pe lângă primăriile din Vechiul Regat pentru amenajarea unor terenuri
speciale, destinate concursurilor şcolare. Era perioada în care întreaga Europă vedea în
educaţia fizică un mod ideal de a pregăti bărbaţi destoinici în războaie şi femei capabile de a
naşte şi creşte copii viguroşi.
Următorul citat din Dimitrie Ionescu (de la care avem cele mai multe date despre
naşterea disciplinei sportive „oină“, sub impulsul viziunilor lui Spiru Haret) trebuie înţeles ca
reprezentativ pentru acel context: „dispoziţiunea d-lui Ministru [Spiru Haret] în favoarea
propagării exerciţiilor corporale la noi, prin un concurs de jocuri originale, nu poate să fie mai
bine venită: a) pentru-că pe această cale o bună parte din jocurile noastre, ameninţate până aci
să dispară le vom vedea din nou practicate şi jucate de către tinerimea noastră, şi b) că
acestea, împreună cu adoptarea unei bune sisteme de gimnastică, ne vor da adevărata
educaţiune naţională şi patriotică, absolut necesară unei ţări ce voieşte să fie tare, respectată şi
temută prin fiii ei“. Textul a fost publicat în numărul din 31 mai 1898 al revistei „Albina“.
Oina aducea, în viziunea teoreticienilor săi, beneficii multiple: era, înainte de toate, un
joc pentru echipe de câte 8-12 jucători, care astfel îşi îmbunătăţeau condiţia fizică, atenţia,
viteza de reacţie, chiar şi... vederea. Iniţial, jocul de oină a fost destinat şcolilor de băieţi.
Profesorii N. Velescu şi N. Bădescu au încercat să creeze o variantă pentru fete, oiniţa. În
încercarea de a atrage atenţia, şi-au dedicat cartea principesei Elisabeta. Oina a rămas însă o
disciplină sportivă preponderent masculină.

Deşi concursurile şcolare de oină erau, la început, deosebit de populare, iar elevii
încercau să joace şi în afara orelor de clasă sau în vacanţe, oina a intrat într-un con de umbră
din anii 1920-1930. După Primul Război Mondial, fascinaţia fotbalului, a boxului, a curselor
de cai sau de automobile a pus în umbră oina.

11
 Chiar dacă Demostene Botez (arbitru de oină), Ionel Teodoreanu sau Mihail Sadoveanu
i-au dedicat pagini emoţionante, interesul elevilor pentru un sport care nu atrăgea atenţia
publicului şi nici nu permitea urcarea pe scara socială a scăzut rapid. Mihail Sadoveanu vedea
în decăderea oinei victoria sporturilor practicate pentru câştig şi deliciul spectatorilor. De
aceeaşi părere era şi Ionel Teodoreanu.
Campionatele şcolare erau organizate cu dificultate iar demonstraţiile de popularizare
organizate în pauzele meciurilor de fotbal (metodă des folosită în perioada interbelică, dat
fiind numărul spectatorilor) au dispărut treptat. Nici Federaţia Română de Oină, fondată în
1932, nu a fost lipsită de probleme, în 1937 ea trebuind să fuzioneze cu cea de gimnastică
pentru a supravieţui.
Bastionul oinei au rămas campionatele şcolare, dominate de echipele formate din elevii
seminariilor teologice ortodoxe şi ai şcolilor normale, destinate pregătirii viitorilor învăţători.
În mai 1928, la concursul şcolar de la Sibiu au participat echipele Seminarului Central,
Seminarului Nifon, Seminarului din Curtea de Argeş, Liceului Internat din Iaşi, Seminarului
Sf. Andrei din Galaţi, Seminarului din Craiova şi Seminarului din Râmnicu Vâlcea. La
campionatul Bucureştiului, din 1-2 iunie 1929, echipele au reprezentat Seminarul Nifon,
Liceul Matei Basarab, Seminarul Central, Şcoala Normală, Liceul Gheorghe Lazăr.
Concurenţa dintre ziarele „Curentul“ şi „Universul“ a dat un ajutor nesperat oinei.
Directorii celor două cotidiene, Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu, au patronat competiţii
premiate cu trofee care le purtau numele. Interesul publicului de la oraş scăzuse, astfel încât
întrecerile organizate de cele două ziare se desfăşurau la Bolintin. Mai mult, în şcolile şi
liceele din Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia, oina nu a putut fi impusă definitiv.
De o revenire a interesului pentru oină se poate vorbi după cel de-Al Doilea Război
Mondial. La 29 iunie 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Român a adoptat o decizie în
favoarea reintroducerii oinei. Mai târziu, în cadrul „Daciadei“, au fost organizate întreceri de
oină. Dar nici deciziile luate de autorităţile comuniste nu au salvat sportul naţional românesc
de la uitare.

