Curs

DREPT PROCESUAL CIVIL.
CURS 8
PROCEDURI SPECIALE
Începem cu una dintre cele mai importante proceduri, care de altfel nu este specială și
este alternativul procedurii contencioase .
PROCEDURA NECONTENCIOASĂ
I. Procedura necontencioasă este procedura reglementată de art. 527 și

următoarele din codul de procedură civilă, este o procedură specială și în același timp generală și
de aceea reglementarea sa nu se află în cadrul procedurilor speciale.
Ea se definește prin aceea că normele care reglementează activitatea instanței de
judecată și a altor organe, prin care se urmărește rezolvarea unor cereri care nu urmăresc
stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană.
Vă amintiți încă din semestrul 1, că doamna profesor a spus la nivel de caractere ce
înseamnă contencios și ce înseamnă necontencios. Contenciosul îl defineam la acel moment prin
interese contrare, pe când necontencios se definește tocmai prin opusul. Adică, atunci când nu
există un conflict de interese, respectiv prin hotărârea pe care o solicităm instanței nu dorim să
opunem un drept al nostru altei persoane.
Acum o să dăm câteva exemple pentru a înțelege mai bine:
- Emanciparea minorului;
- Încuviințarea executării silite;
- Înregistrările tardive ale nașterii;
În aceste situații instanța se comportă ca un organ administrativ, care verifică îndeplinirea

unor condiții și dă niște aprobări. Sunt niște situații sensibile în care legiuitorul a simțit nevoia
că, da este necesară intervenția instanței sau că sunt chestiuni neimportante care au loc în timpul
unui proces. De exemplu: atunci când facem o cerere în cursul unui proces pendinte de a ne
elibera o copie de pe încheiere sau de pe un înscris aflat la dosar sau altele, aceea se rezovă în
procedura necontencioasă, deoarece prin eliberarea unor copii cum este situația în speță nu se
opune un drept altei persoane.
Page 1 of 32
DREPT PROCESUAL CIVIL. CURS 8
Având în vedere că și ea este o procedură specifică, are anumite aspecte specifice ce țin
de sesizare instanței, de competența instanței și felul cum se judecă aceste cereri.
Din dispozițiile art. 528 la competență spune : “ Cererile necontencioase care sunt în
legătură cu o cauză în curs de soluționare sau soluționate deja de o instanță, care au ca obiect
eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori care se află în depozitul unei instanțe, se vor îndrepta
la acea instanță”. Prin urmare, dacă avem cereri de natură necontencioasă, incidentale( făcute în
timpul unui proces) competența în soluționarea acelei cereri îi revine completului respectiv, care
judecă procesul pendinte. Avem art. 101 din Regulamentul de Ordine Inetrioară al instanțelor
care spune că cererile de acest gen nu se repartizează aleatoriu, adică nu va merge la oricare
complet ci atâta timp cât există un process pe rol sau e în legătură cu o cerere care a fost la un
anumit complet, va merge la acel complet. Pentru că judecătorul respectiv știe ce are în dosar.
În celelate cazuri competența instanței și soluționarea incidentelor privind competența
sunt supuse regulilor privind cererile necontencioase. Adică competența va fi cea prevăzută de
regulile de drept comun din materie contencioasă. Pentru că avem art. 528 alin. (2) și art. 536
alin. (2) care spune că regulile din materie necontencioasă se completează cu cele din materie
contencioasă în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontecioasă a
cererii.
Dacă totuși nu putem aplica regulile din materia contencioasă, pentru că procedurii
necontencioase îi lipsește pârâtul( iar în lispa acestuia regula privind stabilirea competenței
instanței după domiciliul pârâtului nu poate fi aplicată), alin. (3) al art. 528 prevede că dacă
stabilirea competenței instanței nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor din alin. (2), adică prin
referire la dispozițiile din materie contencioasă, cererile necontencioase se vor îndrepta la
instanța în a cărei circumscripție își are petentul domiciliul, reședința, sediul sau reprezentanța
iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României cererile se vor îndrepta la
Judecătroia Sectorului 1 al Mun. București sau după caz la Tribunalul București.
Un aspect interesant în materie de competență se găsește la art. 529 și presupune faptul că
înstanța își verifică din oficiu competența chiar dacă ea este de ordine privată. Aceasta se
întâmplă deoarece nu avem un pârât care să invoce necompetența de ordine privată a instanței,
această sarcină revenind instanței. Dacă se declară necopetentă își va declina competența în
sarcina instanței competente respectiv va trimite cerere organului care are activitate
jurisdicșională. Art. 132 alin. (4) este direct aplicabil, problema respingerii ca inadmisibilă a
Page 2 of 32
cererii punându-se atunci când nu avem un organ cu activitate jurisdicțională sau cand instanța
nu este competentă din punct de vedere general sau internațional.
Cererea necontencioasă va trebui să cuprindă: numele, prenumele, datele de identitate ale
celui care o formulează, obiectul cererii, temeiul de drept.
Discuția care se pune este aceea de a se sți dacă o asemenea cerere poate fi sau nu
regularizată. Dacă este făcută în cadrul unui process pendinte nu se poate face regularizarea. Însă
dacă vorbim de cererea necontencioasă făcută pe cale principală, atunci se va putea regulariza, și
chiar se întâmplă în practică, existând situații în care se anulează cererea pentru nerealizarea
regularizării, singura problemă fiind aceea a inaplicabilității art. 201 ( a dispozițiilor referitoare
la comunicarea cererii de chemare în judecată, întâmpinare, răspuns la întâmpinare) deoarece nu
avem un pârât căruia să îi fie comunicată cererea. Dacă ne aducem aminte în primul semestru
doamna professor a precizat că procedura de regularizare este o procedură necontencioasă.
Art. 12 din LPA spune că cererile incidentale nu se regularizează, ceea ce nu este cazul în
ipoteza în care avem o cerere necontencioasă introdusă pe cale principală. Acest articol se aplică
doar atunci, când cererea necontencioasă este făcută pe cale incidentală.
De asemenea, cererea se timbrează .
În ipoteza în care instanța din cererea care i-a fost adresată constată că este vorba despre
o chestiune contencioasă și nu despre una necontencioasă, sancțiunea este una specială și anume
respingerea cererii ca inadmisibilă deoarece se deduce spre judecată instanței ceva ce nu poate
face în cadrul acestei proceduri. Dacă ne uităm la art. 531 putem observa că în ipoteza în care
cererea prin cuprinsul ei sau prin obiecțiile ridicate de persoanele citate ori de cele care intervin
prezintă caracter contencios atunci instanța o va respinge.
Cererea necontencioasă se judecă în camera de consiliu cu citare petentului și a
persoanelor arătate în cerere, doar dacă legea o impune. Ar putea spre exemplu interveni în
proces: terții introduși în mod forțat de către instanță conform art. 78. De asemenea poate fi
ascultată orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză ori a căror interese pot fi lezate de
hotărâre. Această ascultare se face cu intervenția forțată a lor în proces, în această ipoteză vom
corobora art. 78 alin. (1) cu art .532 alin. (2). Ar putea fi ascultate: la emanciparea minorului,
părinții; la înregistrarea tardivă a nașterii vor fi citați ambii părinți și municipiul unde urmează să
fie înregistrat minorul, nu neapărat pentru a fi ascultați ci pentru opozabilitatea hotărârii față de
ei.
Page 3 of 32
Instanța se pronunță printr-o încheiere, care este executorie, acest lucru implicând
posibilitatea punerii ei în executare de la momentul pronunțării. Momentul de la care începe să
curgă termenul de atac este diferit de cel de drept comun și constă în: momentul pronunțării
hotărârii pentru persoanel care au fost prezente la ultimul termen de judecată respectiv de la
momentul comunicării încheierii pentru persoanele care au lipsit la ultima ședință de judecată.
Așa cum putem observa criteriul după care se stabilește momentul de la care începe să curgă
termenul pentru exercitarea căii de atac este acela al prezenței părții la ultima ședință de judecată,
și nu așa cum se întâmplă în cazul ordonanței președințiale unde se are în vedere dacă persoana a
fost sau nu ciatată la judecată. Pot face apel și terții însă cu, condiția existenței unui interes
legitim iar termenul pentru calea de atac începe să curgă de la momentul la care au aflat de
încheiere dar nu mai tărziu de un an de la pronunțarea acesteia. În lipsa unei astfel de limitări,
pentru terți, securitatea raporturilor juridice ar fi încălcată.
Apelul se judecă în camera de consiliu pentru că nu există niciun interes să se judece în
ședință publică, fiind o excepție de la regula care prevede că judecata în căile de atac are loc în
ședință publică.
Încheierea pronunțată în urma acestei proceduri nu se bucură de autoritate de lucru
judecat, ceea ce înseamnă că dacă o cerere îmi este respinsă eu pot să o fac din nou iar dacă mi se
admite cererea eu nu voi mai avea interes să fac una nouă identică, cu cea veche. Deci, în caz de
admitere problema nu mai ține de autoriatatea de lucru judecat ci de lipsa de interes. Dacă
cererea a fost respinsă judecătroul care a judecat-o nu se mai poate pronunța tot el noua cerere,
pentru că el s-a mai pronunțat odată și este puțin probabil să revină asupra unei decizii pe care a
luat-o deja, asta dacă nu s-au modificat temeiurile, pentru că se modifică ipotezele.
Întrebare: dacă o cerere necontencioasă pleacă în primă instanță de la Curtea de Apel se
mai poate face apel la ICCJ?
Dacă avem cerere făcută în primă instanță la judecătorie calea de atac va fi judecată de
tribunal. Dacă vorbim de o măsură care este data în competența președintelui instanței el
pronunță o încheiere în 5 zile care paote fi atacată cu atacată la tribunal dacă este președintele
judecătoriei iar dacă este președintele tribunalului sau a curții de apel calea de atac se va judeca
de un complet al instanșei respective. Prin urmare apelul în ultimele două ipoteze nu va merge la
instanța superioară, dealtminteri cel de la Curtea de Aple nici nu ar putea merge la ICCJ, ci va fi
judecat de un complet al instanței respective. E un complet de la aceași instanță și se va judeca în
Page 4 of 32
componență de doi judecători. Cazurile în care președintele instanței se pronunță sunt foarte rare
și de aceasta s-a optat pentru o astfel de soluție iar de cele mai multe ori sunt chestiuni tehnice
administrative.
Art. 537 nu se aplică în ipoteza în care procedura necontencioasă, pe cale principală,
susceptibilă de a fi judecată de un complet al instanței și nu de președinte. Deci dacă avem de
competența materială a tribunalului o cerere necontencioasă, atunci apelul se va face la curtea de
apel, art. 537 aplicându-se doar în ipoteza în care măsura este data în competența președintelui.
În practică judecata unei cereri necontencioase de către Curtea de apel nu se poate face
decât pe cale incidentală și nu pe cale principală.
Întrebare din sală: Dacă avem o cerere necontencioasă pe cale incidentală care nu este de
competența președintelui curții de apel, ea va avea apel la ICCJ?
Răspuns: Clar că nu, chiar dacă ar fi fost pe cale principală pentru că așa cum știm din
primul semestru ICCJ nu judecă apeluri. Dacă ar fi să se judece s-ar încălca competența
funcțională a ICCJ. Deci încheierea pronunțată va fi definitivă.
Dacă avem nevoie de o copie de pe încheierea de ședință sau de pe anumite înscrisuri din
dosarul care este încă pe rol, în practică, ele se vor face de arhivă și vor fi semnate de aceasta,
deci nu ajung la judecător care să pronunțe o încheiere în acest sens, se pune viză pe copie și atât.
Chestiunile acestea mici nu vor fi rezolvate de către instanță pentru că legiuitorul chiar dacă nu a
spus expres acest lucru în textul Codului de Procedură Civilă a spus-o în regulamentul de ordine
interioară.
Înrebare: Dacă totuși arhiva refuză să îți elibereze copia?
Răspuns: În această ipoteză am putea forța și să încercăm aplicarea codului de procedură
civilă.
Page 5 of 32
PROCEDURA DIVORŢULUI
II. Procedura divorțului: este modalitatea de a înceta căsătoria prin desfacerea ei.
Din dispozițiile cuprinse în codul civil el poate fi: prin acord, din culpa unui soț, pe
motive de sănătate, pentru separație faptică pe o perioadă mai mare de doi ani.
În funcție de procedura în care se judecă putem avea: divorț pe cale judiciară și divorț pe
cale administrativă, acesta din urmă divizându-se la rândul său în divorț pe cale notarială și
divorț în fața ofițerului de stare civilă.
Divorțul în fața notarului și cel în fața ofițerului de stare civilă se face printr-o cerere
adresată de soți fie notarului fie ofițerului de stare civilă iar dacă soții au copii minori vor preciza
în ce mod s-au înțeles asupra exercitării autorității părintești. Ofițerul de stare civilă respectiv
notarul le va da un termen de 30 de zile de gândire iar dacă după acest termen soții stăruie în a
divorța notarul sau ofițerul va desface căsătoria.
În ipoteza în care avem copii minori, notarul este obligat să facă un raport de anchetă
psiho-socială, deci obligativitatea acestui raport nu se întâlnește doar în cadrul divorțului
judiciar.
Ceea ce este foarte important de precizat este că soții nu vor putea divorța în fața
ofițerului de stare civilă dacă au copii minori și de asemenea notarul nu poate da autoritate
părintească exclusivă unuia dintre părinți.
Nu trebuie confundată autoritatea părintească exclusivă cu decăderea din drepturile
părintești..
În materie judiciară, lăsând deoparte ce se întâmplă în materie administrativă, trebuie să
avem o instanță competentă.
Este competentă conform codului de procedură civilă, judecătoria în circumscripţia

căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă cel puțin unul dintre ei mai are
locuința în cirumscripția instanței respective. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă
niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă
locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa
pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente
internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
Page 6 of 32
După cum putem vedea competența în materie de divorț se stabilește în cascadă și respectând
prevederile din dreptul comun.
În materie de divorț, competența instanței este exclusivă, deoarece vorbim de o cerere
referitoare la starea persoanelor iar părțile chiar prin voința lor comună nu pot deroga de la
această regulă și instanța își va declina din oficiu competența spre instanța care trebuie să judece
litigiul din punct de vedere teritorial.
Trebuie să avem în vedere și Regulamentul U. E. Nr. 2201/2003 care regelementează
competența instanțelor în materie de divorț internațional.
Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să
introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord,
cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti. În ceea
ce privește acest acord în practică au fost discuții în ceea ce privește momentul la care el ar trebui
încheiat și dacă acesta poate fi încheiat chiar în fața instanței prin acceptarea de către pârât a
instanței la care reclamantul a introdus cererea. Dacă ne aducem aminte de clauza atributivă de
competență ( acea clauză prin care părțile de comun acord stabilesc care instanță să judece cauza
și care în unele situații nu poate fi încheiată decât după nașterea dreptului litigios). ( a rămas până
la urmă temă de gândire pe acasă)
Cerera de divorț trebuie să fie făcută în scris. De regulă au calitatea de părți în aceste
cereri soții, pentru că este o acțiune personală. Cererea trebuie să cuprindă toate elementele
cererii de chemare în judecată iar pe lângă acestea copie după certificatul de căsătorie( nu
certificatul de căsătorie în original), anterior se depunea în original și era anulat dar acum nu se
mai face acest lucru, acum se anulează de către cei de la starea civilă pe baza hotărârii și de fapt
este anulat certficatul pe care ei îl dețin.
În ipoteza în care există copii minori și copii după certificatele de naștere ale acestora în
ipoteza în care nu există minori trebuie să se facă mențiune expresă despre acest lucru. Dacă la
momentul introducerii cererii doamna este însărcinată nu se va face această mențiune pentru că
la acel moment copil nu există defapt. Dacă nu se face mențiune despre existența copiilor minori
instanța va trebui să regularizeze cerea de divorț și să solicte reclamantului să facă precizări
despre acest lucru și să depună copie după certificatul de naștere.
Cererea de divorț se regularizează, iar taxa de timbru este de 100 RON atunci când este
pronunțat din culpă, iar dacă este prin acord este de 200 RON. Motivul pentru care soții aleg să
Page 7 of 32
vină la instanță și să nu meargă la notar este acela că taxa este mult mai mică, pe când la notar
poate ajunge și undeva la 1200 RON.
Cererea reconvențională, are în această ipoteză un caracter foarte special din prisma
momentului până la care poate fi depusă ( conform regulilor generale poate fi depusă odată cu
întâmpinarea iar în ipoteza în care întâmpinarea nu este obligatorie până la primul termen de
judecată) până la primul termen de judecată pentru faptele petrecute până la acel termen și până
la începerea dezbaterilor pe fond pentru faptele petrecute după această dată.
Cererea reconvențională poate fi făcută și direct în apel pentru motivele ce au apărut după
începerea dezbaterilor pe fond, fiind o derogare de la faptul că în apel nu pot fi formulate cereri
noi( art. 917) iar în apel până la începerea dezbaterilor. Se dă această posibilitate pentru că
vorbim de desfacerea căsătoriei, care este numai una, hotărârea având un efect constitutiv de
drepturi trebuie să avem în vedere toate motivele ce s-au născut până la pronunțarea unei hotărâri
definitive.
Neintroducerea în termen atrage decăderea din dreptul de a depune cerere
reconvențională pentru acele motive ce s-au ivit anterior termenului prevăzut de lege. Deci dacă
tu vii în apel și invoci motive pe care le puteai invoca în primă instanță, adică motive ce au
apărut până la începerea dezbaterilor pe fond, va interveni decăderea și se va respinge ca tardiv.
Prin apărut în timpul unei anumite perioade nu terbuie să înțelegem doar acele motive
care s-au produs în acel inetrval ci și acele motive care au fost produse în intervale anterioare dar
au fost sau au putut fi cunoscute de parte doar la acel moment.
Calitate procesuală au soții, iar cererile de intervenție referitoare la petitul principal nu
pot fi formulate pentru că nu există ineteresul niciunei alte persoane să inetrvină și să pretindă un
drept și nici să intervină să susțină pe una dintre părți. În cazul petitelor accesorii putem avea
cereri de intervenție.
În ceea ce privește continuarea procesului atunci când calitatea procesuală aparține
altcuiva, în această ipoteză nu vorbim de o calitate procesuală proprie ci de o transmisiune a
calității procesuale. Adică în situația în care reclamantul introduce o cerere de divorț din culpa
exclusivă a pârâtului și reclamantul decedează, moștenitorii săi pot veni și continua procesul.
Dacă nu ar fi această dispoziție în mod normal căsătoria ar înceta prin deces. Legiuitorul permite
aceasta tocami ca o metoda de protecție a succesorilor soțului reclamant iar căsătoria în această
ipoteză va fi considerată desfăcută la data introducerii cererii de divorț. Prin moștenitori ne
Page 8 of 32
putem referi oare și la stat prin U.A.T. ? Optica doamnei profesor este că da, însă statul nu are de
unde să știe, doar dacă este o chestiune controversată sau publică și foarte important nu trebuie
să existe alți moștenitori.
Prezența personală a soților este obligatorie în procedura de divorț, nu există
reprezentare sau putem spune că ea există însă are niște limite destul de stricte. Este o acțiune
personală în care principiul paralelismului( dacă se impune prezența personală a soților la
căstorie ea se cere și în cazul divorțului) este foarte important. Totuși prin excepție în ipoteza în
care soțul execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus
sub interdicție judecătorească, are reședința în străinătate sua se află într-o altă asemenea situație,
care îl împiedică să se prezinte personal. Aceste excepții sunt de interpretare strictă.
Revenim puţin la calitatea procesuală a soţilor. Ce se întâmplă cu soţul pus sub interdicţie?
Poate el să formuleze cerere de divorţ?  Da. Când? Oricând? În acest sens este art. 918 alin.
(2) CPC: „Cu toate acestea, soţul pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin
reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ
neafectată.” Teza a doua, după „sau” merge cu „capacitatea de discernământ neafectată” sau
prin reprezentant legal. Deci prin reprezentant legal poate cere divorţul oricând şi prin
reprezentant legal doar dacă nu are capacitatea de discernământ afectată - aşa ceva este
puţin probabil, având în vedere că este pus sub interdicţie; astfel el ar trebui să ceară ridicarea
interdicţiei înainte să ceară divorţul şi faptic aşa se va întâmpla, pentru că oricum se va dispune o
expertiză pentru a vedea dacă soţul are discernământ în cazul în care instanţa va vedea hotărârea
prin care acesta este pus sub interdicţie. În acest caz, în opinia mea – Roxana Dan – el ar trebui
să stea prin reprezentantul lui legal în proces, nu singur. Ideea este că avem o hotărâre – cea de
punere sub interdicţie – care produce efecte şi atât timp cât partea nu demonstrează contrariul
celor reţinute în hotărâre – lucru care se poate face doar printr-o procedură prin care se cere
ridicarea interdicţiei –, ea ar putea, prin reprezentant legal... În opinia mea (Roxana Dan) partea
cu „capacitatea de discernământ neafectată” se referă şi atunci când vine prin reprezentant legal,
pentru că întotdeauna va veni prin reprezentant legal şi instanţa va verifica dacă persoana
înţelege semnificaţia acţiunii sale, adică a desfacerii căsătoriei. Dacă nu înţelege, i se va
respinge cererea. Deci ipoteza este următoarea: soțul formulează cererea prin reprezentant legal,
dar capacitatea lui de a discerne ce acțiune întreprinde nu este una reală, adică el nu înțelege
Page 9 of 32
faptul că divorțează și, de fapt, reprezentantul legal e cel care vrea să-l divorţeze  în acest caz,
acţiunea îi va fi respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate – astfel, judecătorul va
arăta că reprezentantul este cel care a formulat cererea, iar nu soţul, pentru că acesta nu are
discernământ. Reprezentantul legal ar avea calitate doar în contextul în care soţul are
discernământ. În rest nu are.
Revenim la prezenţa personală a părţilor – art. 921 alin. (1) CPC: „În faţa instanţelor
de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o
pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie
judecătorească, are reşedinţa în străinătate sau se află într-o altă asemenea situaţie, care îl
împiedică să se prezinte personal; în astfel de cazuri, cel în cauză se va putea înfăţişa prin
avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore ori curator.”
 „În faţa instanţelor de fond” se referă la prima instanţă şi atât, pentru că cu recurs nu se
poate, pentru că nu este susceptibilă de recurs hotărârea dată în apel cu privire la divorţ.
 Acestea sunt singurele excepţii. Desigur că se va putea spune că sintagma „într-o altă
asemenea situaţie” este una foarte largă. Cine va aprecia dacă una dintre părţi se află „într-o altă
asemenea situaţie”? Dacă este vorba despre o pedeapsă privativă de libertate, o boală gravă sau
una dintre părţi îşi are reşedinţa în străinătate, este clar ce probe trebuie să se administreze.
Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă nu exista această posibilitate. În
acest caz, judecătorul este cel care va aprecia şi cred că va trebui să fie de strictă
interpretare, adică va trebui avut în vedere acelaşi criteriu care se subînţelege din celelalte
situaţii – ar trebui să fie o chestiune care este peste voinţa părţii.
 Ce înseamnă reşedinţa în străinătate? Aceasta este discuţia care ridică cele mai multe
probleme în practică, pentru că sunt foarte mulţi români plecaţi, iar aceştia nu au contract sau,
chiar dacă au contract, nu au reşedinţă stabilită în acel stat, adică nu au un permis de şedere, deşi
este obligatoriu. În acest caz, ce ar trebui să probeze partea respectivă pentru a fi crezută, atât
timp cât nu are o reşedinţă stabilită în mod legal? Ar putea să depună în probaţiune contractul de
muncă sau contractul de închiriere a unui spaţiu de locuit. De exemplu, într-o cauză s-a invocat
faptul că doamna nu stă la acea adresă, că ea, de fapt, nici nu ar locui în Italia şi, ca atare, ar
trebui să se prezinte personal la proces – aceasta este apărarea soţului. În opinia mea (Roxana
Dan), mai mult de un act de reşedinţă, respectiv un act care dovedeşte închirierea unui
apartament sau deţinerea unui apartament în care locuieşte, în care, implicit, îşi are şi reşedinţa,
nu poate fi cerut. Acum faptul că persoana în cauză ar face vizite dese în România sau în alte
state, nu este chiar relevant, pentru că, în mod evident, nu îi poate fi îngrădită libertatea de a
circula.
Page 10 of 32
 Dacă aceste cazuri nu sunt întrunite şi vine doar reprezentantul, avocatul respectivei părţi,
cauza se va respinge sau se va suspenda, dacă nu vine nimeni.
Art. 922. Absenţa reclamantului. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă,

reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca
nesusţinută.
 Aceasta este prima ipoteză, dar avem mai multe:
Ipoteza 2: Suntem la primul termen de judecată. Reclamantul nu vine şi vine pârâtul. Ideea este
că avem această „lipsă nejustificată” – bineînţeles, nu se va putea spune chiar la acel termen dacă
lipsa este justificată sau nu, dar se va acorda un termen şi i se va pune în vedere reclamantului să
facă dovada lipsei de la acel termen sau a faptului că se află în una dintre situaţiile de la art. 921
alin. (1). Chiar dacă textul nu obligă judecătorul să dea termen, toate instanţele fac acest lucru şi
doctrina este unanimă în acest sens, că trebuie dat termen. Însă dacă la al doilea termen,
reclamantul din nou nu se prezintă şi nu face dovada, cererea lui va fi respinsă ca nesusţinută.
Această sancţiune este unică în procedura civilă, există doar în cazul divorţului şi mizează pe
faptul că reclamantul trebuie să vină personal să susţină cererea de divorţ.
Ipoteza 3: Ce se întâmplă dacă nu vine nici pârâtul, nici reclamantul, aceştia neaflându-se într-
una dintre situaţiile de la art. 921 alin.(1), însă vin doi avocaţi?  Instanţa va suspenda procesul
în baza art. 411 alin. (1) CPC: „Judecătorul va suspenda judecata: 1. când amândouă părţile o
cer; 2. când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei.” În acest caz,
faptul că au venit reprezentanţii nu contează, pentru că prezenţa soţilor la introducerea divorţului
este obligatoriu să fie personală – deci aceştia trebuie să vină personal, nu prin mandatar. În
această situaţie, mandatarul este ca şi cum nu ar exista, dacă nu suntem în vreuna dintre situaţiile
de la art. 921.
Ipoteza 4: Dacă procedura de citare cu pârâtul ar fi îndeplinită prin afişare – aşa cum ştim, putem
să avem această procedură prin afişare, în care se va afişa înştiinţarea să vină să ridice citaţia.
Care va fi situaţia dacă pârâtul nu vine să-şi ridice citaţia? În ceea ce priveşte art. 923 CPC,
practica asociază această procedură prin afişare cu depunerea în căsuţa poştală. Aşa cum ştim,
depunerea în căsuţa poştală este şi ea o modalitate de citare. Practica spune că citarea prin afişare
ar însemna şi situaţia în care se afişează înştiinţarea pentru că pârâtul nu are căsuţă poştală, dar şi
situaţia în care citaţia a fost depusă în cutia poştală şi nu a fost semnată. Legiuitorul vrea ca
pârâtul să se convingă că pârâtul ştie despre procedura de divorţ. Art. 923 este oarecum şi o
„relicvă a vechiului Cod”, pentru că sub imperiul acestuia nu era reglementată depunerea la
căsuţa poştală, ci doar afişarea citaţiei.
Aşadar, în situaţia în care suntem la primul termen şi vedem că reclamantul nu a venit şi

procedura cu pârâtul este făcută prin afişare sau prin depunerea în căsuţa poştală, instanţa va
dispune efectuarea unor cercetări. Astfel, instanţa îl va întreba pe reclamant unde lucrează
Page 11 of 32
pârâtul, sau îi va solicita un număr de telefon al acestuia etc., în scopul de a face procedura de
aşa natură încât judecătorul să fie convins că ea este îndeplinită.
Se întâmplă de foarte multe ori ca reclamantul şi pârâtul să aibă aceeaşi adresă şi de

foarte multe ori primeşte soţul reclamant şi pentru soţul pârât. Într-o astfel de situaţie nu prea
putem să spunem că procedura este legal îndeplinită, chiar dacă, conform textelor generale, dacă
semnează un membru de familie, procedura de citare se consideră legal îndeplinită. În această
situaţie aceste texte nu se aplică, pentru că sunt părţi cu interese contrare. Atât timp cât
primeşte citaţia o parte cu interes contrar, nu numai în procedura divorţului, ci şi în orice altă
procedură, nu se poate spune că procedura este legal îndeplinită.
Art 923. Citarea pârâtului. Dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită
prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi
sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are locuinţa la locul indicat în cerere
şi, dacă va constata că nu locuieşte acolo, va dispune citarea lui la locuinţa sa efectivă, precum
şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.
 Trebuie precizat că instanţele nu sunt foarte riguroase, în sensul că doar dacă se dovedeşte că
nu locuieşte acolo îl vor cita la locul de muncă, ci citează la locul de muncă sau telefonic, tocmai
pentru a se asigura, pentru că acesta este dezideratul acestui text, să se asigure că pârâtul ştie de
procedura divorţului.
!!! De reţinut: sancţiunea specifică de respingere ca nesusţinută, respectiv sancţiunea

suspendării dacă niciuna dintre părţi nu se prezintă. Deci NU funcţionează respingerea ca
nesusţinută atunci când nu vine niciuna dintre părţi, doar pentru simplul fapt că nu a venit
reclamantul, ci doar în ipoteza în care pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi reclamantul nu
se prezintă.
O altă chestiune de ordin procedural pe care părţile pot să o facă în timpul procesului se
referă la renunţarea la judecată, respectiv împăcarea părţilor. Aşa cum ştim, renunţarea la
judecată fără acordul pârâtului poate interveni până la primul termen de judecată. În
procedura divorţului avem textul art. 924 CPC, care spune: „Reclamantul poate renunţa la
judecată în tot cursul judecăţii, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului
nu are niciun efect asupra cererii de divorţ făcute de pârât.”
 Chiar dacă textul art. 924 nu ar fi prevăzut nimic cu privire la efectul renunţării la judecată
asupra cererii reconvenţionale, acest lucru era evident, pentru că cererea reconvenţională are
independenţă procesuală faţă de cererea principală.
Page 12 of 32
Mai mult, părţile se pot împăca în tot cursul procesului. Pe lângă aceasta, instanţa are
obligaţia ca la fiecare termen de judecată să dea sfaturi de împăcare părţilor. De exemplu,
în cazul în care părţile ar susţine că sunt despărţite în fapt de ani de zile şi nu mai au nicio
legătură unul cu celălalt, nu prea ar avea judecătorul ce sfaturi de împăcare să le dea. Însă dacă ar
vedea că sunt probleme care ar putea fi rezolvate, subzistă obligaţia menţionată.
Art. 925. Împăcarea soţilor. (1) Soţii se pot împăca în tot cursul judecăţii, chiar dacă
nu au fost plătite taxele de timbru. În acest caz, instanţa va lua act de împăcare şi va dispune,
prin hotărâre definitivă, încheierea dosarului şi restituirea taxelor de timbru, dacă au fost
achitate.
(2) Oricare dintre soţi va putea formula o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare şi,
în acest caz, se va putea folosi şi de faptele vechi. (Adică, „ne împăcăm, dar nu uit ce s-a
întâmplat!” )
Aceste două chestiuni procedurale, respectiv renunţarea la judecată şi împăcarea părţilor

sunt foarte importante!!
Art. 926. Decesul unuia dintre soţi. (1) Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre
soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă,
închiderea dosarului.
(2) Cu toate acestea, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul
decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care
instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. În caz contrar,
dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile.
(3) Pentru introducerea în cauză a moştenitorilor soţului reclamant, instanţa va face aplicarea
art. 412 alin. (1) pct.1.
(4) În cazul în care acţiunea este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit alin. (2),
căsătoria se socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorţ
 Cu privire la decesul soţilor am discutat deja şi am văzut că se dispune închiderea dosarului,

dacă nu se solicită continuarea, aşa cum am arătat mai devreme.
Există o situaţie, din nou, specială, în care părţile pot solicita ca hotărârea să nu fie
motivată, prevăzută de art. 927, care spune: „Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va
motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.”
Page 13 of 32
 Eu (Roxana Dan) am avut un singur caz în care părţile mi-au cerut să nu motivez şi era la
acord şi acolo oricum nu prea se motivează, pentru că sunt două texte care se arată în hotărâre.
La culpă, unde este, de fapt, problema, nu prea sunt părţi care să ceară nemotivarea.
Revenim puţin la FORMELE DE DIVORŢ şi la CAPETELE ACCESORII pe care

