Regimul politic din perioada interbelică are la bază Constituţia din anul 1923,

una din cele mai democratice la nivel european. Caracteristica epocii o

constituia pluripartitismul, având la bază votul universal, menţinerea şi
consolidarea democraţiei parlamentare, iar în arena politică se impuneau
două partide principale: PNL (Partidul Naţional Liberal) şi PNŢ (Partidul
Naţional Ţărănesc), aflate în competiţie pentru putere. Tot acum apar
organizaţii extremiste (Legiunea Arhanghelului Mihail – devenită Garda de
Fier şi Partidul Comunist).

PNL a fost în epoca interbelică cel mai puternic partid politic. Baza socială a
partidului a fost asigurată cu precădere de burghezie (industrială şi bancară);
conducerea aparţinea aşa-numitei oligarhii financiare, grupate în jurul
familiei Brătianu. Cei mai reprezentativi conducători ai partidului până în anul
1930 au fost I.I.C. Brătianu (Ionel), Vintilă Brătianu, I. G. Duca. Doctrina PNL,
numită neoliberalism, susţinea democraţia parlamentară; succesele liberale
sunt evidente mai ales în perioada 1922-1926, când partidul condus de Ionel
Brătianu a reuşit să soluţioneze probleme dificile, legate de unificarea
provinciilor din punct de vedere administrativ şi legislativ, de refacerea
economică şi aplicarea reformelor (Constituţia din 1923, legea agrară, legea
organizării administrative, legea învăţământului).

PNŢ a fost cel de-al doilea partid politic principal în perioada interbelică,
format în anul 1926 prin fuziunea PŢ (Partidul Ţărănesc, înfiinţat în 1918,
având ca preşedinte pe Ion Mihalache) şi PNR (Partidul Naţional Român)
din Transilvania (condus de Iuliu Maniu). Baza socială a partidului era
asigurată de ţărănime, intelectualitate şi de burghezia bancară şi industrială,
care după 1918 se simţea ameninţată de oligarhia financiară liberală din
Vechiul Regat. PNŢ a avut o bază socială mult mai largă comparativ cu PNL,
dar a guvernat mult mai puţin (1928-1931; 1932-1933); liderii politici
admirabili sub aspect moral erau lipsiţi de abilitatea politică a liberalilor.
Ideologia partidului a fost ţărănismul, având ca reprezentanţi pe Constantin
Stere, Gh. Zane şi Virgil Madgearu.

Alături de cele două partide principale, putem menţiona şi Liga

Poporului (ulterior Partidul Poporului), creat în 1918 sub conducerea lui
Alexandru Averescu. Baza socială a fost eterogenă, iar pentru a ajunge la
putere, Averescu a realizat o înţelegere cu liberalii, guvernând în 1920-1921,
1926-1927.

În viaţa politică a perioadei interbelice se afirmă şi curentele extremiste,

care optau pentru instaurarea regimurilor totalitare.

Extrema stângă, marxismul în varianta leninistă, reprezenta

ideologia Partidului Comunist din Romania. Creat la 8 mai 1921, la
Congresul General al Partidului Socialist de la Bucureşti, comuniştii au pus
bazele instituţionale ale partidului un an mai târziu, la Ploieşti (partidul s-a
afiliat la Internaţionala Comunistă, au ales un comitet central şi au aprobat
statutul). Extrema stângă considera România o ţară înapoiată sub raport
economic, iar în 1931 s-a adoptat teza conform căreia România se afla în
faţa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, care se va realiza „fără
burghezie” şi împotriva ei, sub hegemonia proletariatului şi sub conducerea
Partidului Comunist. Partidul s-a identificat cu interesele sovietice şi în 1923
şi-a însuşit „teza Buharin”, conform căreia România era declarată stat
multinaţional imperialist (pe baza tezei negându-se actul de desăvârşire al
unităţii statal-naţionale, România urma să fie dezmembrată în aşa-zise „zone
revolţionare”). Politica antinaţională şi intervenţia în răscoala de la Tatar-
Bunar au oferit motivele pentru autorităţile din România să scoată partidul în
afara legii.

În ceea ce priveşte partidele de stânga, reţinem că o mare parte a

socialiştilor, care au respins afilierea la Internaţionala Comunistă, au înfiinţat
Federaţia Partidelor Socialiste din România. În anul 1927 s-a unificat cu
partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina şi au alcătuit Partidul
Social-Democrat, condus de Constantin Titel Petrescu. După 1931 influenţa
politică a social-democraţilor a scăzut continuu.

Curentul de „extremă-dreaptă” a jucat un rol mult mai important în viaţa

politică decât mişcarea de stânga. Având ca bază socială intelectualitatea,
studenţimea, acest curent considera că societatea românească de după
război este bolnavă şi se manifestă incapacitatea de a înţelege specificul
naţional.

Mentorul spiritual al extremei drepte a fost Nae Ionescu, dar concepţiile lui
au fost susţinute şi dezvoltate şi de alţi intelectuali, precum Mircea
Vulcănescu şi Dan Botta. Ideologia legionară se caracteriza prin naţionalism
agresiv, intolerant şi xenofob (aversiune faţă de alte popoare şi naţionalităţi).

Antisemitismul (atitudine ostilă faţă de evrei) în România a vizat expulzarea

evreilor din viaţa economică şi culturală şi educarea tineretului în spirit
creştin şi naţionalist.

A.C. Cuza a fondat în anul 1923 Liga Apărării Naţional-Creştine. Unul din
discipolii lui A.C. Cuza a fost Comeliu Zelea Codreanu. El a creat organizaţia
naţionalistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), devenită în 1930
Garda de Fier. Între alegerile dintre 1931 şi 1937, Garda de Fier a devenit o
mişcare de masă, reuşind să obţină 15, 58%. Alegerile din 1937 au
reprezentat un test defavorabil pentru democraţie. Niciunul din partidele
politice nu a obţinut 40 % din voturi în alegeri, ceea ce l-a determinat pe
Carol al II-lea să desemneze Partidul Naţional-Creştin condus de Octavian
Goga să formeze guvernul.

Constituţia din 1938, elaborată de Carol al II-lea, care instaura regimul

monarhiei autoritare, a fost completată cu decrete-legi. Un astfel de decret-
lege a fost adoptat la 30 martie 1938, prin care erau dizolvate partidele
politice. Prin această măsură înceta pluralismul politic şi astfel dreptul de a
activa în viaţa politică îi revenea unui singur partid: Frontul Renaşterii
Naţionale (devenit Partidul Naţiunii în 1940).