La începutul secolului XXI, intenţiile lui Spiru Haret şi ale grupului de profesori care
au transformat oina dintr-un joc de copii într-un sport cu reguli bine aşezate au fost dintre cele
mai bune. Ceea ce nu s-a intuit însă la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost concurenţa
disciplinelor mult mai spectaculoase, precum fotbalul. Oina nu a avut forţa baschetului sau a
voleiului, pe care misionarii sau soldaţii americani le-au luat cu ei în jurul lumii. Dar cea mai
mare problemă a oinei pare să fi fost tocmai unicitatea ei. Pe plan intern, autorităţile şcolare
nu au reuşit să o impună în toate şcolile şi liceele din România. Pe plan extern, primul meci
internaţional oficial a avut loc abia la începutul secolului XXI. Destinul sportului naţional
românesc este, încă, şovăielnic.3

Dacă urmăreşti traseul jocului de oină în istorie, obţii o reprezentare destul de fidelă a
creşterii şi descresterii „simţului naţional“. Pentru că oină face parte din acele nu foarte multe
lucruri care alcătuiesc, consistent şi unic, matricea culturală românească. Că recunoaştere,
Familia Regală a României a acordat de curând Înaltul sau Patronaj Federaţiei Române de
Oină (FRO), iar Supercupa României, poartă, începând cu acest an, numele de Cupa Regelui.
„Legitimarea“ oinei a fost semnată în 1898 de vizionarul Spiru Haret, pe atunci ministru al
învăţământului, care a introdus practicarea obligatorie a jocului de oină în şcoală, spunând:

3
Costel Iancu, Oină, trecut și prezent,, Editura Sport-Turism,Baia Mare, 1969, p.72.

12
 „Sperăm şi dorim că oină să devină sportul nostru naţional“. Este ceea ce încearcă să obţină
acum şi Federaţia Română de Oină, printr-un program coerent şi aplicat.

OINĂ, ÎNAPOI ÎN ŞCOLI

Preşedintele FRO, Nicolae Dobre, ne vorbeşte despre planul sau pentru 2013: „Anul
acesta, ne propunem îmbunătăţirea imaginii sportului nostru naţional, printr-o strategie de
marketing şi de comunicare. Ne dorim să promovăm oină, nu doar că un sport, dar şi că un mod
de a petrece timpul liber, sănătos, fără costuri mari, accesibil oricui, la orice vârstă. Jucată în aer
liber sau în sala, oină poate reprezenta chiar un stil de viaţă“. Oină reintră cu paşi fermi şi în
şcoli. „Să va dau un exemplu: în Dolj se organizează Cupa Speranţei. La prima ediţie au fost
două echipe, la cea de a două au participat şase, anul acesta vin jucători şi profesori de la opt
şcoli şi trei cluburi. Iar asta se întâmplă în toate centrele tradiţionale de oină din ţară. Plus că apar
din ce în ce mai multe echipe feminine“.
În strategia de dezvoltare sunt prinse segmentul de oină pentru fete şi un program dedicat
copiilor cu vârste între 7 şi 11 ani, minioină, cu un regulament mai simplu, care să le readucă
plăcerea jocului din curtea şcolii. „Preocupările noastre sunt, pe de altă parte, orientate către
refacerea grupului de arbitri, de instructori. Ne străduim să obţinem înfiinţarea catedrelor de oină
în academiile de sport“, adaugă dl Dobre.
Pentru terenuri, nu e nevoie de amenajări speciale, mă asigura preşedintele. E suficientă o
suprafaţă plata, de 70 pe 32 de metri, adică perfect încadrabilă într-un teren de fotbal, pe care se
marchează posturile cu var sau, dacă e gazon, cu panglică albastră. Una dintre cele mai spumoase
relatări din istoria oinei este a lui I.L. Caragiale, povestind cum în Ploieştiul copilăriei sale nu s-a
putut desfăşura referendumul din anul 1866, deoarece electoratul a preferat să meargă la meciul
de oină.4