instanţa trebuie să se pronunţe în mod obligatoriu.
Aşa cum am văzut, indiferent de cum este formulată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă
menţiuni cu privire la minori, pentru că sunt anumite capete accesorii pe care instanţa trebuie să
se pronunţe din oficiu, indiferent dacă există o cerere sau nu. Dar există şi alte cereri care se pot
face în procesul divorţului de către soţi şi care pot să învestească instanţa şi cu alte aspecte,
respectiv prestaţii compensatorii, obligaţia de întreţinere între foştii soţi etc. În cazul acestor
chestiuni nu există un petit obligatoriu pentru instanţă, ci se va pronunţa exclusiv din oficiu,
pentru chestiuni care ţin de copiii minori. Aşadar, chestiuni care privesc exercitarea
autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, locuinţa copilului
după divorţ, respectiv numele soţilor după divorţ sunt OBLIGATORII PENTRU
INSTANŢĂ, indiferent dacă există un petit sau nu. Pentru restul cererilor trebuie să existe petite.
Acest lucru pare a încălca principiul disponibilităţii, însă nu este aşa, pentru că este ceva mai
presus de disponibilitate, respectiv interesul superior al copilului – de fapt, asta se încearcă a fi
protejat prin această obligativitate a instanţei de a se pronunţa asupra acestor chestiuni.
Aşadar, art. 919 alin. (2): „Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul
căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum
şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest
lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.”
 Sunt situaţii în care copilul este născut înainte de căsătorie, părinţii se căsătoresc şi apoi
divorţează, dar copiii nu sunt din timpul căsătoriei, ci dinainte  şi asupra acelor copii instanţa
se va pronunţa. În plus, textul de lege vorbeşte şi despre copii adoptaţi.
 Dacă sunt copii minori, dar doar a unuia dintre soţi, din altă căsnicie, instanţa nu se va
pronunţa asupra lor. Copiii trebuie să fie comuni.
 Textul art. 919 alin. (2) nu vorbeşte despre stabilirea locuinţei. Aceasta reprezintă o omisiune
a legiuitorului. Practica, în mod unanim, se pronunţă asupra exercitării autorităţii părinteşti,
locuinţei minorului şi asupra contribuţiei la cheltuielile de creştere (aka pensie de întreţinere),
precum şi asupra numelui soţilor după divorţ. Întotdeauna, fără excepţie! Problema se pune
atunci când instanţa nu ştie, pentru că părţile nu spun adevărul. De exemplu, într-un caz, partea a declarat
doar doi copii, deşi soţii aveau trei. Apoi, în apel, au zis că mai au un copil. În apel, hotărârea a fost
modificată. Practic, în astfel de cazuri, instanţa nu are cum să facă verificări pentru a afla adevărul.
Page 14 of 32
Cu privire la aceste chestiuni, care ţin de minori, instanţa poate lua nişte măsuri vremelnice în
timpul procesului de divorţ. Despre acestea face vorbire art. 920 CPC: „Instanţa poate lua, pe tot timpul
procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor
minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei
familiei.”
 Aşadar, până la soluţionarea pe fond, în mod definitiv, a procesului de divorţ, instanţa poate lua, la
cerere, măsuri provizorii. Întrebarea este: aceeaşi instanţă sau un alt complet?  Acelaşi complet. În
acest caz nu există riscul de antepronunţare, pentru că, aşa cum o să vedem, ordonanţa preşedinţială
presupune o ne-prejudecare a fondului, adică va vedea doar la nivel superficial, nu va face o analiză
profundă.
!!! De reţinut: petitele accesorii obligatorii – instanţa ÎNTOTDEAUNA se va pronunţa asupra

acestor chestiuni.
Revenind la FORMELE DE DIVORŢ: cu privire la divorţul prin acord, reglementat de art.

373 lit. a) NCC1. Se pune întrebarea dacă pot veni părțile cu o tranzacție în fața instanței, încheiată de ele
prin avocat sau chiar la notar, să o depună în faţa instanţei şi să ceară ca aceasta să ia act de divorţ şi să
pronunţe o hotărâre prin care să desfacă căsătoria?  Ar putea veni cu un acord de mediere, care să fie
validat pe procedura specială2 şi să fie cu drept de recurs în termen de 30 de zile, adică să pronunţe o
hotărâre de expedient?  Nu, acest lucru nu este posibil. Nu există nicio diferenţă substanţială între
acordul de mediere şi tranzacţie. Prin acordul de mediere, părţile tranzacţionează asupra drepturilor lor.
Art. 2268 NCC prevede care ar putea să fie obiectul tranzacţiei: „(1) Nu se poate tranzacţiona asupra
capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună
potrivit legii. (2) Se poate însă tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea unei
infracţiuni.”  Deci, care este motivul pentru care părţile nu ar putea să se prezinte cu o tranzacţie în faţa
instanţei? Pentru că NU se poate tranzacţiona pe starea civilă!!! Deci persoanele nu pot dispune de
starea lor civilă în orice condiţii. În acest caz s-ar putea ridica întrebarea care ar fi diferenţa dintre a
încheia un act sub semnătură privată şi a tranzacţiona şi situaţia în care părţile se prezintă în instanţă şi
sunt de acord cu divorţul?  Intervenţia instanţei dă un formalism aparte de care are nevoie actul juridic
pentru a fi valabil. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul căsătoriei, pentru că nu te poţi căsători oriunde şi
oricând, fiind nevoie de o anumită formalitate, chiar dacă ea e un contract – doar că are nevoie de nişte
formalităţi aparte pentru a fi valabilă. La fel, desfacerea căsătoriei este o convenţie a părţilor atunci
când ele sunt de acord să facă acest lucru, dar are nevoie de acel formalism, de cadrul procesual în care să
se întâmple. Nici acordul de mediere, deşi legea specială prevede că se poate încheia un acord de mediere
cu privire la anumite aspecte, foarte puţine instanţe, spre niciuna, validează acorduri de mediere pe
desfacerea căsătoriei, pentru că părţile nu pot – în cazul acordului de mediere există acelaşi text care
trimite la tranzacţie: părţile nu pot tranzacţiona pe starea lor civilă, prin urmare nu pot încheia nici
acorduri de mediere. Într-adevăr, se poate merge la mediator şi este chiar recomandat acest lucru, oentru
chestiunile ce ţin de minori, dar nici în această privinţă nu se poate tranzacţiona. Se poate tranzacţiona pe
exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi pe domiciliul copilului la unul dintre părinţi, dacă acest lucru
1
Art. 373. Motive de divorț. Divorțul poate avea loc: a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia
dintre soţi acceptată de celălalt soţ; (...)
2
Aşa cum prevede legea specială, validarea medierii prin procedura specială se face tot prin hotărâre de
expedient, la fel ca şi în cazul tranzacţiei.
Page 15 of 32
respectă principiul interesului superior al copilului, dar nu se va putea tranzacţiona în sensul exclusivităţii
exercitării autorităţii părinteşti şi instanţele ar trebui să respingă în unanimitate astfel de tranzacţii3.
Este foarte bine că părţile se înţeleg şi vin cu o tranzacţie, dar instanţa NU pronunţă o hotărâre
de expedient, ci ia acordul asupra chestiunilor ce ţin de divorţ, de nume, de autoritate, de locuinţă, de
contribuţie la creşterea copilului şi va pronunţa o hotărâre definitivă, adică nesusceptibilă nici de apel,
nici de recurs. Spune textul foarte clar, la art. 931 că dacă va fi cazul, instanţa va lua act de aceste
chestiuni şi va pronunţa o hotărâre care este definitivă numai în ceea ce priveşte divorţul, dacă legea nu
dispune altfel. Pe alin. (1) este definitivă întru totul. Se poate ca părţile să se înţeleagă doar pe divorţ şi să
nu se înţeleagă pe minori. Dacă se înţeleg pe divorţ, divorţează prin acord, revin la nume şi cu privire la
chestiunile ce ţin de minori, instanţa va continua cercetarea judecătorească şi va pronunţa o soluţie care
este susceptibilă de apel pe chestiunile ce ţin de exercitarea autorităţii părinteşti ş.a.m.d.
Prin urmare, revenind: dacă instanţa tot ceea ce face este să ia acordul părţilor şi vede că acesta
corespunde interesului superior al copilului, hotărârea ei va fi definitivă întotdeauna. Dacă ia acordul doar
pe divorţ şi pe nume şi pe restul aspectelor face probe şi deliberează ea, hotărârea va fi susceptibilă de
apel pe capetele unde a pronunţat o hotărâre, adică unde a deliberat după cercetarea judecătorească.
Ar mai fi încă o situaţie: dacă în timpul judecăţii procesului părţile – e de cele mai multe ori din
culpa celuilalt soţ, când se face reconvenţională – la primul termen de judecată spun că ele se înţeleg cu
privire la divorţ, dar nu sunt de acord cu privire la minori. În acest caz, instanţa va disjunge capătul cu
privire la divorţ, va pronunţa o hotărâre pe divorţ şi pe nume şi va rămâne învestită cu petitele accesorii în
celălalt litigiu. Deci, va pronunţa două hotărâri: una care este definitivă şi una care va fi susceptibilă de
apel.
Acestea sunt toate situaţiile acceptabile. Ultima despre care am vorbit este situaţia în care soţii se
grăbesc să divorţeze, dar nu se grăbesc să stabilească chestiunile ce ţin de minori. Se mai întâmplă acest
lucru, iar instanţa poate face această disjungere fără probleme. Nu este necesar ca prin aceeaşi hotărâre să
se pronunţe şi asupra capetelor accesorii. Pentru că s-ar putea ridica întrebarea dacă instanţa nu încalcă
obligaţia de a se pronunţa prin aceeaşi hotărâre cu privire la capetele accesorii?  Nu, pentru că textul
spune că instanţa se va pronunţa în mod obligatoriu, nu spune că trebuie să fie prin aceeaşi hotărâre.
Instanţa rămâne învestită, iar problema minorilor nu va rămâne nesoluţionată, pentru că va soluţiona acea
problemă, doar că nu în cadrul aceleiaşi hotărâri.
Dacă instanţa ia acordul părţilor asupra unei chestiuni, hotărârea va fi definitivă. Dacă, din contră,
se face cercetare judecătorească şi instanţa deliberează, hotărârea va avea cale de atac. Deci tot ce
presupune o judecată a judecătorului, adică el decide cum se face, are cale de atac. S-ar putea face aceste
lucruri prin aceeaşi hotărâre, care va suna după cum urmează: „Definitivă în ceea ce priveşte divorţul şi ...
(aspectele asupra cărora părţile au un acord) şi cu drept de apel pentru... (chestiunile asupra cărora
instanţa a deliberat)”. Niciodată nu va da legiuitorul o hotărâre fără cale de atac dacă judecătorul face un
proces de deliberare, pentru că procesul de deliberare trebuie să fie susceptibil de verificare. Dacă
judecătorul a deliberat, trebuie să existe şi cale de atac. Dacă judecătorul tot ceea ce a făcut a fost să ia act
3
Aceasta este şi opinia INM-ului, exprimată şi pe portalul Institutului, fiind formulată de doamna Crăciunescu şi de
profesorul Boroi, care spun că nu se poate aşa ceva, pentru că asta ar însemna să se încalce Codul civil şi nu a fost
intenţia legiuitorului niciun moment să fie lăsate părţile să tranzacţioneze asupra stării lor civile şi asupra minorilor.
Page 16 of 32
de acordul părţilor şi să vadă dacă corespunde interesului superior al copilului, atunci poate să fie
definitivă.
Dacă reclamantului îi este respinsă cererea în primă instanţă, se aplică regula prezenţei
obligatorii şi în apel?  Da, pentru că prezenţa reclamantului este obligatorie în faţa instanţelor de
fond, iar instanţă de fond înseamnă şi calea de atac Deci reclamantul în mod obligatoriu va fi prezent
atât în primă instanţă, cât şi în calea de atac!!!
Există o măsură de publicitate, prevăzută de art. 928 alin. (4): „Instanţa la care hotărârea de
divorţ a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor unde a fost încheiată căsătoria, Registrul naţional al regimurilor matrimoniale, prevăzut de
Codul civil, şi, dacă unul dintre soţi a fost profesionist, registrului comerţului.”  Hotărârea se va trimite
pentru a se face menţiune despre încetarea căsătoriei.
Revenind la divorţul remediu, care poate fi cel prin acord sau cel pe motive de sănătate, cine
poate face acest divorţ pe motive de sănătate?  Doar soţul bolnav!! Când divorţul este cerut pentru
starea de sănătate a unuia dintre soţi, în baza art. 373 lit. d) NCC4, este determinată calitatea procesuală
activă, adică doar soţul bolnav. În acest caz, instanţa va administra probe despre existenţa stării de
sănătate şi va pronunţa divorţul fără culpă.
 Instanţa poate oricând să zică că vrea ca prezenţa părţilor să fie obligatorie.
În ceea ce priveşte art. 928 alin. (2), care prevede că „Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă
se înfăţişează doar reclamantul.”, Codul vrea să zică că prezenţa este obligatorie, dar dacă pârâtul nu se
va prezenta, va continua judecata.  Ipoteza este următoarea: înseamnă că în primă instanţă reclamntul a
câştigat şi s-a desfăcut căsătoria. Apelantul este pârâtul şi reclamantul are obligaţia să vină la fiecare
termen, nu pârâtul. (Apelant  reclamant5)
Lipsa reclamantului la apelul pârâtului va atrage sancţiunea suspendării, dacă nu se prezintă

nimeni. Aşa cum am văzut, acest lucru nu este de natură a atrage sancţiunea specială a respingerii cererii
ca nesusţinută. Aceasta se va putea aplica doar dacă reclamantul lipseşte şi este cererea lui.
4
Art. 373. Motive de divorţ. Divorţul poate avea loc: (...) d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate
face imposibilă continuarea căsătoriei.
5
Se poate ca apelant să fie reclamantul, dar atunci când este pârâtul, înseamnă că reclamantul a câştigat în primă
instanţă şi înseamnă că nu i se permite pârâtului să tragă de timp pentru ca reclamantul să nu-şi poată pune în
executare hotărârea  acesta este şi motivul pentru care apelul se va judeca chiar şi în lipsa pârâtului.
Page 17 of 32
Cu privire la DIVORŢUL DIN CULPĂ ar trebui menţionate două chestiuni speciale: şi divorţul
pentru separarea în fapt îndelungată este un divorţ din culpă. Este singurul divorţ din culpă care
poate să fie din culpa reclamantului, adică cel care cere este cel în culpă. Spune art. 935: „(1) Când
soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorţul, asumându-şi
responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei. În acest caz, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii
în fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului.”  Într-o astfel de situaţie, în care se
invocă separaţia în fapt, deşi este posibil ca pârâtul să fie în culpă, divorţul trebuie pronunţat din culpa
reclamantului. !!! De reţinut: divorţul pentru separarea în fapt îndelungată este, de fapt, divorţ din
culpă şi se aplică toate regulile de la culpă, adică instanţa poate să treacă prestaţii compensatorii,
obligaţia de întreţinere, despăgubiri ş.a.m.d. Exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa şi toate aspectele
care ţin de copii nu au nicio legătură cu culpa soţilor! De exemplu, într-o cauză, cei doi soţi se
înşelaseră reciproc, dar amândoi erau părinţi exemplari – nici copii nu ştiau cu cine să rămână. Culpa
exclusivă în desfacerea căsătoriei nu are efect nici asupra bunurilor, nici asupra copiilor. Deci, de
exemplu, faptul că ţi-ai înşelat nevasta, nu te face un tată denaturat şi nu te face mai puţin bun
administrator al patrimoniului familiei – nu există niciun text în acest sens6.
 În legătură cu art. 926 alin. (2) – atunci când reclamantul introduce cerere de divorţ din culpă
exclusivă şi se poate cere continuarea de către moştenitori. Dacă avem o cerere reconvenţională a
pârâtului din culpă exclusivă faţă de reclamant şi moare reclamantul, se aplică acest text?  Da, este
acelaşi raţionament ca şi în cererea reconvenţională, doar aia continuă. În ceea ce priveşte cealaltă cerere,
ar trebui să se închidă dosarul pe acel aspect, nu ar trebui să se pronunţe nimeni asupra acelei chestiuni.
Ar putea exista intersul să se disjungă, să se închidă dosarul în privinţa cererii principale şi să rămână
doar cererea reconvenţională.
A doua chestiune specială în legătură cu divorţul din culpă: cu privire la asumarea culpei –
adică, reclamantul vine şi spune că este culpa exclusivă a pârâtului, iar din probe rezultă că este culpa
amândurora, ce va face instanţa? Va putea pronunţa divorţul din culpa cuiva sau este ţinută de cererea
reclamantului?  Art. 934 alin. (2): „Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar
atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt
vinovaţi de destrămarea căsătoriei.”
 Sintagma „chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere” se referă la cererea pentru desfacerea
căsătoriei din culpa celuilalt soţ. De exemplu: chiar dacă numai reclamantul a făcut cerere pentru
desfacerea căsătoriei din culpa pârâtului şi pârâtul nu a făcut reconvenţională, este aceeaşi situaţie:
instanţa poate să zică că este culpa amândurora.
 În cazul în care reclamantul cere divorţul din culpa exclusivă a pârâtului şi pârâtul nu face
reconvenţională şi din dovezi se descoperă că este culpa exclusivă a reclamantului, ce se va întâmpla? 
Se respinge. Art. 934 alin. (3): „Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile
6
Fun fact – Roxana Dan: cel mai bătrân reclamant pe care l-am avut într-un proces de divorţ avea 95 de ani. 
Doamna avea în jur de 70 de ani. Divorţul era prin acord şi iniţial domnul nu voia ca fosta soţie să-i păstreze
numele, dar în cele din urmă a zis: „No, i-l dau, că şi ea mi-a dat ceva.”. La întrebarea în legătură cu ce anume a
primit de la doamnă, răspunsul a fost: „Boala.” 
Page 18 of 32
administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi
respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 935
privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului.”  Cererea va fi respinsă ca
neîntemeiată, pentru că nu există culpă exclusivă a pârâtului şi nici culpă comună, iar din culpa
reclamantului nu se poate pronunţa.
 Să vedem cum sună o minută: „Admite în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul X
împotriva pârâtului Z, având ca obiect divorţ. Admite în parte cererea reconvenţională. Dispune
desfacerea căsătoriei încheiate la data de ... şi înregistrată sub numărul ... în registru. Pe baza acordului
părţilor/prin acordul comun al părţilor dispune ca pârâta-reclamantă reconvenţională să revină la numele
purtat anterior căsătoriei, acela de ... . Stabileşte ca exerciţiul autorităţii părinteşti asupra minorului născut
la data ... să se realizeze în comun de către ambii părinţi. Stabileşte locuinţa minorului la tată. Obligă
pârâta-reclamantă reconvenţională la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului născut la ... , în
cuantum de 1/4 din venitul lunar net realizat, de la data introducerii până la momentul majoratului.
Definitivă cu privire la divorţ. Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare pentru celelalte
petite.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi...”
 Aici este situaţia în care au făcut amândoi cerere, după care şi le-au modificat amândoi şi a fost divorţ
prin acord.
 Aşa cum se poate observa, trebuie identificată întotdeauna căsătoria.
 Trebuie, în mod evident, precizat numele pe care partea îl purta înaintea căsătoriei.
 În ceea ce priveşte minorul, întotdeauna trebuie să apară data naşterii sau CNP-ul lui.
 În privinţa stabilirii locuinţei minorului, ar fi bine să fie trecut măcar oraşul, dacă nu toată adresa,
pentru că se mai întâmplă ca părintele la care i se stabileşte locuinţa să plece cu copilul din ţară. Dacă
părintele s-ar muta de pe o stradă pe alta, dar în acelaşi oraş, va trebui să îl anunţe pe celălalt părinte, dar
nu va avea nevoie de acordul lui expres pentru a face acest lucru. Însă, dacă părintele s-ar muta în altă
localitate, acest lucru ar fi de natură a-l împiedica pe celălalt să îşi mai exercite dreptul de vizită în
conformitate cu programul stabilit. Mai există şi posibilitatea de a stabili domiciliul alternativ al copilului,
dacă există înţelegere între părinţi.
 Cam aşa arată o hotărâre de divorţ, în care este implicat şi un minor şi cam acestea sunt petitele pe care
trebuie să se pronunţe. Aşa cum am văzut, este absolut obligatoriu pentru instanţă să întrebe dacă
sunt copii minori şi dacă sunt, trebuie să apară menţiuni cu privire la aceştia.
Page 19 of 32
ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
Situație: merg în vacanță, mă întorc și îmi găsesc casa invadată de niște persoane care nu
vor să plece. Ce pot să fac? Colegul: acțiune posesorie. Altceva? Revendicare. Eu nu sunt
proprietar, sunt doar chiriaș. Ce aș putea să fac? Nu pot să fac o ordonanță președințială pentru
că am procedura evacuării, o procedura specială, la fel de urgentă ca ordonanța președințială.
Practica s-a cristalizat și spune că într-o astfel de situație ai procedura evacuării (art. 1034 și
urm) și nu procedura ordonanței președințiale. Aceasta este și opinia domnului profesor Boroi.
De ce este numită ”Ordonanță președințială”? Mai demult, se emitea de către președintele

instanței. În prezent, se emite de către președintele completului.
Condițiile de admisibilitate:
1. Aparența dreptului/ neprejudecarea fondului