Capitolul 3

4
Nicolae Postolache, Fascinația oinei, jocul românilor de pretutinderi, Editura Profexim, București, 2009, p.42.

13
 REGULAMENT

REGULAMENTUL JOCULUI DE OINĂ ÎN 6 (OINA ÎN SALĂ)

CONSIDERAŢII GENERALE

Problema organizării unui joc de oină cu un număr redus de sportivi şi pe un teren mai
mic a preocupat mult pe tehnicienii din domeniul oinei. Ea a fost rezolvată prin jocul de oină
în 6.
Avantajele jocului de oină în 6 sunt multiple:
-se poate juca în sală ,mai ales în sezonul de iarnă sau când timpul este nefavorabil, precum şi
în orice perioadă a anului cu un efectiv redus de sportivi;
-constituie un bun mijloc pentru iniţierea şi perfecţionarea jucătorilor de oină în arbitrajul
jocului;
-prezintă un spectacol foarte atractiv ,este dinamic ,cu faze spectaculoase continue , putându-
se urmări mai uşor fazele unui astfel de joc;
-poate fi practicat îndeosebi de elevi, datorită dimensiunilor reduse ale terenului 41,5 m x
13m;
-constituie un excelent mijloc de antrenament pentru lotul de jucători ai unei secţii de oină,
prin formarea a două echipe care să joace între ele, să-şi perfecţioneze elementele tehnice şi
tactice ale jocului , să facă jocuri de ansamblu şi de verificare;
-ajută la învăţarea mai rapidă a schemelor tactice ,a jocului în careu şi triunghi,a apărării , a
atenţiei.
Pentru echipele care nu au posibilitatea să se antreneze şi să facă jocuri de verificare cu
alte echipe,oina în şase le oferă posibilitatea să joace în cadrul lotului.

REGULAMENTUL DE JOC
Acest joc se poate organiza atât pentru seniori cât şi pentru juniori şi fete.
Jocul de oină în şase se desfăşoară atât „la prindere”,cât şi „ la bătaie” între două echipe
alcătuite din câte 6 jucători şi 2 rezerve şi are la bază actualul regulament de joc ,căruia i se
aduc următoarele modificări.

Terenul de joc
Terenul 5pe care se desfăşoară o asemenea partida de oină are formă dreptunghiulară
(Anexă 1 şi 2 ) cu laturile de 41,5m lungime şi 18 m lăţime seniori ( pentru juniori ÎI, şi fete
lungimea este de 41,5m, iar lăţimea, de13m). Acest spaţiu este împărţit în două zone(una de
bătaie şi una de fund )şi terenul de joc compus din două triunghiuri (unul la bătaie şi altul de
fund), despărţite printr-un careu .

5
Vezi galerie foto

14
 Marcajul: Terenul se marchează vizibil , liniile şi cercurile vor avea lăţimea de 5-8 cm.
Liniile, laturile scurte ce delimitează zona de bătaie se numesc: linie de bătaie şi linia
exterioară zonei de bătaie iar cele din zona de fund linia de fund şi linia exterioară zonei de
fund
Liniile, laturile lungi poartă denumirea de linii de margine.
Terenul este împărţit de-a lungul în două jumătăţi egale printr-o linie punctată , denumită
linie de centru .
Cercurile. La 12,5 m şi 25 m de la linia de bătaie, pe liniile de margine, se fixează punctele
de tangenţă a unor cercuri cu diametrul de 1m,care se vor trasă pentru a delimita locurile
mărginaşilor.
Iar la intersecţia liniei de centru cu liniile de bătaie şi de fund se vor trasă punctele de
tangenţă a unor cercuri cu diametrul de 1 metru . Fruntaşul şi fundaşul pot lovi valabil un
adversar doar din cerc. Pe axul terenului, cercurile se continuă cu două linii de 3 metri. Aceste
linii vor fi respectate numai la intrarea şi ieşirea jucătorilor în teren. În rest , jucătorii de la
bătaie au libertatea de a acţiona pe tot terenul şi nu vor ţine seama nici de linia de mijloc.
Linia de centru va servi numai pentru a delimita spaţiul până unde pot să înainteze
mărginaşii pentru a prinde mingile venite pe sus (prinsul la mijloc).

Bastonul şi mingea
Se utilizează bastonul 6prevăzut în regulamentul de joc cu specificaţia că lungimea
bastonului va fi.
a) pentru seniori şi juniori I : 75 – 80 cm lungime , 5 cm grosime la capătul de bătaie şi 3,5
cm la capătul de prindere .
b)pentru juniori ÎI şi fete : 65-70cm lungime , 4 cm grosime la capătul de bătaie şi 2,5 cm
grosime la capătul de prindere
Mingea7 va fi cea prevăzută în regulamentul de joc în 11 pentru fiecare categorie în parte.
Servirea şi bătaia mîngîi se vor efectua conform regulamentului de joc în 11.

REGULILE JOCULUI
Comisia de organizare la aceste competiţii va stabili modul de joc în funcţie de numărul de
echipe participante şi durata competiţiei astfel :
Jocul de oină în 6 se dispută în două reprize nelimitate în timp cu o pauză de 5 minute.Cele
două echipe vor juca fiecare câte o repriză la,,bătaie,, şi una la ,,prindere,, . b) O partida de
oină în 6 se poate dispută sistem „seturi” şi se va declara învingătoare echipa care va câştigă
două seturi din trei.Între seturi va fi o pauză de 3 minute.Un set constă dintr-o repriză „la
prindere” şi o repriză „la bătaie”efectuată de fiecare echipa în setul respectiv .În pauze se pot
6
Vezi galerie foto.

7
Vezi galerie foto.

15
schimbă 2 jucători de fiecare echipa ,fie în prima pauză sau în a două ,sau în fiecare pauză
câte un jucător.

Jocul echipei de ,,la prindere,,

O echipa este la prindere atunci când jucătorii ei sunt desfăşuraţi pe teren pe locurile
indicate şi încearcă să lovească cu mingea pe jucătorii de la bătaie, care trec prin culoar
(teren), sau să prindă mingea bătută de jucătorii de la bătaie.
După aşezarea lor pe teren jucătorii, poartă următoarele denumiri: .
1) Fruntaş-jucătorul care acţionează pe toată linia de bătaie,dar poate lovi (ţinti) valabil numai
din cerc.
2) Fundaş-acela care acţionează pe linia de fund ,dar poate lovi (ţinti) valabil numai din cerc.
3) Jucătorii care acţionează din cercurile aflate pe marginea stânga a terenului se numesc
mărginaşii 1 şi 2 de la ducere,
4) Iar aceia care acţionează din cercurile de pe marginea dreapta a terenului ,mărginaşii 1 şi 2
de la întoarcere.
Atribuţiile acestor jucători sunt cele prevăzute în regulamentul de joc.

Jocul echipei de „la bătaie”