E nevoie întotdeauna și de o acțiune pe fond, ca să emit ordonanța președințiala?
Nu.
Am discutat la divorț că instanța poate pe parcursul procesului să ia măsuri
vremelnice prin ordonanța președințială. Acele măsuri erau obligatorii până la momentul
în care instanța se pronunța pe fond.
Ordonanța președințială are ca și condiție de admisibilitate aparența dreptului,
respectiv neprejudecarea fondului adică să nu stabilesc eu cu titlu definitiv anumite
drepturi sau obligații.
2. Luarea unor măsuri provizorii/vremelnice
O evacuare nu poate fi judecată pe această procedură, există procedura specială.
Suspendarea provizorie pe același motiv este o altă procedură care se aplică și nu
procedura ordonanței președințială.
Ce se mai solicită? Una admisibilă dar neîntemeiată, referitoare la demolarea unui
taluz de pământ, să fie mutat într-o altă parte. Se putea face acest lucru dar în acel caz nu
era îndeplinită condiția urgenței în luarea măsurii.
Ce măsuri n-ar mai putea fi luate pentru că sunt definitive de fapt? Să permit
părintelui să iasă cu minorul din țară pentru o perioada de 3 ani. Nu pot fi luate măsuri
care modifică starea minorului prin ordonanța președințială atât timp cât nu sunt
provizorii, adică îți pot încuviința să ieși cu minorul din țară pentru o vacanță sau pentru
o urgență medicală dar dincolo nu pot pentru că nu e urgent.
Cum îți dai seama că cererea e inadmisibilă? Prin faptul că trebuie să administrezi
probe care sunt incompatibile cu durata scurtă în care trebuie să judeci. Dacă îmi trebuie
expertiză de ex, adio.
Page 20 of 32
De fiecare dată când legiuitorul prevede că se poate da ordonanță președențială pentru

ceva, se prezumă caracterul urgent. Judecătorul nu mai verifică urgența. Este o
prezumție legală.
3. Condițiile de exercitare a acțiunii civile
Sancțiunea care intervine dacă nu este îndeplinită vreuna dintre aceste condiții este
respingerea ca inadmisibilă a cererii.
Instanța competentă: cea competentă să judece în primă instanță fondul.
Procedura este contencioasă, specială. Am putea găsi situații în care să luăm pe calea
ordonanței președințiale măsuri necontencioase (se mai gândește dacă ar exista).
Datorită urgenței în care se soluționează procedura ține de citarea părților. Procedura

regularizării cererii este incompatibilă cu procedura ordonanței președințiale. Când faci
procedura de citare, mai puțin de o săptămână jumătate-două nu prea poți da pentru că nu este
îndeplinită procedura de citare, chiar dacă micșorezi termenul la o zi, nu ți se întoarce dovada și
nu ai procedură.
În situația în care soluționăm ordonanța președințială cu citare, termen mai mic de o

săptămână jumate-două de la momentul în care ai primit ordonanța nu se poate acorda pentru că
nu se realizează procedura de citare.
Există situații în care procedura de citare este nerealizabilă deloc, adică ori o dai fără
citare ori instanța poate respinge dacă dai cu citare pentru că nu-și mai produce efectele.
Exemplu: situația unui minor care avea nevoie de consimțământul ambilor părinți să plece la un
concurs internațional la care s-a calificat ca urmare a descalificării unui alt participant și a primit
această veste înainte cu două săptămâni înainte de plecare. A încercat să-și caute mama și nu a
găsit-o și a venit la instanță. Trebuia să rămână definitivă hotărârea ca să poată ieși din țară și
asta înseamnă să mai expire 5 zile. Domiciliul era necunscut, nu puteam cita și am dat fără citare.
În astfel de situații, judecătorul apreciază. Regula este că se completează cu procedura de drept
comun, adică cu citare. Dar judecătorul apreciază, art. 999 alin 2 spune expres.
Discuții în doctrină pe intervenții chirurgicale de urgență: în acea situație, discuția este

fără obiect pentru că legislația permite să realizezi operația cu acordul unuia din părinți dar
problema se pune când amândoi sunt plecați din țară și atunci se poate suplini consimțământul
prin instanță, la cererea spitaului. Aici pe cine citezi?
În caz de accidente care îți pun în pericol viația există obligația de intervenție, fără să fie
nevoie de consimțământul cuiva.
Judecata are reguli specifice pentru că procedura este specială. Art. 999 alin. (3)
Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare
necesită un timp îndelungat. Dispoziţiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile.
Page 21 of 32
Există situația în care ambele părți solicită expertiză dar de fapt nu este nevoie de
expertiză pentru măsura solicitată și atunci se poate admite cererea pe alte motive, respingând
expertiza ca fiind incompatibilă cu procedura.
Ce înseamnă administrarea de probe care nu necesită mult timp? Un martor necesită mult
timp? Spre deosebire de ordinul de protecție care trebuie dat în trei zile (se poate depăși în
situații exceptionale), ordonanța președințială poate avea și două termene. În chestiunile
privitoare la minori poti audia și martori și pentru a-i audia.. Când emitem citația pentru primul
termen le spunem să aducă toți martorii, toate probele pe care le vor administrate. Dacă se cere
audierea martorilor prin comisie rogatorie internațional, ia ceva timp deci nu merge. Trebuie să
vedeți de la caz la caz.
Simpla audiere a unui martor nu atrage inadmisibilitatea ordonanței președințiale.

Cercetarea la fața locului nu este incompatibilă.
Alte probe incompatibile țin de perioada îndelungată pentru administrare, nu de natura

lor.
Proba cu înscrisuri este admisibilă. Contestarea înscrisului va fi respinsă.
Expertiza extrajudiciară va fi luată în considerare și administrată ca înscris.
Pronunțarea hotărârii: se poate amâna cu cel mult 24 de ore.

Motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.
Calea de atac: 5 zile care curge de la pronunțare dacă s-a dat cu citare și de la
comunicare dacă s-a dat fără citare (criteriul este citarea sau necitarea- la fel ca la măsurile
asiguratorii)
Încheierea pronunțată în acestă procedură este executorie dar provizorie.
Apelul nu suspendă executarea decât la cerere.
Instanța de apel judecă cererea de suspendare și partea va fi obligată la plata unei

cauțiuni. Apelul se va judeca de urgență și cu precădere.
La nivel de apeluri, cereri reconvenționale, întâmpinare, cereri de suspendare și

contestații privind executarea, toate pot fi făcute prin același înscris.
Art. 1000 alin. (4): În toate cazurile în care competența de primă instață aparține curții
de apel, calea de atac este recursul. ICCJ poate judeca acea cale de atac deci nu mai suntem în
situația unei hotărâri definitive prin simplu fapt că e pronunțată de CA, spre deosebire de
procedura necontencioasă, asigurarea de dovezi, unde nu mai am cale de atac.
Page 22 of 32
Împotriva executării ordonanței președințiale se poate face contestație la executare. Ce

pot contesta? Executarea efectivă. Ce contestă oamenii deobicei? Hotărârea.
Transformarea cererii
Ex: situația în care timp de 8 luni oamenii dezbăteau cui să rămână minorii, s-au
administrat expertize extrajudiciare cu termen de 2 luni, pentru a evalua copiii dpdv psihologic,
s-a pus în discuție dacă nu consideră că ar trebui să-și transforme cererea din ordonanță
președințială în procedura de drept comun.
Reclamantul are această posibiltate de a transforma ordonanța în procedura de drept

comun. Când? Când simte că va fi respinsă ca inadmisibilă. Nu se mai întoarce însă în procedura
scrisă. Se paote să existe probe câștigate.
Pârâtul va fi încunoștințat și citat în mod expres cu mențiunea transformării. Atunci se

aplică prevederile de la art. 204 NCPC.
Autoritatea de lucru judecat

În cazul ordonanței președințiale nu analizăm cele trei criterii pe care le analizăm la
cererea din procedura comună. Doar dacă împrejurările de fapt s-au modificat, ai putea cere o
nouă ordonanță. Ordonanța nu mai are cum să producă efecte pentru că nu mai are cadru.
Hotărârea dată asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri
ulterioare de ordonanță președințială.
Speță: Judecătorul a avut un divorț pe fond, a avut ordonanță președințială, după ce s-a
pronunțat divorțul pe fond, era în calea de atac a apelului cu termen peste un an de zile, părțile
au cerut o nouă ordonanță președințială prin care cereau tot felul de nebunii. Problema e că
prin ordonanța nouă doreau să înlăture ordonanța precedentă. Ei au ignorat complet judecata
pe fond. În privința minorului, hotărârea pe fond era executorie. Ce înseamnă că hotărârea
dată asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de
ordonanță președințială? Atâta timp cât este executorie hotărârea primei instanței, nu mai e
legitim interesul. Hotărârea dată asupra fondului nu era definitivă dar era executorie însă
nimeni nu a pus-o în executare. Cum putea să formuleze cerere de suspendare a executării daca
nu era pusă în executare? Judecătorul acela a dat ordonanța cu toate că exista autoritate de
lucru judecat provizorie. Este evident că vrei să înfrângi autoritatea de lucru judecat provizorie
dar poți să ceri prin calea de atac sau dacă nu vrei să o executi, să faci suspendarea executării
hotărârii din prima instanță. Problema este că ordonanța președințială are aceeași situație de fapt
pe care judecătorul a verificat-o când a pronunțat pe fond hotărârea.
Instanța se pronunță prin hotărâre și ordonă pârâtului să facă ceva.
Page 23 of 32
Atenție la examen: prin ce se pronunță, faptul că trebuie să judece în procedura

urgentă, apelul, cum curge calea de atac și faptul că transformă în recurs în situația
specială, termenul de amânare a pronunțării și de motivare! Vor veni la examen.
MĂSURILE ASIGURATORII
ART. 952 şi urm.
Vom vorbi doar despre SECHESTRUL ASIGURĂTOR, POPRIRE şi

SECHESTRUL JUDICIAR.
Premisa măsurilor asiguratorii: creditorul nu are titlu executoriu, pentru că dacă ar

avea nu şi-ar mai lua măsuri de siguranţă. Practic, asta înseamnă măsurile asiguratorii, faptul că
creditorul îşi ia măsuri de siguranţă pentru a executa atunci când va avea titlu executoriu şi va
putea executa ceva.
La sechestrul asigurator şi poprire, condiţiile de înfiinţare sunt aceleaşi, doar obiectul

fiind diferit.
Definiţia SECHESTRULUI ASIGURĂTOR o regăsim în art. 952: „Sechestrul

asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale
debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în
care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.”
Aşa cum am văzut, în cazul tuturor măsurilor asigurătorii, premisa este că creditorul nu
are titlu executoriu, pentru că dacă l-ar avea, nu şi-ar mai lua măsurile asigurătorii, ci ar executa
direct.
Cui îi revine COMPETENŢA SĂ JUDECE ASTFEL DE CERERI?  Instanţa

competentă să judece acţiunea în primă instanţă este judecătoria sau tribunalul, în funcţie de
valoare. Potrivit regulamentului de ordine interioară al instanţelor, judecă acelaşi complet care
judecă fondul. Deci, de exemplu, dacă am avea o acţiune în pretenţii, măsura asiguratorie a
popririi sau a sechestrului va merge la acelaşi complet care judecă şi acţiunea în pretenţii şi se va
face dosar asociat (adică cu „a1”7).
7
Dosarele numerotate astfel sunt cereri asociate dosarului de fond. De exemplu, măsurile asiguratorii se notează
astfel, cele privind reexaminarea taxei, cele de ajutor public, cererea de reexaminare a ajutorului public etc.
Page 24 of 32
Creditorul, atunci când face cererea, NU trebuie să indice bunurile, ci doar suma până
la care solicită instituirea sechestrului. Vom vedea care sunt condiţiile de înfiinţare, dar trebuie să
reţinem că nu reprezintă o condiţie de admisibilitate aceea a indicării bunurilor asupra cărora se
va pune sechestru, pentru că sechestrul nu va fi pus de instanţă. (Aşa şi sună dispozitivul:
„Admite cererea şi dispune instituirea sechestrului asigurator până la concurenţa sumei de ...lei.”)
Executorul judecătoresc este cel care indisponibilizează acele bunuri. Bunurile care sunt excluse
de la urmărire vor fi avute în vedere de executor, nu de către instanţă.
În cadrul art. 953 sunt prevăzute trei ipoteze posibile. Prima ipoteză – alin. (1):
„Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este
exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile
ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat
la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.”  Creanţa exigibilă este cea ajunsă
la termen.
 „Înscris” ce înseamnă? Poate să fie şi hotărârea primei instanţe?  Da. Hotărârea este un
înscris autentic.
 Cauţiunea este facultativă, adică va rămâne la latitudinea judecătorului dacă şi în ce cuantum