O echipa este la bătaie atunci când jucătorii săi trebuie să bată mingea cu bastonul şi apoi
să treacă prin culuar (teren), apărându-se pentru a nu fi loviţi de jucătorii echipei de la
prindere care ţintesc în ei.
Intrarea jucătorilor în terenul de joc se va face prin stânga liniei de bătaie aflată în stânga
cercului fruntaşului, denumită tot linia de plecare şi porţiunea din stânga cercului fundaşului,
denumită linia de întoarcere.
Ieşirea jucătorilor din terenul de joc se va face prin trecerea cu tot corpul peste liniile de
sosire ,aflate în dreapta cercului din dreptul fundaşului şi linia de scăpare ,aflată în dreapta
cercului fruntaşului.
Atunci când echipa se află la bătaie, ordinea de servire sau bătaie este indicată de
antrenor sau căpitanul de echipa la începutul reprizei, jucătorul poate efectua bătaia mîngîi
numai după ce în prealabil , a servit un coechipier , excepţie face jucătorul care bate primul.
În desfăşurarea jocului ,în faţă liniilor de plecare sau întoarcere nu va putea să stea
decât un singur jucător .La bătaia sau sosirea celui de-al doilea jucător , unul dintre ei este
obligat să între în teren .În caz contrar ,jocul se consideră închis şi arbitrul va introduce în
triunghi jucătorul indicat de căpitan.
În terenul de joc , în timpul desfăşurării unei partide de oină ,nu se pot află decât cel mult 2
jucători ,unul venind de la linia de plecare şi altul de la linia de întoarcere .
În timpul jocului , dacă s-a tras într-un jucător de la bătaie aflat în teren şi mingea a ieşit
în afară terenului, jucătorul în care s-a tras va putea să depăşească numai spaţiul în care se află
în acel moment ,dacă mingea nu a fost readusă în joc.

16
 Dacă în acelaşi spaţiu ( de exemplu careu) se vor găsi doi jucători ai echipei de la bătaie
şi s-a tras într -unul din ei ,după care mingea a ieşit în afară terenului de joc, numai acesta are
dreptul să depăşească spaţiul respectiv ,celălalt jucător ( în care nu s-a tras) va rămâne pe loc,
neavând dreptul să beneficieze de avantajul creat de coechipier. c) Dacă în terenul de joc se
află unul sau doi jucători din apărere , în acelaşi spaţiu de joc sau în spaţii diferite şi mingea
părăseşte terenul de joc din vină jucătorilor de la prindere ,(aruncarea mîngîi intenţionat afară)
jucătorii de la apărare aflaţi în teren au voie să avanseze un spaţiu de joc în direcţia lor de
deplasare .

Prinsul la mijloc
Prinsul la mijloc se va efectua după aceleaşi reguli prevăzute în regulamentul de joc în 11, cu
specificarea că, în cazul în care mingea a fost prinsă din zbor de mărginaşul 2 de la ducere sau
mărginaşul 1 de la întoarcere (ţinându-se seama de spaţiul determinat de linia de mijloc),
prinsul la mijloc se va efectua între cel care a prins mingea şi fruntaş, iar în cazul când mingea
a fost prinsă de mărginaşul 1 de la ducere sau mărginaşul 2 de la întoarcere ,între aceştia şi
fundaş .Dacă mingea a fost prinsă de fundaş ,între acesta şi mărginaşul 1 de la ducere sau 2 de
la întoarcere( după caz).
În cazul prinsilui la mijloc se permite numai o singură voleibalare a mîngîi

Stabilirea rezultatelor
Stabilirea rezultatelor se va face după aceleaşi reguli că la jocul cu 11 jucători, adică se
acordă două puncte pentru un jucător lovit , şi puncte suplimentare prin bătaia mîngîi cu
bastonul .
Puncte suplimentare
Se pot obţine două puncte atunci când :
mingea bătută , depăşeşte în traiectoria ei prin aer ,zona de fund mingea bătută , în traiectoria
ei prin aer ,depăşeşte linia de fund şi cade în zona de fund (nu a fost prinsă ) mingea bătută a
fost respinsă în afară terenului, peste zona de fund de un jucător de la prindere
Se pot obţine un punct atunci când :
mingea bătută a fost prinsă în zona de fund mingea bătută trece , în traiectoria ei prin aer peste
liniile de margine ale zonei de fund mingea bătută , în traiectoria ei prin aer a fost prinsă în
zona de fund şi din elan a ieşit cu mingea în mâna, din zona peste liniile de margine ale liniei
de fund mingea bătută a depăşit prin aer linia de fund şi un jucător de la prindere o respinge
sau o pasează în teren şi este prinsă . Nu se joacă prinsul la mijloc .
Dacă mingea , în traiectoria ei atinge tavanul sălii, bătaia este anulată şi nu se obţin puncte
suplimentare , indiferent unde cade mingea .
b) Se consideră învingătoare echipa care câştigă două seturi din trei .

Arbitrajul
O partida de oină în 6 va fi condusă de 2 arbitri principali .Unul va acţiona pe partea stânga a
terenului de joc şi va supraveghea jocul mărginaşilor 1,2 de la ducere şi fundaş ,iar celălalt

17
jocul mărginaşilor 1,2, de la întoarcere şi fruntaş .Ei vor semnaliza numai punctele obţinute de
jucătorii pe care îi supraveghează sau infracţiunile comise de aceştia. Arbitrii nu au voie să
între în terenul de joc.În obţinerea punctelor suplimentare de la bătaie va semnaliza arbitrul în
spaţiul căruia s-au realizat punctele ,ţinându-se seama de linia de centru .Ei vor supraveghea
intrările şi ieşirile din teren

Dispoziţii generale
Alegerea terenului se va face la începutul meciului , în prezenţa căpitanilor de echipa şi
a arbitrilor (prin aruncarea bastonului pe verticală).
Alegerea terenului se va face la începutul primului şi celui de-al treilea set , în prezenţa
căpitanilor de echipa şi a arbitrilor (prin aruncarea bastonului pe verticală) fiecare la câte o
alegere.
-În caz de rănire sau eliminare a unui jucător , cel rănit sau eliminat va fi înlocuit cu una
dintre cele două rezerve.
-În partidele disputate pentru juniori ÎI şi fete se va juca cu mingi şi bastoane pentru fiecare
categorie în parte.
-În timpul unui meci jucătorii nu au voie să prindă mingea din bătaie sau pasă cu ajutorul
echipamentului (şapcă. tricou etc.)8

Titluri de campion acordate

Până în prezent au fost acordate 55 de titluri.
Avantul Vorona – 24
Dinamo București (Straja) – 10
C.P.B. (Coresi) – 6
Siretul Bacău - 5
Știința (Univ.) București– 4
Frontiera Tomis Constanța – 4
Recolta Avântul Curcani – 1
Victoria Dej - 1

CONCLUZIE

8
www.froina.ro

18
 Oină este un joc complex. Atletismul este sportul care stă la baza tuturor sporturilor şi
înglobează 3 şcoli: şcoală alergării, şcoală săriturii, şcoală aruncării, iar cele 3 şcoli se
regăsesc în oină

Oină - sau hoina cum i se mai spunea - este socotită un joc sportiv naţional pentru
români, având, pe pământul românesc, o vechime de cel puţin 6 secole, aşa cum menţionează
cronici şi hrisoave care îi subliniază popularitatea de care se bucură printre copii şi tineri,
printre oşteni şi voievozi.

Oina este un joc pentru persoane inteligente, trebuie să şi gândeşti, nu doar să alergi

Până la urmă, toate jocurile actuale internaţionale au pornit de la nişte jocuri locale care au
prins la public sau au fost preluate şi de alte ţări. Cred că este datoria noastră să facem şi oină
cunoscută. Cine ştie? Poate vor fi şi alţii care vor dori să o încerce

În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o amplă acțiune de revigorare a acestui
sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și incluse noi localități, astfel
că în prezent practicarea oinei se face în peste 30 de județe.

În concluzie oina este spre mândria românilor, sportul nostru național. În ciuda acestei
realități, oina intră în cadrul sporturilor care "există, dar cam lipsește din viețile românilor

19
 REPERE BIBLIOGRAFICE

Surse literare:
 Alexandru Rafailescu, Oina, Editura Stadion, Teleorman, 1970.

 Costel Iancu, Oină, trecut și prezent,, Editura Sport-Turism,Baia Mare, 1969.

 Federația Română de Oină, Oina, Editura Sport-Turism, București, 1978..

 Nicolae Postolache, Fascinația oinei, jocul românilor de pretutinderi, Editura

Profexim, București, 2009.

Surse electronice:

www.froina.ro

20
 GALERIE FOTO

(Foto 1) Teren de joc

21
(Foto 2) Mingea

22
(Foto 3) Bastonul de joc.

23
24
25
26