şi va fi pus în sarcina creditorului să plătească această cauţiune, dacă va fi pusă, prin hotărârea
prin care admite cererea, iar în caz contrar, se va desfiinţa de drept. De exemplu, să zicem că se
admite sechestrul, se obligă la plata unei cauţiuni şi i se va da creditorului un termen pentru a o
achita, sub sancţiunea desfiinţării de drept, dacă nu o depune până la acel termen. Aceasta este o
sancţiune specială, care intervine în temeiul art. 956 CPC8. Recipisa de consemnare a cauţiunii
va trebui depusă la dosar.
Cu toate că ea este facultativă, cuantumul cauţiunii se va stabili conform art. 719 CPC,
adică nu e facultativă şi cu privire la cuantum, ci doar cu privire la oportunitatea obligării
creditorului la această sumă.
A doua ipoteză – alin. (2): „Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este
constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de
sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.”  În această ipoteză, depunerea
cauţiunii reprezintă o condiţie de admisibilitate. Astfel, dacă creditorul nu depune cauţiunea,
cererea sa va fi respinsă ca inadmisibilă. Depunerea acestei cauţiuni este oarecum o măsură de
protecţie pe care o ia instanţa pentru debitor, tocmai pentru că în acest caz creditorul nu are un
înscris care să îi constate creanţa. De aceea valoarea cauţiunii este foarte mare.
8
Art. 956. Desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă
atrage desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Aceasta se constată prin încheiere definitivă, dată fără
citarea părţilor.
Page 25 of 32
!!! În acest caz, depunerea cauţiunii reprezintă o condiţie de admisibilitate, spre deosebire de
prima ipoteză, unde dacă nu depunea cauţiunea, se desfiinţa de drept – i se dădea la început
sechestru, dar dacă nu depunea în câteva zile, câte îi spune judecătorul, se desfiinţa de drept.
A treia ipoteză – alin. (3): „Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi atunci
când creanţa nu este exigibilă, în cazul în care debitorul a micşorat prin fapt sa asigurările date
creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se
sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă sau să îşi risipească averea. În aceste cazuri,
creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. (1) şi să
depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă.”  În aceasta ipoteză,
creditorul are o creanţă care nu este exigibilă, este constatată printr-un înscris şi debitorul a
micşorat asigurările creditorului, există pericol să se sustragă de la urmărire sau să îşi risipească
averea.
 Cauţiunea este obligatorie, iar valoarea acesteia este lăsată la latitudinea instanţei.  Mie
(Roxana Dan) mi se pare că acest lucru înseamnă că instanţa va stabili cauţiunea conform art.
719, pentru că nu prea există alte criterii.
 Asigurările la care se referă textul nu înseamnă doar garanţii9. Un exemplu de astfel de

asigurări ar putea fi situaţia în care debitorul promite că va plăti jumătate din sumă la un anumit
termen şi nu face acest lucru. Cred că legiuitorul s-a ferit să folosească termenul de „garanţii”
sau alţi astfel de termeni care ar putea să fie legaţi de ceva juridic. Mie (Roxana Dan) mi se pare
că asigurări înseamnă promisiuni.
 Dacă sunt îndeplinite condiţiile, se va admite cererea de instituire a sechestrului, se va stabili

cuantumul şi obligaţia de a depune dovada de consemnare a cauţiunii, iar dacă în acel termen nu
se va depune, sancţiunea este, din nou, desfiinţarea de drept, în temeiul art. 956 CPC.
Deci acestea sunt cele trei situaţii: 1. Cauţiunea este facultativă – dacă este stabilită de
instanţă, se stabileşte potrivit art. 719 CPC; 2. Cauţiunea este obligatorie şi reprezintă jumătate
din valoarea creanţei; 3. Cauţiunea este obligatorie, dar valoarea este lăsată la latitudinea
instanţei.
9
Dacă ar fi vorba despre o ipotecă, de exemplu, creditorul deja ar avea un titlu executoriu.
Page 26 of 32
Art. 954. Procedura de soluţionare. (1) Cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei
care este competentă să judece procesul în primă instanţă. Creditorul nu este dator să individualizeze
bunurile asupra cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul.
(2) Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie,
stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul
cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta.
(3) Încheierea prin cre se soluţionează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată de către
instanţă, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii. Încheierea este
supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se
judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.
(4) Dispoziţiile art. 999 alin. (4) se aplică atât la soluţionarea cererii, cât şi la judecarea apelului.
 Este normal ca procedura să se desfăşoare în camera de consiliu, fără citarea părţilor, pentru că altfel ce
surpriză ar mai avea debitorul atunci când executorul va începe executarea, dacă el ar fi fost citat înainte
şi întrebat dacă este de acord să îi fie pus un sechestru pe bunurile lui?
 Debitorul va fi înştiinţat direct de către executor, pentru că altfel este posibil ca acesta să nu mai aibă
ce executa.
 În cazul apelului, acesta nu se mai judecă în camera de consiliu, ci se va aplica regula: în şedinţă
publică, cu citarea părţilor în termen scurt.
 Dacă cererea de instituire a sechestrului a fost respinsă, aceasta îi va fi comunicată şi

debitorului?  Da. Într-adevăr, acesta nu ar avea interes să formuleze cale de atac, dar oricum în apel va
fi citat şi nu se poate deroga de la textul art. 954 alin. (3).
În ceea ce priveşte termenul de amânare a pronunţării şi termenul de motivare, se aplică cele

de la ordonanţa preşedinţială. Deci, amânarea pronunţării se poate face pentru 24 de ore, iar motivarea
hotărârii în 48 de ore.
Art. 955. Executarea măsurii. (1) Măsura sechestrului asigurător se duce la îndeplinire de
către executorul judecătoresc, potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se
aplică în mod corespunzător, fără a mai cere vreo autorizare sau încuviinţare în acest sens. Dispoziţiile
art. 665 rămân aplicabile.
Page 27 of 32
(2) În cazul bunurilor mobile, executorul se va deplasa, în cel mai scurt timp posibil, la locul unde să află
bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul. Executorul judecătoresc va aplica sechestrul asupra
bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. În toate cazurile, sechestrul
asigurător se va aplica fără somaţie ori înştiinţare prealabilă a debitorului.
(3) Sechestrul asigurător înfiinţat asupra unui bun supus unor formalităţi de publicitate se va înscrie de
îndată în cartea funciară, registrul comerţului, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sau în
alte registre publice, după caz. Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere,
vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.
(4) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului cel interesat va putea face
contestaţie la executare.
 Art. 665. Înregistrarea cererii de executare. (1) De îndată ce primeşte cererea de executare,
executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de
executare sau, după caz, va refuza motivat deschiderea procedurii de executare. (2) Încheierea
prevăzută la alin. (1) se comunică de îndată creditorului. În cazul în care executorul judecătoresc refuză
deschiderea procedurii de executare, creditorul poate face plângere, în termen de 15 zile de la data
comunicării încheierii prevăzute la alin. (1), la instanţa de executare.  Deci executorul tot ceea ce
trebuie să facă este să înregistreze cererea, nu trebuie să ceară încuviinţarea executării silite pentru a
pune sechestru. Aceasta nu este o executare silită și nici nu poate să fie. În cazul încuviinţării executării
silite, toate motivele de respingere ţin de existenţa unui titlu executoriu ş.a.m.d. Or, în cazul sechestrului
asigurător nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a începe executarea silită, tocmai pentru că este o
măsură asiguratorie care se duce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, dar nu există un titlu
executoriu. Nu este normal ca executorul să ceară încuviinţarea instanţei cu privire la executarea silită,
pentru că nu există executare silită. În opinia mea (Roxana Dan), trimiterea la textul art. 665 nu este o
eroare (aşa cum s-a discutat în practică), nu s-a dorit ca executorul să ceară încuviinţarea executării silite
şi nici nu este compatibilă aceasta cu procedura de încuviinţare a sechestrului asigurător. Deci art. 665
rămâne aplicabil, adică trebuie să-şi înregistreze toate cererile executorul, dar nu trebuie să ceară alte
autorizări sau alte chestiuni de la instanţă.
Modul în care executorul va pune în concret sechestrul este o chestiune ce ţine de materia
executării silite. Instanţa controlează doar actele încheiate de către executor, nu şi „faptele materiale” ale
acestuia, adică ce face el efectiv.
Page 28 of 32
 Acest sechestru se înscrie în toate registrele de publicitate, dacă bunurile sunt înscrise în aceste
registre, respectiv registrul comerţului, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare ş.a.m.d., pentru
motive de opozabilitate – adică, aşa cum spune şi textul, „face opozabil sechestrul tuturor acelora care,
după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”. Ideea este că dacă a fost înscris
sechestrul în aceste registre de publicitate, terţul dobânditor nu mai poate fi considerat ca fiind de bună-
credinţă.
Indisponibilizarea este reală sau nu?  Atât timp cât vorbeşte despre faptul că se poate înstrăina
dreptul de proprietate, nu este vorba despre o indisponibilizare reală, ci de una strict teoretică. La nivel
stric practic, executorul tot ceea ce face este să încheie un proces-verbal, în care arată că bunurile sunt
sechestrate. De exemplu, foarte des se pune sechestru pe automobile. Debitorul rămâne în posesia
automobilului şi îl poate vinde, dar cu acest sechestru pe el. Deci sechestrul nu indisponibilizează bunul în
mod real, adică executorul nu îl ia şi îl pune în altă parte, aşa cum se întâmplă în cazul sechestrului
judiciar.
Deci instanţa dă o încheiere prin care dispune sechestrul, încheiere pe care executorul o pune în
aplicare. Tot el este cel care va înscrie sechestrul în registrele de publicitate.
Dacă, totuşi, debitorul dă garanţii că îşi va executa obligaţia, poate să solicite ridicarea
sechestrului? Poate sechestrul îl afectează. De exemplu, i s-a pus sechestru pe toate maşinile societăţii.
Art. 957. Ridicarea sechestrului asigurător. (1) Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie
îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se
soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere
supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se
judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 954 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(2) De asemenea, în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviinţată măsura
asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel care a făcut-o a
renunţat la judecarea acesteia, debitorul poate cere ridicarea măsurii de către instanţa care a
încuviinţat-o. Asupra cererii instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor.
Dispoziţiile art. 955 se aplică în mod corespunzător.
 Instanţa poate să dispună ridicarea sechestrului în tot sau în parte. Textul nu distinge – el nu obligă ca
măsura sechestrului să fie ridicată în totalitate, deci poate fi ridicată şi parţial. Sunt situaţii în care, de
exemplu, debitorul cere ridicarea sechestrului până la concurenţa unei anumite sume.
Page 29 of 32
De asemenea, şi admiterea sechestrului poate fi parţială. De exemplu, dacă creditorul cere instituirea
unui sechestru până la concurenţa sumei de 200.000lei, dar instanţa constată că creanţa acestuia este doar
de 100.000lei, deşi creditorul a plătit cauţiunea pentru 200.000lei, instanţa îi va admite cererea doar
parţial, doar pentru 100.000lei.
 alin. (2) – Aşa cum am văzut, pentru instituirea sechestrului, creditorul trebuie să facă dovada că a
intentat cererea pe fond.
Încheierea va fi dată fără citarea părţilor pentru că se verifică chestiuni de ordin tehnic şi pentru că faptul
că cererea principală nu mai e în fiinţă denotă faptul că creditorul nu a urmărit îndeplinirea dreptului său
şi înseamnă că măsurile asigurătorii nu-şi mai îndeplinesc scopul, respectiv acela de a-l asigura pe
creditor că atunci când va avea un titlu executoriu, va avea şi ce să execute. Practic, creditorul nu mai
urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu.
Art. 958. Valorificarea bunurilor sechestrate. Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va

putea face decât după ce creditorul a obţinut titlul executoriu.
 Atât timp cât bunurile se află doar sub sechestru asigurător, creditorul nu poate să le vândă sau să facă
orice altceva cu ele.
POPRIREA ASIGURĂTORIE are doar un alt obiect, restul regulilor fiind aceleaşi ca cele de la
sechestrul asigurător.
Art. 970. Obiectul popririi asigurătorii. Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor
de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a
treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în
condiţiile stabilite la art. 953.
Ce măsură se poate lua cu privire la o cutie de valori? Poprire sau sechestru?  Bineînţeles că o
cutie de valori nu aparţine persoanei, că aparţine băncii, persoana are doar un drept de a-şi pune bunurile
acolo şi banca are obligaţia de pază. Nu există niciun text legal care să prevadă acest lucru. Instanţa nu îi
poate solicita băncii să dezvăluie conţinutul cutiei de valori, însă îi poate cere debitorului să facă acest
lucru şi după ce va vedea ce se află în acea cutie, va dispune o măsură sau alta.
Page 30 of 32
Art. 971. Reguli aplicabile. (1) Soluţionarea cererii, executarea măsurii, desfiinţarea şi
ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispoziţiilor art. 954-959, care se aplică în mod
corespunzător.
(2) În cererea de poprire bancară creditorul nu este dator să individualizeze terţii popriţi cu privire la
care solicită să se înfiinţeze poprirea.
 Chestiunea prevăzută la alin. (2) este una specifică popririi.
SECHESTRUL JUDICIAR
!! Sechestrul asigurător şi poprirea au aceleaşi condiţii, doar obiectul fiind diferit!!
Art. 972. Noţiune. Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează

obiectul litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea pazei acestora unui
administrator-sechestru desemnat potrivit art. 976.
 Aici vorbim despre o indisponibilizare reală.
Instanţa competentă este instanţa învestită cu judecarea acţiunii principale în cazurile

prevăzute la art. 973 alin. (1). În cazurile prevăzute la art. 973 alin. (2) instanţa competentă este cea de
la locul situării bunului. (Acest lucru este prevăzut de art. 974)
Ipoteze în care se poate solicita înfiinţarea sechestrului:
1. Existenţa unui proces asupra proprietăţii sau a unui drept real principal, posesia bunului mobil
sau imobil, folosinţă sau administrare bun proprietate comună – art. 973 alin. (1): „Ori de câte
ori există un proces asupra proprietăţii sau altui drept real principal, asupra posesiei unui bun
mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa
de judecată va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a
bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.”  Această
măsură se poate dispune exclusiv la cerere. Se poate observa că în finalul alineatului se prevede
că se va putea încuviinţa sechestrul judiciar „dacă această măsură este necesară pentru
conservarea dreptului”. Or, dreptul de proprietate nu poate exista fără bun în materialitatea lui şi
tocmai acesta este scopul, ca instanţa să mai aibă pe ce să se pronunţe la final.
Page 31 of 32
2. A doua ipoteză este cea în care nu există un proces, dar creditorul solicită instituirea
sechestrului: „a) asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa; b) asupra unui
bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus ori
alterat de posesorul său actual; c) asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia
creditorului, când acesta învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive
temeinice de bănuială că debitorul se va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă
se sustrageri sau deteriorări” (art. 973 alin. (2) CPC)
Art. 973 alin. (3): „În cazul prevăzut la alin. (2), partea care a obţinut instituirea
sechestrului judiciar este obligată să introducă acţiunea la instanţa competentă, să iniţieze
demersurile pentru instituirea tribunalului arbitral sau să solicite punerea în executare a titlului
executoriu, într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării măsurii asigurătorii.”
În prima ipoteză avem deja un proces început – se va institui sechestrul dacă este necesar pentru
conservarea bunului. În cea de-a doua ipoteză avem 3 situaţii – care sunt foarte largi, multe situaţii
putându-se subsuma acestor ipoteze –, nu există acţiune, însă partea care cere instituirea sechestrului
judiciar are obligaţia ca în 20 de zile de la momentul în care cererea i-a fost admisă să iniţieze acţiunea.
Nerespectarea acestei situaţii duce la aceeaşi sancţiune pe care o atrage şi nedepunerea cauţiunii, adică
desfiinţarea de drept, aşa cum prevede şi art. 973 alin. (4). Aceasta se va constata prin încheiere
definitivă, dată fără citarea părţilor.
Art. 975. Procedura de înfiinţare. (1) Cererea de sechestru judiciar se judecă de urgență, cu
citarea părților.  Se judecă cu citarea părților pentru a verifica condițiile.
(2) În caz de admitere, instanţa va putea să îl oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni, dispoziţiile art.
956 aplicându-se în mod corespunzător.  Este facultatea instanţei să dispună obligarea la cauţiune.
Cauţiunea va fi în acelaşi cuantum ca şi cele de la art. 719 CPC.
(3) În cazul bunurilor imobile se va proceda şi la înscrierea în cartea funciară potrivit art. 955 alin. (3).
(4) Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic
superioară. Dispoziţiile art. 954 alin. (4) şi cele ale art. 959 se aplică în mod corespunzător. 
Dispoziţiile art. 954 alin. (4) sunt cele care fac referire la termenul de motivare şi de amânare a
pronunţării, care la rândul lor fac referire la ordonanţa preşedinţială.
Page 32 of 32

Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT PROCESUAL CIVIL.

I. Procedura necontencioasă este procedura reglementată de art. 527 și

În aceste situații instanța se comportă ca un organ administrativ, care verifică îndeplinirea

Este competentă conform codului de procedură civilă, judecătoria în circumscripţia

Art. 922. Absenţa reclamantului. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă,

 Aceasta este prima ipoteză, dar avem mai multe:

Aşadar, în situaţia în care suntem la primul termen şi vedem că reclamantul nu a venit şi

Se întâmplă de foarte multe ori ca reclamantul şi pârâtul să aibă aceeaşi adresă şi de

!!! De reţinut: sancţiunea specifică de respingere ca nesusţinută, respectiv sancţiunea

Aceste două chestiuni procedurale, respectiv renunţarea la judecată şi împăcarea părţilor

 Cu privire la decesul soţilor am discutat deja şi am văzut că se dispune închiderea dosarului,

Revenim puţin la FORMELE DE DIVORŢ şi la CAPETELE ACCESORII pe care

!!! De reţinut: petitele accesorii obligatorii – instanţa ÎNTOTDEAUNA se va pronunţa asupra

Revenind la FORMELE DE DIVORŢ: cu privire la divorţul prin acord, reglementat de art.

 Instanţa poate oricând să zică că vrea ca prezenţa părţilor să fie obligatorie.

Lipsa reclamantului la apelul pârâtului va atrage sancţiunea suspendării, dacă nu se prezintă

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi...”

 Aşa cum se poate observa, trebuie identificată întotdeauna căsătoria.

De ce este numită ”Ordonanță președințială”? Mai demult, se emitea de către președintele

1. Aparența dreptului/ neprejudecarea fondului

De fiecare dată când legiuitorul prevede că se poate da ordonanță președențială pentru

Instanța competentă: cea competentă să judece în primă instanță fondul.

Datorită urgenței în care se soluționează procedura ține de citarea părților. Procedura

În situația în care soluționăm ordonanța președințială cu citare, termen mai mic de o

Discuții în doctrină pe intervenții chirurgicale de urgență: în acea situație, discuția este

Simpla audiere a unui martor nu atrage inadmisibilitatea ordonanței președințiale.

Alte probe incompatibile țin de perioada îndelungată pentru administrare, nu de natura

Proba cu înscrisuri este admisibilă. Contestarea înscrisului va fi respinsă.

Expertiza extrajudiciară va fi luată în considerare și administrată ca înscris.

Pronunțarea hotărârii: se poate amâna cu cel mult 24 de ore.

Încheierea pronunțată în acestă procedură este executorie dar provizorie.

Apelul nu suspendă executarea decât la cerere.

Instanța de apel judecă cererea de suspendare și partea va fi obligată la plata unei

La nivel de apeluri, cereri reconvenționale, întâmpinare, cereri de suspendare și

Împotriva executării ordonanței președințiale se poate face contestație la executare. Ce

Reclamantul are această posibiltate de a transforma ordonanța în procedura de drept

Pârâtul va fi încunoștințat și citat în mod expres cu mențiunea transformării. Atunci se

Autoritatea de lucru judecat

Instanța se pronunță prin hotărâre și ordonă pârâtului să facă ceva.

Atenție la examen: prin ce se pronunță, faptul că trebuie să judece în procedura

Vom vorbi doar despre SECHESTRUL ASIGURĂTOR, POPRIRE şi

Premisa măsurilor asiguratorii: creditorul nu are titlu executoriu, pentru că dacă ar

La sechestrul asigurator şi poprire, condiţiile de înfiinţare sunt aceleaşi, doar obiectul

Definiţia SECHESTRULUI ASIGURĂTOR o regăsim în art. 952: „Sechestrul

Cui îi revine COMPETENŢA SĂ JUDECE ASTFEL DE CERERI?  Instanţa

 Cauţiunea este facultativă, adică va rămâne la latitudinea judecătorului dacă şi în ce cuantum

 Asigurările la care se referă textul nu înseamnă doar garanţii9. Un exemplu de astfel de

 Dacă sunt îndeplinite condiţiile, se va admite cererea de instituire a sechestrului, se va stabili

 Dacă cererea de instituire a sechestrului a fost respinsă, aceasta îi va fi comunicată şi

În ceea ce priveşte termenul de amânare a pronunţării şi termenul de motivare, se aplică cele

Art. 958. Valorificarea bunurilor sechestrate. Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va

 Chestiunea prevăzută la alin. (2) este una specifică popririi.

!! Sechestrul asigurător şi poprirea au aceleaşi condiţii, doar obiectul fiind diferit!!

Art. 972. Noţiune. Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează

 Aici vorbim despre o indisponibilizare reală.

Instanţa competentă este instanţa învestită cu judecarea acţiunii principale în cazurile

Ipoteze în care se poate solicita înfiinţarea sechestrului:

S-ar putea să vă placă și